– Complicată viață ai avut, domnule! Se crapă de ziuă și nu ai scris nimic...
Gabriel a întors capul, speriat, cu privirea încețoșată. A trecut mâinile peste față, ștergând două lacrimi ce reușiseră să se strecoare printre gene, în timp ce s-a ridicat încet, împovărat și strivit de toate gândurile ce-l munciseră aproape o noapte. O noapte albă, o noapte unică și lungă, în care s-a lăsat pradă întâmplărilor și trăirilor ce l-au năpădit și s-au derulat atât de intens, încât avea senzația că sunt prezente. A privit buimac în jurul său, căutându-și părinții. În ușa bucătăriei, unde le-a povestit că s-a angajat și primise binecuvântarea tatălui, stătea ofițerul de serviciu și-l privea atent, contrariat și chiar îngrijorat.
– Eu, da, adică nu, nu mi-am dat seama... Dumneavoastră ce doriți? l-a întrebat Gabriel cu reală nedumerire în voce.
– Eu... eu îți aduc aminte că ești reținut la poliție și că trebuia să scrii o declarație... Ce-i dai șefului când va veni peste un ceas-două? Așa a rămas vorba când a plecat. Ascultă, te simți bine, domnule? Am un ceai dacă vrei, s-a oferit polițistul privindu-l compătimitor.
– Nu, nu e nevoie, mă iertați, vă rog! Nu mi-am dat seama că a trecut timpul. Am aici apă, ați lăsat-o dumneavoastră aseară, sau vreun coleg. Da, o să scriu, încep acum... „Ce dracu’ s-a întâmplat cu mine? N-am scris decât datele de stare civilă”, a constatat el privind hârtiile de pe masă. „M-a atenționat să scriu despre amprente... Ce să scriu acolo, că doar ei știu foarte bine când și cum s-a întâmplat! Nu-mi face plăcere să retrăiesc acele zile. A fost cea mai tristă perioadă a vieții mele, dar iată că din nou se întâmplă acel ceva nelămurit și va trebui să mâzgălesc ceva aici”, a hotărât Gabriel destul de greu, aplecându se asupra hârtiilor.
După fiecare frază lua o pauză de câteva minute. Recitea ce a scris, își exprima nemulțumirea mormăind încruntat și se ridica pentru a măsura în lung și-n lat încăperea cu pași mici și repezi. Trecea din nou la masă, ceva mai calm, pentru a mai scrie câte ceva, încercând să-și amintească exact ce-i ceruse polițistul.
Abia acoperise o pagină și jumătate cu scrisul său neuniform și încâlcit, dar lizibil, când a simțit în ceafă o privire scormonitoare. A întors capul și nu mică i-a fost mirarea să-l vadă pe comisarul Olaru încremenit pe pragul ușii în costumul său gri ce-i scotea în evidență fața albă, proaspăt bărbierită, dar vizibil neodihnită.
– Bună dimineața!
– Să trăiți, domnule comisar! i-a răspuns Gabriel ridicându-se greoi de pe scaun.
– Stai jos, te rog, nu trebuia să te ridici. Ai terminat de scris ori acum te-ai apucat? l-a întrebat polițistul în timp ce scotea un pachețel din mapa purtată sub braț.
– Îmi pare rău. Sincer. Nu am dormit toată noaptea. M-au năpădit amintirile. Am început, dar n-am terminat și...
– Bine, bine, dă-mi să citesc în timp ce dumneata mănânci sandvișul acesta. Sunt sigur că de ieri nu ai mâncat nimic. L-a pregătit soția mea. Hai, te rog! a insistat el observând gestul de refuz al lui Gabriel.
– Mulțumesc mult, dar nu trebuia. Sunt obișnuit să mai sar și peste mese uneori. Nici nu-mi este foame, zău dacă nu.
– Gata, poftă bună! a încheiat polițistul discuția, nerăbdător să citească declarația.
A luat hârtiile de pe masă și s-a retras, hotărât să-l lase să mănânce în tihnă. Gabriel a înghițit cu noduri, greu, după ce a mușcat din cele două felii de pâine între care erau presate, din belșug, două felii de salam și una de brânză. Apoi, din ce în ce mai mult, a simțit că-i este foame și a mâncat tot, cu grijă să nu scape nicio firimitură. A băut o cană plină cu apă și s-a înviorat. Parcă uitase de ce se află acolo, dar numai pentru două minute, pentru că s-a întors comisarul care l-a și invitat la dialog.
