...La casa din comuna „B” se terminaseră cercetările. A rămas un polițist de pază, potrivit ordinelor primite, care l-a pus la curent pe comisarul Olaru cu tot ce se întâmplase acolo. Acesta urmărea foarte atent felul în care se manifesta Gabriel la vederea mașinii și, mai apoi, la contactul cu interiorul casei și tot ce se afla acolo. „Nu poate juca așa teatru nici un actor de profesie. Omul acesta este departe de orice învinuire. E sincer și îmi pare rău că suferă... Numai procurorul „Știe tot” nu-i dă crezare. Ce crede el că rezolvă cu propunerea de arestare? Mai mult decât ne-a relatat, nu cred că are ce ne spune. Mai are câteva aspecte de explicat, dar nu cred că vom descoperi America prin acele explicații... Dar, ia stai! Femeia... Cine a adus o pe femeie?”
– Frumoasă casă ai cumpărat, domnule! E mai mare și mai luminoasă, am impresia, decât cealaltă, s a adresat el lui Gabriel ca și când doar la aspectul casei s-ar fi gândit. Merita să te îngrijești de ea și în lipsă... Presupun că pentru asta ai angajat femeia aceea, nu?
– Nu este ca o angajată. Știți, ea este săracă. N-are pe nimeni. A rămas singură după ce i-a murit bărbatu’ la canal... E mult de atunci...
– Care canal, omule, în Deltă? s a mirat procurorul, atent la discuție. Că n-o avea peste 100 de ani, nu?
– Pe naiba, în Deltă…! La canalu’ de la Argeș când s a vrut să-l aducă prin București, a răspuns destul de iritat Gabriel, înțelegând că procurorul nu-l crede.
– Bine, dar ai luat-o pentru casă, pentru câini, ori pentru ce altceva? a insistat comisarul.
– Da, ca să aibă grijă aici... Nu ca o angajată. Îi mai aduc și eu de mâncare, i-am dat niște haine pe care nu le-a mai vrut nevasta... Îi dau și ceva bani pentru ea, dar nu ca un salariu… și ceva bani pentru mâncare la câini...
– Mda, ar fi greu, din cât ai dumneata la firma de pază... Casa cu ce bani ai cumpărat-o? Ai câștigat mult ca mecanic auto?
– Am câștigat mai bine ca acum... Că dacă nu se întâmplau mai multe... rămâneam în meserie... Dar numai din salariu, nu aș fi putut să cumpăr. Am făcut un împrumut la...
– Da, la asta m-am gândit și eu, a intervenit polițistul, calm și înțelegător, parcă dorind să dea greutate spuselor lui Gabriel, că numai cu un împrumut ca lumea puteai cumpăra și o mașină bună, nu?
– Aiurea! Nu puteam obține un împrumut așa mare... Mașina a adus o fratele meu din Germania și am cumpărat-o de la el în rate... Nici jumătate nu am plătit o până acum. A început să-mi pară rău că...
– Păi, dacă are situație bună în Germania, poate o lasă mai ușor, dacă ți-e frate, nu? Ce face el acolo?
– Sincer, habar n-am... A fost în Germania, dar a fost și în Italia, Spania... nu știu precis cu ce se ocupă. N-a mai fost pe acasă de vreun an.
– Domnule comisar, am adus femeia, a întrerupt comisarul Grosu discuția. Doriți s-o audiați aici, ori o trimit la sediu?
– Nu, nu! Să intre aici. E toată lumea și e mai bine așa. Ce spuneți, domnule procuror, sunteți de acord?
– Eh! Pierdere de timp, dar aduceți-o ca să vă convingeți, s-a pronunțat acesta plictisit, căutându-și o poziție mai comodă pe scaun.
Însoțită de un „mascat”, femeia a intrat cât se poate de speriată în încăpere și nu a ridicat privirea mai sus de genunchii celor prezenți acolo. Frământa cu mâinile tremurând un cordon de la rochia-i ponosită și își legăna capul plecat, într-o mișcare ritmică, măruntă, nestăpânită.
– Ia spune, tanti... cum te cheamă pe dumneata? a întrebat-o comisarul Olaru cu voce prietenoasă, în timp ce-și schimba poziția astfel încât ea să nu-l poată vedea pe Gabriel.
