agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-02 | |
Încă o lună captiv scaunului cu rotile.
Francesco se gândea, sâcâit de acea agitație matinală, care-l fugărea altădată spre mare, unde înota, posedat de acel impuls al eliberării, că deși perioada de convalescență se îngustase și la orizont se întrezărea acea zi când supliciul avea să înceteze, răbdarea lui sau o anume indiferență, care-l ajutase să treacă peste aproape șase luni cu senzația că e totuși un om norocos, se diminua considerabil. Și dacă în cele șase luni de chin nu schițase nici un gest, care să semene a regret sau a nesupunere, asumându-și vina în totalitate pentru întâmplarea nefericită în care se afla, în ultima săptămână a simțit cum nervii lui par că se refac, fapt care nu survenea nefiresc, Francesco nu era construit, să cadă în acea stare care pe alții îi determină să se simtă, datorită unui incident, victime ale destinului. Francesco era doar agitat, așa cum ar fi putut fi un copil pedepsit pentru cine știe ce năzbâtie. De aceea un anume sentiment de revoltă era, poate, o consecință a nerăbdării. I se părea nedrept că va trece o vară fără ca el să se bucure de ea, chiar îi judeca pe toți, categorisindu-i drept trădători, pentru că era sigur că se plictisesc în preajma lui și-abia așteaptă să plece și-atunci, mai ales atunci, ar fi vrut să facă din nou ceva nesăbuit, dar ce? Poate să sară din scaun și să colinde târâș holurile casei, doar. Să se târască, așa cum demult, ca să se ascundă de soră-sa, s-a băgat într-un ghiveci care găzduise doar cu o zi în urmă, trupul devenit prea viguros al unui leandru. Și-i amintea pe toți care se adunaseră în acea curte pentru a găsi o soluție cu care să-l scoată de acolo. Se stârnise un adevărat haos pentru un suflet care urla disperat din burta oalei de lut, fiecare cu câte o idee, care de care mai ingenioasă și mai greu de pus în aplicare. Și-n loc să se pună de acord, ei vociferau, dornici parcă mai mult să fie ascultați, decât să acționeze. Doar bunică-său, pe care-l știa mereu așezat în scaunul lui din fața casei, cu pipa în colțul gurii, cu picioarele și mâinile tremurânde, s-a ridicat sau așa-și închipuia că o fi fost și a împins, profitând de rumoarea generală, ghiveciul cu tot cu conținut, pe o pantă nu foarte lungă dar îndeajuns de abruptă, pentru ca lutul să cedeze și nepotul său guraliv să vadă din nou lumina soarelui de august. Era august, își amintea pentru că urmau să meargă la oratoriu de Sfânta Marie. Francesco oftă șoptind cuvintele pe care bunică-său le folosea mereu ca pe un refren. ”Tempo vola”. Zâmbi apoi pentru că găsea satisfăcătoare imaginea lui găsit pe burtă, colindând ca un melc holurile casei, chiar daca era nevoit să se rezume doar la a-și imagina, ar fi fost ridicol ca fiica lui, Barbara, să-l surprindă într-o asemenea postură. Ar fi fost umilitor, ea e senină tot timpul pe care și-l petrece în preajma lui, nu se plictisește, nu-l ceartă, nu încearcă să-l descoase, deposedându-l de trăirile lui interioare, e ca o umbră protectoare, deși s-au cunoscut atât de târziu. Ce satisfacție josnică ar obține! Francesco, cu ceașca de cafea sprijinită de marginea metalică a scaunului, s-a apropiat de fereastra, a căror obloane sunt încă trase și prin micile găuri rămase deschise pentru o aerisire sumară, privește cu ochii strânși, spre un punct fix, murmurând cuvinte ce pot părea un fel de elogii, adresate cuiva. ” Madonna, câtă expresivitate! Ce priviri duse are! O timp, cum aș vrea să am acum măcar cu zece ani mai puțin și-n loc s-o pândesc