Prieteni și dușmani


Când domnul Lacey intră în birou după ședința de la ora 9 fu gata-gata să aibă un infarct. O pereche de ochi scânteietori îl fixau din propriul său fotoliu. Posesoarea lor se ridică de îndată ce îl văzu și el o recunoscu șocat pe Silvia Beller.
- Cred că a venit timpul să avem o discuție, sir,..., discuția finală. Ultima în calitatea de colaboratori ... și de asemenea ca oameni. Începând de astăzi nu mai sunt salariata dvs., spuse ea arătând spre hârtia pe care i-o pusese pe birou. Sper că nu vă așteptați să mai continui să lucrez pentru cineva care s-a descotorosit așa de un om ce l-a slujit cu credință atâția ani ... și care i-a adus miliarde. Eu nu fac compromisuri morale.
- D-nă Beller, ... Silvia, ... te rog să stai jos, spuse bărbatul privind-o fără ca încă să-și fi revenit din surpriză. Firește, era inerent ca ei doi să aibă o explicație, dar nu se așteptase la modul ăsta de abordare și nici la demisia ei imediată.
Ea însă nu se așeză. Nu mai era timp pentru negocieri pașnice. Câinele războiului se strecurase între ei doi. Răul își făcuse ciclul complet. Sfârșise prin a reveni la ea. Răul e molipsitor. E suficient să te atingă și te-a contaminat. Dr. Marcoș îl lovise pe Ariel în ce avea el mai sfânt, mai tainic și mai intim: neputând să-l înjure de mamă, îl înjurase de Argentina. În crudele reproșuri pe care Silvia i le aruncă fostului ei șef făcu aluzii repetate și observații usturătoare la adresa propriei lui patrii. Nu se putu opri, deși știa că distruge deopotrivă ceva în ea însăși cu fiecare vorbă spusă, că devastează o pajiște paradisiacă pe care călcaseră nu demult chiar pașii ei. Știa că distruge pentru totdeauna șansa, fie ea vagă și ipotetică, de a-și întâlni vreodată tatăl. În tot acest torent negru de cuvinte, Sir William își păstrase calmul – un calm sarcastic, amar, un calm de om bătrân mai degrabă decât de englez ori de diplomat. Dar ea nu știa asta. Îl ura până și pentru calmul lui, fără să intuiască adânca rană pricinuită de vorbele ei dincolo de paravanul de beton. Îl ura pentru însăși esența lui, fără să știe că aceeași esență, ușor diluată curgea și prin venele ei. Căci legătura cu insula vrăjită nu era doar cea dintre adorator și obiectul adorației, ori cea între copilul părăsit și patria adoptivă a părintelui transfug. Era legătura infinit mai simplă, viscerală a sângelui. Dar ora bizarelor dezvăluiri nu sosise încă.


Ea și Ariel avuseseră o discuție. În acea dimineață, înainte să plece la o nouă zi de muncă: ultima.
- E pentru ultima oară când va mai pune principiile lui blestemate înaintea vieții.
- Nu-i vorba de principii ci de interese, spuse Ariel mohorât. Sau da, se poate spune și așa, principiul „servește-ți propriul interes și interesele celor pe care-i reprezinți”. Afacerile nu cunosc sentimente, Silvia. Afacerile se fac pentru profit. Când cineva pune în pericol imaginea firmei, îi pune sub semnul întrebării însuși profitul. Dl. Lacey a acționat atât ca beneficiar cât și ca gestionar scrupulos al acestui profit.
- Nu el e chairman -ul companiei-mamă. Decizia lui privind poziția ta în cadrul ACAB Industries e contestabilă.
- E unul dintre acționarii principali. Cuvântul lui cântărește greu. De altfel regulile sunt clare. Eu le-am încălcat. În plus dl. Lacey e englez. Uiți că ei sunt adepții soluțiilor drastice dar extrem de eficiente. Adu-ți aminte de Mers-el-Kebir. Sau de bombardarea Dresdei. Ori de mai recenta torpilare din apele internaționale în conflictul insulelor.
