Capitolul 27

Moartea vine prin e-mail

- Puteți intra, domnule senator, spuse secretara. Domnul ministru vă așteaptă.
Răzvan Tănase își tamponă fruntea, nervos. Știa că nașul său de botez nu glumea niciodată, altfel ar fi crezut că toată scena asta făcea parte dintr-un film regizat cu umor negru. Și mai știa că trebuia să fie la mijloc ceva foarte grav. Abia întors din periplul său american, era năucit de schimbările succesive ale fusului orar. Spera că – fizic – va face față situației.
Îndată ce închise în urma lui ușa capitonată, ruda sa spirituală se ridică în picioare și luând în mână obiectul disputei, îl ținu un moment la vedere, apoi îl trânti furios pe birou.
- Ce-nseamnă asta, domnule?
Respectivul obiect, casus belli între distinsul membru al guvernului și finul său era un număr al ziarului „Verbus”. Scena se petrecea, ironic, exact în timpul memorabilei conferințe de presă.
- De ani de zile, izbucni distinsul ministru, tolerez murdăriile care umplu paginile astea, fiindcă în genere, nici un om decent nu stă să citească așa ceva. De ani de zile te urmăresc cum devii tot mai josnic, tot mai balcanic, tot mai provincial. Asta nu mă deranjează atâta vreme cât îi calci pe bătături pe cei de-o teapă cu tine ... cu noi toți. Uiți însă că orice are o limită: poți să critici o persoană, poți s-o înjuri de mamă ... dar ceea ce s-a publicat aici e de o gravitate inimaginabilă. Ce vrei, d-le, să vâri țara într-un scandal diplomatic? Și cu cine? Cu un stat la mii de kilometri depărtare cu care n-am avut vreodată ceva de împărțit și care nici măcar nu e Ungaria ori Rusia să ai vreo scuză ori justificare „istorică” la aruncatul pietrei! Mă și mir că respectiva ambasadă n-a luat atitudine!
Profitând de pauza pe care o făcu venerabilul domn ca să-și înghită furios saliva, Răzvan pară, cu prefăcută umilință:
- D-le ministru, vă înțeleg supărarea, dar îmi permit să vă atrag atenția că articolul nu l-am scris eu.
- Dar știi că ai tupeu? Ce importanță are asta, că l-ai scris tu sau altul? Nu ești tu finanțatorul ziarului? Nu e editat de „Ochiul Dimineții” al cărui membru fondator ești? Nu e acest Marcoș – prietenul tău?
Copleșit sub potopul verbal, senatorul Tănase găsi înțelept proverbul cu capul și sabia. Se făcu mic și tăcu. Când consideră momentul potrivit încercă marea cu degetul:
- D-le ministru, noi dăm oricui dreptul la replică. Dacă acest Beller are ceva de explicat ... o poate face. Deși mă îndoiesc că are ce explica. În plus e știut că cine se scuză se acuză. Părerea mea e că dacă se va simți cumva vizat, se va face că nu pricepe și va proceda ca struțul ...
Celularul interlocutorului său țârâi și preț de câteva minute, Răzvan fu nevoit să-și înfrâneze elocința. De cealaltă parte a firului nevăzut, se auzea vag un turuit precipitat, ca și cum omul care povestea era gâtuit de emoție. Nu pricepea ce spune, dar vedea mimica nașului său, care se uita tot timpul la el, ca și când el ar fi fost a treia parte în conversație. Se uita la el și dădea din cap a încuviințare. Când termină, lăsă jos telefonul și spuse pe un ton sarcastic:
- Dreptul la replică, zici? Chiar acum amicul tău Marcoș a fost lăsat fără nici o replică ... a fost făcut de râs fără drept de apel. Da, da, nu te uita așa la mine. De însuși dl. Beller, el în persoană. Iată că a trebuit să vină un străin să ne dea lecții de curaj și onoare. În contra tuturor uzanțelor juridice – care stipulează ca cel ce acuză să-și probeze afirmațiile – el și-a dovedit nevinovăția. Să nu mai judeci altădată după regulile tale pe cineva care nu face parte din lumea ta.
Cum finul-senator rămăsese fără glas și părea că nu-și revine din uimire, domnul ministru adăugă, ceva mai blând:
- Știu cine e la mijloc în toată povestea asta. Mai ține-ți în frâu iapa de acasă, fă-i încă un copil sau trimite-o cu vreo bursă în străinătate, sau trage-i o bătaie ca să-i iasă tâmpeniile din cap. Altfel, într-o bună zi o să intri într-un bucluc urât de tot.
Și în timp ce îl conducea pe finul său spre ușă gândi:
„În spatele a tot ce facem noi, proștii de bărbați, se află câte o drăguță de urmașă a Evei. Cherchez la femme, nu? Oare când o să isprăvim cu matriarhatul?”


Mama lui Eduard Telinschi numără încă o dată banii, scuipând țărănește în palme. Avea o vagă senzație că fiul său o înșeală. Deși nu aducea bani mai puțini decât de obicei, ba chiar, de câteva ori îi făcuse cadouri generoase din ceea ce – spusese el – câștigase suplimentar, rămânând peste orele de program, bănuia că îi ascunde ceva. Toată viața fusese așa: un copil ciudat, ascuns, ce se transformase într-un adolescent, tânăr și om în toată firea tot la fel. Semănase întru totul tatălui său. Ei doi nu se certau niciodată. Nu între ei, căci timpul cât viețile lor merseseră pe același făgaș fusese extrem de scurt. Pe când fiul lor avea numai 6 ani și abia mergea la școală, soțul bătrânei de acum o părăsise, fugind ulterior în America. Nici el, nici Edi nu aveau curajul să se certe, nu-ți trânteau în față ce aveau de zis, tăceau și făceau, ca și când ea una nici n-ar fi existat. „Lași”, își zise, amintindu-și că proștii de vecini numeau asta delicatețe, superioritate, clasă.
