La ceasul acela din noapte, când comisarul Olaru părăsea secția de Poliție, Silvia și Tudor se priveau în tăcere. Nu puteau dormi. Femeia a plâns toată seara, cât timp i-a povestit bărbatului tot ce s-a întâmplat la spital și mult timp după aceea. Nu au putut mânca și nici somnul nu se lipea de ei.
– Nu știu cum să facem... Nici tu și nici eu nu am trecut prin întâmplări din astea, nenorocite. Să vorbesc cu directorul de la mine...
– Ce poate să facă el, Tudore? Ce ajutor să ne dea? Nu-l doare pe el ce ni s-a întâmplat nouă. E un străin, până la urmă.
– El poate că nu, dar îl rog să vorbească cu juristul firmei. E un avocat foarte bun. Cel puțin, așa spune lumea despre el... Să ne învețe cum să procedăm și poate că vrea să ia chiar el cazul nostru...
– Da, măi omule, sunt de acord cu tine, dar cu ce-l plătim noi? La asta te-ai gândit? Că doctorul nu ne-a cerut, dar un avocat nu mișcă un deget dacă nu-i umpli buzunarele. Of, Doamne, prin ce ne-ai dat să trecem noi acum, înainte de sfintele sărbători! a oftat femeia clătinându-și capul a neputință și disperare.
– Lasă, că ne-o ajuta Cel de sus și nu ne-o lua prea mulți bani. Am să fac un împrumut, văd eu cum va fi cazul... Oricum, nu-l putem lăsa pe nenorocitul ăsta în pace, orice s-ar întâmpla. Nu înțeleg de ce sunt atâtea de făcut după ce l-au prins! De ce să mai facem plângere dacă Poliția l-a urmărit, l-a prins și-l va da spre judecată?
– Păi, cică așa trebuie, după lege... ce să zic eu, că nu știu cum e treaba, a răspuns Silvia începând să plângă din nou, înăbușit.
Tudor a oftat adânc, cu durere, a coborât din pat și a plecat la bucătărie târșâindu-și picioarele. A aprins o țigară și s-a așezat la fereastră. Privea prin sticlă fără să vadă ceva. O mie de gânduri îl năpădeau și nu reușea să se concentreze pentru a se liniști ori pentru a descoperi calea cea bună. „Soarta animalului ăla de om este clară. Sper că legea nu-l va ierta și va da socoteală... Dar, copila noastră? Cine-i mai poate îndrepta viața? Ce viitor mai are ea acum după un așa necaz? O să fie ocolită de toți băieții, că vestea s-a dus și se mai duce. Se uită toate în timp, dar o treabă urâtă ca asta nu se poate uita. Ea nu va mai ști să râdă mult timp de aici încolo. Când va avea bărbat, dacă s-o mărita vreodată, o să-i strige ăla exact când îi va fi lumea mai dragă și adio căsnicie după o treabă de asta. Se zice că în vremurile de azi nu mai au bărbații pretenții de feciorie la miresele lor, cum era obiceiul când m-am însurat eu. Dar fata mea nu are avere. Că după asta se uită băieții acum. Bani, vilă și mașină. Fecioria era singura ei șansă să găsească un bărbat care s-o aprecieze și s-o iubească. Of! Cum o da Domnul. Vorba Silviei: ce ți-e scris în frunte, aia faci! Nu se poate schimba soarta omului după cum vrea el”
Silvia își ștergea lacrimile suspinând. „Trebuie să mă liniștesc. Să încerc să găsesc o rezolvare. Nu putem sta cu mâinile în sân. Are dreptate omul ăsta. Nenorocitul trebuie să plătească. Aici, pe pământ, până la judecata lui Dumnezeu! Trebuie să-mi amintesc exact ce m-a învățat doctorul. Că el mi-a spus, dar eram așa de supărată, că nu știu dacă am ținut minte tot...”

După ce a consultat-o pe Iuliana, medicul legist i-a vorbit Silviei cu multa blândețe și a îndemnat-o să depună o plângere prin care să ceară trimiterea în judecată a bărbatului care a răpit-o pe fată.
– Fetița dumneavoastră a fost violată, doamnă. În plus, a fost bătută. Sunt multe echimoze cauzate de lovituri, prezintă și câteva urme de mușcături și alte semne specifice în partea de jos. Bruta nu a protejat-o sub nicio formă si a deflorat-o cu sălbăticie.
– Păi, bine, și cum fac eu...