- Eu n-am trăit toate astea și altfel e când le citești în cărțile de istorie. Am văzut-o însă moartă pe cea mai bună prietenă a mea, pe d-na Maxim. Am văzut acei oameni morți în Belgrad. Am trăit teroarea. Și am văzut acel institut în picioare pentru ca să aflu apoi că a fost prefăcut într-un morman de ruine. Iar acum tu umilit și nedreptățit. O să plătească pentru tot ce-a făcut. Am să-l distrug, șopti ea cu ochii plini de lacrimi. De ce te uiți așa la mine ?
- Știam că românii au plăcerea să nu-i dea pace semenului, dar nu să meargă atât de departe … L-a distrus altcineva înaintea noastră. Cu mult înainte ca eu sau tu să fi intrat în scenă.
- Cine?
- Viața. I-a luat unicul fiu.
Toată discuția îi revenea acum în minte, după ce cuvintele spuse nu mai puteau fi luate înapoi. Ploua mocănește și ștergătoarele de parbriz se mișcau într-un halucinat du-te-vino, la stânga și la dreapta. De-ar sta odată ploaia! Se uită în oglinda retrovizoare: blocul ACAB nu se mai vedea. Va dispărea totul la fel de simplu și dintre amintirile ei?


E ușor să te revolți când nu te costă nimic. E ușor să te bați cu pumnul în piept și să te dai principial. Dar când te costă totul? Când prima întrebare pe care ți-o pui e „ce voi face mâine”? Probabil că nu e ușor, dar cine a spus că viața e o excursie de plăcere?
Înainte de a pleca în acea misiune nebunească la Belgrad ea și Ariel avuseseră o discuție. Silvia pomenise atunci de imoralitatea unui sistem. Sistem care înlocuise pe altul și mai imoral, sau mai bine zis în alt fel imoral, cel al vechiului IREEN. Sistem din care ei doi făceau parte. Mă refer la cel nou. Atunci când adevărul o lovise în moalele capului ea și-l plecase și, încercând să salveze ce se putea salva, rămăsese totuși o rotiță a angrenajului. Iată că acum printr-o crudă răsturnare de situație ei se aflau din nou liberi. Liberi să sufere, să se zbată și să o ia de la capăt, dar în sfârșit, liberi. În orice “luare de la capăt” e un regres dureros. Dar și o ruptură cu ce devenise depășit, inacceptabil .Vântul revoltei împrăștiase norii păcatului. Cât despre întrebarea „ce vor face mâine?” cel puțin unul dintre ei găsise imediat răspunsul.
Lichidându-și toate acțiunile de la ACAB Industries, Ariel avea să plece la Paris. Unchiul său și compania Bel-Air de care cel mai tânăr Beller “divorțase” cu 10 ani în urmă aveau disperată nevoie de un geniu organizatoric ca și de o infuzie de capital. Partenerul lor financiar de afaceri, o bancă, dăduse faliment și îi trăsese în jos și pe ei așa încât Bel-Air-ul trecea printr-o perioadă dificilă. Silvia voi să vină cu el la Paris, dar Ariel se opusese: va avea de lucru enorm și nu se putea concentra pe problemele de familie. Era mult mai bine ca ea să rămână deocamdată în țară, până când lucrurile se repuneau pe picioare. Asta însemna despărțirea lor temporară: blondul Siegfried o părăsea prima dată pe Crimhilda, în timp ce nedovediții Gunter și a sa jumătate își frecau probabil mâinile din umbră, iar Hagen-ul modern cu mandat de senator și diplomă de doctor își alina durerea din falcă și din inimă cu laurii victoriei judiciare.
