– Apăi Micloș să-ți trăiască muierea că tare mult bine mi-o făcut! – spuse unchiul Fedea ieșind
de la primărie. Apoi, parcă râzgândindu-se, adaugă:
– Mi-o făcut pe dracu’ că de nu aveam cucăru’ nu se temea nimeni de mine, dar așe... Ia uite! –
scoase unchiul un șomoltoc de bani. – Și pădurariu tot pentru asta mă cheamă! Se tem toți de cucăru meu, las’ să se teamă mama lor de curvari! Uite numa: șepte sute și cu șepte sute fac o mie patru sute, plus de la pădurar șepte egal două mii o sută lei. Apăi no, că atâția bani nu câștigă un băieș într-o lună, cât câștig eu cu cucăru într-o noapte și stai că nici n-am văzut nimic, așe să mă vadă pe mine boala cum i-am văzut eu pe îștia trei la muierea lui Micloș.
Pe ușa brigăzii ocolului silvic, unchiul Fedea intră mai sigur decât ar fi intrat în propria-i casă, că doar știa de ce îl cheamă «coțcarul» de pădurar.
«Da ce ar si dacă pe îsta l-aș beli de o mie de lei? – îi trecu unchiului prin gând, dar repede se răzgândi. – Dăi încolo că nu m-o făcut pe mine trei sute de lei, pentru trei sute să-mi pierd omenia? Dacă de la toți am luat câte șepte, apoi și de la el tăt atâta iau...»
– Lăudăm pe Isus! – îl salută unchiul pe pădurarul cu mustață stufoasă, care ședea pe un pat de
campanie și își curăța pușca. Pădurarul ridică ochii deasupra cărora stăteau streșină niște sprâncene la fel de stufoase ca și mustața, iar privirea-i parcă spunea: «Bă, tu nu ști să bați la ușe?!...»
– ’n veci!... – răspunse scurt pădurarul, continuând să-și curețe arma.
Unchiul Fedea văzând că pădurarul nu-i spune nimic, tuși scurt în pumn, își șterse cu dosul
palmei broboanele de sudoare de pe frunte, aranjă binoclul pe piept și începu «negocierea»:
– No, că apoi eu știu de ce m-ai chemat dum’ata pe mine!
– Ei zău?! – întrebă batjocoritor pădurarul.
– Da-a-a!... – răspunse unchiul. – Am văzut tot, prin cucăr!...
Pădurarul continua să curețe cu vergeaua țeava armei și de abia după o tăcere lungă, întrebă:
– Și zi!... Ai văzut tot ai?!...
– Da-a-a! Prin cucăr! – îl asigură unchiul Fedea.
– Și atunci de ce nu le-ai scos afară?... ’tui scăldătorea și afumătorea mamii mă-sii de treabă! –
răcni pădurarul la unchiu Fedea.
– P-p-p-e cine, – se sperie de-a binelea unchiul Fedea.
– P-p-p-e cine, – îl îngână pădurarul. – Pe Papa Pius! Caprele, de ce nu le-ai scos?!...
– De unde? – întrebă din ce în ce mai mirat unchiul Fedea.
– Din aia... a mă-tii, boșorog nebun! Din plantația de puieți.
– Păi eu am crezut că m-ai chemat pentru...
– Auzi măi Fedea!... Cu mine nu mai face pe niznai că te bag la țuhaus! În loc să-ți păzești
caprele, belești ochii prin cucăr la fundurile muierilor. Cine mai are capre-n sat?... Îți spun eu: nimeni! În afără de tine, bineînțeles. Și tu în loc să ai grijă de ele, te uiți prin cucăr. ’tui cucăru’ cui te-a închinat de moș bolund, că mi-o venit control și am luat sule-n cur pentru caprele tale, da și ție ți-au făcut ștraf, ori plătești ori te leagă și te duc la criminalie.
– Cât mi-o dat? – de abia putu să întrebe unchiul.
– O mie patru sute de lei!