Literatura este o formă de viață răcoroasă. Vine dintr-o cameră obscură cu un singur geam cu sticlă galbenă, unde timpul se suspendă.

*

În acea încăpere nu se putea trăi.
Mergeam pe furiș, deși plantele care împânzeau ferestrele verandei mă fereau întotdeauna. Trecerea se făcea ca un ritual al casei însăși. Din camera încărcată de gesturi care lăsau urme prin aer trebuia să treci printr-o stare anume, să poți merge mai departe. Era nevoie de un moment aproape incredibil ca încăperea să devină rotundă. Ca și cum ai putea privi din orice colț în același timp și apoi să rotești totul ca o ruletă. Atunci se făcea o cale. Ușa aproape că se deschidea singură și nici măcar bastonul de oraș al bunicului nu mai schița vreo tresărire. Obiectele se făceau că nu văd. Nu mai aveam cum să rămân.
Nu am știut niciodată ce se întâmpla în lipsa mea și cum de nu mă simțea nici bunica. Eram sigură că încremeneau toți așa.

Acolo nu a fost vreodată altfel decât întuneric difuz și spart prin care intrau frânturi de lucruri calde. Încăperea știa când intram și întredeschidea ochii.
Dulapul era tatăl iar comoda mama. Ei se iubeau mult - stăteau față în față. Eu îi înțelegeam. Comoda voia mereu să îi deschid sertarul de jos cu zahăr cubic și să mă duc cu pumnii plini spre dulapul deschis. El foșnea din rochiile bunicii. Dantelele se deranjau dar florile râdeau și mă mângâiau cu mătasea. Bunica lasa mereu în rochiile ei dâre blânde de femeie frumoasă, fără vârstă. Dulapul îmi dădea mărgele mari de chihlimbar sau perlate și scârțâia ca palma bunicului. Pălăriile stăteau cu spatele - erau cele mai pretențioase făpturi de pe acel tărâm.
Gura geamantanului din piele kaki se deschidea numai într-o anumită zi din an, când bunica o îndesa cu multe haine. Nu avea prea mult timp să-mi spună unde ne duceam. În restul anului gura stătea închisă.
În colțul cel mai îndepărtat învățam să desprind fâșii din mine, să nu mă doară uitându-mă la ele. Bradul era mereu verde și trăia altfel decât noi. Beteala lui purta sângele luminos în toate părțile, doar am văzut.

Dar uneori mă cuprindea o tristețe. Știam că era acolo o ființă ciudată pe care nu o puteam vedea dar care mă tot privea. Erau colțuri în care nu ajungeam, colțuri care se strângeau. În răcoarea aceea tot ce aveam prin buzunare începea să prindă viață și să forfotească. Atunci îmi aminteam de ce venisem.
Încăperea își desfăcea o balama uriașă. Îi bătea inima.
Un vitraliu galben ca mierea se întorcea cu fața la mine și îmi poruncea să stau jos. În spatele meu un cuier de blănuri încolăcite cu postavuri aspre mă păzea blând. Nu avea cum să-mi fie frică.
Pune aici să vedem tot ce ai.
Scoteam din buzunar micile mărunțișuri dragi și vitraliul scurgea aur peste ele. Ele se topeau apoi în hieroglife indescifrabile pe care mă chinuiam să le citesc. Acea fericire se amesteca cu lava aurie și totul se închidea.

*

Bunicul aprindea brusc veioza. Venea cu cartea aceea cu margini îngălbenite, cel mai bătrân lucru din cele sacre ale casei. Pe ea n-o găseam niciodată, fiindcă asculta doar de glasul lui. Dar avea grijă să-mi lase mereu lucrușoarele de buzunar când strânse grămadă, când împrăștiate cu bunăvoință în colțul de aur.