Revenind la d-na Beller, absența soțului o făcuse să se gândească serios la viitor. Nu se imagina în rolul nevestei casnice, cheltuind banii trimiși de Ariel și stând degeaba. Experiența unei slujbe într-un institut de cercetări de stat, fie ea și motivantă ca profil i se părea exclusă din start: n-ar mai fi suportat să treacă din nou prin furcile caudine binecunoscute. Cât despre a fi slugă la stăpân – la modul figurat desigur – adică a se angaja la firma altuia, chiar dacă era vorba de o companie mare, o experiență de acest gen îi ajunsese. A fi, așa cum spusese dl. Marcu odată (și câtă dreptate avusese) , doar un număr matricol pe un listing, fără ca tu ca om să contezi, ci numai postul tău, nu o tenta în mod deosebit. Singura soluție rămânea, pentru a o parafraza pe Ada, cea a adrenalinei. A taurului luat de coarne. Adică a unei activități pe cont propriu. Oricum ar fi sucit problema pe toate părțile, era singura variantă care stătea în picioare. Nu era chiar presată de timp. Dar pentru a menține vechile tipare ale vieții lor – amăgire că lucrurile nu se schimbaseră – era nevoie de bani. Cine are trei proprietăți de întreținut înțelege. Proprietăți ce au devenit parte din trupul și inima ta. Capriciu de om bogat în viziunea unora – nevoie de suflet în realitate. Întrucât nici unul nu mai lucra la ACAB, apartamentul din blocul firmei trebuiseră să-l cumpere. Banii nu erau chiar o stringență, după cum am spus, dar timpul trecea. Așadar Silvia voi să treacă la acțiune. Problema era cum să facă. Cine își imaginează că a-ți deschide o firmă și a mai și face ceva cu ea e floare la ureche dacă ai bani se înșeală copios. Ea avea un capital de pornire; avea idei și instrumente intelectuale. Dar nu știa cum să facă primul pas. Firește, ar fi putut alege soluția cea mai simplă, una pe care au adoptat-o mulți având studiile și situația ei : o firmă de aparatură de genul cumpără și revinde. Numai că exista încă pe undeva o veche latură a ei care în ultimul timp rămăsese furtivă, disimulată : creativitatea. Acel ceva care în anii de umilință și greutăți contribuise la a n-o lăsa să se refugieze în vreun călduț post de secretară plătit gras. Oamenii comuni, materialiști și fără idealuri profesionale numesc asta sado-masochism intelectual. În realitate în cazul ei fusese vorba de o combinație: spirit creator, tenacitate, puterea de a-și urma calea până-n pânzele albe. În acest context se ivi și acum soluția firească: o firmă de proiectare. Cum proiectarea de aparatură necesita mijloace ce o depășeau, proiectarea de soft rămânea singura alternativă viabilă. Dar și aici se întorcea la vechea întrebare: cu ce să înceapă?
Desigur, își crease o reputație solidă în domeniul softului de proces, dar asta ar fi însemnat să-și concureze proprii colegi de la IREEN. Oricât i-ar fi declarat însă război lui Sir William în marea ei supărare, niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să-i prejudicieze pe cei din fosta sa echipă. Așadar asta era o cale înfundată. Mai rămânea softul comercial. Dar și aici era nevoie de pavăza reputației unei firme solide ca să poți demara. Își aminti ca Ada îi propusese cândva să înființeze o asemenea secție la TelinConstruct. Îndată, o abordă în această problemă. Era prima dată când se vedeau după neașteptatele evenimente.
Se întâlniră la o prăjitură, în cofetăria unde se mai sfătuiseră ele de mult, la o altă răscruce a destinului, atunci când prietena ei plecase de la IREEN. Pentru ca lucrurile să fie cum nu se poate mai bune, nici Ada nu prea avea motive să fie în culmea fericirii. Câțiva lucrători ai firmei fuseseră obraznici cu un client, care în consecință reziliase o lucrare importantă. Când Silvia îi făcu propunerea, ea răspunse după un moment de imperceptibilă ezitare:
- Ei bine, putem încerca.
Atunci Silvia îi spuse suma cu care putea intra în asociație. Prietena ei făcu ochii mari.
- Asociație? Eu mă gândisem mai degrabă la o colaborare...
