Era prin 1995, spre mijlocul lunii septembrie. Pe atunci, rătăcirea mea atingea cote maxime. Negam totul, pînă și existența mea mi se părea o glumă proastă, ce să mai vorbesc de existența lui Dumnezeu pe care îl contestam vehement. Atât de mult m-a încercat destinul, atâtea lovituri sub centură am primit, încât așteptam moartea ca pe o izbăvire.
Pe la începutul lunii, cam prin 6 sau 7 septembrie, am avut un vis care m-a tulburat și m-a pus pe gânduri , deși în copilărie maică-mea îmi spunea să fiu atentă la vise, deoarece ele sunt semne din lumea de dincolo, eu rămâneam în răzvrătirea mea, negând totul.
Am visat că mă aflam într-o vizită la fratele meu, Mitruț, el locuind aproape de Lugoj, împreună cu familia. Soția sa, Maria, ne-a poftit la masă. A adus un platou acoperit cu un ștergar negru. Când l-a descoperit, am rămas înmărmurită, deoarece pe platou era capul fratelui meu. Cumnata mea a luat un cuțit mare și tăia felii de carne pe care le punea în farfuriile copiilor ei și în cea a fratelui mai mic, Icuța, care a apărut la masă, apoi, ea a despicat capul și a devorat creierul soțului său.
M-am trezit îngrozită. Eram hotărâtă să-mi sun fratele, dar nu știu de ce am amânat câteva zile. Prin 12 septembrie, am primit un telefon de la fratele vitreg al cumnatei mele, care m-a anunțat că în dimineața zilei de 8 septembrie a avut loc un accident, undeva pe malul Mureșului în care a fost implicată toată familia fratelui meu, dar sunt rugată sa nu-i spun cumnatei mele că el mi-a dat știrea, deoarece aceasta i-a interzis de a lua legătura cu noi. Bineînțeles că a doua zi am plecat spre Timișoara. Când m-a văzut, a rămas uimită, apoi cu un aer disprețuitor mi-a zis: ”Mitruț a primit ce merita că voia să divorțieze, iar voi , familia lui, sigur că l-ați sfătuit ca să scape de mine.”
Bucuria lui de a mă vedea a fost nemărginită. Dintr-un om cu trup falnic, n-a mai rămas decât un cap pe umeri, restul era inerție și neputință. Se uita intens în ochii mei ca să-mi citească gândurile, dar eu le-am acoperit cu un văl ca să nu poată fi citite.
- Frate, frate, te-ai pus pe odihnă?, am glumit eu, dorind să-i abat atenția spre lucruri mai ușuratice.
- Vine o vreme când trebuie să depui armele în cui, mi-a răspuns el, probabil spre veșnică odihnă, a mai adăugat.
Prefacându-mă că nu înțeleg, l-am întrebat cum a comis accidentul, că-l știam un as al volanului.
- Tocmai mă întorceam din Moldova și am condus toată noaptea, eram așteptat în Deva de Maria și de copii. Nici n-am apucat să urc în mașină că a început să melițe din gură, acuzându-mă de fapte inexistente. Când am amenințat-o că voi divorța dacă mai continuă cu acuzații aberante, a tăbărât cu pumnii pe mine, dezlănțuindu-se ca o nebună. Tocmai mă angajasem într-o depășire a unui tir parcat pe marginea șoselei, fără să observ că din sensul opus venea un alt bolid care m-a izbit lateral. Mașina s-a oprit, m-am uitat spre ai mei și i-am văzut teferi, dar, când să cobor, picioarele nu mă ascultau, au murit, doar mintea mi-a rămas vie pentru nu știu câtă vreme, mi-a spus el.
- Du-mă la Cluj, deoarece doctorii de aici se uită cu mirare la mine de câte ori intră în salon și observă că mai trăiesc, iar pe de altă parte, vreau să mă mor printre ai mei, îmi zise fratele meu.
Nu știam cum să reacționez, nu puteam nici să mă uit în ochii lui pentru că mă iscodea cu privirea ca să-mi citească stările sufletești. Eram tulburată și trebuia să mă prefac, încât el să nu bănuiască sentința pe care a dat-o deja sufletul meu.
- Du-mă la Cluj, că aici dacă nu mă omoară doctorii, mă va omorî nevastă-mea.
Știindu-se cu musca pe căciulă, cumnată-mea a acceptat surpinzător de repede propunerea mea, dar în mintea ei a mai încolțit un plan și anume că noi, tot neamul, o vom elibera de povara îngrijirii unui om atât de traumatizat. Ea nu-l mai voia nici măcar în viața copiilor ei. Îl ura, pentru că îi clătina existența mediocră.