– Plângerea o depuneți chiar azi la Secția de Poliție unde ați reclamat și dispariția fetiței. Sunteți pe teritoriul ei de competență. În acest teritoriu a fost răpită. În plus, cei de acolo au găsit-o pe copilă și au fost la fața locului. După ce o confirmă, o înaintează procurorului sau o depuneți dumneavoastră la Parchet. Vă spun ei la secție ce și cum.
– Bine, dar așa...simplu, cum...
– Eu voi înscrie în certificatul pe care vi-l dau peste vreo oră, toate constatările mele. În baza lor, individul poate fi arestat și judecat, doamnă. Certificatul medico legal îl atașați plângerii. Vă sfătuiesc să vă faceți și copie legalizată după el. Poate că va fi necesară cândva...
– Domnule doctor, vă mulțumesc mult, mult de tot dar, știți... trebuie să plătesc acum? Aș vrea, dacă se poate...
– Să nu mai vorbim despre asta. Nu este nevoie, doamnă. Eu sunt plătit pentru munca mea. Nu v-am cerut nimic.
– Să vă dea Dumnezeu sănătate, dom’ doctor. Săru’ mâna, mulțumesc!
Silvia a plecat acasă. Nu a mai mers la Poliție. Era târziu când a plecat din spital. Destul de greu a reușit medicul să o convingă că nu este nevoie să rămână cu fata. Iuliana trecuse cu bine peste șocul suferit și organismul ei sănătos a dat semne sigure că recuperarea se va face, fără probleme, în câteva zile.
Rămasă singură în pat, cu sufletul pustiit de năpasta ce căzuse peste casa ei, femeia își freca mâinile în neștire, a neputință. Și-a amintit cât de fericită a fost în noaptea nunții când s-a dăruit, fecioară, proaspătului soț și lacrimile i-au spălat din nou obrajii. „Doamne, cum am uitat atunci de frică, de rușine și durere! De ce nu i-ai dat și copilei mele ceasul acesta de fericire, Doamne? Te rog din tot sufletul, Doamne, și pe tine, Maică Fecioară, să-i dați sănătate și curaj fetiței mele! Nu știu cum va fi la școală… Îmi este tare teamă că băieții o vor lua peste picior și se vor agăța de ea. Or crede că e o femeie ușoară după cele întâmplate. Așa or gândi și profesorii, că deh, bărbatu’ numai la prostii se gândește, indiferent de ce hram poartă! Trebuie să vorbesc cu ea, dar și cu diriginta. Cu directoarea școlii, că e femeie de treabă și este și ea mamă de copii. Trebuie să le rog să ajute fetii să treacă cu bine peste șocul acesta. Până se obișnuiește. Că toate-s trecătoare în viață. Se uită toate... Numai ea, mititica, nu va putea uita toată viața ei rușinea asta... Dar, de ce rușine? Ce, a vrut ea? A provocat ea ceva? Nici rușine nu trebuie să-i fie. Se poate întâmpla oricui, dacă așa i-a fost scris în cartea vieții. Trebuie s-o întăresc, să înțeleagă bine că nu are nicio vină. Să înțeleagă că nu trebuie să-i fie rușine, că nu este ea vinovată cu nimic”.
Odată ajunsă aici în cugetările sale, Silvia s-a întins pe partea cealaltă, oarecum liniștită și a închis ochii. În zadar. Nu putea adormi. A coborât din pat după ce a privit înciudată perna neatinsă a soțului. „Dar omu’ ăsta pe unde bântuie, de nu se culcă? Că vrea ori că nu vrea, trebuie să meargă la serviciu”, și-a zis femeia și a plecat la bucătărie hotărâtă să-și aducă omul la culcare.
– Bine, măi omule, vrei să te intoxici cu atâtea țigări fumate? Ai umplut scrumiera de chiștoace și zaci în fumul ăsta nenorocit de-l tai cu cuțitul! a izbucnit Silvia de cum a intrat în bucătărie, repezindu-se la fereastră. A deschis-o larg și s-a întors spre soțul ei hotărâtă să-l mai certe puțin. A amuțit de cum l-a privit și i-a văzut ochii plânși și fața trasă de nesomn și supărare. Nu mai avea culoare în obraji.