– Pe mine? Io sunt Anița, maică. Nu mă cunoști, că nu ești de p-aci de loc, a răspuns femeia cu întârziere, fără să ridice privirea la cel ce-i vorbea, încă temătoare.
– Așa e, tanti Anița, nu te cunosc. Dar pe matale te cheamă Anița și mai cum? Că mai ai un nume, nu?
– Pe mine?... pe mine mă cheamă Anița, maică... Și Agavriloaie mă cheamă.
– Și ce faci matale aici, în curtea asta? Pentru ce ești plătită să faci?
– Păi, uite... ca să am grijă de casă. Și de câini maică... Că trebuie să le dau de mâncare. Mai fac curat dacă pot și... asta fac. Ce să fac altceva?
– Măi femeie, a intervenit procurorul Dincă, cine te-a angajat să ai grijă de casă și de câini, precum spui?
– Păi, stăpânu’ , cine altu, maică? A răspuns Anița de îndată, sigură pe ea.
– Stăpânu’, stăpânu’, te cred și eu, dar cine este stăpânul ăsta, femeie. Ia spune! Nu poți spune ceva despre el să înțelegem și noi cine este el? Hai, spune repede!
– Stăpânu’ este el... Ãla care are casa asta, maică. Că ai lui sunt câinii, a lămurit tanti Anița situația, aducând zâmbete pe buzele celor de față, mai puțin pe ale magistratului care se bătea nervos cu palmele peste burta proeminentă, suduind în sinea sa. „Toanta asta e dusă cu pluta, domnule! Nu are discernământ, asta e. Se vede de la o poștă, ce dracului! Să mai insist puțin, ca să-i conving pe polițiștii ăștia grozavi că am dreptate, totuși.”
– Și ai cui sunt câinii și casa? Cine este omul acela? Nu are și el un nume? au venit întrebările lui rapid, una după alta. De unde este acel om? Îl cunoști sau nu? Hai, spune!
– Păi are și el, ca tot omu’, maică, a vorbit Anița încet și rar, parcă gândind adânc la fiecare cuvânt. Io îl cunosc pe stăpân. E un om bun… Uite că nu știu cum îl cheamă, maică... Zău că nu știu...
Procurorul a ridicat mâinile scurte spre tavan în semn de exasperare, atât cât îi permitea constituția robustă, a bolborosit ceva și i-a făcut semn comisarului Olaru să continue, indicând sugestiv cu mișcarea mâinii că femeia nu-i în toate mințile. „E dusă cu pluta rău de tot” își repeta el în gând, „și mai e și proastă, pe deasupra” concluziona înciudat privindu-și pentru a nu știu câta oară ceasul. Comisarul Grosu s-a apropiat încet de femeie și i s-a adresat cu voce blândă, liniștitoare, după ce a cuprins-o cu brațul, ocrotitor, pe după umeri:
– Tanti Anița, ți s-a spus pe drum cine suntem. Nu trebuie să-ți fie teamă de nimeni și de nimic... Nu vrem să-ți facem rău. Nu avem de ce. Te rugăm numai să ne lămurești în problema asta cu stăpânul și după aceea rămâi cu Dumnezeu liniștită, tanti!
– Da, așa e maică... Stăpânu’ mi-a dat bani să iau mâncare. El e la București, am auzit...
– Da, este la București. Dar, dacă-l vezi acum pe uliță, îl recunoști, știi că este el și nu altul?
Anița nu a vorbit. A înclinat și mai mult capul ce părea că s-a oprit din tremurul ce-l avea la sosire, de parcă se forța să audă, apoi a încuviințat prin acea mișcare repetată ce-i pe înțelesul tuturor. Polițistul i-a făcut semn lui Gabriel să se apropie și l-a privit rugător pe comisarul Olaru, îndemnându-l să vină lângă el. În tăcerea deplină ce oferise răgaz magistratului să se alăture celor trei bărbați din proprie inițiativă, cu aceeași voce blândă, dar cu un plus de hotărâre, i-a vorbit Aniței:
– Tanti Anița, uită-te, te rog, la mine și la cei care sunt cu mine... Cunoști pe cineva dintre noi? Ai mai văzut vreodată, până astăzi pe vreunul?
Femeia a ridicat capul încet, ștergându-se cu colțul baticului șifonat peste ochi. Nu părea surprinsă și nici teamă nu se citea pe fața ei. I-a privit pe toți cu aceeași încetineală, în tăcere. Pe fața ei niciun mușchi nu a tresărit și ochii i-au rămas total inexpresivi. Când toți acei bărbați care o priveau erau convinși că femeia nu va vorbi, ea a rupt tăcerea.
