Pe un teren proaspăt cosit, vreo zece băieți de până în 20 de ani jucau fotbal. Unul dintre ei tocmai șutase cu forță spre poartă și nu îl observase pe Sorin care se afla la doar câțiva centimetri distanță de piciorul lui. Băiatul nu pricepuse exact ce pățise decât în momentul când a încercat să se sprijine în piciorul stâng pentru a se ridica. A înjurat timp de cinci minute, convins fiind că piciorul primit în tibie îi cauzase o fractură, nu o simplă vânătaie cum încercau prietenii lui să-l încurajeze. Într-un final însă i-a convins și pe ei că nu era un fandosit. Zona respectivă se umflase, iar el tot nu putea să exercite presiune asupra acelui picior fără să urle.
-Ești complet cretin? Ce dracu’ șutezi când mă vezi acolo? Și în halu’ ăsta!
-Și acum ce facem?
-Îl duc eu cu mașina.
Cel care se oferise era cel mai mare dintre ei și singurul care avea carnet de altfel, fiind totodată prietenul cel mai bun al lui Sorin. Se cunoșteau de când erau mici și se duceau împreună în parc, apoi au mers împreună la aceeași școală, iar el îl ajuta mereu pe Sorin cu temele, fiind și cu trei ani mai mare decât el.

Ceilalți au rămas pe teren, dat fiind faptul că de abia începuseră să joace când Sorin și-a rupt piciorul. Marius l-a ajutat să se urce în mașină, trântind portiera și urcându-se la volan. Se îndreptau cu viteză spre cabinetul medicului de familie la care se ducea Sorin frecvent, ba pentru fracturi sau luxații de la fotbal, ba pentru răcelile cauzate de mersul prin ploaie sau zăpadă îmbrăcat necorespunzător. Dat fiind că erau în afara Bucureștiului, drumul a durat aproximativ 40 de minute. Afară se întuneca, iar lumina aruncată de felinare îmbrăca totul într-o ceață portocalie. Când au ajuns, programul se terminase, dar lumina era încă aprinsă. În cabinet nu era nimeni, dar cei doi au hotărât să aștepte. Pereții holului erau plini de afișe cu medicamente, campanii și tablouri ieftine. Sorin stătea în fața unei oglinzi crăpate, contemplându-și reflexia. Era ceea ce lui îi plăcea să numească o apariție deloc ieșită din comun. Un băiat de statură obișnuită, nu foarte înalt, nici foarte scund, cu părul șaten tuns relativ scurt și ochii căprui cu o nuanță nu foarte ușor de sesizat de verde. Singurul aspect care putea atrage atenția era bretonul lung până la gât pe care îl fixa mereu cu spumă în partea dreaptă.
-Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?
O fată de aproximativ 25-30 de ani îi privea nedumerită pe cei doi. Părul prins în coadă și rochia strâmtă îi dădeau un aer de adolescentă, în vreme ce ochii de un albastru foarte închis, pătrunzător, și cearcănele marcau o zi obositoare de muncă încheiată cu brio.
-Da, prietenul meu și-a rupt piciorul! a replicat rece Marius, arătând spre Sorin, care se simțea ca un copil mic pe care tata îl ducea la doctor.
-Regret, dar doctorul a plecat acum câteva minute, nu văd cum v-aș putea ajuta.
-Poți să te uiți măcar și să ne spui dacă e rupt și ce trebuie să facă până îl vede un doctor?
Fata îi privea nesigură. Totuși, a acceptat și i-a poftit în cabinet. Sorin s-a așezat cu greu pe pat. Fetei i se înmuiase inima văzând cât de greu se mișca, dar știa că nu îl poate ajuta.
-Poate pot să fac totuși ceva…
Fata a scos telefonul mobil și a căutat un număr de telefon. Sorin a presupus că îl suna pe doctorul Constantinescu. Sprâncenele încruntate și privirea concentrată îi dădeau de înțeles lui Sorin că femeii chiar îi păsa, ceea ce i se părea ciudat. Oamenii care lucrau în domeniu și pe la care trecuse el, erau reci și indiferenți, și nu din răutate, dar pur și simplu nu puteau să se îngrijoreze pentru problemele tuturor, ar fi fost imposibil. Ținând cont și de vârsta pe care o apreciase el, a presupus că de abia se angajase. Oricum nu o mai văzuse până atunci.
-Bună seara, îmi pare rău să vă deranjez, dar a venit aici un băiat cu piciorul rupt.
-Cum îl cheamă?
Telefonul avea volumul dat prea tare, iar Sorin putea auzi tare și clar toate replicile interlocutorului.
-Sorin sunt! a strigat băiatul, în așa fel încât doctorul să-l audă și să-l recunoască de la celălalt capăt.
-Aaa, ce a mai pățit și acum?
Băiatul nu și-a putut stăpâni un zâmbet. Asistenta i-a ridicat pantalonii de trening până puțin mai sus de genunchi și a privit îngrozită zona accidentată. I-a atins ușor pielea cu degetele și s-a retras imediat ce a simțit tresărirea lui involuntară. Îl durea.
-Cred că este vorba de o fractură… să-i scriu o trimitere?
-Da, la Alexandrescu. Să țină piciorul la 45 de grade și să pună gheață. O, și, să nu se miște din pat.