El a mișcat mâna a lehamite și a clătinat capul ușor, parcă de teamă să nu amețească. Era un semn ca o rugă. O mișcare ce chema la tăcere și înțelegere. Femeia a priceput despre ce este vorba și a tras un scaun aproape de el, așezându-se în fața lui. I-a luat mâinile moi, vlăguite, într ale ei, în tăcere. Îl privea cu multă milă și intuia ce gânduri îl apasă. Strângea maxilarele pentru a se putea abține să nu izbucnească în plâns. După minute lungi de tăcere, Tudor a ridicat privirea spre ceasul de pe bufet și a exclamat, oarecum surprins de trecerea neobservată a timpului:
– A trecut de patru, femeie! Hai să punem capu’ pe pernă puțin. Trebuie să merg la serviciu. Să vorbesc cu patronul. Dacă mă va primi... Să-l rog pe jurist să mă învețe ce-i de făcut
– Da, Tudore... așa să faci... Să iei și hârtia de la doctor ca s-o vadă și să faci o copie de pe ea. Poate o trebui cândva... Spune-i că nenorocitul este prins și e la Poliție. Să meargă acolo și știe el ce e de făcut că doar nu-l învățăm noi, nu?
– Da, asta o să fac... De ce n-ai stat tu la spital, tot nu înțeleg. Cum ai lăsat tu fata singură acolo, neajutorată, măi femeie?
– Nu ți-am mai povestit, omule! Ce-i cu tine? Doctorii au zis că nu este nevoie. M-au trimis acasă. Nici nu aveam unde să stau, că tot spitalul e ocupat. Au și câte doi bolnavi în pat... Că era acolo fata singură, era doar ca s-o scoată din criză și să-i dea perfuzie de aia, cum ziceau ei și nu mai știu ce...
– Mda, mi-ai spus, dar stau cu grija asta. Poate avea nevoie s-o duci la baie ori orice altceva, a mormăit Tudor mai mult pentru el și s-a ridicat cu greu de pe scaun, oftând din adâncul rărunchilor. Hai să mergem, să mai prindem măcar o oră bună de somn.
Silvia nu a mai zis nimic. Și ea era la fel de îngrijorată și regreta că nu a insistat să fie lăsată cu fata, la spital. Se gândea că putea dormi pe o bancă, pe hol, pe undeva, dar să fie aproape de fată. După ce a privit lung afară și a inspirat adânc aer curat, a închis fereastra fără să facă zgomot. Cerul părea că se luminează, departe, a ziuă...

*

Ziua care urma unei nopți pe jumătate deja consumată, urma să fie deosebit de încărcată pentru comisarul Olaru. Se gândea la toate momentele, cu multă atenție, în timp ce se deplasa spre casă. Trebuia să meargă la Poliție, să citească declarația celui reținut și să mai stea de vorbă cu el. „Poate că va fi nevoie de completări, de întrebări suplimentare, de precizarea unor amănunte. Nu cred eu că va scrie el tot ce doresc eu. Poate vine și domnul procuror „Știe tot” pe acolo. Poate mai are și domnia sa câte ceva de întrebat, deși, surprinzător, i se pare totul foarte clar. Are fapta, are autorul, cere instanței reținerea, îl declară pe Breazu învinuit și demarează cercetarea penală! La prima vedere pare foarte simplu... Oare chiar nu înțelege că unele chestiuni nu se potrivesc absolut deloc? Voi lua legătura și cu șefii celui în cauză. Trebuie să aibă un act prin care să mă conving că Breazu ăsta a lucrat în noaptea trecută. Un proces verbal de luare și dare în primire a postului, un registru de predare a armamentului din dotare unde semnează în nume propriu... Trebuie să existe așa ceva, e obligatoriu. Dacă nu există, schimbăm tactica!”.
Trecuse cu puțin de miezul nopții când a intrat tiptil în casă, cu mare grijă să nu.și deranjeze soția și unul din cei doi copii pe care-i avea. Celălalt se căsătorise de curând și locuia cu proaspăta soție într-un oraș de provincie în care avea și un loc de muncă pe placul lui. Și-a scos să mănânce câte ceva din frigider. Nu a încălzit nimic. Soția, după ani de zile, se perfecționase în a lăsa la îndemână mâncare rece, sățioasă și pe placul lui. Erau multe zilele în care seara nu se întâlneau la masă. Știa ce muncă are și ce răspunderi incumbă activitatea profesională. Când tocmai termina de mâncat, a intrat și ea în bucătărie, ușoară ca un fulg. S-au salutat cu zâmbete fugare și cu o îmbrățișare scurtă. Ea a făcut ordine și a spălat cu îndemânare puținele vase și tacâmuri folosite. Și-a aprins o țigară și s-a așezat lângă el privindu-l cu dor și îngrijorare. Cu voce plăcută, în care se regăseau nuanțe ca de la mamă la copil, l-a întrebat, mai mult din dorința de a-l liniști prin a-i fi aproape, decât din pură curiozitate:
– Este un caz dificil de ai venit atât de târziu?