Dacă plecarea soțului fusese o lovitură cruntă, când fiul ei, 15 ani mai târziu o anunțase printr-un bilet că „se mută cu prietena lui” , crezuse că își va pierde mințile de durere, supărare și rușine. Nici măcar faptul că în cele din urmă, în ceasul al 12-lea, el se dezmeticise și o ascultase, lăsând-o pe târfa aia de bani gata care îi distrusese viața, nu o însănătoșise complet. „Adelina Marcu”, gândi. Cel puțin – dacă era vorba să-i recunoască vreo calitate – ea nu fusese lașă. Îi dăduse satisfacție și se certaseră ca la ușa cortului, în timp ce vecinii ieșiseră pe la vizoare privind încântați spectacolul și nădăjduind că le vor vedea încăierându-se. Dar nu se ajunsese atât de departe: după o oră și jumătate în care își aruncaseră una alteia cumplite vorbe de ocară și amare reproșuri, mama rămăsese victorioasă pe câmpul de luptă: își recâștigase fiul. Niciodată nu se gândise ce însemnase asta pentru nora ei, care în numai câteva luni își pierduse copilul și soțul. Ori ce însemnase pentru Eduard moartea fiicei lui și destrămarea familiei.
Terminând de numărat banii, îi notă cu grijă în carnețel. Își luă medicamentul de la acea oră și puse banii apoi într-o cutiuță. Da, Edi se comporta ciudat de ceva vreme. Venea seara târziu, obosit, parcă ar fi venit de la muncă. Desigur, știa că are o amantă. O legătură stabilă, de vreun an de zile. Nu-i plăcea faptul că nu o aducea acasă, ca pe celelalte și nici măcar nu i-o prezentase decât într-o zi, când se întâlniseră întâmplător:
- Simina Arelian – mama mea, spusese Edi. Mamă, ți-o prezint pe colega mea de servici și șefa departamentului „Relații interculturale” de la muzeul nostru. Filolog și doctor în etnografie.
Femeia înveșmântată în blănuri din cap până-n picioare îi întinsese mâna cu un aer savant, privind-o de sus pe bătrâna care o studia metodic.
Nu o plăcuse, firește, dar în sinea ei, ca mamă, se bucura că Edi scăpase în sfârșit de depresia sentimentală în care alunecase după despărțirea de soție și apoi de reversul care urmase – acea voluptate scandaloasă și disperată care-l aruncase în brațele multor femei ușoare, pentru o singură noapte.
Intrând în camera fiului ei, ce desena la birou, îl sărută, frecându-se de el ca o pisică și în timp ce el zâmbind, îi făcu semn să se așeze, ea își luă ceva de cusut și îl întrebă pe un ton dulceag:
- Ce mai face Simina, fiule?
- Bine, mulțumesc, mamă.
- Nu vrei s-o inviți într-o zi, aici, să mâncăm cu toții și să mai stăm de vorbă?
- Nu cred că e momentul. Simina, știi, ..., e altfel.
- Altfel sau nu, fiule, sunteți împreună de un an de zile. Asta îți dă niște drepturi ... ca bărbat, nu crezi?
Edi oftă. De câte ori se gândea la legătura lui cu Simina, îl cuprindea o vagă și stranie senzație de jenă, cu totul diferită de aceea ce o simțea odinioară, pe vremea când aducea acasă studente care se prostituau pentru o pereche de ciorapi. Așa cum se întâmplă adesea între oameni maturi, în legătura lor stabiliseră anumite reguli ale jocului. El o vizita de două ori pe săptămână, la ea acasă, iar în restul zilelor nu își puneau întrebări cu privire la timpul liber. Problema fidelității nu se punea, desigur. Și nici a sentimentelor. O simplă legătură fizică, dublată de o prietenie intelectuală. Și totuși gusturile în materie ale partenerei sale, fanteziile sexuale – pe care nu le-ar fi bănuit la o femeie de clasa ei îi dădeau o senzație ciudată: uneori la servici, pe când stăteau față-n față, îl apuca o jenă stupidă, ca și cum s-ar fi aflat dezbrăcat, gol, vulnerabil. Nu reușea să înțeleagă acest sentiment, iar de curând i se întâmplase o nenorocire și mai mare. Printr-o indiscreție, Ada aflase. Făcuse prostia să-și sune amanta de pe telefonul de la firmă și nu observase că fosta lui soție se afla în spatele său. Ada nu reacționase în nici un fel și relația lor profesională rămăsese aceeași ca și până atunci. Dar ceva – imperceptibil pentru un străin – însă perfect sesizabil între oameni ce au împărțit cândva și binele și răul, ceva se schimbase. Nu mai simțea în privirea ei acea căldură învăluitoare, mâna ei nu mai poposea ca din întâmplare pe umărul lui, nu mai exista acea intimitate plăcută – care, după cum avea să-și dea seama abia acum, însemnase atât de mult pentru el. Da, și nu înțelegea de ce: doar știa că relația lui cu Ada era încheiată, o simplă amintire a trecutului, fără aderențe în viitor. Încheiată ca perfectul compus: „a fost”.
Atunci de ce i se părea că ceva evanescent, ca o lumină, ca un abur, ca un parfum dulce-amar, se mai desprindea din trecut, ca dintr-o poveste, ca dintr-un basm uitat?
- A fost odată ca niciodată, murmură el și mama lui, privindu-l surprinsă, scăpă din mână mosorul de ață.