ca un boșorog pervers, să o invit undeva. Dar nu pare să aibă mai mult de douăzeci și opt de ani, nici nu m-ar vedea.” Aici putem intervine, considerând aprecierea lui deosebit de subiectivă, am putea reda chiar o convorbire de cealaltă parte în care femeia vizată de nefericitul captiv, aflată în comunitatea unui grup de prieteni ocazionali, zâmbește îngăduitoare unui tânăr care își încercase norocul, dându-i acei douăzeci și opt de ani. ” Paul ești răutăcios să-mi pui în cârcă încă cinci ani” Acesta se înroșește pierdut, știe că evaluarea vârstei unei femei poate fi hotărâtoare într-o eventuală încercare de a flirtra cu ea, se scuză, spunând că a generalizat, că poate ea e prea serioasă și de aceea… Îngânând, bâlbâindu-se cuvinte, spre amuzamentul general al grupului și mai ales al victimei care începe să râdă de-a dreptul. „Am treizeci și trei Paul. Deci vezi, oricum ar fi, nu sunt potrivită” Dacă Francesco ar ști de cei 33 de ani, starea de neastâmpăr probabil s-ar accentua, demoralizându-l, și-ar dori astfel să scape de acel handicap temporal mai repede, pentru a încerca să afle mai ales de ce ea privește de atâtea ori spre casa lui. Pentru că era imposibil unui ochi normal să vadă ceva prin acele minuscule găuri, și-apoi admițând totuși că vederea ei escalada realitatea, era la fel de imposibil ca o femeie așa tânără, să găsească interesant, tabloul unui om trecut de patruzeci de ani, zăcând într-un scaun cu rotile. Dar Francesco nu știa nimic, el își făcuse de două săptămâni un tabiet să o urmărească, la fel cum ea, într-una din seri, după ce a țopăit de una singură, acompaniată de muzica de jos, de la restaurantul Number One, aflat la colțul străzii, s-a oprit brusc și-a privit casa. Poate să-l fi văzut atunci? Categoric doar dacă avea alte puteri decît un om normal. Și totuși… - Papa, dacă vrei pot trage obloanele, ai câteva zile de când stai aici, în întuneric! Francesco tresare speriat, ceașca golită de cafea cade pe gresie, Barbara sare spre el îngrijorată, în timp ce mâinile ei îngrijite atacă cu repeziciune, rămășițele ceștii. - Eram cu gândul la mâine seară, sunt atâtea de făcut. Trebuia să fi bătut la ușă. Francesco râde amuzat. - Sunt o pacoste draga mea. Dar nu vreau să faci nimic. Iar pe astea le vreau trase, uneori e bine să încerci o schimbare, mai ales în situația mea. Te joci cu amănuntele, muți lucruri mărunte de colo-colo, amăgindu-te că ești stăpân, că poți abuza de măcar atâta putere de decizie. Și e prea cald, vara asta… - Putem merge în altă parte. Toți ți-au spus. Să stai închis nu e o soluție, mai ales pentru tine. Putem urca sus la Castellaro, ar fi plăcut, Bruno a vândut restaurantul unor străini și tânjește, nici măcar pozele nu le-a mai luat, în fiecare zi la amiază intră și povestește cui se nimerește despre ele, e trist, nu-l mai interesează decât să-și experimenteze calitățile de traducător pentru turiști. Sau unde vrei, mă gândesc, poate nu e cea mai plăcută companie, ar mai fi Daniele cu vinurile lui sau... Barbara se oprește pentru că nu aude la timp acele proteste care au însoțit în tot acest timp, orice propunere de schimbare, avansată cu o frecvență relativă, respinsă însă vehement, de către tatăl ei, poate din orgoliu sau dintr-un sentiment de inutilitate. Ce sens ar fi putut avea o schimbare de mediu, atâta timp cât imobilizat fiind, nu te poți bucura de ea, se gândea Barbara, pregătindu-se pentru o nuanțare a celor spuse mai sus, care ar fi anulat propunerea, dar poate ar fi avut mai multă trecere în mintea unui convalescent. - Tată? Unde