– Păi... ce să zic maică... uite, e stăpânu’ aci... Să zică el că nu am eu grijă de casă, a vorbit ea parcă înciudată, indicând cu mâna pe Gabriel fără să-l privească.
– El a adus-o pe fata aia aici cu mașina? Acest om a adus-o? a întrerupt-o imediat comisarul Olaru privind-o cu atenție.
– Păi am mai spus, io nu am văzut nimic, că nu știu când a venit. Ce să zic eu dacă nu știu, maică?
– Domnule comisar, eu nu am mai fost acasă de vreo..., a încercat Gabriel să-și explice situația.
– Da, am reținut, domnule Breazu. Ai mai făcut această afirmație. Nu mai este nevoie, l-a întrerupt cu vădită iritare ori nemulțumire comisarul. Luați-o! s-a adresat imediat celor doi mascați ce încadraseră ușa după ce au adus femeia, întărind dispoziția cu mișcarea fermă a brațului. „Femeia asta minte cu nerușinare. Nu este proastă. A văzut-o pe Iuliana și l-a văzut pe bărbatul care a adus-o și a violat-o pe fată. Nu este Gabriel, dar se teme să-l acuze direct. Doar lasă să se înțeleagă că ar fi el. Să-i fie teamă de celălalt? Să fi plătit-o acela mai bine? Poate că a amenințat-o... Care o fi adevărul? Trebuie să o audiem. La arest își va schimba atitudinea” gândea cu multă convingere comisarul Olaru în timp ce aștepta ca încăperea să fie evacuată, după ce făcuse semn ca și proprietarul casei să fie scos afară.
Comisarul Grosu a intenționat să intervină. Cu un gest de lehamite, s-a abținut și l-a privit semnificativ pe superiorul său. În același timp, magistratul, nemulțumit și iritat, a așteptat câteva momente după ce au rămas singuri, timp în care și-a pus în ordine argumentele, apoi a deschis o dispută destul de vie cu cei doi polițiști. În principiu, el a susținut că femeia nu poate fi creditată în postura de martor, decât pentru a întări că Breazu Gabriel este autorul răpirii și violului.
– Domnilor, l-a recunoscut ca fiind proprietarul casei și posesorul mașinii? Ce vreți mai mult de atât? Nu vă înțeleg de ce vă cramponați... Dacă nu sunteți de acord, să hotărască judecătorul, poftim!
– Domnule procuror, de ce să ne pripim și să nu luăm în calcul toate datele? Că ne place ori nu, le punem cap la cap și vom vedea în final ce rezultă, a fost de părere comisarul Grosu, care nu împărtășea această idee și ar mai fi dorit să-și întregească opinia, dar s-a oprit când a văzut atitudinea de respingere a magistratului și l-a privit lung, fără să-și ascundă nedumerirea, întrebându-se în gând: „De ce oare nu hotărăște să-l ducem pe omul acesta la spital? O confruntare în direct, față-n față cu victima ar fi mai mult decât edificatoare și nu am mai pierde timpul. Cred și eu că adevăratul infractor este în libertate... Fata în cauză ne poate spune foarte clar dacă cel de aici este sau nu autorul”. Neputincios, l-a privit semnificativ pe superiorul său. Spera să-i citească gândul și să intervină înspre susținerea ideii.
– Eu nu înțeleg de ce ignorați faptul că omul acesta a fost la serviciu în timp ce, cu mașina sa, o altă persoană a săvârșit…
– Au dat șefii lui în scris așa ceva, domnule Olaru? s-a repezit magistratul la ofițerul ce-l privea uluit.
– Nu în scris, dar ne-au asigurat la telefon. Vor da și declarații scrise.
– Și veți vedea că nu vor mai recunoaște treaba asta! Una-i spusa orală și alta-i cea scrisă, domnilor. Ce, nu ați mai întâlnit cazuri din astea?