Ea începu pe dată să explice repede. Nu era vorba de bani...Era vorba de principiu. Oricât de disperată ar fi fost, n-ar mai fi acceptat să lucreze la firma altuia, să se conformeze la o disciplină umilitoare – nu disciplina în muncă – ci cenzurarea vieții particulare cum fusese cazul lui Ariel la ACAB Industries.
- Eu nu sunt dl. Lacey, îi reaminti Ada zâmbind.
- N-are importanță, nu e vorba de persoană ci de principiu, insistă Silvia roșind.
- Ești o mică ciudată. Bine. N-am nimic împotrivă. Dar să știi că sunt niște demersuri infernale. Trebuie refăcut statutul societății, trebuie înregistrat din nou la Registrul Comerțului, o întreagă tevatură.
Ea se oferi imediat să-și pună timpul liber la bătaie și de asemenea să acopere orice cheltuială. Avea impresia că face un joc ușor meschin, că se folosește de prietenia Adei, deși poate că nimeni n-ar fi interpretat astfel. În definitiv nu se putea spune că profita cu ceva, era vorba doar de o afacere cinstită. Asemenea afaceri se încheie între oameni în fiecare zi. Dar – șopti un mic glas în conștiința ei, un fel de greieraș al lui Pinocchio – în relațiile dintre străini cel căruia nu prea îi convine ceva poate s-o spună nestingherit, fără să-și facă scrupule că ar fi considerat egoist. Nu cumva folosindu-se de codul prieteniei în favoarea ei dădea dovadă chiar ea de egoism? În fine. Trimise greierașul la plimbare și îi zâmbi Adei.
- Va să zică batem palma.
Mâinile lor se ciocniră în aer ratificând pactul.
- Și ia spune, ce i-ai zis lui Sir William ?
Discuția alunecase pe o pantă mai obișnuită unei conversații între prietene și Silvia, în ciuda durerii pe care i-o provoca subiectul, se simți mai bine din punct de vedere moral.
- Ce nu i-am spus, făcu ea zâmbind cu amărăciune. Chiar și lucruri idioate. I-am spus printre altele că nu s-ar fi comportat așa dacă Ariel i-ar fi fost compatriot.
- Și el?
- Și-a permis să fie sarcastic. A spus că nu dau dovadă de prea multă inteligență. Apoi a repetat ceea ce a zis și Ari: că în afaceri nu-ți poți permite să ai sentimente. Nici măcar pentru propriul tău fiu. Că interesele firmei sunt mai presus decât cele personale. Voia să cred că a vorbit din punctul de vedere al președintelui, nu al acționarului. Mi-a dat de înțeles că era vorba nu de riscul lui, ci de al tuturor. Vrăjeli.
- Și mai departe?
- I-am spus că răul, oricât de motivat ar fi, ți se întoarce negreșit. I-am spus că la moartea fiului său n-a învățat nimic. Asta cred că l-a durut teribil.
- Cum adică n-a învățat nimic? Ce-ai vrut să spui cu asta?
- Fiul lui s-a sinucis, iar el a pus-o pe seama războiului. Pe de altă parte, îi consideră pe argentinieni un fel de draci fără coarne și mereu a susținut în fața mea că au meritat întru totul bătaia care li s-a administrat. Iată așadar că și atunci când ai dreptate și faci rău, răul ți se întoarce. I-am mai zis eu și altele. L-am întrebat dacă nu i-a tremurat mâna când i-a pus ștampila Laurei Tănase pe pașaport. Ea care a fost complice cu cel care îl mușcă acum de popou.
- Petre Mazilescu? Crezi că ea e în umbră ?
- Nu știu, Ada. Dar totul s-a tras de la ea. În toate privințele. S-a întâmplat așa cum m-a amenințat cândva. Pe atunci am luat amenințarea în râs. L-au făcut pe Ari să comită o greșeală din prea multă dragoste.
Tăcură amândouă. Plătiră nota și plecară.
-Va să zică așa, cu Sir William, spuse d-na Telinschi, care părea preocupată de scena Silviei cu el. Ai fost crudă cum s-ar zice, conchise ea.
