Tăcere.
Cele doua roți ale dricului de lemn mâncat de carii șerpuiau asimetric în praful drumului.
Era negru tocit și de-o seamă cu moartea.
Zgomotul surd făcut de roțile lui mari, odată rotunde, devenise atât de cunoscut încât tot satul, la auzul acestuia, știa că pe drum trece mortul.
Convoiul de acum părea înmormântat.
Tăcere.
De ani buni, dricul era purat de vaca lui Iancu, o costelivă gălbuie, care vedea doar cu un ochi, cel stâng.
De asta Iancu, un bătrânel pipernicit și singur, care purta boandă și în luna lui cuptor, stătea mereu în dreapta ei, legat de hamul acesteia ca de o cununie.
Din gura Floricăi curgeau liniștit bale pe care aceasta, din când în când, le arunca peste coloniile de tăuni de pe spatele ei, în nădejdea că le va potoli setea.
Era cald.
Atât de cald încât doar mortul, dacă ar fi fost - cu adevărat - în sicriu, s-ar fi bucurat de umbră.
Tăcere.
Trasul clopotului, dis-de-dimineată, împărți satul în două.
O parte știa că Valeriu, mortul din sicriul gol, trăiește, iar o alta, convoiul, voia să-l îngroape creștinește.
Dispăruse acum 17 ani, lăsând în urmă trei băieți bălai și o fetiță cu ochi negri mirați, leită taică-su.
Ultimul pod.


*

Își facu cu greu cărare prin mulțimea stinsă.
Apucă să arunce un pumn de tărână peste capacul de brad îmbrăcat în garoafe și gladiole ...
- Cine a murit, bade? ...întrebă Valeriu, făcându-și curce.
Tăcere.
*

Un ceas mai târziu, o umbră deschidea poarta.
De pe prispă, unde muierea lui Valeriu îi spăla niște cămăși, porni un strigăt care se prăvăli în cascade peste tăcerea satului.