te uiți? Francesca rîde din nou și-i face semn să se apropie. - Îți place? - E interesantă. Se așează cu coatele pe marginea balconului și se uită încoace destul de insistent. Ceva o atrage, pentru că are o privire fixă și totuși, pare că se gândește în altă parte. Și fumează extrem de mult. E ca o pisică plictisită, uitată singură în casă. Femeia, aflată fără să știe în vizorul lor, se sprijinise într-adevăr cu coatele pe marginea terasei și privea nu spre ei, ci spre stradă, unde Jean-Luca își finaliza plimbarea matinală alături de câinele lui, Nilo. I-a urmărit până au dispărut după colț, apoi s-a întors și așa cum au surprins-o în acel moment, dacă cei doi nu ar fi fost siguri că obloanele sunt impenetrabile unui ochi normal, ar fi crezut că le zâmbește. Francesco se simte pentru un moment incomod, are impresia că a exagerat, el e cel care din plictiseală sau dintr-un sentiment comun majorității bărbaților îi fură din intimitate, cine poate ști ce e în mintea ei, sunt atâtea situații în care el însuși s-a simțit atras de ceea ce pentru alții ar fi fost nimicuri sau a fost judecat pentru un motiv străin… Poate imaginea casei lui îi trezea amintiri, poate era doar un tic, fără nici o legătură cu realitatea. Deși ar fi fost incitant să știe unul de altul, se gândi, lăsându-și mintea să anticipeze eventuale implicații ale întâmplării în urma căreia ei doi s-ar fi cunoscut. Din întâmplare, nu premeditat, fiind atât de aproape, șansele să interacționeze ar fi fost destul de promițătoare, apoi chiar ar fi putut s-o invite la ei, cu ocazia vreunui eveniment, existau posibilități. Barbara nu știe însă că Francesco e în plin proces de creație, ea vede lucrurile simplu, fără implicații, vede doar ce se supune privirilor și concluzia investigației ei neutre este aceea că taică-său se simte deranjat de o femeie mutată de curând în casa de vis-a vis de ei, femeie din cauza căreia el refuză să mai deschidă obloanele ziua și chiar noaptea uneori, poate doar foarte puțin și-atunci nu mai vrea să privească așa cum făcea odată, spre trecători sau spre acel loc unde soarele apune, imagine îndelung speculată în tablourile lui, ci s-a închis doar pentru că …Aici raționamentul ei se împotmolește și cade în dezacord cu datele pe care le cunoaște în legătură cu felul de a gândi al tatălui ei. Ce anume să-l determine să se ascundă? Să nu reacționeze? - De când a venit? Casa e a lui Rafaello din câte știu, până nu demult a locuit acolo familia aia de francezi, cu două fete gălăgioase, dacă te deranjează, pot să… - Nu, nu mă deranjează deloc, pot spune chiar că avem aceleași ocupații, eu și ea. Ne spionăm. - Tu o spionezi, pentru că ea nu te vede dacă stai după obloane. E prea slabă și prea tânără, papa. Francesco zâmbește și preț de câteva clipe în strălucirea ochilor lui negri, se reflectă un suflet efervescent. Apoi, ceva asemănător unui nor, șterge tot, înghițind lumina și-atunci degetele lui încep să bată nervos, măsura unui ritm interior . Ziua trece fără evenimente, doar el cu Wolf, câinele lui lup, dormitând fiecare la locul lui, în curtea din spate, cea care dă spre mare. Lumea se acordă firesc timpului, pe lângă el trec cupluri, copii, mașini, îi privește ca printr-un caleidoscop cum se apropie și se îndepărtează, pete de culori și de voci. Unii se opresc și fac poze curții sau casei, alții se așează pe pietre și privesc marea, îi vede dar nu simte nimic, decât o plictiseală imensă, o lene din care nimic nu l-ar putea trezi nici măcar ideea de a scrie sau a picta. Căldura e