-N-am putut îndura ca cineva să se poarte cu Ariel așa cum a făcut-o. Apropo, spuse amintindu-și ceva , ghici de ce s-a legat avocatul d-rului Marcoș în proces? De faptul că am fost reținută de poliție pentru scandal, atunci, ... când cu tine. Mă mir că mister Lacey nu m-a destituit și pe mine pentru rele comportări și stricarea imaginii. Nici nu știi ce murdărie înfiorătoare înseamnă un proces.
- Uiți că m-am judecat cu soacra mea. Mai bine zis cu Edi, dar ea a aruncat lăturile. Știu cum e viața, Sil. O tristă și reciprocă aruncare cu lături. E greu să-ți păstrezi standardul moral, cu alte cuvinte, rochia curată.
- Atunci rămâne cum am stabilit, Ada.
- OK. Discutăm mâine.



În timp ce mergea pe jos spre casă, prin dreptul Sălii Dalles îi atraseră atenția doi bărbați. Erau în fața ei, vorbind și la un moment dat unul dintre tipii aceia, ajungând din urmă o femeie îi băgă mâna prin despicătura fustei în timp ce însoțitorul lui începea să râdă grosolan. Pe când femeia, surprinsă și ultragiată, se trăgea la o parte drăcuindu-i, cel care o pipăise aplică vechiul truc golănesc : se întoarse și mimând inocența strigă :
- Ce-ai cucoană, ți-ai pierdut mințile, te legi de bărbați serioși pe stradă?
Lumea se întoarse după cei doi indivizi eleganți iar Silvia îl recunoscu vexată, pe vărul ei Răzvan Tănase.
- Tot derbedeu ai rămas, râse celălalt cu o admirație slugarnică, căci remarca se voia un compliment. Amândoi erau la costum impecabil, cu serviete cu cifru și pantofi ultima modă.
- Eh, răspunse dl. senator, întotdeauna tindem să ne întoarcem spre ce-am pierdut: naivitatea adolescenței. Nu?
Mai îmbătrânise de când Silvia îl văzuse ultima oară, acum doi ani, la acea petrecere unde Laura se dăduse în spectacol în fața ambasadorului Argentinei. Își aminti că atunci nici nu catadicsise să-i bage în seamă – lucru care n-o deranjase defel – și că era, ca și acum, în compania aplaudacilor de profesie.
În dreptul unui cunoscut anticariat și magazin de antichități cei doi se opriră o clipă, apoi intrară. Împinsă de o pură curiozitate feminină, Silvia îi urmă. Era multă lume înăuntru și ea îi pierdu la un moment dat. Apoi îi regăsi admirând niște figurine de colecție. La grup se adăugase o doamnă foarte elegantă și dl. senator îi vorbea cu o curtoazie desăvârșită și cu o elocință de expert. Derbedeul redevenise om de lume. Discutau despre arta chineză. Silvia îi privea fără ca ei s-o fi observat. La un moment dat doamna își luă la revedere și ei doi trecură într-o altă secțiune a magazinului – o librărie ce comunica cu anticariatul. Și de data asta în spatele lor, ascunsă după un raft, îl auzi pe bărbatul din dreapta căruia Răzvan îi spunea Max adresându-i-se domnului senator:
- Nu te lasă deloc damele în pace. Și dacă ar fi toate așa drăguțe și bine crescute ca asta de adineauri....
- Dacă te gândești la cine mă gândesc eu, problema e ca și rezolvată.
- Trimiți cavaleria grea?
- Nu deocamdată. Eu sunt un gentleman.
- Firește, se grăbi celălalt să adauge. Dar ziarul ăla are destulă credibilitate în anumite medii. În special la proștii la care le scapă diplomele prin buzunarele cârpite. Ãia care n-au bani după o viață nici să-și cumpere un coteț de câine. Marii noștri intelectuali...
- Mă doare-n cot de ei și de ziarul „Binoclul” la un loc. Numai că n-o s-o las pe vaca aia cu țâțe de o poștă să-mi terfelească familia.