Nu mi-a fost ușor să-i obțin transferul de la un spital din Timișoara la altul din Cluj, dar prin amabilitatea excesivă a cumnatei mele am reușit să-l internăm la Neurochirurgie. Acum era aproape de ai lui și era înconjurat de oameni care îl iubeau. Încet-încet s-a liniștit, împăcându-se cu gândul trecerii peste pragul vieții.
- Promite-mi că mă vei înmormânta alături de bunicii mei, în cimitirul sătesc, m-a rugat el, eu știu că acolo sufletul meu va căpăta liniștea, pentru că iată a sosit vremea să plătesc moartea omului pe care l-am accidentat în urmă cu zece ani.
- Fii om serios, nu ești nimănui dator! După ce dai ortul popii, doar viermii sunt cei fericiți, am zis eu zeflemitoare.
- Dar sufletul meu trebuie să plătească o crimă!
- Cine ți-a șoptit asemenea bazaconii că astea sunt doar povești biblice de adormit mințile proștilor. Suntem niște jucărele în mâinile civilizațiilor extratereste. Poți ucide,poți fura, poți face orice vrei că nu trebuie să dai socoteală nimănui, iar sufletul este tot o invenție popească ca să ne amăgească și să nu-i concurăm într-ale relelor.
- Eu cred în ceea ce scrie biblia. Omul care a făcut fapte bune este răsplătit, conform acestora, iar faptele rele sunt judecate de către Dumnezeu, așa că cei buni merg în rai, iar ceilalți în iad. Tu ai citit biblia?, mă întrebă fratele meu.
- Da, biblia hazlie. Mori de râs când afli că ucigașul Cain se căsătorește în altă țară. Cu vreo goriliță oare?
- Nu-mi place că iei în derâdere aceste lucruri, ai uitat până și învățăturile pe care le-ai primit de la părinții noștri, a adăugat el mâhnit.
- Hai să nu ne certăm, mai bine povestește-mi despre accidentul de acum zece ani, i-am zis eu știind că mă așteaptă o noapte de veghe lângă căpătâiul său.
- Sunt de acord cu tine dacă și tu vei fi de acord să continuăm discuția despre suflet și despre moarte, despre Dumnezeu și despre plăți, îmi zise el.
- Neîncrederea mea poate fi îngenuncheată doar de o demonstrație. Dacă avem un suflet, unde se duce acesta după moarte? De ce nu s-a întors nimeni să ne anunțe pe ce plaiuri cu verdeață hălăduiește?
- Fii atentă ce-ți dorești, că s-ar putea să afli curând, promite-mi însă că vei deveni mai înțeleaptă, schimbându-ți atitudinea vizavi de rostul omului pe acest pământ. Ține minte, că orice faptă are și răsplată.
- Depinde cît de convingător va fi mortul vorbăreț, am continuat eu, treci la poveste acum.
- În urmă cu zece ani mă întorceam de la Oradea unde mi-am reîntâlnit iubirea din timpul facultății. Bucuria revederii a fost mare. Amintiri înăbușite au ieșit la suprafață și am descoperit că nimeni nu ne poate restitui timpul irosit, pentru că eram alături de sufletul pereche. Simțeam că împreună cu iubita mea suntem un tot indivizibil, iar căsătoria mea cu Maria este o farsă.
- Și eu trăiesc alături de sufletul pereche, că nu-și poate dezlipi palmele și pumnii de pe trupul meu și-mi mărturisește că doar așa îmi poate demonstra marea lui iubire, am ripostat eu.
- Bărbatul tău te iubește, doar că are o misiune ingrată, aceea de a-ți îngenunchea orgoliul. El te învață o lecție. Adu-ți aminte câți bărbați ai umilit, râzând de dragostea lor. Fiind fratele tău, doar eu cunosc vreo cinci cărora le-ai călcat în picioare sentimentele, deci taci, ascultă și învață, îmi spune Mitruț, privindu-mă sever.
- Mă întorceam spre casă fericit, continuă el și încă simțeam trupul iubitei mele lipit pe trupul meu. Cred că trecuse de miezul nopții. Cu toate că era o noapte înstelată și rece nici nu știu de unde a răsărit o umbră care s-a prăvălit peste motocicleta condusă de mine. Am oprit înspăimântat. Omul, o umbră descărnată zăcea pe drum. În jurul lui mirosea puternic a alcool. L-am pipăit și nu simțeam nici un semn de viață. Era mort de-a binelea. Pe drum nu se vedea nici țipenie de om. Totul era tăcere, iar eu stăteam în plin câmp alături de un mort. Am târât trupul inert înspre un șanț, am încălecat rapid motocicleta și dus am fost. De atunci au trecut zece ani, iar mirosul de alcool și imaginea mortului m-au însoțit ca o umbră, parcă s-au lipit de mine. Iată-te într-o postură inedită, îmi spuse el. Ești confesorul meu, oare îmi poți da izbăvire? Îmi priveam uimită fratele și pentru prima dată nu aveam nici o replică sarcastică.