Acea discuție dintre Silvia și Ariel privind relațiile socio-umane avea să-și găsească o nouă – și cât se poate de elocventă – exemplificare. După faimosa conferință de presă, se întâmplaseră câteva lucruri remarcabile. Primul fusese acela că ACAB Industries organizase în replică, propria conferință de presă. Vorbiseră specialiștii în finanțe și drept comercial ai firmei. Răspunzând acuzațiilor deloc voalate din ziarul “Verbus” la adresa contractului semnat între cele două părți, domnul Beller arătase că, departe de a favoriza partea franco-britanică, el fusese în avantajul ambelor părți. Ca patrimoniu și resurse umane, cei de la “SA” moșteniseră două treimi din total. La fel fusese și în cele ce priveau contractele, și în plus, cea mai mare parte a arhivei de proiecte rămăsese părții române. Dacă lucrurile nu mergeau bine acolo, asta se datora proastei managerieri, și în nici un caz concurenței firmei străine.
De aici decurseseră câteva acțiuni ale personajelor noastre, ne referim, desigur, în primul rând, la cele mai puțin simpatice.
Oricât ar părea de ciudat – că cineva și-ar irosi banii pe asta – domnul Beller avea de ceva vreme o ... „codiță”. De data asta cronica de scandal nu va mai fi alimentată de vagile și nesigurele – după cum se văzuse – bârfe de pe Internet – ci exclusiv de propriile mișcări pe care acesta le făcea în viața personală.
Faptul că între el și d-ra Linoiu era într-adevăr „ceva” nu scăpase urmăritorilor săi și ultima dată când o condusese pe Silvia până acasă cu mașina, un „clic” indiscret imortaliză momentul pe peliculă.
Întâmplător sau nu, la câteva zile după aceea, d-na Tănase plecase în vacanță cu copiii în sudul Italiei, pentru a-și relaxa nervii surmenați de prea multă muncă și ... a-și aranja niște afaceri personale, ca să nu spunem pentru a regla niște conturi de mult ajunse la scadență.
Un alt efect secundar fu acela că mai vechiul nostru prieten Jigodel – alias Petre Mazilescu – alias Peter Flederman – niciodată definitiv pus cu botul pe labe, începuse să amușine o dâră de hrană. Ciudățenia fu aceea că sursa de inspirație era tocmai cel care îl mazilise ultima oară: Ariel Beller. Ei da, „proasta manageriere”, acesta era cuvântul cheie. Și Jigodel întrevăzu posibilitatea ca, din umila javră ce ajunsese, să se transforme din nou în lupul cel fioros. Ei bine, fusese el director, fusese de partea celor ce tăiau și spânzurau? Acum va fi lider de opoziție, își va înjgheba un sindicat și va lupta de partea cealaltă. Diferența era numai de culoare. Stânga și dreapta nu se deosebesc, au doar același număr de degete, nu? Se și vedea în fruntea maselor, cu lozinca într-o mână și pumnul ridicat:
- Jos cu directorii corupți, să încheiem cu „proasta manageriere”!
Ei da, chiar de mâine va începe să tatoneze oamenii, să disemineze ură, în modul acela numai de el știut, să câștige încredere și putere. „Nouă ne pasă!” va fi lozinca lui, drapelul său de luptă.
În vreme ce, lovit de neașteptata inspirație, Petrică urzea planuri de viitor, și în curtea vecinului de peste gard bătea un „wind of changes” . ACAB Industries achiziționase un imobil în centru, un bloc vechi recondiționat și modernizat ce aparținuse până la momentul respectiv unei alte instituții; reprezentanța firmei mamă avea să fie mutată de la Timișoara la București. În plus, prin încheierea noilor contracte, personalul de la IREEN-ACAB urma să se mărească, și era vorba ca o parte din birourile din clădirea administrativă să se mute aici. Executivul, serviciul financiar, documentele de arhivă puteau găsi în noul sediu condiții de mai mare siguranță. Mai mult, „Sir William” urma să aibă aici un birou permanent. Silvia, întrucât proiectul HM era de acum încheiat și în faza de montaj, se putea și ea detașa „fizic” de echipa ei și avea să-și aibă locul de muncă aici. „Ce plăcere, gândise ea, cu ironie amară, să lucrez cu mister Lacey.”
Pe la jumătatea lui iunie, o parte din personal fusese mutată, dar în clădire, la anumite etaje, mai era de lucru, așa că multe servicii, printre care arhiva de documente rămăseseră deocamdată tot la vechiul sediu.
Într-o anumită după-amiază ce avea să rămână mult timp în amintirea celor ce o trăiră, în clădire se mai aflau două persoane – cu excepția paznicului de la poartă: Ariel și Silvia. Ea rămăsese fiindcă mai avea ceva de lucru; el rămăsese fiindcă o aștepta pe ea. Ca să treacă timpul mai ușor, Ariel își luase în față regulamentul de ordine și funcționare, și în timp ce citea, făcea unele adnotări pe margine. Îi veniră câteva idei despre cum se putea strânge pe viitor legătura între compartimente. Avea o variantă pe calculator a programului pe care îl realizase Silvia în ’95, acel soft pentru gestiune internă care realiza legătura informațională între servicii. Ei veniseră cu un program propriu pentru evidența documentelor și se gândea să vorbească cu Silvia pentru a le pune cumva în legătură.
La un moment dat le lăsă de o parte, opri calculatorul și își luă capul în mâini. Nu se mai putea concentra, căci alte gânduri îl preocupau acum. Se întâmplase zilele astea un fapt neobișnuit, care îl mâhnise nespus și nu știa cum ar fi putut drege lucrurile. La conferința de presă o întâlnise pe o veche prietenă de la Paris. Ieșiseră în oraș și, trecând pe la MacDonald’s-ul de la Unirea, ea îl invitase să servească ceva. Cum omniprezentul drac își bagă întotdeauna coada exact când te aștepți mai puțin, tocmai când se sculaseră să plece, o întâlniseră pe Silvia. Ea îl privise ciudat, cu un fel de reproș și nu acceptase cu nici un chip – pretextând că se grăbește – să meargă toți trei prin magazin. Fără să aducă vorba în vreun fel a doua zi la servici, ea îl tratase cu o oarecare răceală, sau cel puțin așa i se păruse. Vreo două zile nu se mai văzuseră, ea fiind plecată în delegație, iar azi nu avusese timp să-i vorbească. „Și ce am să-i spun? Cum să aduc vorba?” se întrebă el descumpănit. Poate că ea îl va întreba. Își imagină o posibilă astfel de conversație:
„Cine era femeia de la restaurant?”
