Cavaleria grea

Ceea ce mai rămăsese din martie și prima parte a lui aprilie, Ariel și Silvia le petrecură aproape zi de zi împreună. Ea se mutase la Paris. Programul era în linii mari schițat și se putea acum concentra asupra detaliilor. Îndată ce ajungea la un punct important, trimitea noua versiune prin e-mail spre a fi testată. Întrebările, nelămuririle și explicațiile, într-un cuvânt toată partea de comunicare cu cei ce aveau să folosească aplicația se desfășura „pe sârmă”. Înainte de a pleca din țară, cât timp luptase să dea o formă programului, găsise un nesperat aliat. Un băiat din firmă, Geo pe numele său, arhitect specialist în design de interior ce lucra în biroul vecin se pricepea foarte bine la calculatoare. Își făcuse de altfel ucenicia ca web-desgner la o firmă de soft înainte de a i se alătura Adei împreună cu prietena lui, și ea angajată la TelinConstruct și care se ocupa de amenajări exterioare, „parcuri și grădini” fiind specializarea ei.
Tânărul o ajuta pe d-na Beller în afara sarcinilor curente de servici, firește, cu știrea și aprobarea d-nei Telinschi și iată că – cel puțin în partea de finisare – Silvia putea răsufla mai ușurată. Formula părea să meargă și acest serviciu „fără frecvență” să devină o alternativă viabilă; ea și Ariel tocmai se pregăteau să plece într-o scurtă vacanță în Alpi, când Silvia primi un telefon. Ada o chema de urgență în țară. În program apăruseră niște erori.
- La naiba, Sil, izbucni din receptor vocea Adei, nu atât furioasă cât nerăbdătoare și puțin supărată. Nu se pot face treburile astea prin corespondență.
Silvia îi spuse că necazurile puteau fi din introducerea unor date eronate și o rugă să-i citească mesajul returnat. E adevărat, recunoscu, nu avusese timp să se ocupe de tratarea în detaliu a erorilor; nu se gândise la toate criteriile de validare a datelor. De fapt, dacă voia să fie sinceră, fusese prea fericită ca să se concentreze asupra unei activități ce ținea acum mai degrabă de datorie decât de pasiunea cu care o începuse.
Dar asta nu însemna că se putea sustrage.
- Când am hotărât că ne băgăm în treaba asta, am mizat pe o anumită seriozitate, urmă Ada, și Silvia îi simți supărarea din voce. Nițel noroc cu Geo care a fost aici și a salvat cât de cât situația.
Își cumpără bilet la primul tren care venea în țară (mergea de fapt până la Viena de unde urma să ia altul); Ariel o conduse la gară cu mașina. Tăcerea lui o înțepa ca un ac în inimă și nemaiputând îndura reproșul lui mut, izbucni:
- O, Ari, te implor, măcar tu înțelege-mă! Eu am produs toată încurcătura asta, într-un moment când eram disperată și furioasă și nu știam ce ne rezervă viitorul. M-am legat eu însămi cu niște lanțuri pe care nu e moral să le rup. Noi doi am mai discutat asta!
- Ai fi putut să nu te duci, răspunse el. Nu cred că afacerea era chiar atât de urgentă sau că n-ai fi putut s-o rezolvi ca și până acum, de la distanță.
- Trebuie să văd la fața locului despre ce e vorba. Ada are dreptate. Ea și-a pus în joc obrazul. Nu numai pe cel personal, ci și pe cel comercial – al firmei – dacă vrei.
- Ada îți datorează viața, răspunse el sec.
- Vai, Ari! Cum poți să pui așa problemele? Cu alte cuvinte vrei să-i cer acum pentru asta un preț, prețul de a înghiți orice din partea mea?
- N-are rost, Sly, să mai discutăm. Dacă treaba asta ți-ar fi făcut-o Sir William, ai fi spus că pune principiile în fața vieții. Sau interesul înaintea prieteniei. Vezi cât ești de subiectivă?
Pe fața lui Ariel flutura un zâmbet. Amar, ironic, dar oricum, zâmbet.
Nu se despărțiră certați. Dar cuvintele lui, ca o infiltrație subterană, săpară în mintea ei tot drumul. La celălalt capăt al călătoriei, în fața Gării de Nord, Ada o aștepta. Vorbiseră la telefon imediat ce trenul intrase în țară. Când o zări pe Silvia, îi sări înainte, o sărută pe obraz și spuse cu nerăbdare:
- Bine c-ai venit, Sil. Avem mult de lucru.
Beneficiarul voia – bineînțeles, după ce era rezolvată problema urgentă a erorilor – să schimbe niște machete pentru ecran. De asemenea, în catalogul de repere codurile necesitau niște modificări. Dacă totul va fi bine, în iulie vor termina aplicația pilot. Pe urmă îi vor face generalizările necesare și îl vor scoate pe piață, precum își scot vedetele de muzică CD-urile la vânzare. Acela va fi adevăratul examen ... Ada turuia în continuu. Silvia, pe locul din dreapta, tăcea. O supărare surdă o împiedica să vorbească, o împiedica să se bucure că își revede prietena. Cum adesea se întâmplă, ofensa era de partea celui ce n-avea dreptate ...

Revenită la servici, d-na Beller se apucă să descurce cu calm ițele ce provocaseră atâta vâlvă. Un trandafir o aștepta în glastra de pe birou.
- Pentru o fată frumoasă, spuse Casian și ea se simți înduioșată de gest ca și de cuvinte.
Viața reintrase în tiparele obișnuite: programul de la firmă – deplasările la beneficiar. Acasă – singură. Îi scria în fiecare zi lui Ariel, deși vorbeau și la telefon. Week-end-urile erau aproape la fel ca zilele de lucru. Nu se mai dusese la casa de la Snagov. Amintirile erau încă proaspete și dureroase. Nu mai avea acolo, ca pe vremuri, acea plăcută senzație de intimitate și împlinire. Þinuse, firește, legătura cu Ionuț și tatăl lui. Pentru întreținere și lucrări curente, le trimitea bani regulat și treburile mergeau măcar în aparență ca altădată. Alaún avea acum un an și jumătate și băiatul reușise să-l încalece pentru prima dată. Adoptaseră de ceva timp, în locul lui Colț, un dulău mare și flocos, tot alb, un fel de câine ciobănesc. El păzea acum domeniul. Viața decurgea cât de cât liniștit, când Silvia află o veste ce o tulbură peste măsură. Cu toate că într-un fel era în cunoștință de cauză, emoția nu fu mai puțin acută: amica ei, ziarista, era la spital.
În timp ce se ducea s-o vadă, în autobuz, își aruncă ochii pe ultimul număr al „Binoclului”. La rubrica cu pricina era un interviu șocant luat unei bătrâne dintr-un azil cu puțin timp înainte de a muri. Aceasta declarase că în timpul Revoluției fusese reținută și jefuită de doi indivizi – dintre care unul era actualul senator Tănase: îl recunoscuse la televizor. Imediat după întâmplare femeia suferise o comoție cerebrală urmată de un șoc psihic. Paralizase, își pierduse memoria și înnebunise. Către sfârșitul vieții avusese însă tot mai dese momente de luciditate și de revenire a amintirilor. O scurtă biografie a femeii încheia sumbra relatare și Silvia, recunoscând-o după nume și profesie – era una dintre colegele de catedră ale mamei ei – sfârși prin a înțelege că povestea era absolut autentică. Dar cine ar fi putut da crezare vorbelor unei nebune în fața cuvântului unui senator într-un eventual proces al adevărului?
O găsi pe Luiza cu părul răvășit pe pernă, cu capul bandajat strâns de jur împrejur și cu pansament mare pe frunte, chiar deasupra ochiului.
- Va să zică a trimis până la urmă „cavaleria grea”! spuse Silvia așezându-se lângă ea pe pat.
- Eh! O piatră în cap. Am mai încasat-o eu și mai rău, cu alte ocazii.
- Piatră?
Fără să vrea, Silvia avu un flash-back. Scena propriei lapidări îi veni în minte și similitudinea metodelor o puse pe gânduri. O inspirație de zile mari o făcu să întrebe:
- L-ai văzut pe agresor?
- Bineînțeles.
- Nu era cumva un individ scund, aproape pitic, cu un semn în frunte?
- Ba da, răspunse ziarista, la rândul ei ușor uimită. De unde îl cunoști?
- Am avut și eu de a face cu el. A fost elev la școala unde am învățat. Și la liceu, mai departe. A avut tot timpul ceva cu mine, de când eram copii.
- E acolitul lor. Complicele lui Răzvan Tănase. El e „cavaleria grea”. În fine, „comandantul” ei. Știai?
- Nu, deși ... cred că au fost colegi de liceu. Nu știu sigur.
- Silvia, indivizii ăștia doi sunt niște criminali. Nu am încă toate dovezile, dar acesta din urmă e un maniac psihopat. El a regizat toate treburile murdare. El e instructorul „gorilelor” și uneori executant cu mâinile proprii. Celălalt e „gânditorul”. Cel care schițează strategia și ... dă comanda.
- N-ai de gând să mergi la Poliție?
- Nu, Silvia, răspunse femeia oftând. Iar ceea ce mi s-a întâmplat e departe de a fi totul. Ghici cine m-a vizitat astăzi, înaintea ta? N-o să ghicești. Senatorul Tănase în persoană.
- A ... a avut un asemenea tupeu? După ceea ce ți-a făcut?
- Nici măcar n-a negat. A recunoscut cu cinism că minciuna e apanajul celor slabi. O, Silvia, de când ne-am văzut ultima oară, s-au întâmplat atâtea ...
Cât de cuprinzător era acest „atâtea”! Lacrimile umplură ochii povestitoarei, ea care nu scosese un sunet când îi cususeră rana. Ori când i se spusese despre primejdia formării unui hematom fatal. Da, lacrimile îi umpleau ochii pe măsură ce povestea cum cercul se strângea tot mai aproape de cei ce-i erau dragi. Fata surorii ei începuse să fie persecutată din senin la facultate. Pierduse două examene din trei la ultima sesiune cu toate că a știut mai bine decât unii care luaseră note mărișoare. Firma unor prieteni nu mai găsise dintr-o dată clienți și lucrări: era unicul lor mijloc de întreținere. Mama ei – învățătoare încă în activitate – fusese fotografiată când cineva îi făcuse un cadou cu o ocazie oarecare și insistase suspect de mult să-l primească. Fotografia ajunsese în ziarul „Verbus”. Dar dincolo de faptele ca atare, o amară lecție i-o dăduseră chiar victimele, care o consideraseră pe ea vinovată de tot ce se întâmplase.
„Bine, mamă, cum ai putut să-mi faci mie una ca asta? Dacă știai cu cine ai de-a face, pentru ce nu l-ai lăsat în plata Domnului? Nu te-ai gândit la părul meu alb?”
- E oare moral, d-nă, întrebase la rândul său, ridicând dintr-o sprânceană, senatorul Tănase, să faceți rău atâtor ființe nevinovate din jurul dvs.? Cu atât mai mult cu cât avem cu toții la activ inerentele păcate ale tinereții? E oare frumos să vedem paiul din ochiul altuia și nu bârna din ochiul propriu?
Adăugase apoi pe un ton blând și părintesc că era la curent cu câteva „pozne din tinerețe” ale Luizei. Înainte de a se mărita, aceasta avusese câteva aventuri de care nu prea ar fi avut motive să fie mândră. Firește, virginitatea nu mai avea acum nici un preț, dar la vremea respectivă fusese zestrea cu care-și cucerise actualul soț. În fapt, o minciună păstrată cu grijă ani de zile. Și atunci, cu ce drept scormonea ea, pe post de lup moralist, prin viețile altora?
- Bine, dar cum se pot compara una cu alta? strigă Silvia, ale cărei buze se albiseră. A sechestra o bătrână și a o jefui – cu încălcarea unor reguli îndoielnice ce țin mai mult de prejudecată decât de morală? Ca să nu mai vorbim de lege!
- Nu știu, veni răspunsul. Poate că se pot compara. Poate că n-ai dreptul să spui adevărul despre alții atâta timp cât în viața ta nu există adevăr. Sau poate că de la păcatul originar încoace, adevărul are un preț. Nu te împiedică nimeni să-l spui, dacă ești dispus să plătești prețul ...
Cu inima grea și cu aceste cuvinte răsunându-i în urechi, Silvia se întoarse la preocupările ei obișnuite. Ceea ce spusese ziarista aducea atât de mult cu maximele lui nea Gabi despre bunătate și sacrificiu ...


Către sfârșitul primăverii, Ariel veni în țară pentru prima dată de la cele întâmplate. Dar nu porumbelul păcii îl aducea cu sine, ci stindardul războiului. Voia să declanșeze neîntârziat campania împotriva celor din umbră. Probele ce o incriminau pe Laura Tănase erau aproape în totalitate strânse. Fie și numai pentru ce făcuse pe vremea când era director la IREEN o putea trimite la închisoare pentru cel puțin zece ani. Silvia păli. O mie de gânduri o asaltară simultan și când voi să vorbească începu să înșiruie incoerent o sumedenie de argumente, sărind de la una la alta.
... Era imposibil. Soțul Laurei era cine era și Silvia mai mult ca oricine și acum mai mult ca oricând înțelegea că oameni ca el nu puteau fi înfrânți ... că erau pe teren propriu, că țara asta era a lor – în primul rând. Chiar Ariel spusese că e imposibil să faci dreptate în țara altuia. Și lui ca străin, și ei ca om pașnic, cinstit și anonim, li se potrivea această remarcă. Pe ei legea nu-i apărase mai tare decât o sabie de lemn. Și apoi, chiar dacă reușea s-o incrimineze pe Laura, cum ar fi putut ea – Silvia sta pe lumea cealaltă, în fața unchiului său știind că l-a lăsat pe soțul ei să-i trimită fiica la închisoare ? Ori pe lumea asta, cum ar fi putut da ochii cândva cu copiii Laurei – nepoții ei pe care nu-i cunoscuse niciodată ? (chit că despre fata Laurei știa că moștenise pe deplin caracterul maică-sii).
Jucându-se cu un pix, Ariel ascultase până la sfârșit. O studiase atent pe soția lui. Ea părea în culmea agitației, frângându-și mâinile în timp ce vorbea. Ce o speriase atât de tare ? Începu să-i demoleze argumentația punct cu punct, de la ultimul motiv invocat : cel moral. Laura nu fusese mai puțin mamă a doi copii și rudă apropiată când făcuse ceea ce făcuse împotriva Silviei. Nici maternitatea – care se presupune că le face pe femei mai bune și nici legăturile de familie n-o împiedicaseră s-o exproprieze pe verișoara ei – pentru a da un singur exemplu. În afară de escrocheriile dovedite de la IREEN – cum ar fi traficul de influență și falsificarea unor acte – cazuri penale clare – existau altele cu mult mai importante în ce-i privea pe ei doi. Știa Silvia că de curând se descoperise ceva ce-i interesa direct ? Că unul din angajații regiei de gaze ce făcuseră revizia la ACAB înaintea exploziei era în prezent salariat la „Ochiul dimineții”? Firește, juridic asta nu dovedea nimic. Dar nu putea fi nici o coincidență. După trei ani iată că încet încet adevărul ieșise la iveală.
Oricum însă – nu cu trimiterea Laurei la închisoare va începe. Firește că așa cum stăteau lucrurile acum, nu era posibil. Nu era un prost.
- Dar atunci cum vrei să procedezi? îl întrebă Silvia nedumerită.
- Ai jucat vreodată Mah Jong? replică el zâmbind cu nerăbdare. Ca să ridici plăcuțele de dedesubt trebuie să le iei întâi pe cele de deasupra. Ca să ajung la ea, mă voi ocupa întâi de soțul ei. Care-i e sursa puterii? Ce o face să stea în picioare după ce a stârnit toate vânturile? Ei bine, disociază omul de putere, desparte mâna de cuțit, ori capul de umbrelă, cum vrei să-i spui – și vei avea soluția problemei. Colateral, domnul senator – nici el străin de cele întâmplate – își va primi lumeasca și dreapta porție.
Având în fața ochilor proaspăta amintire a ziaristei cu sprânceana bandajată, a prietenilor și rudelor ei prigonite de peste tot, Silvia izbucni în lacrimi.
- Nu, nu, Ariel, strigă ea apucându-se de cămașa lui ca un om ce se îneacă. Nu! Asta ar însemna sfârșitul! Vreau să avem liniște, liniște să trăim și să ne bucurăm de viață. Ce-a fost a fost. Hai să ne gândim la viitor, nu la trecut. Te implor!
El o privi, întrucâtva tulburat de disperata ei pledoarie.
- Silvia, spuse el, mângâind-o pe păr, cu răul nu poți să faci armistițiu. Ce-a fost o să se repete. Până la sfârșitul vieții vom fi cu pistolul la tâmplă. Eu nu te pot apăra altfel decât contraatacând. N-am cum să parez toate loviturile. Viața a dovedit-o. Eu însumi m-am lăsat sedus de aparenta noastră liniște, de fericirea în care ne credeam ancorați.
- Ariel, te rog, cel puțin mai așteaptă un pic, nu fă asta acum ...
- Acum era momentul prielnic. Sunt îmbătați de victoria pe care își închipuie că au repurtat-o. E an electoral. Iar reputația d-lui Tănase sângerează deja. Acum ar fi fost momentul pentru un atac concertat, dezlănțuit din toate părțile.
- Ari, nu ... Se ridică pe călcâie și luându-i mâna într-a ei îi șopti un secret la ureche. Unul ce l-ar fi făcut bucuros pe orice pământean.
Dar el nu se putu bucura. Răspunse pe un ton grav:
- Cu atât mai mult, Silvia. Dacă nu la noi doi, gândește-te atunci măcar la el sau ea.
Se pare însă că astrele erau într-o conjuncție nefericită, căci nu le fu dat să se înțeleagă. Ariel plecă la Paris pentru prima dată supărat cu adevărat.
*

De câte ori Ariel avea să vină – fie și numai pentru câteva ore în București, făcând o escală de avion în drum spre cine știe ce alt colț al lumii unde afacerile îi cereau să fie prezent, acesta era topic-ul veșnic de discuție între ei doi.
În refuzurile ei, Silvia apelă la cele mai lăudabile alibiuri morale. Lucrarea pe care o făceau, viitorul firmei, Ada și Edi erau prezenți adesea. Avea ea oare dreptul să-i pună în pericol la fel cum Luiza îi pusese pe ai săi? Se pare că în mod absurd iluzia lui „rău nu faci, rău nu găsești” mai stăruia în modelul ei de gândire. Mai credea încă într-un armistițiu, acel armistițiu imposibil de care vorbise Ariel.
Îi stăruiau și acum în minte cuvintele lui, rostite pe un ton amar și sec la ultima lor întâlnire.
- Foarte bine, spusese el, atunci dacă nu vrei să luptăm, hai să fugim. Lichidează tot ce avem în țară și vino cu mine la Paris. E absurd să stai pe loc și să încasezi loviturile, o înnebunitoare stupizenie. Iar ea din nou se bâlbâise, își frânsese mâinile și îl rugase să aștepte. Acum era începutul lui iunie. În iulie urma recepția finală a lucrării. O lună, ce mai conta o lună?
Răspunsul avea, ca de fiecare dată să-l dea viața. Printr-o juxtapunere precisă a personajelor exact la momentul oportun. Așa cum spuneam, era începutul lui iunie și soarta voi ca Silvia să se afle într-un anumit loc. În aparență, o zi obișnuită, ca atâtea altele mai bune ori mai rele din decursul existenței noastre. Ultimele săptămâni fuseseră crunte. Ea, care nu cu mult timp în urmă ar fi dat orice să știe ca va avea un copil, acum abia dacă putea trăi această minune. Hărțuită de argumentele lui Ariel, sâcâită de sarcină și nevoită să facă un intens efort intelectual pe ultima sută de metri – Silvia fusese și la un pas de a se certa cu Ada. A se certa e un fel de a spune: se stârnise mai degrabă un război rece între ele, o vreme. Se părea că și prietena ei era chinuită de spectrele ce apar uneori între cei ce se iubesc, căci îl trata pe Edi cu o cruzime revoltătoare.
Se postase într-o zi în fața lui, când el întârziase și de față cu ceilalți spusese pe un ton tăios:
- Cred că va trebui să alegi până la urmă între una și alta.
Și Silvia pricepu că se referise nu numai la cele două servicii ale lui.
- Se tot ține după el una de-acolo, de la Muzeu, îi explicase Casian când fură singuri în birou, a doua zi. O vulpe. Am văzut-o odată întâmplător cu el pe stradă. O tipă vulgarisimă, în ciuda aerelor intelectuale. Băiatul ăsta n-o merită pe Ada, e prea slab de înger, conchisese Casian în ciuda protestelor Silviei.
Altă dată Edi fusese bolnav și deși locuiau în același bloc – și chiar același cu cel în care era sediul firmei, Ada nu catadicsise nici măcar să treacă să-l vadă.
- Puțin îmi pasă de el, la fel cum îi pasă și lui de mine, izbucnise ea în fața d-nei Beller și aceasta, vizitându-l ea însăși pe Edi îl găsi într-o stare de plâns: bolnav, singur și deprimat.
În acele momente grele, Silvia îi fusese soră, confidentă și prietenă. Asta nu trecu neobservat la servici și nici nu fu de natură să aducă vreo încălzire a relațiilor dintre cele două patroane. Dimpotrivă, așa cum se vedeau lucrurile din afară, Ada avea impresia că între ei doi se înfiripă o ... idilă. Nu i-ar fi putut reproșa Silviei ceva precis, dar avea o senzație neplăcută de câte ori intra în biroul lor. Zâmbea el? Zâmbea și ea. Vorbiseră până atunci? În momentul acela tăceau brusc. Amintirea lui Dan Vlasiu și a Anei, a atmosferei pline de electricitate în care nimerise atunci când le devenise colegă la fostul IREEN erau încă proaspete. Ca și „lecția de morală” pe care Silvia le-o administrase în final shakespearienilor îndrăgostiți. O știa înzestrată pe Silvia cu un oarecare spirit de șicană; o știa în stare să uzeze de el ... atâta timp cât i se părea că nu încalcă vreo regulă. Dar nici n-avusese motive să se îndoiască vreodată de loialitatea ei de fond, de caracterul prietenei sale.
Neștiind prea bine cum să procedeze, o chemă pe Silvia la ea sub pretextul unei discuții pe teme de servici și la sfârșit spuse pe un ton ce amintea de vechea lor intimitate:
- Știi, Sil, ... te-am mințit atunci când am spus că de Edi nu-mi mai pasă. Au fost vorbe spuse la mânie ... Știi, ..., el e singurul bărbat care contează pentru mine ... Iar tu ești singura mea prietenă, adăugă cu căldură, și privind-o, observă cum o ușoară roșeață îi colorează obrajii. De atunci animozitatea dintre ele dispăruse și armonia se restabilise în firmă.
La scurt timp după această reconciliere, veni ziua fatidică de care am pomenit. În drum spre serviciu, Silvia își cumpărase „Binoclul” și căutând articolul de la pagina știută, avu o surpriză de proporții. Punându-și cenușă în cap și cerându-i public scuze senatorului Tănase, Luiza Marinescu retracta tot ce scrisese până atunci. Fusese amăgită de zvonuri false, sedusă de mărturiile unor impostori. Căutase, ca orice muritor, gloria în carieră; voise să facă senzație. Da, îi cerea scuze d-lui senator Tănase, un om de o conduită ireproșabilă, un politician integru și cu o familie exemplară. Nădăjduia că în adâncul inimii lui ultragiate va găsi bunătatea s-o ierte. Îi mulțumea că nu dăduse în judecată ziarul.
„Cât de mărunți suntem în aroganța noastră odiseică, în ambițiile noastre de a schimba Universul! Cât de adesea uităm, în nimicnicia noastră că în fond suntem abia o clipă în scurgerea timpului veșnic! Căutăm banii și faima călcând în picioare marile valori morale ...” Iată că cel puțin în ultima parte Luiza fusese sinceră ...
- Nici măcar nu mi-a lăsat șansa să mor frumos, se destăinui ea prietenei ei câteva ore mai târziu, căci Silvia nu mai putuse răbda: plecase de la servici și o căutase la redacția ziarului. Da, nici măcar n-a vrut să scrie altul acest epilog – ori necrologul meu moral, cum vrei să-i spui. A fost cât se poate de clar în condiții: dezmințirea să fie scrisă de mine.
Silvia îi luase capul și i-l lipise de umărul ei.
- De ce, Luiza, de ce? întrebă ea prostește, cu ochii scăldați în inutile lacrimi.
- Deh, există o voluptate și în renunțare. Abia așa poți măsura valoarea unui lucru, prin cele la care renunți ca să-l obții ori să-l păstrezi. Când am venit acasă și le-am văzut pe toate la locul lor, când i-am găsit pe soțul meu citind liniștit și bându-și cafeaua, când am auzit-o pe fetița mea cântând la pian, am înțeles asta. Ce plăcută senzație de liniște ai când vezi că totul a rămas ca mai înainte! Ce inocentă bucurie! În fine, încheie ea, n-o să mai stau cu inima cât un purice până se întoarce fetița mea de la liceu. Ori să mă uit în spate de câte ori merg pe stradă. N-aș fi fost în stare să plătesc prețul ... prețul adevărului ...
Extrem de tulburată, Silvia se duse acasă. Dar îi era peste poate să se închidă între patru pereți. Parcă mașina în garaj și o luă pe jos, înspre Piața Lahovary, pe străduțele vechi și liniștite. Dar gândurile nu-i dădeau pace. Aproape că vedea în fața ochilor scenele evocate de prietena ei, ziarista. Se revedea apoi pe sine așteptându-l pe Ariel. Doamne, oare cum ar arăta viața lor dacă l-ar lăsa pe Ari să se pună în contra unor asemenea vânturi? „De ce mi-e atât de frică? Ariel e un luptător înnăscut. El nu e va lăsa înfrânt. Nu, niciodată. Sau poate fiindcă îl cunosc pe Răzvan Tănase de când eram un biet copil cu tatăl transfug, s-a încuibat în mine o asemenea frică atavică?” Tocmai trecea prin fața unei școli. Era ora de ieșire a copiilor și o gălăgie veselă umplea strada pe măsură ce elevii mai mici și mai mari se duceau spre casele lor ori spre stațiile de autobuz. Numai că Silviei acest zumzăit îi provoca o durere surdă în inimă. Nu se putea gândi – cum ar fi făcut-o oricine – că într-o zi va fi și ea ca acești părinți care-și luau copilul acasă. Nu, vechile spaime, vechiul reflex condiționat, funcționau încă. Amintirea traumatismelor copilăriei și tinereții erau mereu pe aproape: niciodată nu va mai trece pe lângă o școală fără ca evocarea lor să-i încrețească pielea capului. Văzu vis-a-vis, pe trotuar un grup de copii care stăteau sprijiniți de gard: băieți și fete. Erau probabil de clasa a șaptea, căci păreau destul de mari și învățau dimineața. Ieșiseră mai devreme și discutau între ei pe acel ton agresiv care face apanajul pubertății și adolescenței.
Silvia trecu prin fața lor fără să-i privească în ochi și ar fi mers liniștită mai departe, dacă un glas subțirel și plin de o neînchipuită batjocură nu i s-ar fi înfipt ca o săgeată în urechi:
- Uitați-vă cine trece prin fața noastră! Vorbești de lup și lupul la ușă!
Ceilalți râseră și Silvia întoarse capul instinctiv către ei.
- Sisilica Gunoiu – Silvia Linoiu! continuă aceeași voce și atunci ea, nemaiîndoindu-se despre cine vorbeau se răsuci pe călcâie și rămase o clipă pe loc.
O reperă din ochi pe cea care vorbise și care acum o privea obraznic; i se părea cunoscută fața aceea de maimuță sulemenită, cu părul vopsit și buzele rujate – contrastând caraghios cu obrazul de copil - cu o fustiță până la fund și cu niște sandale cu talpa de zece centimetri. De unde o știa?
Ceilalți încetară să mai râdă, apoi unul spuse:
- Ce faci, Ane, ți-ai înghițit limba?
- Ei da, ce crezi că mi-e frică de ea? Perverso! strigă către Silvia. Nu mai faci „numere”?
- Perverso! Perverso! repetară și ceilalți râzând, iar ea, la auzul acestui apelativ de coșmar se făcu albă ca varul și cu moartea scrisă pe față veni către ei. Un cocktail de glasuri – unele groase și în formare, altele subțiri se auziră din gașcă.
- Bă! Vine să ne bată!
- Să mă bată pe mine? O bat eu pe ea!
- Fugiți!
Când Silvia se afla la mai puțin de doi metri, grupul se ridică de pe gard și o luară cu toții la picior, iar ea, precum o leoaică turbată, fugărind o turmă de antilope, n-o pierdea din ochi pe cea pe care voia s-o prindă. Cum fata era încălțată cu greoaiele sandale și în plus avea și ghiozdanul în spate, iar Silvia avea pantofi ușori de pânză și n-avea decât o geantă, distanța dintre ele se micșorase amenințător. Aproape reușise să pună mâna pe ea când cineva – unul din băieții care fugeau pe lateral, probabil – îi puse piedică; căzu julindu-și genunchii dar în cădere reuși s-o placheze ca la rugby, apucând-o de picior, pe cea pe care o urmărea. Fata se prăbuși la rândul ei și Silvia fu nevoită o clipă să-i dea drumul. Apoi, cu podul palmelor sângerând, femeia se ridică; dracul de copil fu însă mai iute. Lăsându-și o bucată din minijup în mâinile urmăritoarei sale, o luă la sănătoasa, fără a mai putea fi ajunsă din urmă.
Incapabilă să mai fugă, Silvia își adună geanta de pe jos, apoi privind în jur la copiii și adulții care urmăriseră scena râzând, îi admonestă cu amărăciune. O porni spre casă șchiopătând. Iată așadar că „faima” ei trecuse de „zona interzisă” pe care o ocolea de fiecare dată când se întorcea în cartier, iată că nicăieri nu mai putea fi în siguranță. Iată că o fâță de copil, abia născută la vremea când ea protagonizase fără voie incredibilele ședințe foto, repeta acum ceea ce auzise mai mult ca sigur de la părinți. Dar cine era oare? se pomeni întrebându-se. Și de unde o știa, căci văzuse cu siguranță chipul acela de femeie fatală în devenire. Pe dinaintea ochilor îi trecu fulgerător – ca și cum mintea ar fi executat spontan comanda de căutare – o emisiune pentru copii. Apoi o prezentare de modă televizată. Pe urmă o secvență dintr-un program al unei televiziuni prin cablu, secvență văzută mai demult într-o reclamă, căci ea nu urmărea postul respectiv. Și înțelese deodată, resimțind ca o lovitură în moalele capului. „Persoana” care o categorisise moral nu era alta decât „domnișoara” Ana-Maria Tănase, copilul minune al mahalalei politice televizate, realizatoarea faimoasei emisiuni de „satiră” Casa Păpușilor. Fiica Laurei și a lui Răzvan Tănase. Propria ei nepoată. Descoperirea îi tăie picioarele, o făcu să se așeze pe bordură, ca și când în pântec i-ar fi coborât brusc o bilă de plumb. Dar nu era vorba de furie, nici de spaimă, ci de o durere nesfârșită și acută. Așa trebuie să fi simțit Ariel când cel pe care-l iubise ca pe propriul său fiu l-a lovit; dar în cazul ei era și mai mult; era vorba de o legătură de sânge.
Îndată ce durerea fizică îi trecu se duse acasă; puse mâna pe telefon și ceru la informații numărul ministerului unde lucra Laura. Nu mai putea îndura; când îi auzi vocea, amărăciunea erupse toată. Aproape că țipă la verișoara ei, așa cum n-o făcuse niciodată.
- Cum ai putut, Laura, să faci una ca asta? Să transferi ura la a treia generație! N-a fost de ajuns că mamele noastre s-au dușmănit și că tu m-ai urât pe mine? Răspunde! Pentru ce?
Doamna senator era deja pusă în temă și nu tocmai calmă.
- Zău? Izbucni ea furioasă. Asta nu-ți dă nici un drept să-mi alergi copilul! Violentă și necontrolată ca maică-ta! Și ca bărbatu-tău!
- Cum ai putut să-i spui despre mine că sunt „perversă”? Sunt încredințată că tu știai adevărul!
- Adevărul? făcu d-na Tănase batjocoritoare. Ce adevăr? Adevărul e cel pe care-l știe tot cartierul. A, ți-e rușine acum, vrei ca lumea să uite ce poamă ai fost? Și dacă vrei să știi, eu am fost o lady. Niciodată n-am spus asta în public. Nici eu și nici prietenii noștri. Eu nu sunt ca tine, care m-ai regulat pe la spate ca pe-o târfă!
- Dacă n-ați spus în public a fost pentru că n-aveați nici o dovadă. Și știați că v-ați fi făcut de râs!
- Tot nu vrei să pricepi ceea ce ar fi trebuit să-ți intre în cap de ani de zile? Că ești un mare zero, un NIMENI cu „n” mic. Ei lasă, Silvia Linoiu, care întâmplător te mai numești încă Beller, lasă că pentru scena de azi îți promit eu c-o să-ți împrospătez memoria! îi azvârli drept încheiere d-na Tănase și trânti receptorul.
Cu greu reuși cea care ascultase să se desprindă de hipnoza cuvintelor ce jucau parcă tontoroiul prin aer. Cu greu lăsă receptorul jos. Nu știa ce să facă. Se învârti un timp prin cameră. Apoi o sună pe Ada și îi povesti scena. Prietena ei oftă și spuse la un moment dat cu îngrijorare:
- Era inevitabil, Sil, să se ajungă și la așa ceva.
Se oferi să vină să stea cu ea, dar Silvia refuză. Nu putea sta locului și nici apuca de ceva. Ca să se calmeze, voi să facă o ultimă trecere în revistă a programului; mâine urmau să instaleze versiunea definitivă la beneficiar. Căută CD-ul în geantă, dar nu-l găsi. Răsturnă tot conținutul, dar degeaba. Să fi sărit atunci când a căzut? Imposibil, fermoarul era închis. Înțelese că îl uitase la redacția ziarului. Îl scosese din poșetă odată cu batista, atunci când lacrimile începuseră să curgă din belșug. Se uita la ceas. Se apropia de șase după masa. Oare mai era cineva la redacție? Probabil că da, căci ei lucrau până târziu. Se hotărî să se ducă până acolo. O hotărâre pripită, intempestivă și cu urmări fatale. Dar se poate oare cineva sustrage ultimei bătăi de ceas, când chiar el, demult, a pus limbile în mișcare? Mai poate fi dezamorsată bomba în ultima secundă, când la primul ticăit nu i s-a dat nici o importanță?
Da, se duse la redacție și oarecum liniștită că și-a recuperat ceea ce devenise o comoară inestimabilă pentru mintea ei tulburată, ieși din clădirea ziarului și se duse în parcare. În dreptul mașinii ei apăsă butonul telecomenzii, dar aceasta nu piui; „s-a dus bateria” gândi și își pregăti cheia. Dar parcă toate legile lui Murphy intrau în vigoare azi: portiera nici gând să se descuie. Auzi un glas de la fereastră. O văzu pe Luiza, aplecată peste pervaz, făcându-i semn. Nu, mașina în care se încăpățâna să intre era a ei, a ziaristei. Da, întâmplător, aveau aceeași marcă și aceeași culoare. Două Tico verzi, identice. A ei era nițel mai încolo.
Se urcă la volan și o porni spre casă. Lumina ce bătea perpendicular pe parbriz și care se reflecta de peste tot o jena la ochi și îi producea acea stare de disconfort mai rea decât cea pe care o ai într-un întuneric beznă. Umbrele se dilatau și se contractau, după direcția drumului; șoseaua era plină de mașini ce veneau dinspre oraș. Fusese meci pe Dinamo (redacția era pe undeva prin nordul capitalei, dincolo de Herăstrău). Ca să scape de aglomerație o coti pe niște străzi înspre parc. Tulburată de lumina ce venea din toate părțile, ajunse la podul care desparte cele două lacuri gemene. Atunci o mașină venind parcă de nicăieri (n-o observase în spate) o depăși prin stânga. Asta crezuse Silvia de fapt, în momentul când se văzu drept în drept cu ea. Dar cei din mașina străină aveau alte intenții. În zecile de secunde cât cele două automobile fură paralele văzu că înăuntru erau două persoane. Cel din dreapta purta ochelari și avea șapca trasă până pe sprâncene. Capul șoferului nu se vedea. Nu apucă să se sperie de înfățișarea personajului ori de ineditul situației. Văzu țeava unei arme cum iese pe geam; apoi auzi păcănitul prelung și sec al unui pistol automat. Își plecă instinctiv capul: fereastra din dreptul ei era deschisă. Cu un reflex disperat trase de volan spre dreapta, în intenția de a ieși din bătaia armei. Totul se petrecu cu iuțeala fulgerului. Imediat, agresorii o depășiră și se făcură nevăzuți. În acele puține secunde Silvia nu-și dădu seama dacă era rănită. Pierdu controlul mașinii: văzu un stâlp de iluminat ieșindu-i imens în cale, exact pe direcția spre care înainta. Voi să frâneze, dar picioarele n-o mai ascultau. Numai faptul că n-avea o viteză prea mare și norocul că stâlpul venea pe partea „mortului” o salvară de la o lovitură în plin cu urmări fatale. Resimți șocul din tălpi până în creștet, ca un cutremur de-a lungul coloanei vertebrale și rămase înțepenită.