– I-a numa’ uită-te la ele, ce frumoase sunt! Rotunjele, rumenele, proaspete-
prospețele ca obrăjorii de pruncuț abia născut și nici urmă de vierme prin ele... Iar prostul de Mnihai Buturugă: «Fedea nu le culege, bată-te uiaga goală, că-s otrăvite și o să pieri dracului!» Ba pe el să-l bată uiaga goală, mama lui de poltron! Că nu știe nimic, din nas în gură – atâta știe. Da ce... parcă stejărenii și bârsănenii nu le culeg? Le culeg și le mănâncă de le troznesc urechile și n-au nici pe dracu, iar Buturugă una-două: «O să pieri!» Pieri-i-ar găinile-n Săptămâna Patimilor ca să umble în Joia Mare după ouă cu straița legată de gât ca pruncii, iar straița să i-o bată vântul, băierul să-i rupă gâtul de prostan! Auzi! «O să pieri!» Nu i-ar mai pierii mulți înainte! – mormăia pe sub nas unchiul Fedea, curățind cu cuțitul său de buzunar mânătărcile ursului, pe care în Fedorivna nu le mânca nimeni. – De parcă eu numa odată am mâncat mânătărci?... Ehe să fie Buturugă sănătos de câte ori am mâncat, când am cioplit șlipere la Salva! Că bistrițenii le uscă, ba și la murat le pun, că-s tare bune, mama lor de mânătărci, să tot mănânci și nu te saturi! Iar tontul de Buturugă: «Fedea îs otrăvite, dacă nu pieri, o să bolunzești ca fetele lui Mitroi!...» și le mai și calcă-n picioare călcal-ar otomobilul doctorului să-l calce de bitangă! De parcă moimele lui Mitroi mâncaseră mânătărci... Dumnezeu Sfântul știe ce culeseseră, poate hribi țigănești de au bolunzit amândouă, dar mie de la mânătărci ce să-mi fie?... Ehei le prăjesc cu cepuță, fac o coleșuță, mai am și o ueguță de horincuță și fac un ospăț mai ceva ca la pomana bătrânei Varvara, unde am apucat o pancovă și un păhăruț de luhău. Iar berbecul de Buturugă: «Ai să pieri!...»
Astfel, bombănind singur, unchiul Fedea curăță ciupercile, le tăie feliuțe și apoi le
puse la prăjit în ulei împreună cu o ceapă tocată mărunt.
În scurt timp, odaia se umplu de un miros îmbietor de ciuperci. Unchiului Fedea îi lăsa gura apă.
– Îți vine să bați pruncii vecinilor și să mănânci cu mamele lor – șopti unchieșul
înghițind în sec. Când mâncărica fu gata, unchiul Fedea nu se așeză la masă, până nu-i duse o porție bună lui Doctor, dulăului său ciobănesc, pe care-l cumpărase pe când era un ghemotoc de cățel de la bătrâna Antohia, bunica medicului Antoh. De atunci, unchiul Fedea nu ar fi mâncat fără Doctor nici cârnatul de Crăciun, nici oul de Paște – porția lui o împărțea frățește cu dulăul. «Câinele la câine trage», îl ocăra mătușa Mărie, dar lui nici că-i păsa, știa el bine cine-i cel mai bun prieten al omului! «Un câine e mai bun lângă casă decât o muiere», îi întorcea unchiul Fedea. Tare se mai mândrea cu Doctor al său, dar avea și cu ce, asemenea dulău nu avea nimeni în toată Fedorivna și avea un lătrat frumos, gros de se minunau trecătorii vorbind între ei: «Aesta-i Doctorul lu’ Fedea, auzi-l ce frumos bate!...», iar unchiul Fedea chicotea și își freca mâinile de bucurie.
Golind sticluța cu pălincă, unchiul Fedea se puse la înfulecat, de-i troznea după urechi.
– Da gustoase mai sunt! Iar Buturugă: «Ai să pieri!...» No, și amu ar si bine să-
mi leg o țâr’ osânza, – hotărî unchiul Fedea și peste câteva clipe sforăia ca un tractor la relantiu. Îl treziră vocile femeilor care coborau în sat, trecând prin livada lui.
«Apăi muierile astea blestemate își făcură cărare prin livada me, îmi calcă iarba călcale-ar aeroplanul, că n-au pic de obraz! Iar blestematul de Doctor nici nu mârâie la ele, și-a umplut pântecele cu mânătărci și acum sforăie pe undeva la umbră, mama lui de dulău!» – gândi cu necaz unchiul Fedea.