„Isabelle, cumnata mea. Sora lui Monique. O veche prietenă.”
Ea îl va privi cu neîncredere, iar el va continua, stingherit:
„Îmi e ca o soră, știi ...”
„Și eu? Și eu îți sunt tot ca o soră?”
„Nu ...”
Dar conversația asta nu avusese loc și poate că nici n-o să aibă loc vreodată. Își aminti că Isabelle îi spusese oftând:
- Cum aș putea să te conving să te întorci la Paris?
- Nicicum, răspunsese el zâmbind. Am o țintă vitală de atins.
- Trebuie să fie vorba de o femeie, remarcase partenera, zâmbind la rândul ei.
El o privise cu un aer ușor vinovat, iar ea, învăluindu-l cu o privire ce spunea multe, îi luase mâna:
- Nu trebuie să te simți prost în fața mea. Au trecut șapte ani de-atunci, iar un bărbat nu poate trăi singur.
„Nu-i vorba de asta, gândise Ariel, aș fi putut trăi singur și o sută de ani; dar am întâlnit-o pe EA. E între noi o potrivire, o compatibilitate, ceva ce nu se poate descrie prin cuvinte; căldura inimii ei a ajuns până la mine, mi-a străbătut armura și m-a găsit pe mine, cel adevărat ...; lucrul ăsta nu ți se întâmplă de prea multe ori în viață ...”
Firește, nu-i putea spune asta Isabelle-ei. Ea oftase și își retrăsese mâna.
„Da, gândi el acum, răsfoind voluminosul dosar, am de atins o țintă vitală; într-adevăr simt că viața mea e în joc: nu-mi pot permite să o pierd pe Silvia ...” Se gândi să o sune, să vadă dacă a terminat treburile. Liniile telefonice nu fuseseră încă trase pe interior și el o sună pe celular, dar îi răspunse mesageria: și-l ținea probabil închis. Privi pe geam; se făcuse întuneric. Luminițele de contur de la Intercontinental străluceau; se simțea tulburat, fără să știe de ce. Voi să aprindă lumina; când acționă întrerupătorul simți în mână o furnicătură: un scurtcircuit. În momentul următor auzi de undeva, din măruntaiele pământului parcă, un muget înfricoșător; fu proiectat în perete și toate obiectele din încăpere zburară prin aer, proiectate de o forță înspăimântătoare. „O explozie” gândi cu un calm ciudat în timp ce cioburile ferestrei veniră ca o ploaie peste el, căzut la pământ. Simți deasupra ochiului cum sângele cald i se prelinge pe față și din mâna tăiată, același lichid fierbinte zvâcnea în ritmul inimii. Ca un ecou, pe culoar se auzea zăngănitul cioburilor ce încă mai cădeau, ca și cum suflul n-ar fi înaintat instantaneu, ca și când el continua să se propage din etaj în etaj.
„Silvia!” își zise el și gândul la ea îl făcu să încerce să se ridice. Picioarele nu-l ascultară din prima și el se târî până la ușă. Își căută din ochi telefonul – care ultima dată se aflase pe birou, dar încăperea își schimbase arhitectura, arătând ca un peisaj montan după cataclism. Un scaun trona cu picioarele în sus pe biroul răsturnat; priza fusese smulsă din perete și o masă nedefinită de fire electrice se revărsaseră ca un conținut visceral.
„Silvia”, gândi el și reuși să se ridice în picioare. Își legă o batistă în jurul mâinii care sângera, folosindu-se de dinți. Ieși pe culoar. Începu să coboare treptele cu prudență, pășind pe patinoarul de sticlă. Avea de coborât trei rânduri de scări până la etajul unde era biroul ei. Pe la mijlocul distanței văzu prin semiîntuneric o siluetă ce urca, răsuflând și icnind ușor. O femeie. „Ea e!”. Își pierduse ochelarii și înainta pe pipăite, ținând o mână cu degetele răsfirate pe tâmple, ca și când și-ar fi ținut umbră.
- Silvia, Silvia, aici sunt!
- Ariel! Ești teafăr?
O cuprinse în brațe și un moment, inimile lor își împărtășiră ritmurile. Auzind bătăile puternice și rare din pieptul bărbatului, Silviei îi dispăru instantaneu orice urmă de frică. Uită pentru o clipă că viețile lor erau în pericol.
Mai coborâră câteva etaje și văzură fumul înecăcios urcând de-a lungul scărilor.
- Nu se poate coborî! țipă ea. Primele etaje sunt în flăcări!
- Ieșim pe scara de incendiu. Vino, zise el și trăgând-o de mână, ajunseră în capătul culoarului.
Dintr-o mișcare se strecură prin deschizătura în care fusese geamul ușii și o ajută pe Silvia să facă la fel. Ieșiră pe strapontină și ținându-se de mână începură să coboare amețitoarea scară în zig-zag. Undeva jos, în dreptul primului etaj, limbile de flăcări ce devorau lemnăria ușilor împungeau întunericul nopții. Când ajunseră în dreptul lor, Silvia se uită la Ariel.
- Hai, nu-ți fie frică!
Coborâră și ultimul tronson, iar când ajunseră jos fură nevoiți să fugă realmente prin flăcări, căci incendiul răbufnise în exterior și vegetația din jur ardea.
Ajunși în bulevard, în siguranță (toată suflarea ieșise pe la ferestre și trecătorii se strânseseră) trebuiră să aștepte și să privească neputincioși cum focul devora clădirea. În scurt timp auziră undeva în depărtare și apoi văzură greoaiele mașini ale pompierilor.
