Un anume domn Ludwig Lenzlicht era tutore și profesor intr-un institut pentru copiii psihopați. Era întotdeauna strigat „domnule candidat“. Era lipsit de barbă ca un actor și chiar vorbea ca unul. De obicei purta pe chip o mască severă, amenințătoare.
Acest domn Lenzlicht găsi la două zile după înmormîntarea tînărului Martin Müller, (care se spînzurase mai înainte cu ciorapii guvernantei Nora Neumann de zăvorul ferestrei unei mansarde) într-un colț întunecat al pupitrului său, un caiet de însemnări. Îl luă de acolo. Și îl examină. Pe etichetă scria:
Această operă o dedică Martin Müller noilor Primitivi. Pe prima pagină scria: Dragă Lenzlicht, sunteți singurul dintre imbecilii din institut care consider că poate înțelege ceva din ce am pus pe hîrtie. Dar această lectură vă va dovedi că pînă și dumneavoastră - o săracule orb - ați trecut ca pe lîngă o vedenie pe lîngă personalitatea mea, a cărei forță estetică nu ați simțit-o. Poate vă veți deștepta măcar pe jumătate (atunci vă veți putea numi un norocos). Mă voi omorî acum la fereastra din acoperiș, un singuratic în cunoaștere. Opera mea are să dureze. Martin Müller.
Domnul Lenzlicht se miră cînd citi aceste fraze. După aceasta se gîndi la marile așteptări ale băieților. Nu era amuzat, nici trist, dar arăta posomorît. Gîndirea nu era pasiunea lui, așa că citi mai departe.
Pe paginile următoare erau cîteva analize asupra valorii artei, asupra viitorului ei, asupra interacțiunii dintre arte, asupra arhitecturii stilului literar, asupra noilor primitivi, care, bănuia domnul Müller, urmau să ducă la o revoluție victorioasă în viața artistică. Aceste analize ocupau majoritatea caietului. Domnul Lenzlicht le citi fără vreun mare interes, adesea răsfoind paginile.
Ultima compoziție a caietului păru că îl interesează mai mult. Ochii îi erau largi deschisi, parcă se agăța de litere. De asemenea ținea caietul ca un miop; și cu ambele mîini. Uneori murmura ceva neînțeles. Sau rîdea, fără să-si dea seama. Sau își lăsa limba să-i atîrne din gură. În caiet scria:

Stau la pupitru și visez, ceea ce bunului Lenzlich nu i-ar conveni prea mult: Tinerii nu au voie să viseze. Și Lenzlich trebuie să se fi prins deja că pielea din jurul ochilor mei e deja ca cenușa. Mă întreabă adesea cu un accent ciudat, dacă nu cumva dorm prost, arăt așa de ciudat. Odată m-am enervat, i-am spus: „Și dumneavoastră la fel, domnule Candidat“ Rîzînd încurcat, m-a bătut de m-a uscat.
A trebuit să întrerup scrisul, pentru că a intra domnișoara Neumann. Azi are picioarele colorate și în papuci de lac care mă excită. Aproape chiar mi-am propus, să n-o mai privesc... În ultimul timp o face pe pudica. Obișnuia să plece după amiezele în oraș. Se întorcea tîrziu. M-am întîlnit cu ea pe scară. Dar a dat să plece. Și a spus neliniștită: „Patul e pat“ Și s-a dus în camera ei. În zilele următoare nu am mai văzut-o. Îngrijitorul Hermann a spus că trebuie să stea în cameră. L-am întrebat de ce – Mi-a răspuns că se logodise. Și se hlizi.
Cu timpul mi s-a făcut lehamite de discuțiile erotice. Încerc tot timpul să scap de ele. Rareori îmi reusește. Știu că o femeie înțelegătoare mă poate rezolva. Aicea nu există așa ceva: Domnișoara Neumann e un lucru tinerel și prostuț de două’ș’opt de ani. Bucătăreasa e o scroafă necoaptă. Menajera Minna e arogantă, inaccesibilă fără să fie și cazul. În vizor ar intra directoarea, doctorița Mondmilch; dar cînd se întîmplă să încerc, să-i vorbesc de suferințele și frumusețile mele, aratîndu-mă plin de dor după ochii ei, cînd mă ofer ei... e distantă, ia notițe, are convorbiri ascunse cu Lenzlicht, prescrie mijloace de relaxare. E foarte brutală, uneori cred că mă iubeste pe ascuns. Pare să fie nefericită, îmi place de ea.