Prin geamul deschis ajungeau la el glasurile Anei a lui Toader Babiceanul și al Varvarei lui Dumitru Cojocaru.
– S-a zis cu Doctoru’, nu mai este! – spuse Ana.
– S-a dus sărăcuțul, s-a dus! – adăugă Varvara.
– Păcat mare!
– Cum nu tu nevastă să nu sie păcat după așa mândrețe de...
Mai departe unchiul Fedea nu mai ascultă la vorbele femeilor. Înlemni pe loc,
simți un fior rece pe șira spinării, văzu negru în fața ochilor, începu să-i vâjâie capul iar părul i se ridică măciucă.
– Gata! S-a zis cu mine, caput! – șopti mai mult mort decât viu. – După Doctor
e rândul meu! Usca-i-s-ar înghițitoarea, că toată ziua a cobit: «Fedea ai să pieri!...» No și amu pier! ’tui coleșa mâne-sa de viață! Păi odată am mâncat eu mânătărci?... Când am cioplit șlipere la Salva am... «Dar dacă alea nu au fost mânătărci ci hribi otrăviți?!...» – gândul îi trecu prin cap ca o săgeată de foc. «Amu gata, musai să crăp! Crăpa-o-ar Buturugă în tri și nu-i bugăt că pier eu, dar i-am ascuns soarele și bietului Doctor, bătu-o-ar cuca de viață că-i subțire ca ș-o ață! Iar berbecu’ de mine încă mă supăr pe Doctor că nu bate la muieri... Da poate m-oi târî cumva până la doctorul Antoh, cine ști’ cum le-o salvat atunci pe fetele lui Mitroi, poate m-o salva și pe mine...» – dădu să se ridice din pat unchiul Fedea, da de unde?... În loc de cap parcă avea un bolovan greu pe umeri care-l trăgea în jos.
– Gata, caput! – repetă unchiul Fedea și se întinse în pat în așteptarea morții.
«Batăr de aș pierii ușor că am auzit că de la otravă tare greu se crapă» – gândi
unchiul Fedea și începu să șoptească o rugăciune. «Dar unde o fi pus Măria lumânarea că-i zgârcită ca ovreica Rifca, iar eu acum m-oi duce dincolo fără lumnină de său, ’tui ministeria mâne-sa de treabă!...»
Și așa gândindu-se ba la cele ale vieții, ba la celălalte – ale morții, unchiul Fedea încetul cu încetul lunecă într-un somn greu ca de plumb și dormi până îl trezi vocea mătușii Măriei care se întorsese din Sighet:
– Apăi măi vomule, ție nu ți-e rușine să dormi ziua-n amiaza mare, vomenii se
sparg de atâta muncă, iar tu sforăi ca scrofa-n coteț! Batăr de te-ai duce să crăpi și tu niște lemne, sau să aduci apă proaspătă... – Dar văzându-i obrajii palizi ca de mort, se mai potoli. Da ce-i cu tine de te-ai gălbenit de tătu tătului?... No, vezi că nu-i motru să te betejești amu când s-o dus și doctorul... auzât-ai că o pierit bietul?...
Unchiul de abia mișcase din cap în semn că auzise și el de bietul Doctor.
– S-o dus sărăcuțul, s-o otrăvit!
– Cu mânătărci! – adăugă unchiul Fedea.
– Ce mânătărci?!... Cine ți-a turnat asemenea minciuni?... I-a uite ce mai
scornesc vomenii, una-două cu mânătărci!... Și-o dat o inecție din alea... să-i stea țeapănă comedia, că avea în Coștiui o ibovnică de nu-i mai făcea față... Mie mi-o spus bătrâna Antohia, babă-sa.
– Cine?! – strigă unchiul sărind din pat drept în picioare, mai ceva ca o cătană.
– Babă-sa Antohia, da ce ai de țipi așe?...
– Păi... doctorul Antoh o murit?...
– Păi, tu gândit-ai că doctorul Kermeși? – se miră mătușa Mărie.
– Ha-ha-ha! – râse unchiul Fedea și o zbughi pe ușă afară fluierând după
Doctor. – Șfi-i-i-iu-și-i-iu!...
De după coteț se ivi dulăul, se întinse leneș, căscă prelung și dând prietenos din coadă se apropie de unchiul Fedea.
– Ha-ha-ha!... Bătut-e-ar bombele lui Hicler de Buturugă, că tot o dădeai înainte
cu «O să pieri! Că-s otrăvitoare...» și m-ai speriat de moarte!... Dar te pricepi tu la mânătărci cum se pricepe Doctor al meu la calendarul pravoslavnic!...