- Și chiar contează pentru tine atât de mult viața bătrânului tău șef, Sly? o tachină Ariel încă ținând-o în brațe pe Silvia.
- Te rog, făcu ea supărată, cum poți să pui o asemenea întrebare? Asemenea întrebări nu se pun!
Și Ariel gândi că gestul ei, acela de a-l căuta pe el, în loc să se salveze pe sine, era cea mai frumoasă declarație de dragoste ce i se făcuse vreodată.






Napoli. Reședința contesei di Bringola.

“Signor Paolo Colceri” stătea în picioare, în costum de baie pe peluza ce mărginea ochiul verde-albastru al piscinei în formă de inimă. Când bătrâna arătare, cu pielea ca de găină ieși din valuri cutremurată de fiori de plăcere, el îi întinse prosopul și făcu prezentările:
- Betty, ți-o prezint pe Laura Tănase, verișoara mea. Laura, urmă el în română, ea e contesa di Bringola.
Cele două femei se studiară reciproc, câteva clipe. Bătrâna, ce părea a fi trecută de 70 de ani îi spuse ceva lui Paolo în italiană, ceva ce păru să îi amuze pe amândoi, căci Laura, stând în picioare, îi văzu râzând și primi în plină față duhoarea putridă ce se revărsa din gura contesei. Apoi femeia, trecându-și limba peste buzele uscate și mângâindu-și cu un gest lasciv sânii ce-i atârnau fleșcăiți în sutienul roz, îi mai privi o dată și dispăru printre ciucurii zornăitori ce atârnau dincolo de ușa glisantă.
Laura izbucni într-un râs isteric, acel râs al ei vulgar, provocator, râs ce aduna pe bărbații de un anumit gen în jurul ei și îi făcea să o dezbrace din priviri.
- Vai, Paul, spuse ea, rău ai ajuns! Și continuă să râdă. De unde naiba te-ai pricopsit cu murătura asta și cum de ți-a dat prin minte să practici cea mai veche meserie pentru banii ei? Întreținutul contesei di Bringola. Ha, ha, ha!
- Cum m-ai găsit?
- Cum te-am găsit? Prin intermediul amicului tău din tinerețe, acel Adonis care ...
„Blondul”, gândi Paul și o privi brusc, cu un amestec de teamă și ranchiună pe femeia din fața lui.
- Oh, stai liniștit, el lucrează acum pentru noi. Adică și pentru noi. Nu ți-a spus că și-a diversificat „marfa”? Mai nou, printre domeniile în care excelează simpaticul tău paparazzo, se află și ... voyeurismul ... ăă ... politic. Fotografii-instantaneu, casete video filmate cu camera ascunsă, tot tacâmul. A imortalizat scandaluri de proporții, politicieni în pat cu amantele, funcționari publici luând mită, totul, înțelegi, la comanda clientului. Nu știai?
Paul se uită la ea, ursuz. Nu se schimbase față de cum o știa el din tinerețe. „Ce o fi vrând de la mine? se pomeni întrebându-se. Vreo altă șotie murdară, un alt rol de bufon în teatrul lor absurd, o nouă glumă macabră?” De când i se întâmplase acea nenorocire acum doi ani, în care el fusese doar un instrument orb al destinului, o marionetă trasă de niște sfori dincolo de puterea și înțelegerea unui om, viața nu-l mai interesa decât periferic. Trăia fiindcă n-avea încotro: n-avusese curajul să-și pună capăt zilelor. O vagă ură împotriva omenirii îl mai anima încă; înfrângerea semenului îi mai aducea fragile satisfacții. Asta îl făcea să uite, fie și pentru o clipă ștampila ce fusese pusă, de la naștere, pe cartea vieții lui: REBUT NERECUPERABIL.
După ce se întâmplase nenorocirea, îi mărturisise patronului și binefăcătorului său totul, într-unul din acele momente când simți absurda nevoie să primești milă și consolare. Atâta doar că acesta îl mângâiase pe creștet, oftase și cu durere părintească îi spusese că nu mai are ce să caute în serviciul lui. El unul, diviniza femeia, femeia ca principiu etern, în ciuda faptului că de atâția ani o comercializase ca pe o marfă, ori că o cunoscuse în cele mai josnice manifestări trupești: perversiunea și prostituția. Da, el diviniza femeia și ucigașul unei femei îl horipila ca și când i-ar fi omorât propria mamă. Firește, nu-i trădase niciodată secretul. Iar Paul, fără nici un mijloc de subzistență, se întorsese la vechile lui „afaceri”, la găinăriile mărunte cu care se ocupase în țară înainte de Revoluție. Reluase legătura cu Blondul și redeschiseseră „filiera românească”. Atâta doar că vremurile se schimbaseră. Fundurile goale nu mai erau aici o noutate, în condițiile în care prostituția mediatică era ca și legalizată. În plus, e știut că pe la noi, bărbații n-au în genere nevoie de producții porno în scop pur utilitar, pentru „încălzire”, căci sângele latin e și așa destul de fierbinte. Așa că ideea se impunea de la sine: materia primă, ieftină, românească – piața de desfacere – scumpă, străină. De altfel, tatonaseră și alte terenuri de acțiune, de fiecare dată tot mai departe de lege, ca de exemplu traficul de prostituate peste graniță.
Dar toate acestea abia îl mențineau, material, la linia de plutire și Paul sfârși în cele din urmă prin a-și vinde ultimul lucru care-i mai aparținea: propria persoană. Așa ajunsese amantul plătit al lui Betty di Bringola, întreținutul unei ființe muribunde și însetate de plăceri.
Revenind cu mintea în prezent, o întrebă pe femeia din fața lui:
- Ce vrei de la mine, Laura?
- O, ce vreau eu? S-ar putea ca tu să vrei ceva. Privește aici ... și scoțând din poșetă o fotografie, i-o vârî în mână.