– Iubito, ca de obicei, până la un punct, toate cazurile noastre sunt dificile... De data asta este un ceva care-mi trece prin cap și-mi scapă la fel de repede precum apare. Să fie semne de bătrânețe, ce zici? i-a răspuns el cu puțin umor, dar destul de serios în aparență.
– Hm! Bătrânețea este exclusă, dragul meu. Nu este cazul să te gândești atât de departe. Mai degrabă ar fi oboseala de vină. Ce zici, nu am dreptate? După o noapte de odihnă liniștită, vei trece prin șirul amintirilor și vei găsi soluția, ca de fiecare dată.
– Tu ai dreptate întotdeauna. Experiența acumulată m-a ajutat foarte mult... Mergem direct în pat, dar după țigara asta. Adică, te aștept ori mă aștepți acolo. Merg la baie. Simt nevoia să fac un duș... Va fi rapid, iubito, nu-ți fie teamă! a adăugat el observându-i fața de copil îmbufnat.
Ca orice soție grijulie și doritoare, l-a așteptat cu brațele deschise. După duș, Marius Olaru arăta puțin mai odihnit, dar nu suficient de refăcut pentru ochii Dianei. Îl cunoștea prea bine după douăzeci și cinci de ani de căsnicie sub semnul dragostei și al respectului reciproc. Au avut și ei mici neînțelegeri în relația de cuplu, dar au trecut cu bine peste ele. De regulă, micile conflicte au fost generate de serviciul militar din prima parte a activității de milițian și, mai apoi, de cea de polițist. Ea a fost întotdeauna o soție iubitoare, înțelegătoare și, în același timp, o femeie inteligentă, matură, educată. A înțeles ce bărbat are la ușa casei și l-a apreciat pentru seriozitate, profesionalism și pentru valențele evidente de familist.
– Dragul meu, nu te da cocoș că nu ține, i-a șoptit ea la ureche după ce-a fost prinsă în brațele lui puternice și sărutată pe gură și pe gât de câteva ori. Ești tu dorit, poate că sunt și eu tot atât de mult, dar nu cred că mă poți satisface și ar fi vai de tine după aceea!
– Ce spui tu, hoțomană mică? Chiar așa mă crezi? Hai să vedem, care pe care.
– Mariusică, ești obosit mort, dragule. Dormi câteva ceasuri și când te trezești sunt aici pentru a te devora. Nu plec de lângă tine, știi tu foarte bine treaba asta, dragule, l-a întrerupt Diana, luându-i capul între palme și sărutându-l pe frunte ca pe un copil. Sunt convinsă că dimineața va fi mai bine pentru amândoi. În plus, ai nevoie de odihnă. Serios! Știu eu cum te avânți când lucrezi la un caz nou...
– Uf! Tu chiar ai dreptate întotdeauna, iubito. Hai să dormim.
În primele minute, mai ales după ce-a auzit respirația regulată a femeii ce rămăsese cu capul pe umărul său și cu un braț peste piept, după îmbrățișarea de „noapte bună”, Marius Olaru a fost convins că va dormi buștean până dimineața. Închisese ochii și se părea că adoarme, chiar dacă trupul fierbinte al Dianei îl ispitea atât de mult. Atâta doar că, foarte curând, imaginea soției sale, păstrată sub pleoapele strânse cu disperare, a fost înlocuită de aceleași frânturi fugitive ale unor lanuri de porumb, câini trăgând puternic de lesă, fotografii și hârtii ce-l asaltaseră pe drumul spre spital...
„Nu, nu se poate! Nici nu mai țin minte dacă tânăra aceea a decedat ori este în viață. Avea urme de mușcături în genul celor văzute la fetița asta, Iuliana. În plus, parcă a fost bătută mai rău ori se asfixiase cu sânge și salivă. Știu că a stat în spital mai mult timp decât va sta această adolescentă. Instanța l-a găsit vinovat și l-a condamnat pe acest Breazu Gabriel. Da, așa este. Îmi amintesc de el acum. El este. Oare m-a recunoscut? Nu cred. Eram și eu mai tânăr, iar el foarte tânăr. Eu am întocmit raportul de constatare după examinarea femeii și cercetarea locului faptei. Doamne, câte fotografii am făcut atunci! Îmi plăcea, deși cazul în speță m-a întors pe dos. Totuși, după ce-a fost arestat și am ascultat o parte din audieri, de ce am susținut eu că ar fi nevinovat? Ei bine, asta nu mi-o pot aminti. Îmi amintesc cât de speriat era omul acesta. Îmi amintesc bine că toți colegii din echipa de cercetare îl apreciau pentru sinceritate, pentru colaborare. Până la un punct. Niciodată nu a recunoscut. A declarat și a susținut permanent că este nevinovat. Și l-am crezut, dar de ce? De ce și acum am același sentiment? Bine, acum am niște circumstanțe ce par a-l exclude din cercul posibililor autori, dar atunci nu aveam decât convingeri personale... Nu, nu e bine! Trebuie să verific tot ce a făcut el în aceste două trei zile. Trebuie să adun toate declarațiile și probele, să le pun cap la cap și numai după aceea să hotărăsc. Nu trebuie să mă pripesc. Dar, odihnit și calm, fără resentimente. Trebuie să dorm”, medita Marius, strângând de pleoape în încercarea de a alunga toate acele amintiri care nu-i dădeau pace.