insuportabilă și totuși se încăpățânează să rezistă toropit, așteptând adierea de seară a brizei, ca pe o răsplată. Ar putea scrie, ar putea urca sus, pe terasa improvizată stângaci, împreună cu Aldo, tânărul acela palid care-l vizitează destul de des. De fapt trebuia să ia în considerare încă un adevăr și anume că nici Aldo nu venea chiar pentru el, deși sclipirea jucăușă din ochii lui negri, îl făcea să creadă că se simte comod în prezența lui, Aldo venea pentru Barbara. Cei doi trăiau o poveste de dragoste platonică, care nu reușea să evolueze, motiv pentru care Francesco se amuza destul de des, jucându-le feste care să-i apropie sau să-i determine să stea unul în vecinătatea celuilalt, pentru că de altfel se plictisise cumva de tot preludiul acela tensionat si inutil. Putea să urce deci, în mansardă, cu ajutorul lui Maurizio, băiatul care se ocupă de grădină și de cumpărăturile pentru casă, ar putea face asta. Și-ar scrie, dar despre ce? În aceste luni de repaus forțat a citit atât de mult, încât atunci când degetele reușesc să tasteze primul cuvânt, mintea anulează orice idee, considerându-l incert, depășit și lipsit de suflu, despre ce ar mai putea scrie, când mintea omenirii a consumat parcă toate trăirile, dezbrăcându-se de ele ca de niște haine incomode, dezicându-se ca de o credință falsă, trădându-și sufletele ca pe niște soții de care s-au plictisit, cum ar putea strecura o altă viziune a unui adevăr, când fiecare, folosindu-se de procedee care de care mai absurde sau mai logice, au scris sute de ani despre aceleași fapte. Soarele stă să apună când jos, la malul mării, o femeie apărută parcă din senin, privește insistent către curte. Camerele de luat vederi instalate ca urmare a unei întâmplări, în care niște răzgâiați au mutilat statuia femeii așezate la intrarea laterală, deposedând-o de sfârcurile sânilor, nu sunt departe, iar tehnologia unui scaun performant cu care se poate deplasa după cerințe, constituie un adevărat noroc, în situația în care Francesco tresare și simte căldura parcă mai intens, doar pentru că mintea lui amorțită de plictiseală, pare să recunoască, în profilul acela vag, chipul vecinei curioase de la casa de vis-a vis. Femeie pe care, în necunoștință de cauză, dar absolut necesar pentru imaginația lui excesiv de debordantă, a numit-o Beatrice. De ce Beatrice? Pentru că e un nume care rostit de el, sună a primăvară sau poate pentru că așa și-ar fi dorit să arate o femeie cu acest nume, irelevant motivul, Beatrice era reală și făcea fotografii casei, fără să se sfiască. Sunt tare ciudate femeile uneori, de pildă încăpățânarea ei era revoltătoare, dacă nu ar arăta așa fragilă și tristă, probabil nu ar fi ezitat să iasă și să o întrebe ce anume o determină să iscodească o proprietate, face parte din presă, s-au cunoscut pe undeva sau care e mobilul acestei impertinențe susținute de a-l spiona. S-ar răzbuna astfel, pe tot timpul în care a trebuit să accepte amabilitățile compătimitoare si false ale tuturor, nu-i păsa daca e adevăr sau nu în ele, toți ar trebui să știe ca nu fac doi bani cuvintele mieroase, asociate cu sclipirea curioasă a ochilor… Sau ar putea sa fie bădăran s-o invite sa plece, s-o amenințe. O, puțina adrenalina care i-ar zvâcni prin vene, ce leac binefăcător… Dar Francesco cel nonconformist sau pedant, după caz, e prizonier al unui handicap care anulează în interiorul minții lui orice avânt, chiar pornit din revoltă sau acest fapt e doar o parte din adevăr, cealaltă jumătate sau rest, fiind constituită din o anume slăbiciune nejustificată