- N-o recunoști? Fosta ta soțioară ... se pare că s-a consolat în cele din urmă. Un om de afaceri străin, miliardar ... Ce zici de asta? Da, da, el e, tipul din poză, arată senzațional, nu?
Apoi îi dădu un decupaj dintr-un ziar. Paul silabisi:
„Domnul Ariel Beller Aranda, Executive Director la IREEN-ACAB se va căsători în curând cu domnișoara Silvia Linoiu, consilier ...”
- Nu pricep, ce legătură are asta cu mine? întrebă el înapoindu-i poza și ziarul.
- Nu pricepi? Ce notă ai avut, omule, la matematică? Ori clima de aici te-a tâmpit? Femeia vrea să se mărite, capisci? Numai că cineva, aici de față, are un argument menit s-o împiedice: niște poze din tinerețe, nu prea onorante ... Acum înțelegi? Știi cum aș face eu dacă aș fi în locul tău? Mai întâi aș contacta-o pe ea, i-aș spune de poze și i-aș cere o sumă modică, comparabilă cu cât câștigă un director adjunct la o firmă străină. Apoi după ce aș încasa – sau nu – CEC-ul, m-aș adresa lui. Și i-aș cere o sumă cu multe zerouri în coadă. De fapt, aș cere ca un fel de ... salariu, o sumă anuală în schimbul tăcerii. În caz contrar, aș trimite pozele dumneaei la toți angajații firmei, de la Președintele cel mare din Anglia până la ultimul electrician. Ca să vadă toată lumea ce poamă a fost Silvia Linoiu, și ce dobitoc e Ariel Beller care vrea să se însoare cu ea. Și n-aș mai avea nevoie, continuă ea insinuantă, aplecându-se ușor ca să i se vadă răscrucea sânilor, să fiu sclavul scârnăviei ăsteia care arată ca o stafidă și pute ca un hoit.
Paul se dădu un pas înapoi și avu pe moment un chef nebun s-o ia de mijloc și s-o arunce în piscină pe femeia asta care-și „producea” picioarele și sânii, cochetând cu țigara și luându-și poze „sexy”. Cum îndrăznea să vină aici și să scormonească în însuși miezul durerii lui, să se folosească de condiția lui de neom, de animal în cușcă? Și totuși ceva îl opri. Glasul rațiunii, de care, de obicei, în viață, nu prea ascultase. Da, ceea ce spunea ea avea sens, ăsta era poate momentul oportun pentru a îndoi zăbrelele. Cu o ultimă curiozitate, o întrebă totuși, în timp ce o conducea pe aleea unde-și parcase mașina.
- Ascultă, Laura, ce câștig ai tu la toată afacerea asta?
- Eu? întrebă ea cu o prefăcută uimire, aranjându-și oglinda. Mă știi tu pe mine o materialistă? Nu am nimic de câștigat. O fac din pură plăcere.

*
Despre explozia de la „blocul ACAB” – cum avea să fie denumit în mod uzual, urma să se vorbească multă vreme. Când se făcu bilanțul pagubelor, se constată că – deși importante – ele nu erau nici pe departe atât de mari pe cât ar fi putut să fie dacă blocul ar fi fost ocupat în întregime. Parterul și primul etaj arseseră complet și dacă – așa cum spuneam – arhiva ar fi fost deja mutată – locul fiind stabilit la etajul I, prejudiciul ar fi fost imens.
Din fericire, nici victime nu existaseră. În afara tăieturii ceva mai serioase de la mână a lui Ariel, cei doi scăpaseră doar cu câteva contuzii. Cât despre paznic, el avusese fericita inspirație ca, nițel înaintea exploziei, să se ducă până în stradă și să verifice ceva la una din mașinile firmei. Altfel, cu siguranță, ar fi fost pierdut, căci s-ar fi aflat foarte aproape de „epicentru”.
Dar care fusese cauza? După toate aparențele, avusese loc o scăpare de gaze; o fisură la o conductă ce străbătea subsolul clădirii; gazul se acumulase ca într-o pungă, iar scânteia ce se produsese la tabloul electric îl aprinsese instantaneu, provocând acea detentă extraordinară. Detentă care nu fusese, totuși, de proporția celor ce provocaseră catastrofe în situații similare. Ce-i drept și structura de rezistență a clădirii fusese extrem de robustă, din fericire. Zidăria fusese doar în mică proporție afectată.
Câteva semne de întrebare se ridicau totuși și pe Silvia o uimi remarca pe care o făcu un lucrător de la Poliție, care îl întrebă a doua zi pe Ariel:
- Domnule Beller, aveți dușmani?
- De ce mă întrebați? răspunse acesta, calm.
- Este o ciudățenie. Cei de la regia de distribuție a gazelor au verificat cu trei zile în urmă instalația și nu au găsit nimic suspect. În plus, am constatat și o defecțiune la panoul electric de etaj care a trimis scurtcircuitul la tabloul de servicii generale, a cărui ușă se pare că nu era izolată corespunzător. Sunt niște coincidențe destul de neobișnuite.
Până la urmă problema avea să rămână neelucidată. Toate instalațiile fură din nou supuse verificărilor și se luară anumite măsuri. Silvia nu știa precis care erau acelea, dar își imagina că aveau să fie unele.
Când toate reviziile și reparațiile fuseseră terminate, avu loc „deschiderea oficială”. Fu prezent și Sir William și inaugurarea se termină cu o masă festivă.