- Taci? Vezi roata destinului? Am ucis o făptură, iar acum era să fiu și eu ucis în același fel, într-un accident.
- Dar tu îți vei trăi iadul aici pe pământ, i-am răspuns eu ”iluminată”. Totuși nu eram convinsă de unde am scos eu asemenea grăire. Sigur că în acest moment sunt puțin tulburată de mărturisirea ta și cred că nu ai ceva de ispășit. Mă gândesc că tu ai planificat acest accident, l-ai lăsat să dospească în subconștient, ba chiar te-ai atașat de acel eveniment până când s-a materializat.
- Văd că tu privești din altă perspectivă. Eu cred că sufletul meu va arde în focul vașnic și pentru mine nu există mântuire, îmi zice Mitruț.
- Trebuie să mă documentez ce este sufletul, deci vom continua discuția peste câtva timp, dar îți repet că mintea ta a creat această situație precum și ideea că vei arde în iad. Iadul nu există, raiul nici așa. Ele sunt creațiile minții noastre. Aici pe pământ fiecare își trăiește propriul iad sau rai.
- Dacă ești atât de deșteaptă, tu de ce arzi în iadul tău?
- Mi-a fost programat încă din pântecele mamei, iar eu am avut grijă să întețesc mereu focul, să-l alimentez prin suferință, să îmi condamn venirea mea pe lume, etc.
- Ți-am prins incertitudinea! Admiți că omul este alcătuit din partea grosieră, adică are un trup, admiți că mintea sa poate programa un destin, dar de ce nu poți înțelege că undeva în corp stă ascuns un suflet nemuritor, dat de creator.
- Deci la moartea noastră sufletul dă socoteală pentru păcatele săvârșite de un trup păcătos? Sărmanul suflet!, zisei eu, că învelișul este hrană viermilor mai înțeleg, că mintea o mănâncă ”moliile” iar înțeleg, dar de ce să ardă el în focul iadului?
- Așa este scris. Cine dă cu piatră de piatră va pieri, îmi spune Mitruț, cu o voce abia șoptită.
- Ești fatalist! Cred că cine moare e mort de-a binelea, i-am spus eu, dorind să închei o dispută din care nu puteam ieși învingătoare pentru că aveam lacune serioase în acest domeniu.
- După moartea trupului, sufletul rămâne în preajmă, este viu și conștient privește cu scârbă trupul în care a fost întemnițat, apoi se ridică spre ceruri pentru a da socoteală de faptele sale. Asta trebuie să știi, dacă ești fată deșteaptă, mi-a spus fratele meu, întorcând privirea spre geam.
L-am lăsat să se odihnească. Avea ochii închiși, cu toate că nu dormea. Pe fața lui chinuită s-a așternut o paloare marmoreică. Mușchii feței s-au destins. Brusc a deschis ochii, m-a privit fix și a început să înșiruie cuvinte trunchiate fără noimă. M-am speriat și am chemat doctorul care, după ce l-a consultat, m-a anunțat că se apropie deznodământul și ar trebui ca familia să fie pregătită pentru acest eveniment inevitabil. Deoarece soția sa era acasă la Lugoj, așteptând vești, am sunat-o ca să se deplaseze spre Cluj și să hotărâm locul în care să-l înmormântăm.
Fratele meu a mai trăit câteva zile de agonie, iar eu am considerat că ar fi bine să le dau de știre alor meu, dar în mod special fratelui mai mic care în cele câteva săptămâni cât Mitruț a zăcut în spital nu l-a vizitat niciodată. Maică-mea și alt frate se aflau la mine, în Cluj.
După atâția ani ma bulversează încă răspunsul primit de la fratele cel mic ”și ce dacă moare, suflă-i în cur ca să-l învii”.
Când a murit, eu nu eram lângă el. M-a sunat Maria, chemându-mă la spital. L-am găsit întins pe patul de lângă geam. M-am apropiat să-i aprind o lumânare. Deodată, de sub pat, am simțit cum o căldură plăcută îmi îmbrățișează picioarele.
M-am depărtat nedumerită de lângă pat, intrigată de senzația avută, dar adierea m-a urmărit, continuând să mă învăluie blând. Aveam o stare ciudată de liniște și pace. Sințeam că timpul se dilată, că inima mea este plină de iubire, că ceea ce trăiesc acum este ceva sacru, simțeam că sunt martora unei taine. Un gând mi-a străfulgerat mintea ”fii atentă ce-ți dorești”. Am zâmbit, fiind convinsă că Mitruț și-a respectat promisiunea. Din depărtare am auzit vocea sarcastică a cumnatei mele ”ultimul cuvânt coerent a fost numele ei, iar ea zâmbește ca o nesimțită”.
Dar ce-mi păsa atâta vreme cât mesajul a fost transmis!