– Domnule, ai avut atâta timp și... Lasă, nu-i nimic. Ascultă aici: sunt grăbit. Vei scrie în continuare despre ceea ce ți-am cerut. Acum vreau să-mi spui, foarte repede și precis, când și de ce ți-ai schimbat cartea de identitate și legitimația de serviciu?
– Da, domnule comisar, le-am schimbat, că mi s-au furat acum vreo trei sau patru ani. Într-o altercație.
– Știi cine anume a fost autorul și când s-a întâmplat?
– Nu domnule comisar și polițiștii nu i-au descoperit, că au fost mai mulți. M-au atacat în post când era să pun mâna pe unul care spărgea mașini în parcare.
– Și nu ai recunoscut pe niciunul?
– Era slab luminată zona. Ei aveau măști sau ciorapi negri pe față. M-au lovit pe la spate când mă luptam eu cu individu’. Mi-am revenit când au ajuns polițiștii și nu mai aveam documentele, telefonul și nici bastonul de...
– Mda! S-au făcut cercetări, nu?
– Da! A venit încă o mașină. M-au amprentat din nou, știți, și am dat declarație despre cum s-a întâmplat. După ce m-au luat de la spital, că mai întâi m-au dus acolo să-mi revin ca lumea, să mă bandajeze. Șefii mei au dat la... cum îi zice... la ziar, seria și numărul de la...
– Înțeleg, în „buletinul oficial”, desigur. Ai fost găsit nevinovat, presupun, a intervenit comisarul, fără să-și ascundă mulțumirea ce a simțit o ascultându-i relatarea.
– Păi, altfel mai lucram la ei? Mă dădeau afară, domnule comisar, știți cum se...
– Da, știu foarte bine. Mulțumesc pentru cooperare... Încă ceva, te rog, domnule Breazu. De câte ori ai fost în străinătate și când anume?
Întrebarea a venit ca o bombă pentru Gabriel. Se aștepta la ceva referitor la acea altercație, la noaptea trecută, la mașină, la fata violată, dar nu la o schimbare totală a sensului discuției. Pentru câteva clipe, a rămas tăcut și descurajat observând fața rece, impasibilă și privirea sfredelitoare a comisarului. Nu a reușit să înțeleagă ce rost avea acea întrebare.
– De câte ori? Dar am fost vreodată, domnule comisar? Nici până la graniță n-am ajuns în viața mea, dar să o mai și trec. Ce vreți să spuneți? Mi se mai pune ceva în cârcă? Vă asigur că eu nu...
– Nu e nevoie. Mulțumesc! Am probleme urgente de rezolvat. Scrie ce mai e de scris. Nu uita chestiunea cu amprentele și stai liniștit.
– Am înțeles, să trăiți! a mai apucat Gabriel să spună, timp în care polițistul trăgea deja ușa după el. A rămas în picioare, uluit de atitudinea acestuia. Nu putea pătrunde sensul acelor întrebări. În schimb, era ceva anume în comportamentul și felul de a-i vorbi, care l-a liniștit și chiar încurajat. Mult mai calm, s-a așezat pe scaun și a continuat să scrie atent, cursiv și explicit.

Puținele explicații pe care comisarul Olaru le-a dat, l-au uluit pe comisarul Grosu. Nu-i venea să creadă. Îl aștepta cu mare nerăbdare pe procuror, făcându-și planul expunerii situației. Își imagina că nu va fi ușor să-l convingă și parcă-i vedea fruntea asudată și obrajii înroșiți de înfocarea-i specifică în susținerea propriei ipoteze.
Trecuse cu puțin de ora prânzului când a intrat magistratul în biroul său. Era odihnit, bine dispus, cu zâmbetul pe buze. Câteva pete proaspete pe lângă cele vechi și burta ce-i acoperea cureaua pantalonilor, atât cât se vedea prin haina deschisă la nasturi, stăteau drept mărturie că mâncase bine și chiar se lăfăise, neglijent ca de obicei.