Silvia mai trecuse o dată prin birou înainte de a pleca, când avu ideea să-și consulte căsuța de e-mail. Nu o mai deschisese de vreo săptămână, și constată, surprinsă, că avea vreo zece mesaje ce veneau de pe aceeași adresă: [email protected]. Se pare că viața nu catadicsea să îi lase Silviei vreun moment de răgaz după recenta spaimă prin care trecuse, căci citind mesajele, care erau identice, și văzând ceea ce era atașat, ochii i se măriseră și o expresie de consternare i se întipărise pe față. În poza ce acoperea ecranul, se recunoscu pe sine, complet dezbrăcată, aplecată peste un scaun și stând în genunchi pe covor, în timp ce un bărbat, din care nu se vedea decât organul sexual pe jumătate în afară, își făcea de lucru pe la spatele ei.
Grozăvia vieții conjugale cu Paul îi reveni în minte cu forța unei explozii, mai cumplite decât cea fizică pe care o trăise pe viu. Ca și când ar fi fost violată, o durere surdă îi străpunse pântecul și mintea opacă de groază începu să șoptească întruna, ca o placă defectă de patefon: „Cum? Cum? Cum?”
De undeva, dintr-un alt sertar al minții, izbucni un hohot de râs și ea se clătină ca sub lovitura unei pietre și auzi o voce, repetată ca un ecou de alte voci:
- Perverso!
Da, nu fusese singură. În nopțile ei de coșmar, ea nu fusese singură cu călăul. Fuseseră acolo, cu toții, prezenți la sacrificarea ei rituală. Intrase ca într-un fel de delir când plesnitura ușii o făcu să se trezească și când își dădu seama, după pași, cine era, încercă în mod reflex să acopere cu mâna ecranul, dar palma ei nu reușea să ascundă goliciunea. Voi să închidă calculatorul, dar degetele nu găseau butonul.
Ariel îi mângâie părul și dându-i mâna la o parte, spuse cu un calm desăvârșit:
- Ce s-a întâmplat, iubito?
Căldura și liniștea din glasul lui avură efectul unei găleți cu apă rece în plină criză de epilepsie. El urmă, apoi:
- Mi le-a trimis și mie. N-a mai avut răbdare să aștepte ca tu să-i răspunzi, a mers mai departe.
Ea nu se simțea în stare să-și descleșteze gura. Voi să vorbească și nu putu. Un șuvoi cald urcă din stomac, răbufnind printre buze. La repezeală, Ariel luă un ghiveci de flori nefolosit și îi susținu capul. Când totul se termină, îi vârî sub limbă ceva dulce, una din bomboanele care lui nu-i lipseau niciodată și îi masă încheietura mâinii.
- Gata, s-a terminat. Gata ...
Încet, încet, puterile îi reveniră, moleșeala se risipi și așa cum se întâmplă întotdeauna, suferința morală luă din locul durerii fizice ce-i alungase pentru câteva minute gândurile. Simți că e de datoria ei să spună un anumit lucru.
- Să știi că eu sunt în poză. Nu e un trucaj.
- Știu, dar acum nu te gândi la asta.
Ce era oare în mintea lui? Era o mască acea blândețe, o formalitate dictată de curtoazie? Mai putea fi ceva între ei, sau embrionara lor iubire zăcea avortată? Oare bărbatul nevăzut din poză violase brutal pe lângă amintirile trecutului, deopotrivă și speranțele viitorului?
- Ce gândești despre mine? șopti ea stins.
El tăcu un moment, apoi îi luă mâna și vorbi rar:
- Ce gândesc despre tine? Ceea ce ar gândi orice bărbat în deplinătatea facultăților fizice și mentale ... că ești o femeie minunată ... cu un trup minunat ... care ai încăput pe mâna unui maniac sexual. Ce altceva crezi că aș putea gândi?
- Atunci nu-mi pasă de ce o să se întâmple mai departe.
- N-o să se întâmple nimic, îți promit! Te-am mințit eu vreodată?
O cuprinse în brațe și pentru prima oară o sărută: dominant, pătimaș, fierbinte. Ea i se cuibări la piept și primul gând care-i trecu prin minte fu acela că n-ar mai vrea să-l lase să plece vreodată. Stătură așa câtva timp și la un moment dat, Ariel își aduse aminte de ceva important:
- Uite, Silvia, eu trebuie să plec pentru câteva zile la Paris. Astăzi am aflat că unchiul meu e bolnav. Nu e ceva foarte serios, dar prezența mea se impune. Tu stai liniștită și nu fă nimic ... în problema aceea. Poftim, aici e cheia de la garsoniera mea. Aș vrea să stai acolo cât timp sunt plecat ... m-aș simți mai liniștit dacă știu că tu ești în siguranță: acolo e pază și nu ți se poate întâmpla nimic. OK?
- OK! răspunse ea surâzând.
Dar îndată ce el închise ușa, recăzu într-o tăcere apăsătoare.


Paul Colceru, alias Bruno Bertoni, numele sub care intrase în țară, aștepta în camera sa de hotel. Mai erau două ore până la întâlnirea stabilită cu Ariel Beller Aranda. Din spirit de precauție îl chemase și pe Blond, la aceeași oră, ca arbitru și martor la negociere.
În ultimele săptămâni căutase cu înfrigurare și găsise în cele din urmă, pozele Silviei. Desigur, cele originale. Cele în variantă comercială aveau grefat cine știe ce cap de păpușică blondă cu trup de bucătăreasă pe cel de star hollywood-ian al fostei sale soții. Vânduse câteva mostre și în original, căci existau gusturi și gusturi. Pe unii îi excitau chipurile maladive, grimasele de durere, suferința și lacrimile. Nu aici, în țară. Clienții erau exclusiv străini.
Privind fotografiile cu luare-aminte, simțise pentru prima oară, după atâta timp, împunsătura dorinței, dorință ce la el nu se mai disocia de plăcerea sadică, de satisfacția violului. Aproape că regreta că ceruse bani. Dacă și-ar fi ascultat impulsurile, i-ar fi cerut Silviei cu totul altceva.