Ieri nu am mai putut scrie, deoarece imbecilul gras de Backberg m-a chemat la masă. Stau lîngă rusoaica Recha. Care mă pișcă plăcut de picioare; îmi spune că sunt prea gras. Palungul de Lehkind o sărută pentru că arată ca un schelet. Ceea ce e cel mai insuportabil aicea, sunt dobitocii care se tot adună. În fiecare zi e scandal. Mai ales foarte micul Max Menchenmal de șapte ani – apropo, un om neobișnuit de nesemnificativ – mă face să pătimesc multe. Nu mă place, pentru că îmi simte superioritatea; încearcă prin orice mijloc, să-mi facă rău. E ipocrit și laș. Nimeni nu-l agreează. Nu-i place nimic mai mult decît să ne învrăjbească pe toți, să răspîndească bîrfe meschine, să extindă răul cît mai departe. Știe foarte bine să se țină deoparte, să dispară la momentul potrivit.
Odată am scris, neintenționînd nimic rău, o lucrare lungă despre „Șarlatania Geniului, în baia și closetul nostru spațios (aici sunt la adăpost de surprize) “. Spuneam cam așa: Geniul este un titlu, nu o însușire. Nimeni nu se gîndește la asta, de aceea există o asemenea confuzie. Titlul ține de noroc, de cele mai multe ori e îndoielnic. Cine e numit geniu, tocmai din această cauză nu este un geniu. Oamenii geniali nu vor obține de obicei acest titlu oferit de mulțime. Cei mai geniali oameni ai tuturor timpurilor sunt cu siguranță închiși în case de nebuni sau în închisori. Cine e înțeles de miile de oameni normali, iubit... nu contează pentru mine.
Pentru că sunt înspăimîntat de țipătul jalnic, plin de suflet al micului orb Kohn cu care, în ciuda principiilor mele antisemite, m-am împrietenit strîns. Sar și mă grăbesc afară. Văd cum Max Menchenmal aleargă de colo colo, ciupindu-l de picioare pe micul Kohn sau făcînd răutăți asemănătoare. Kohn stă cu spatele la perete. Mîinile subțiri și suferinde pipăie aerul... Nu am văzut niciodată atîta suferință concentrată, așa cum era așezată pe ochii stinși ai micului Kohn. M-am grăbit, fără să mai stau să-mi aranjez hainele, spre Mechenmal să-i aplic o corecție pentru comportarea lui brutală. Pantalonii mei s-au agățat de un cui din perete. Menchenmal se foloseste de întîrziere, o zbughește pe lîngă mine și întră în closet pe care îl închide după el. Am bătut în ușă. A spus: „Ocupat!“ Eram roșu de furie. Mai ales că mi-am amintit că, zorindu-mă, uitasem foile, pe care era scris „Șarlatania geniului.“ Am țipat să mi le dea. Nu a răspuns. Mai tîrziu am auzit, cum chichotea zgomotos. Și știam: Nu voi mai vedea niciodată manuscrisul pe care doream să-l dau noului ziar „Das andere A. “ Dezamăgit, m-am cărat.
Ah, din nefericire, micul Kohn este acum mort. A murit din cauza fantomei, mi-a prezis-o de multe ori. Iși vedea fantoma, micul orb Kohn. Uneori, cînd erau zile senine. Iar apoi îl găseau tremurînd și palid într-un colț. Își trase așa tare înșpre el picioarele că îi ajunseseră coapsele să fie lipite de piept. Își puse capul între genunchi. Micile lui degețele înspăimîntate s-au agățat de vîrful încălțărilor. Cînd cineva încerca să-l liniștească, începea să țipe. Þipătul era atît de cumplit că fără să vrei trebuie să îi dai drumul de parcă ai fi primit o lovitură. Ori de cîte ori se întîmpla, oamenii erau la fel de neputincioși ca prima dată. Era chemat doctorul Mondmilch. Îl mîngăia puțin. Privirea fixă se preschimba în plînset. Îi dădeau picături, îl puneau în pat, dormea rău. Mechenmal țipa ca să se audă pînă în stradă: „Kohn iară o face pe nebunu‘!“
În ultimul timp aceste stări s-au înmulțit, mai ales pe timpul nopții. Leșinurile erau mai adînci, stările de epuizare care urmau erau și mai greu de depăsit. Cînd, într-o seară, doctorul Mondmilch lipsi mult, din cauza unei invitații din partea doctorului de nervii și veterinar Bruno Bibelbauer, avu loc catastrofa. Micul Kohn muri curînd în pat. Mechenmal spuse: „Cel puțin nu mai are cine să ne deranjeze cînd vrem să dormim.“ Imbecilul grăsan Backberg se bucură de înmormîntare. Bucătăreasa și menajera Minna s-au bocit. Nora Neumann se închise într-o cameră; cred că scria poezii. Rusoaica Recha dispăru; după aia Lenzlicht a găsit-o în camera mortului. Stătea pe pat cu o mînă de-a lui Kohn ținută extatic pe inimă, cu mîna stîngă își freca pleopa ochiului drept. Am auzit-o cum plînge și spune: ce interesant. Lenzlicht răsuflă melancolic.