Nu a reușit. S-a întors încet, cu mare grijă să nu-și trezească soția, i-a așezat brațul pe lângă trup, i-a potrivit perna sub cap și a coborât fără zgomot. A îmbrăcat un halat și s-a așezat pe un fotoliu din sufragerie, în fața televizorului, după ce s-a asigurat că ușa de la celălalt dormitor este închisă la fel de bine ca și cea a acestei încăperi. După numai zece minute, timp în care a căutat ceva pe mai multe programe, a închis furios aparatul, exclamând cu ciudă și furie în gând: „Ce tâmpenii sunt la ora asta pe toate programele! Politică și filme. Toate de proastă calitate. La posturile „Antenei”, propagandă electorală ieftină, la plicticosul de „Nașul” femei goale și ieftine. Nu știu cum naiba suportă lumea idioțeniile astea, domnule! Românul pare că este cel mai ușor de îmbrobodit om din toată Europa! Înghite pe bandă rulantă toate minciunile. Mai e o jumătate de an sau mai mult până la nenorocitele alea de alegeri și ei au început deja cu manipularea maselor. Simte Guvernul ceva. Se cam clatină. Nu este prima oară. Partea proastă e că se aruncă totul pe vechea guvernare. Alții discută de o mare criză mondială. Își iau măsuri, iar la noi nici prin gând de așa ceva. Ignoră totul. La noi crește producția și trăim bine. Ha, ha! Ce bine se trăiește! Nu se cunoaște pulsul real al vieții. Uf! Ce-mi trece mie prin cap la ora asta! Trebuie să dorm neapărat. Gata cu prostiile!”.
S-a retras în pat pe vârful picioarelor, grijuliu, aproape fără să respire. Nu a reușit să adoarmă imediat. A revăzut chipul Iulianei, durerea exprimată de fața mamei sale, urmele loviturilor și mușcăturilor. Într-un târziu, l-a cuprins o amețeală dulce și o liniște adâncă în care doar respirația ușoară a Dianei se auzea din ce în ce mai departe. Mușchii membrelor superioare și, mai apoi, ai celor inferioare s-au destins complet și respirația a devenit uniformă, în timp ce ochii s-au liniștit total sub pleoape. Nu ar fi putut aprecia cât a dormit ori a ațipit, până în momentul în care telefonul mobil, așezat în apropiere, pe noptiera de lângă pat, a început să trepideze puternic. Fără să deschidă ochii a întins mâna spre aparat, încercând să descopere tasta de oprire. Nu a reușit. S-a ridicat speriat în capul oaselor, cu telefonul în mână, când, deschizându-i, a zărit lumina zorilor în ferestre. Câtă treabă am în dimineața asta! Sunt mort de somn și noaptea s-a terminat... Cine naiba e la ora asta?”
După ce a reușit să citească numărul, a ridicat degetul mare, intenționând să închidă. Era deja indispus și furios. A renunțat în aceeași fracțiune de secundă și l-a deschis. O voce protocolară a rostit formula regulamentară de prezentare și salut. Doar două fraze au fost de ajuns ca să-l trezească definitiv pe comisar. A sărit din pat și a fugit în sufragerie pentru a putea vorbi fără să-și trezească soția și să-i strice liniștea somnului de dimineață.
– Domnule dragă, ești convins că cele transmise sunt reale? Ai verificat prin alte surse treaba asta? Mda, înțeleg că nu se poate. Transmite să ne expedieze de urgență documentele în cauză. Prin curier special, nu prin poștă. Dacă ar fi posibil, am nevoie de ele până la prânz. Chiar și așa, cred că e prea târziu să schimb soarta. Da, da, la sediul central. Am să vin acolo la prima oră. Mulțumesc, te salut!