Și-o închipuia aievea, gemând de durere, cu sânii striviți, cu fața contorsionată, scăldată în sudoare și lacrimi. Îl vedea pe Ariel Beller asistând la scenă, neputincios, plângând și strigându-și iubita. Dar viața îl osândise ca aceste lucruri să le trăiască doar în vis. O revăzuse pe Silvia, zilele astea. O urmărise pe furiș. Desigur, cu ochelarii negri nu fusese în pericol că va fi recunoscut. Era îmbrăcată într-o fustă indiană, petrecută, înfășurată pe talie și lungă până la glezne. O bustieră din același material îi evidenția linia fină a pântecului și sânii rotunzi. Nu mai avea același stil de a se îmbrăca și aerul idiot din vremea când ei doi fuseseră împreună. Să fi fost acest Schwartzeneger blond cauza schimbării ?
Cineva bătu chiar atunci la ușă. Cine era ? nu era încă ora stabilită. Probabil, room-service-ul. Deschise și la vederea tânărului slăbănog ce stătea în pragul ușii, se făcu palid de uimire.
- Nu mă recunoști, Paolo ? i se adresă acesta cu o voce subțirică, aproape feminină.
Era un băiat cam la 20 de ani, cu părul lung prins în coadă, cu o expresie astenică ; avea obrajii supți și ochii îi străluceau bolnăvicios, ca unuia cuprins de febră.
- Ibrahim, scăpă fără să vrea Paul. Ce cauți aici ? Nu ți-am spus ultima dată că totul s-a terminat ?
Băiatul închise ușa și aruncând o privire prin încăpere, găsi un fotoliu, se așeză și îl fixă cu privirea lui arzătoare.
- S-a terminat poate pentru tine, Paolo. Pentru mine, chinul care mă arde nu se va sfârși niciodată. Ai uitat de jurămintele noastre ? Ai uitat când am stat atunci mână în mână sub lumina lunii și ne-am jurat dragoste eternă ? Când ai spus că n-ai iubit vreodată o femeie așa cum mă iubeai pe mine ?
Un hohot isteric de plâns se opri în gâtlejul tânărului și bărbatul mai în vârstă îl privi cu dispreț :
- Încetează, te rog, cu circul ăsta. Cum m-ai găsit aici ?
- Cum te-am găsit ? Umblam de colo-colo, fără rost pe lumea asta și nu-mi mai găseam locul. Imi zisesem că voi pune punctul final ... în sfârșit ... eram pregătit. „Ce sens ar avea să mai sper ?”, gândeam. Te-am iubit atât de mult, Paolo ... N-ai să înțelegi niciodată ce înseamnă să-ți părăsești țara, să-ți uiți credința pentru cineva ... Apoi când totul era stabilit ... am primit un e-mail. De la tine.
- De la mine? Nu ți-am trimis nici un e-mail.
- I-adevărat, nu mie intenționaseși să mi-l trimiți.
- Ce vrei să spui?
Tânărul se ridică și începu să dea ocoluri camerei. Apoi vorbi:
- O simplă confuzie, nu? O adresă în loc de alta ... Ia spune, Paolo, de câte ori ai pus să fim fotografiați în timp ce făceam dragoste? De câte ori ai râs de mine cu prietenul tău?
Perplex, Paul Colceru începea să înțeleagă ce se petrecuse, deși tot nu-și putea imagina cum. În ultima scrisoare către Blond, îi spunea că îi va aduce banii pe poze. Îi trimisese și o mostră scanată, și se întreba retoric dacă „dobitocul” își închipuise ce vedetă internațională va ajunge. Dar cum de putuse încurca adresele? Cum de fusese atât de neatent? Probabil, oboseala din ultimele zile. Îl privi cu scârbă pe individul ăsta subțiratic, cu plânsul lui de femeie, cu arabescurile lui verbale idioate.
- Și ce vrei? În definitiv te-am plătit.
- Vreau să-mi spui că nu-i adevărat, că totul e o farsă!
- E adevărat, pricepi? E-adevărat, dobitocule! Să nu te mai prind că te ții după mine, că te jupoi de viu, ai înțeles? Și acum cară-te. Aștept pe cineva, am o întâlnire serioasă. Să nu te găsească aici. Hai, sus!
Cum cel numit Ibrahim îngenunchiase și se agățase de piciorul lui ca un înecat de un pai, hohotind și gemând cuvinte de neînțeles, Paul se smuci și îl lovi sălbatic în stomac și apoi îl apucă de umeri și îl îmbrânci spre ușă. Acesta rămăsese ca țintuit în holul ce dădea spre ieșire; Paul se mai făcu o dată că se repede la el, cum te repezi la un câine care se ține după tine ca să-l pui pe fugă.
- Ieși!
El se prefăcu că pleacă și Paul se întoarse cu spatele. Apoi tânărul șopti, cu o voce ce căpătase vibrații stranii:
- Vom fi împreună, Paolo, până la sfârșitul sfârșitului ... De azi înainte ...
Paul întoarse capul și mai avu timp să vadă mâna băiatului țâșnind fulgerător din buzunarul din dreptul inimii; văzu un obiect negru în prelungirea ei descriind un arc prin aer. Și apoi totul explodă într-o revărsare de lumină nimicitoare ...

Cele șase detunături ridicară în picioare toată suflarea hotelului. Cel rămas singur duse obiectul cel negru la tâmplă și apăsă a șaptea oară pe trăgaci. Dar nu se auzi decât un clămpănit sec. Înțelese că blocase pe dinafară poarta veșniciei și a regăsirii.


Când Blondul sosi la întâlnire, văzu lumea strânsă în fața hotelului. Mașinile Poliției și Salvarea erau la datorie. Doi indivizi tocmai scoteau o brancardă pe care zăcea un corp ; cearșaful însângerat îl acoperea în întregime. Când îl urcară în ambulanță, el alunecă la o parte și se putu distinge capul victimei. Într-o clipită, Blondul își făcu loc prin mulțime și dispăru.