– Au mai fost cazuri din astea, nu zic ba. Dar alte situații concrete, alte fapte și, mai ales, alt gen de oameni, dar dacă susțineți treaba asta, nu vă mai contrazic și trecem la treabă, a cedat polițistul, liniștindu-l pe magistrat cu aceste cuvinte și cu mișcarea mâinii în care ținea telefonul pe care de ceva timp tot amâna să-l folosească. Deci îl reținem pe Breazu, a continuat el, calm și apăsat, privindu-l în ochi pe procuror. Nu o reținem pe Anița și nici declarație nu i-am luat, deși știm bine că a adus alimentele la bucătărie și a văzut-o pe fată. Iar banii pentru acele alimente i-a avut de la bărbatul în cauză. Pe care susține că nu-l cunoaște, dar el este... stăpânul! Asta vom face, domnule...
– Iar începeți cu raționamentele astea de școală primară, domnule comisar? Am zis. Va decide judecătorul asupra lui Breazu. Iar pe femeia asta dusă cu pluta o vom cita la confruntare. Să vedem, o știe ea pe fată și fata pe ea? Când o ieși și aia din spital, vom vedea. Eu voi propune arestarea lui Breazu. Să vă decideți dacă ne ajung nouă zile și cu asta, basta!
Ceilalți doi au încuviințat prin mișcarea ușoară a capului, hotărând că orice opoziție nu și avea rost. Încercările lor au fost blocate de magistrat. „Va decide judecătorul”, repeta comisarul Olaru expresia prin care magistratul a arătat clar că s-a terminat orice dialog. „Bine că s-au schimbat vremurile și nu mai decideți voi! Cine dracului să știe mai bine dacă o persoană trebuie să fie arestată, dacă nu cel care a înțeles toate scenariile și a scotocit după toate probele? Cine, dacă nu amărâtul de polițist, care a călcat pe urmele infractorului, i-a suflat în ceafă și i-a simțit mirosul puturos? Va trebui să includem în dosarul de cercetare toate propunerile noastre. Cu argumentele beton pe care le avem... Ce o să facă? Nu le poate șterge. Să le citească judecătorul. Dar ăsta le citește oare? Dacă s-o întâmpla să fie unul care ia în seamă doar propunerea procurorului, am muncit degeaba. Nu, nu merge așa. Voi demonstra că femeia știe foarte multe date care ne-ar duce la autor”, a decis polițistul. I-a făcut un semn discret colegului de breaslă. Acesta a înțeles că au de lucru toată noaptea.
...Au plecat privind pieziș fiecare. Nu mai comunicau și tăcerea a domnit în ambele mașini până la sediul Secției de Poliție. S-au asigurat că numitul Breazu Gabriel se află în camera destinată persoanelor reținute. Procurorul Dincă s-a retras.
– A fost o zi grea. Suntem cu toții obosiți. Continuăm mâine, cu forțe proaspete Voi înainta și propunerea…Instanța va hotărî în interiorul celor 24 de ore...
S-au despărțit în tăcere. Comisarul Olaru a cerut hârtie de scris și un pix nou. Însoțit de șeful secției de Poliție, a trecut pe la ofițerul de serviciu și, împreună cu acesta, au mers la camera celui reținut. I-a dat hârtia și pixul. Înainte de a-i vorbi, l-a privit lung, cu sinceră compasiune.
– Noaptea este un sfetnic bun. Personal, m-am opus reținerii. Oricum, judecătorul va decide. După părerea mea, în mod sigur, nu-ți vei pierde libertatea. Deocamdată nu ești învinuit. Ești doar bănuit și nu mă feresc să afirm treaba asta... Þi-am cerut să scrii cu toată răspunderea. Să fii cinstit și cooperant. Nu uita problema amprentării. Vreau amănuntele pe care le știi numai dumneata... Ai zis câte ceva despre casă și mașină. Vreau mai multe date despre fratele dumitale. În legătură cu banii sau ajutorul ce ți l-a dat. Poate-ți amintești și vreo adresă la care poate fi găsit. Oricum, noi îl vom găsi la nevoie, în orice țară s-ar afla. Știi asta.
Gabriel nu a răspuns. Era dărâmat sufletește de situația în care se găsea. Îl privea pe comisar ca și când nu-l vedea. Îl simțea că nu-i este dușman și avea certitudinea că este singurul om care îl poate scăpa de necazul ce l-a lovit pe neașteptate. Ar fi vrut să-i vorbească acum, dar nu a putut. Ar fi vrut să-l roage ceva, să țipe că nu este vinovat, dar nu a reușit să-și deschidă gura uscată în care parcă se adunase tot amarul vieții lui...