“Ha, gândi Silvia, iată că nu numai Verbus are lăturile pregătite pe poziție. Iată că și d-lui senator i-a venit cineva de hac cu aceleași mijloace”.
- Și cum ai să acționezi?
- După preceptele Biblice, spuse Răzvan Tănase și ea simți de după raftul de cărți, din intonația vocii, zâmbetul cinic.
- Nimeni nu e perfect. Fiecare trebuie să-și vadă de defectele lui. Nu e creștinește să arunci cu piatra când nici tu nu ești ușă de biserică.
- Înțeleg, vrei să-i dai o lecție de morală. Ascultă, mai ține aia mică a ta emisiunea? „Casa păpușilor”, parcă așa se numea...
- Nu, s-a plictisit. Înțelegi...a crescut. Tăticu’ și dușmanii lui au trecut pe planul doi. Acum e domnișoară. O preocupă altele.
La un moment dat îi auzi pornind din loc; auzi ușa închizându-se și îi văzu pe geam dispărând în mulțimea de afară. Renunță să-i mai urmărească. Dacă totuși ar fi făcut-o, ar fi auzit lucruri care ar fi putut-o interesa, căci cel numit Max zise de cum ieși din librărie:
- Va să zică „Ariel-spală-bine” și-a luat catrafusele și a plecat. Asta ne avantajează, nu?
- Bineînțeles. În multe privințe, răspunse senatorul Tănase privindu-l pe sub sprâncene.
Și totuși cât de mult avea să se înșele!

Nea Niculae, administratorul “moșiei “ de la Snagov, cu fiul său și cu un alt om din sat cercetau cu luare aminte pomii. Găsiseră niște obiecte ciudate atârnate de crengile lor. Erau de fapt niște pungi de plastic legate la gură. Le desfăcuseră pe cele care le săriseră în ochi și acum îi cercetau pe toți.
Se cutremurară de scârbă când văzură ce era sub ele: pui de găină morți! Cei ce avuseseră o asemenea imaginație și o atare poftă de batjocură credeau probabil că vor rămâne ca până atunci: dacă nu necunoscuți, cel puțin neprinși. Dar se înșelau. De data asta obrazul cel de-al doilea oferit cu larghețe era o capcană. Gardul de sârmă, întins de Ariel de-a lungul porțiunii de lac ce mărginea domeniul era întrerupt la un capăt: o invitație pentru cei neinvitați. Plaja era neluminată în lipsa stăpânilor: altă invitație. Desigur, nu era nici un fel de risc: un al doilea gard, din fier forjat împrejmuia casa acum nelocuită. Și mai era ceva: o cămăruță în care cineva, pe întuneric ședea treaz în permanență. Și încă ceva: pe crengile cele mai de sus ale câtorva dintre pomi vegheau niște ochi electronici : erau camere video în infraroșu ce puteau înregistra noaptea. Îndreptate spre respectabilul vecin de peste lac. Una de același fel se afla și deasupra porții principale.
- De data asta i-am prins, spuse țăranul. Ionuț, fiul său se cățără ca o veveriță, umblă la unul din obiectele de acest fel și scoase din el un soi de cartelă cam de mărimea uneia de telefon dar ceva mai groasă. Intrară în casă, într-o cameră anume și băiatul deschise calculatorul. Inseră cartela într-un fel de cutie neagră cuplată la computer. Pe ecran apăru pe fondul verzui al imaginii o barcă cu patru siluete luminoase destul de clare : li se distingeau trăsăturile ; erau trei bărbați și o femeie. Râdeau și gesticulau de parcă plecau într-o aventură care-i amuza teribil.
- Mama mă-sii de nemernici, înjură printre dinți nea Niculae. Puștiul butona nerăbdător. Imaginea dispăru de pe ecran redusă din nou la o înșiruire de biți, undeva în creierul mașinăriei. Din câteva mișcări, sub ochii tatălui său care nu pricepea mai nimic din toată fascinanta putere a tehnicii de calcul, împachetă fișierele și le expedie pe adresa știută. Ceva mai târziu ele se aflau pe computerul din Paris al d-lui Beller.