Nimenea către Nimeni:
- De ce ești supărat?
- Cineva mi-a spus că bunul meu amic m-a ponegrit, duhni Nimeni a șmecherie.
- Oho!... Ce a zis amicul tău?
- Că sunt stupid.
- Da’ ce-i aia...?
- Ignorant, aia e.
- Și... ignorant?
- Flaimuc, vrea să fie.
- Aha!... Da’ tot nu înțeleg!
- Adică.. nătăbâz.
- Nătă... cum?
- E același lucru cu... balamut.
- Omule, mă amețești!
- Adică... bleomb.
- Domne, nu știi mai pe românește?!
- Pe românește, s-ar zice că ești gogoman.
- Adică, prost?
- Da, domnule, ăsta e cuvântul: prost!
- Și te-ai supărat că ți-a zis așa?
- Tu ce-ai fi făcut?
- Mai întâi că eu nu sunt prost.
- Să presupunem că ești.
- Dacă aș fi, nu l-aș lua în seamă.
- Domne, eu nu pot fi nepăsător, adică nesimțit! Pentru orice vorbă de rău, spusă la adresa mea, sufăr.
- În cazul ăsta, fă-te că nu auzi...

- Domne’, uite ce scrie aici!, mă veselesc eu, de parc’-aș fi văzut Parisul. Poate că l-am și văzut, vorba vine, descoperind articolul „Despre prostie”, de Rodica Zafiu. Citesc, cu o bucurie rar încercată de cineva:

(...) Frecvența în uz, mulțimea sensurilor și, mai ales, a derivatelor fac din prost unul dintre cuvintele fundamentale ale limbii. Între numeroasele sale derivate, unele, vechi și populare, sînt un rezervor de expresivitate, exploatat și azi: prostac, prostan, prostănac, prostovan, prostălan, prostălău, prostatic, prostănatic etc. Lista sinonimelor – bleg, găgăuță, gog, gogoman, nătîng, neghiob, nerod, netot, stupid, tălîmb, zevzec etc. – e deschisă, pentru că sînt posibile noi combinații, contaminări (ca în fleț – nătărău – nătăfleț) și se creează serii derivative expresive: tont, tontălău, tontan, tontolete, tontolog, tontovan. Dicționarele de sinonime înregistrează și regionalisme pe care cei mai mulți vorbitori nu le cunosc și nu le folosesc, dar care sînt destul de sugestive prin simbolismul lor fonetic: bleot, bleomb, bobletic, bobleț, cherapleș, hăbăuc, mangosit, metehău, meteleu, motoflete, motolog, mutălău, nătîntoc, natantol, năbîrgeac, nătăbîz, nătînt, nătrui, nătruț, năvleg, năvligos, nerodoi, pliurd, ponc, puncău, tălălău. În argou, sinonimia prostiei evoluează potrivit unui scenariu în care prostul apare în ipostaza de victimă: fraier, fazan, papagal, agarici, husen...

Dialogul între Nimenea și Nimeni continuă:
- Ia spune, dacă n-ai fi știut, te-ai fi supărat?
- Ce să știu? se preface Nimeni.
- Că ești un prost. Așa cum ți-a zis amicul...
- Păi, dacă n-aș fi știut..., n-aș fi avut motiv să mă supăr.
- Ei, vezi? Așadar, nu trebuie să-i porți ranchiună amicului. Să fii supărat pe tine însuți, nu pe el.
- Cum așa?!
- Păi nu el e vinovat că te-a vorbit de rău, ci tu că ai plecat urechea la ce a spus el.
- Ce era să fac?!
- Să-ți fi astupat urechile.
- Să știi că nu ești... stupid, frățioare! M-ai destupat la minte. Mulțumesc! zise Nimeni, cu vivlenie, și-și văzu de drum. Și tu să faci la fel!
- Așa o să fac.

În „Vremea Întrebărilor”, Octavian Paler scria:
… Altădată, puteai să crezi despre un prost că face pe prostul pentru a nu-i supăra pe alți proști, situați pe trepte ierarhice superioare, sau că e împiedicat de proști să-și demonstreze calitățile. Prostia avea, atunci, rețineri, prudențe, dictate fie de calcule, fie de teamă. Se ferea să se etaleze, să se exhibe, fără nici un control. Se dezvăluia în formele ei pure, așa cum erau arătate pozele obscene, în cercuri intime. Altminteri, numai când se simțea victorioasă, triumfătoare, scăpată de orice temeri, lăsa orice precauție deoparte. De regulă, se străduia să nu se dea de gol, se străduia, chiar, să pară „deșteaptă”. Avea complexe, inhibiții, nu vroia să se facă de râs, să devină subiect de ironii și bârfă. În plus, un prost care tăcea era, nu o dată, mai câștigat decât un deștept care nu-și ținea gura. De fapt, cenzura și frica le-au adus multe servicii proștilor, micșorând prăpastia dintre ei și ceilalți sau împiedicându-i să se manifeste în forme prea stridente.

- Am auzit că dumneata ești isteț și gândești cam mult. Or, noi, aici, nu avem nevoie de oameni care gândesc. Are cine să gândească pentru ei - zisese directorul către AltCineva, aflat în audiență și care, licențiat la fără frecvență, solicita un post de economist.
- Nu-i bai, domnule, pot să fac și pe prostul!, replicase AltCineva.
- Așa mai merge, se învoise directorul, în cele din urmă. Să văd ce pot face…

Consecvent, ori de câte ori se prevestea ceva neplăcut auzului, omul își astupa urechile: fie că era vorba de o banală bârfă, fie că erau înjurături la adresa guvernului, fie că erau promisiuni electorale, fie amenințări fățișe din partea puterii, în lupta cu sindicatele.
Curând, practica a ajuns obișnuință, așa încât, prin oraș, era văzut, frecvent, un bărbat care mergea cu brațele ridicate la nivelul umerilor și cu degetele băgate, ca două dopuri, în urechi.

... Acum, gata. Acum, nu mai e nici o restricție. Una din izbânzile revoluției care n-a avut de suferit, ca altele, este liberalizarea prostiei. Nimic nu împiedică acum prostia să se manifeste cu toate resursele ei, în întreaga ei splendoare sordidă, după cum ne demonstrează, cu dovezi tulburătoare, adesea, scena noastră politică. Exemplele vă las plăcerea să vi le dați singuri, mai scria Octavian Paler în cartea sa “Vremea Întrebărilor”.

Adepții lui Nimenea, unii din teribilism, alții din propriile convingeri, nu întârziară să se arate; toți cu degetele, ca două dopuri, băgate în urechi: pe stradă, acasă, în fața televizorului, la volan, când radioul e deschis, în parlament, la psihoterapeut, în ședința cu șeful...
Astfel, apăru o adevărată mișcare, sub deviza: „Ascultă numai la tine, la altul, doar ce-ți convine!”, un curent s-ar putea spune filozofic, la început la nivel local, apoi la nivel național, cu ramificații în Europa și în lume.