– Domnule, nu că mi-ar trebui neapărat, dar vreau să citesc și eu declarațiile individului, așa, din curiozitate. Să văd ce minciunele încearcă să ne bage sub nas. Dă-mi, te rog, dacă le ai la îndemână și poate bem o cafea în timpul lecturii, s-a adresat el șefului secției de poliție, după ce l-a salutat și s-a lăsat greoi pe scaunul oferit.
– Desigur, domnule procuror. Tocmai citisem și eu... sunt câteva pagini...
– Câteva? Ce-a avut de scris, domnule? Mda, să vedem.
– Dacă mi permiteți, vă rog, ce ați hotărât să...
– Cum adică, ce am hotărât? Mai este loc de altă variantă? Arestarea preventivă, domnule comisar, păi ce crezi, că am stat cu mâinile în sân? Am prezentat deja instanței dosarul, mai puțin declarația amărâtului ăstuia. Vreau să văd ce scrie și o prezint rapid. Așa m-am înțeles cu judecătoarea care e la permanență azi. La ora 21 trebuie să-l prezint și pe cel reținut în camera de consiliu. Așa am stabilit. Urgențele se rezolvă repede, domnule. Nu e un caz oarecare, nu?
– Da, aveți dreptate. Aș vrea să vă aduc la cunoștință, cu permisiunea dumneavoastră, desigur, fiind cel care a coordonat toate acțiunile, avem date noi în ceea ce-l privește pe acest om.
– Date noi? Ce ne-ar mai trebui? Avem mijlocul de transport folosit la săvârșirea faptei, avem cele două imobile care aparțin aceleiași persoane, îl avem pe proprietarul lor. Ce ne mai trebuie, domnule comisar? s-a supărat pe dată magistratul, ridicând treptat vocea la fiecare frază pronunțată. Se roșise deja și pe frunte îi apăreau primele broboane de sudoare.
– Domnule, permiteți, vă rog! Lăsați-mă să vă amintesc că descrierea fetei și chiar portretul robot indică o cu totul altă persoană, a accentuat polițistul, oarecum iritat și nemulțumit. În plus, am primit un telefon de la Borș, de la șeful punctului de trecere a frontierei. Mi-a comunicat domnul comisar Olaru.
– Olaru? Și de ce nu e aici? Și ce treabă avem noi cu frontiera, bre?
– Domnul comisar este la sediul central. Așteaptă, de la Borș, documentele de identitate ale acestui individ reținut de noi, Breazu Gabriel.
– Breazu? Ãsta al nostru, bre? Cum dracului are documentele la Borș dacă le-am văzut noi aseară, aici? Au dispărut de la poliție? Ha, ha, ha! a început magistratul să râdă. Domnule, glumești cu mine ori n-am fost atent și îmi scapă ceva? Spune, domnule comisar!
– Domnule procuror, dacă m-ați fi lăsat de la început, dar.. mă rog! În noaptea asta s-a prezentat la punctul de trecere frontieră Borș, județul Bihor, o persoană de sex masculin cu intenția de a trece în Ungaria. Aveți răbdare, vă rog! a insistat polițistul observându-l pe procuror cum se ridică nervos și nemulțumit de pe scaun, făcând semn cu mâna că nu vrea să mai asculte. Funcționarului i s-a părut că este suspect, dat fiind atitudinea generală a individului. Nervos, nebărbierit și murdar, cu ținuta în neorânduială și grăbit, pregătit să ofere o sumă de bani, introdusă între filele legitimației de serviciu, cu numele Breazu.
– Hai, domnule, că e cusută cu ață albă! Cu legitimația se trece granița? a izbucnit, furios de data asta, procurorul Dincă.
– Nu. Avea și cartea de identitate, dar legitimația are mai multe file și a încercat să-l convingă pe funcționar că se întoarce dimineața că intră de serviciu. În timp ce acesta verifica lista cu persoanele date în urmărire, individul a fugit. A aflat că este căutat. Actele au rămas acolo. Sunt pe numele omului nostru!
– Formidabil! Le aveți aici pe cele văzute ieri, sau
le-am pus în dosar, cumva?
– Da, poftiți! a răspuns polițistul sigur pe el, scoțându-le din sertarul biroului.