-OK, mulțumesc.
-Nicio problemă. Ne vedem mâine.
Sorin, privind într-un punct fix, sorbea conversația punându-și în mod involuntar o serie de întrebări care îl uimeau și pe el. Curiozitatea îi fusese stârnită mai ales de ultima replică. Nu s-a putut abține de la a se întreba unde aveau să meargă cei doi mâine. A clipit apoi de câteva ori, tulburat fiind de problemele pe care și le făcea, când de fapt trebuia să îl preocupe piciorul rupt. Totuși, deși a încercat să-și alunge gândurile, avea impresia că este distras total. Nu îi stătea în fire să își dorească măcar să se amestece în viața altuia. Pur și simplu nu îl interesa.
După ce i-a fost scris pe un bilet ce trebuia să facă pentru a-și îngriji piciorul până ce medicul avea să-l consulte, și-au luat la revedere de la asistentă și au pornit spre apartamentul lui Sorin.
-Bă, te doare?
-Nu, nu, e bine!
Sorin s-a bucurat că telefonul a început să sune pentru că nu voia ca Marius să observe starea lui. La cât de bine se cunoșteau avea să-și dea numaidecât seama că e abătut și nu dorea să i se pună întrebări.
-Bună Ioana. Nu, zi! după o pauză de aproximativ câteva minute în care a ascultat concentrat ce îi spunea, s-a încruntat, gândindu-se la cele auzite. Nu cred că putem să ne întâlnim azi. Tocmai mi-am rupt piciorul. Dar vino mâine la mine după ora două cu materialele și te ajut.
Era începutul toamnei și ei începuseră școala de o lună. Ioana era colega lui de clasă și mereu avusese probleme cu matematica. Totuși, se străduise din greu să învețe pentru că ai ei își doreau să o vadă absolventă a facultății de politehnică și un inginer de succes. Acum era în impas pentru că începuseră o lecție complicată, iar ea nu mai știa de unde să o ia și cum să mai citească teoria ca să poată rezolva exercițiile care aveau să o pregătească pentru un test surpriză. Mereu la finalul unui capitol dădeau un test neanunțat și mereu Sorin era cel care o ajuta să iasă din impas.
-Mâine vine Ioana la tine? a întrebat, cu un zâmbet în colțul gurii, prietenul lui de la volan imediat ce Sorin și-a luat la revedere și a închis.
-Da… cred că vine un test la mate și ar avea nevoie de ajutor.
-Mereu are nevoie de ajutor.
Replica ironică nu l-a deranjat câtuși de puțin. Era obișnuit ca Marius să facă diverse comentarii nelalocul lor cu privire la relația lui cu Ioana. Ipoteza lui era că era gelos, deși el mereu își justifica atitudinea prin grija pentru prietenul său și ura profundă pentru acea fată care își și vopsea părul cu o culoare imposibilă.

Stând întins pe pat, Sorin aștepta ca mama lui să termine de vorbit cu tatăl și să adoarmă. Cei doi erau îngrijorați de faptul că iar s-a accidentat la fotbal. Nu le plăcea că mereu venea cu vânătăi și julituri sau luxații după joc, dar acum era prea de tot pentru că avea să lipsească de la scoală, iar bac-ul se apropia cu pași repezi, în vreme ce el pierdea materie extrem de importantă. Sătul până peste cap, a tresărit de bucurie când cei doi au încetat discuția. Închizând ochii, primul lucru la care s-a putut gândi era vizita Ioanei de mâine. Mereu se imagina ținând-o de după umeri și citind printre firele ei de păr, vopsite într-adevăr într-o nuanță nenaturală de alb, dar care se potrivea cu obrajii ușor înroșiți, și explicându-i pe un ton șoptit o ecuație. Apoi ea avea să-l îmbrățișeze și să-i spună că a înțeles și că era minunat. Însă întâlnirile cu ea decurgeau cu totul altfel, el stătea în fața ei și îi explica cu calm totul până ce avea impresia că ea a înțeles. Niciodată nu o întreba… „ai priceput?” sau „să repet?”. Mereu când avea impresia că s-a făcut înțeles, îi dădea o problemă, apoi, firește, ea greșea din neatenție și, cu o expresie deznădăjduită, privea rezultatul eronat, iar el îi explica ce a greșit. Ceea ce iubea cel mai mult la ea, deși nu i-a spus-o niciodată, era că niciodată nu făcea aceeași greșeală de două ori. Pe când el, se poticnea mereu și mereu de aceleași probleme și mai ales de aceeași oameni care îi greșeau și pe care el îi ierta, ca ei, poate chiar imediat după aceea, să îl ia, din nou, peste picior.
A oftat, trecuse deja o oră și jumătate, iar el nu adormise. Îi plăcea senzația că era un romantic și un visător care avea insomnie din cauza fetei iubite, dar, de asemenea, își dădea seama că el însuși își impunea acea stare și că astfel nu mai avea să adoarmă noaptea aceea. Așa a și fost. Dimineața, la ora șapte, s-a ridicat cu greu din pat și s-a dus la baie. Citise jumătate de oră dintr-o carte istorică plictisitoare, apoi a renunțat și a ascultat radio, numărând secundele până ce se va putea ridica din pat fără să fie întrebat „ce-i cu tine la ora asta?”.