Chiar și acum Mechenmal vorbește despre micul Kohn și spune: „Era cu totul nebun. “ Am o altă părere. Orice om cît de cît inteligent are din cînd în cînd experiențe care nu pot fi aduse la unison cu experiențele acessibile, de toate zilele. Uneori omul e mai simțitor decît în alte ocazii sau decît alții. Cînd omul este singur, lucrurile cunoscute sunt mai liniștite... poate, cînd se face seară, la o lampă cu lumină slabă... la ora amurgului în încăperi pustii.. în nopțile cînd nu se poate dormi. Atunci se ridică din liniște zgomote, pe care nu le-am mai auzit pînă atunci, pe care nu le poate explica. Mi-e frică, mi-e teamă – vreau să fiu în compania caldă a multor oameni veseli – nu mai vreau să aud ... să aud mai bine. Tăcerea e ruptă. Totul se deschide... și se aude. Obiectele se umplu de mișcare. Apar umbre amenințătoare. Toate formele iau un aspect straniu. Aștept... o minune cumplită, la imaterialitate.
Sunt un dușman hotărît al fantomelor, duhurilor și a lucrurilor de felul ăsta. Aceste apariții mi se par fără noimă și fără haz, nu vreau să am de-a face cu ele. Și totuși nu am putut împiedica faptul că imediat după ora prînzului îmi apăru silueta unei femei antice cu trăsături dure. Am fost mișcat într-un mod bizar. Mai important, după cum mi-am dat seama mai tîrziu, e că probabil fusese răposata mea mamă.
Nu este mai puțin lipsit de noimă să negi existența spiritelor, cum, tot lipsit de noimă e să recunoști minunile. Dacă spiritele ar apărea în fiecare zi, filosofii ar construi pentru ele o lege naturală pentru a fi înțelese. Și pentru a fi privite fără neliniști.
Am să mă retrag din alte considerații asupra acestor lucruri confuze, de vreme ce am să-mi iau viața. Lumea va fi șocată. Îmi vor disputa autoritatea asupra mea. Au să spună că sunt excentric. Și vor explica asta în termeni medicali. Pentru a se liniști; căci dacă fiecare ar gîndi așa, ar fi curînd un protest general față de existență. Viața are să fie boicotată. Așa ceva nu trebuie să se întîmple. Cînd cineva întreabă: de ce nu? – va fi luat drept sofist. Oamenii nu mor cu plăcere, asta înseamnă energia vieții. Ei se ajută cu zei și concepții de viață înalte. Cînd unei persoane mizeria îi devine prea evidentă, se duce într-un azil de nebuni mai eficace.
De mult am luat hotărîrea să mă eliberez pe mine de mine. Cel mai important motiv era: îmi sunt cu totul antipatic. Nu mai pot suporta să rămîn cu mine o viață întreagă. Mă cunosc prea bine. Am plîns adesea pentru că nu pot scăpa de mine. Mă simt ca o povară oribilă. Aș dori să fiu un tînăr mai curajos, mai sincer, mai pur. Ființa mea e falsă, inestetică, stîngace. Știu că moartea mă va vindeca cu totul; gîndirea este pentru mine cauza unei disperări atroce; nu mă mai pot gîndi la ea prea mult. Îmi pierd capacitatea de a respira. Am sentimentul că un monstru se împinge dinăuntrul meu. Capacitățile mintale par oprite. Mîinile tremură de o frică animalică. Plîng sec. Instituția morții nu este adusă la cunostința multora; ar trebui găsite mijloace și căi de a ocoli moartea. Dar – să mori e o bagatelă. Însă cel care își pregătește moartea să nu se gîndească la ea.