– Da, da, e o chestie. E numai bine, îl arestăm preventiv. Trece ziua până ajung actele alea. Om vedea după aceea care-i treaba cu ele. Avem timp să cercetăm și el va trebui să dea niște lămuriri. Să le dea instanței. Gata! Vreau să-l transportăm și să-l prezentăm instanței mai repede, dacă se poate. Ce ați făcut cu avocatul? A cerut până la urmă?
– Nu știa el de posibilitatea asta, dar nici nu vrea. Susține că nu este vinovat, că nu are nevoie de avocat din moment ce fapta s-a săvârșit în timp ce el era în post, la serviciu.
– Ha, să dovedească! Avem de la locul lui de muncă ceva date despre acest aspect?
– Încă nu, domnule procuror. Au promis că până-n seară le prezintă.
– Păi da, că stăm la dispoziția lor! Deocamdată o să comunic să i se dea un avocat din oficiu. Poate o avea și el timp să studieze propunerea și declarația asta, că în rest... știi cum se lucrează!
– Da, domnule procuror, am auzit multe. Nici nu sunt numiți din timp ca să poată studia dosarul. Ca și acum, de altfel...
– Adică ce vreți să insinuați, domnule comisar?
– A, nu! Nimic, domnule procuror. Știu cât de aglomerate sunt instanțele și parchetele. Intră și cu suta de dosare într-o ședință, a încercat polițistul să schimbe subiectul. „Dacă ai dat dosarul incomplet, îmi cam dau seama cum merg treburile, domnule „știe tot”! Când dracu mai studiază ei toate hârțoagele? Hotărârea e luată la propunerea verbală, se pare, mai mult ori mai puțin documentată. La audiere se ia de bun ce zice procurorul că, deh, a coordonat activitățile de urmărire penală. Totuși, să-mi fac datoria și să-l atenționez din nou cu privire la avocat. Să fiu cu conștiința împăcată. Altfel risc să mă ia IGP ul la întrebări. Păi, da! Cu Olaru nu-i de glumit în chestii procedurale”, a hotărât polițistul, dregându-și vocea pentru a fi calm.
– Sunt probleme peste tot, domnule procuror. E multă muncă și stresul ne omoară pe zi ce trece. Insistați, vă rog, pe problema apărătorului. Știți, timpul trece repede, s-a comprimat al naibii de mult. E chiar vizibil, cum ne spuneați dumneavoastră ieri.
– Bun! Vă rog, până atunci, vedeți dacă cere, totuși, avocat și dacă mai are ceva de adăugat la declarație. Poate că aveți și dumneavoastră dreptate. Sper că nu vă deranjez prea mult, s-a scuzat procurorul Dincă, cu o ușoară nuanță ironie în voce pentru a mai îndulci atmosfera.
– Evident că nu, domnule procuror, a răspuns comisarul Grosu, oarecum înviorat, dar în total dezacord cu graba magistratului și hotărârile pripite pe care acesta le lua. „Treaba lui! O să se facă de băcănie până la urmă. Nu vrea să ia în seamă ce-i aducem noi la cunoștință... El știe tot! Păcat de băiatul ăsta. Nici eu nu mai am rețineri. Precis este nevinovat. Mai grav este că în timpul ăsta violatorul se află în libertate. Oare s a suspendat ordinul de urmărire generală după ce a fost reținut acest Breazu? Portretul robot ar putea fi încă de un real folos. Nu l-am întrebat pe domnul Olaru...”, monologa polițistul în gând, încercând să-și ascundă dezamăgirea.
– Mai avem vreo patru ore. Dă-mi să văd, totuși, ce a scris amărâtul ăsta. Poate mai e nevoie de ceva explicații, l-a întrerupt procurorul din meditație.
– La dispoziția dumneavoastră, s-a grăbit el să răspundă, arătând hârtiile de pe birou.
După ce și-a ales o poziție comodă la birou și a rugat să nu fie deranjat, a început să citească plictisit și, mai apoi, din ce în ce mai curios. Când a terminat, a rămas gânditor, privind în gol. I-a atras atenția, în mod deosebit, cele declarate de învinuit cu privire la condamnarea penală pe care a avut o în urmă cu aproape patru ani...