pe deplin pentru și doar pentru acea femeie cu nume relativ, față de care trebuia să accepte, că simte ceva anume. Ce ar putea însă simți? Nu fi ridicol Francesco, e simplu, o placi și basta, o placi pentru că te incită curiozitatea ei, pentru că-ți dorești să știi mai mult, poate s-o câștigi. Ar fi ușor, sunt doar câteva tipuri de femei , important e să-i găsești slăbiciunea, apoi totul vine de la sine, își spune Francesco, contemplându-i pulpele lăsate libere, grație pantalonilor scurți pe care-i poartă. Din chioșcul de vară, unde stă pitit, poate să vadă în voie, fără să se teamă că ar putea fi la rândul lui observat. Se bucură, în același timp, de faptul că acele camere, așezate exact deasupra zidului de care ea se sprijină privind marea, îi vor da posibilitatea să o revadă de aproape mai târziu. Un nor a umbrit orizontul, odată cu el briza s-a transformat în vânt, Beatrice s-a așezat într-o scobitură din zidul vechi și înțepenită ca o statuie, privește spre mare. Francesco se luptă în tot acest timp cu impulsul de a interveni, ar putea să îl cheme pe Maurizio și să-l trimită la ea, dar cu ce motiv ? Simte scaunul incomod, se simte nejustificat încordat și posac, chiar trăiește pentru o clipă un sentiment de remușcare, evaluându-și trecutul. Ar fi putut concluziona, că un anume infantilism debordant nu i-a servit decât pentru a-l dezechilibra în permanență. Acea dorință de nou, de altfel, s-ar fi putut asocia acelui sentiment sau poate e chiar o parte din ceea ce înseamnă infantilism, cert e că, deși ar fi putut trage linie și evalua drept zbuciumat și fără repere trecutul imediat, un gând, ca un fel de terminație nervoasă iritată, îl zgândără. Pentru că nu are cum să nu știe că orice individ, aflat într-o situație de conflict, consideră că ar trebui să ia unele hotărâri, care să-l priveze tocmai de ceea ce ar constitui mobilul poftei de viață. E firesc, se cheamă maturizare sau experiență, numai că Francesco nici nu voia să se supună unei situații de normalitate, nici nu putea afla, dacă momentul a fost determinat de întâmplarea cu invaliditatea sau de ea. Poate de amândouă, într-o ordine consecutivă. Pentru că un fapt antrenează un lanț de alte fapte, prin care rațiunea alunecă, așa cum ar aluneca o sanie pe o pantă abruptă. Wolf apare vesel și neștiutor, înviorat probabil de umbra norilor, care aduce cu ea o răcoare plăcută. Înconjoară lătrând chioșcul cerându-și plimbarea apoi, ca și cum și-ar fi amintit că fiind fidel stăpânului trebuie să renunțe și el la micile plăceri ale vieții lui de cîine, se așează mârâind pe un șezlong gol. Privește o clipă cine știe unde, apoi se ridică și coboară spre locul de unde Beatrice se ridicase între timp și se chinuia să-și stăpânească părul pe care vântul i-l aducea peste față. Câinele s-a apropiat fără îndoieli de ea, Francesco ar fi trebuit să profite de o situație atât de favorabilă și poate să-l cheme, astfel ar fi fost observat în sfârșit. Chiar se pregătea să facă asta, ar fi putut să o sperie un cîine ca Wolf, femeile sunt temătoare sau se instruiesc de mici să fie așa, însă Beatrice nu părea să schițeze nici un gest în conformitate cu afirmația relativă de mai sus, dimpotrivă cei doi s-au privit de parcă se cunoșteau, ea s-a așezat înapoi, Wolf a făcut același lucru la mică distanță, iar lui Francesco nu i-a mai rămas decât să regrete, de cine știe câte ori în aceeași zi că și-a bătut joc de regulile esențiale ale existenței, jucându-se nepermis de mult cu hazardul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate