"Despre eroi si morminte"

Ada Telinschi vorbise cândva despre cei trei stâlpi ai vieții unui om. Dacă pentru Silvia Beller cel al poziției sociale, ori al respectului public era pe jumătate retezat, iar cel al vieții personale începea să se clatine, cu siguranță cel de-al treilea – al carierei – stătea mai solid ca niciodată în picioare.
Programul ei avusese un succes care depășise așteptările. Simplu, sintetic și inteligent structurat, se putea adapta și particulariza ușor pentru orice situație. Fără vreo promovare publicitară, în afară de reclama ce i se face oricărui lucru bun din gură-n gură, Silvia află mai mult sau mai puțin direct despre vreo zece firme doritoare să-l cumpere. Fusese chiar contactată de niște profesori de la o Universitate particulară pentru o versiune learning a programului „Contab” (așa îl botezase Silvia în pană de inspirație, deși era mult mai mult decât o simplă aplicație contabilă), iar Ada vorbea „off record” despre o nouă comandă pentru un soft bancar. Pentru a extinde afacerea trebuiau însă luate niște măsuri; întâi de toate, ca să poți intra oficial în lumea firmelor acreditate producătoare de soft trebuia obținut certificatul ISO, așa că îndată ce reveniră în București, se ocupară de documentația necesară audit-ului. Apoi se punea problema dreptului de autor pentru a putea vinde cu licență programul „Contab”. În sfârșit, se punea acum problema angajării de personal. Geo fu entuziasmat să treacă „prin transfer cu acte în regulă” la noua secție.
- Știi, Silvia, dintotdeauna am avut un vis: să scriu un joc. Unul care să cucerească lumea.
- E o idee interesantă, dar pentru asta, îți dai tu seama de ce mijloace ai nevoie? Și de ce echipă? Pentru scenariu, efecte grafice ... și mai întâi de toate trebuie să ai un subiect, spuse ea râzând.
- Cine știe, poate găsim unul, răspunse tânărul zâmbind la rândul lui. Nu renunț la idee. Chiar dacă între timp o să ne limităm la prozaice pușculițe electronice.
Dacă pentru Silvia nu prezentau nici o surpriză creativitatea și ideile mai tânărului ei coleg, un vânt neașteptat avea să bată din cu totul altă direcție. Câțiva dintre cei ce lucraseră la proiectul Hidromonitor în fosta ei echipă, actualmente angajați la IREEN-ACAB se oferiră s-o urmeze pe Silvia la firma ei de acum.
- Englezul e frate bun cu scoțianul, declară Miron Burcea, confesându-se Silviei.
El era nevoit totuși să rămână, dar treburile la institut nu stăteau de loc pe roze. Sir William, prin intermediul omului său de încredere, Roger Villiers, cel ce-i succedase lui Ariel Beller la cârma societății mixte (IREEN-ACAB-ului adică) reușise performanța de a se pune rău cu proprii angajați. Când aroganța englezească se aliază cu zgârcenia scoțiană, salariile scad și nemulțumirea începe să dea roade. Dar nu era numai asta. Institutul traversa o perioadă de criză, chiar de declin accelerat, s-ar fi putut spune. Se părea că era vorba de un soi de boicot mai mult sau mai puțin evident. Clienți, până mai ieri fideli renunțaseră dintr-o dată la serviciile lor. Firește, mai erau încă în vigoare contractele externe, dar linia generală era vertiginos descendentă.
„Iată că previziunile lui Ariel s-au adeverit, în nici o jumătate de an. Cei cărora mr. Lacey le-a lezat interesele și-au strecurat oamenii în administrația firmelor cu care IREEN-ACAB-ul făcea afaceri și iată rezultatul”.
Dar procesul? Cum mergea procesul?
Greu. Cu mari intermitențe. Se tot instrumentau noi și noi probe. Era cumplit de anevoios de dovedit un adevăr atât de evident. Deh, și aici Ariel fusese profetic. Se demonstra acum chestia cu „a face dreptate în țara altuia”. Dar Silvia nu era bucuroasă, așa cum am putea crede. Un gust nespus de amar o cuprinse și îi angajă imediat pe cei trei programatori din fosta sa echipă.
Vara surprizelor însă nu se încheiase. Aproape imediat după ziua ei de naștere, Ada avu parte de un cadou sub inedita formă a unui client neașteptat, deși foarte des pomenit în ultima vreme. Nimeni altul decât lupul de la ușă, adică sir William în persoană, se așeză pentru o jumătate de oră pe scaunul de oaspeți. Era vorba despre o lucrare particulară pe care o încredința TelinConstruct-ului. Construcția unei case de vacanță pentru lungii ani ai pensiei; o amintire ce îi va rămâne în România. D-na Telinschi fusese gata-gata să cadă de pe scaun de uimire, apoi îl privise lung pe sub sprâncene și rotițele începură să se învârtească în căpșorul ei în timp ce îi prezenta englezului câteva proiecte standard. Eludând cu grație orice aluzie la cei trei salariați „suflați” de la ACAB (de care cu siguranță domnia sa aflase), cei doi stabiliră o dată prezumtivă pentru începerea lucrărilor. Vor mai ține legătura, firește.
După ce vizita d-lui Lacey luă sfârșit, Edi veni la ea cu niște treburi. Îi spuse noutatea într-o doară, în timp ce căuta ceva în seiful cu cărți. Ex-soțul ei păru la fel de uimit.
- La naiba, exclamă el, doar nu suntem singura firmă de construcții din București! Și-apoi nu-i ciudat? Tocmai la noi să vină și tocmai acum?
- E îndrăgostit de Silvia, mormăi Ada dintre ușile dulapului.
- Dar de unde a aflat că ea e la noi?
- Veștile circulă. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă întrebe de ea.
- Ha, sunt curioasă ce figură o să facă când o să audă.
Ada se ridică: găsise ce căuta. Edi o prinse în brațe și culese de pe nasul ei o firimitură de fursec. Apoi sărută năsucul mâncăcios. Tocmai atunci intră inopinant Casian și surprinzând scena le aruncă o privire ursuză.
- Þi-am adus asta, spuse și îi puse „șefei” o hârtie pe birou.
„Ãștia doi par grozav de fericiți de la o vreme”, gândi în timp ce ieșea din birou. Pe scări o întâlni pe Silvia care urca.
- Ai grijă să bați la ușă dacă intri la Ada, îi azvârli el, în timp ce cobora câte două trepte deodată.
O găsi pe Ada pe picior de plecare. Tocmai își lua geanta, iar Edi aranja obiectele de pe biroul ei.
- Pentru o oră sunt locțiitor de șef, declară el râzând în timp ce se așeză în fotoliul managerial.
- Mă duc până în oraș Sil. Vii cu mine? întrebă nelăsând-o pe prietena ei să răsufle și luând-o de braț.
În timp ce ieșeau pe ușa blocului, Silvia o întrebă, deși judecând după starea de spirit a frumoasei blonde, nu se îndoia de răspuns:
- Ei, i-ai povestit?
- Da.
- Și el ce-a zis?
- Ce-a zis? A zis că asta dă vieții noastre un nou sens, că e fericit ... pe cât de fericit poate fi un bărbat când soția îi împărtășește o veste delicată ... chiar dacă vestea a întârziat cu 20 de ani.


Cele două doamne intrară în restaurant. Cea blondă, tunsă scurt și cu buzele subțiri strânse într-un rictus de mândrie nemăsurată o luă înainte. Cealaltă, roșcata cu bust proeminent o urmă. Șeful de sală le făcu o reverență și le conduse la masa rezervată. D-na senator Tănase și amica ei, Simina Arelian erau cliente de onoare ale luxosului local.
Dar pe bună dreptate – o să vă întrebați: prin ce coincidență cusută cu ață albă ajunseseră cele două să se cunoască și să fie prietene? Răspunsul e banal. Lumea e mică. Mai ales cea mondenă. Când două persoane țin cu tot dinadinsul să ajungă ceva, ori undeva, ori pe cineva din urmă, când se învârt prin aceleași cercuri și nu-și fac scrupule asupra scopului ori a mijloacelor, ele au toate șansele să se întâlnească și să se alieze.
Chelnerul veni cu comanda și turnă băutura cea fină în pahare.
- Habar n-am avut cine e Eduard Telinschi, tocmai răspundea d-na Arelian în acel moment. Serios! Și aș putea spune că ne cunoaștem de ceva vreme, adăugă cu subînțeles. Va să zică așa: bărbatul madamei Telinschi, alias „Siciliana”. Asociat la firma ex-soțioarei. Și mare patriot. Interesant. Bărbat drăguț. Ce ochi! De cerb, ori de bou, cum vrei să-i spui, urmă ridicând din sprâncene.
Aplecându-se peste masă, către Laura își dezveli bustul, făcând pe bărbații de alături să-și dea coate.
- Ascultă, Laura, mă iei și pe mine odată la vânătoare? Cred că pe toți masculii i-aș împușca numai între picioare. Acolo merită.
- Vai, draga mea, râse ascuțit d-na senator, ce crudă ești! La câți bărbați ai avut tu nu credeam că te mai interesează chestiile răsuflate precum fidelitatea. Asta e pentru femei demodate ca mine, care n-au decât unul.
- Nu-i admit unui bărbat să-și bată joc de mine. Ultimul care a făcut-o a fost Arelian.
- N-aș vrea să fiu în pielea lui, se scutură Laura. Doctor în istorie ajuns din cercetător cerșetor. Nu s-ar zice că n-a fost aranjat, urmă râzând. Ascultă, Simina, de ce n-ai făcut tu un copil? Măcar cu atât să te fi ales de la soțul tău.
O privi cu coada ochiului, căci știa că ăsta era handicapul vieții ei. Se pare că d-na Tănase nu-și cruța nici măcar prietenii. Îi făcuse plăcere s-o înțepe. Într-adevăr, Simina avusese o imperceptibilă crispare.
- Ei, continuă d-na Tănase, viața poate fi și frumoasă. Să știi că am o ofertă pentru tine. O șansă de zile mari.
Cum interlocutoarea ei n-o slăbea din ochi, uimită, ea scoase complet iepurașul din pălărie.
- Te-ar interesa un post de director la o firmă de comerț exterior? Obiecte de artă populară. Milioane. Plimbări în patru colțuri ale lumii. Propunerea devine valabilă peste 3 luni. Ce zici?
- Stai puțin! reuși Simina să spună revenindu-și din surpriză. Tu nu faci cadouri de-astea pe gratis. Ce vrei să-mi ceri în schimb?
- Cred că pricepi, dacă ești fată deșteaptă. Ai impresia că pe degeaba ți-am vândut pontul cu Eduard Telinschi? Ai motivul și arma crimei. Nu trebuie decât să apeși pe trăgaci. N-ai nimic de pierdut: profesional nu-ți mai e de nici un folos.
- Dar tu ce ai de câștigat la afacerea asta? Ce-ai cu bietul băiat? întrebă Simina țuguindu-și buzele a batjocură.
- Eu? Nimic. Ce să am cu el?
- Ha, ha! Te cunosc prea bine! Atunci trebuie să fie ceva în legătură cu madama Telinschi, dacă nu cu el. Ce, i-a făcut ochi dulci d-lui senator?
Laura răspunse, după ce răsuflă adânc.
- Îi ține loc de „mămică” unei individe pe care am chef s-o calc în picioare. A cutezat să ridice mâna asupra mea. Ce zici, te ocupi de scumpa ei jumătate?
D-na Arelian tocmai carboniza cu țigara o muscă ce-și făcea veacul pe acolo.
- O să-i frig inima! spuse cu ochii scăpărând de satisfacție.

Dacă Eduard Telinschi s-ar fi întrebat zile acelea pentru ce există pe lume Răul, se pare că nu i s-ar fi părut prea apropiată explicația Biblică, și anume aceea că Dumnezeu îl tolerează pe pământ doar pentru a pune la încercare și a scoate la iveală în final, într-o luminoasă apoteoză, Binele.
În ceea ce-i privea pe el și pe Ada, fusese nevoie de câteva ore pentru parafarea despărțirii lor. Pentru ca acea distrugere să poată fi reparată trebuiseră aproape zece ani. Pentru a se uni prima dată fusese de ajuns doar voința lor. Pentru a fi din nou împreună acum, viața îi puse pe fiecare să dea un examen. Un soi de repetiție a încercărilor pe care odinioară nu le trecuseră. Și Răul, indispensabilul Rău își avu rolul său bine stabilit și din nou catalizator. Răul lui Eduard Telinschi purta un nume, de data asta. Simina Arelian. De altfel, în ultima vreme s-ar fi zis că toate forțele întunecate ale Universului se coalizaseră împotriva sărmanului muritor, în sufletul căruia abia încolțiseră mugurii unei timide fericiri. În primul rând, de la un timp, Simina începuse din nou să nu-i dea pace. Fetidul miros al pielii ei, al părului roșcat îl obseda și în somn. Chiar la servici, în văzul lumii îi făcea avansuri fără perdea, fără nici o rușine, cu o insistență de felină în călduri. Apoi, într-o zi, printr-o întâmplare mama lui află de el și de Ada. Îi văzuse ieșind din firmă, ținându-se de mână. Se pare că bătrâna nu se afla totuși prima dată acolo, în fața blocului lor. Reacția ei când Edi o observă și se duse spre ea nu fu de surpriză ci de furie. Limba îi tremura în gură și o spumă albă i se prelingea pe la colțuri. Edi voi să-i vorbeasă, dar ea îl croi cu bastonul peste braț și o porni spre stație. Autobuzul tocmai venea. Ea se urcă ajutată de câțiva binevoitori ce se uitară la fiul ei ca la un criminal.
A doua zi, vântul avea să se prefacă în furtună ; consiliul director al Muzeului se întruni pentru analiza activității pe luna respectivă. Și avu loc o multașteptată reglare de conturi.


Execuția morală a lui Eduard Telinschi nu fu deloc sumară. Dimpotrivă, nici un detaliu nu a fost neglijat ori omis. Regia era absolut genială, ca pentru o ședință ce trebuia să rămână multă vreme în memoria participanților la ea. În aparență, totul începu cu o propunere de avansare. Avansarea lui pe un post superior. Când cel care făcu propunerea termină, avu un schimb discret de priviri cu Simina, care aștepta – cu un rictus în colțul gurii. În clipa aceea, Edi înțelese. Îl crezuse prieten pe bărbosul gras ce vorbise adineauri. După cum cândva o crezuse prietenă și pe cea care preluă ștafeta infamiei și care avu un moment de – nu ezitare, era altceva – cum au fiarele pădurii când se pregătesc să atace. O ură triumfătoare îi era Siminei zugrăvită pe față : așa trebuie să fi arătat, își zise Edi, Ana Pauker când își condamnase soțul la moarte.
Simina își începu discursul oarecum mai pe departe. Vorbi despre omenirea în suferință : despre școlile care n-au bani, despre azilele de bătrâni și casele de copii în lipsă acută de fonduri. Unde se duceau acești bani ? „Noi, cei care gestionăm banul public, banul smuls de la gura copiilor noștri, avem o uriașă responsabilitate” și desenă cu brațul un cerc prin aer. Dar oare toți funcționarii statului, cei ce lucrau aici, în acest Muzeu, procedaseră cu responsabilitate și bună credință? Ei bine, Eduard Telinschi, de ani de zile, sub pretextul unor nobile idealuri, făcuse zeci de deplasări în regiunea Cernăuților.
- Cu toții l-am considerat un om integru și un cercetător pasionat.
Dar care era de fapt substratul acelor delegații? Era unul personal și foarte, foarte prozaic. În primul rând, dl. Telinschi avea rude acolo. Cine mai crede astăzi, de altfel, în epoca globalizării în puseuri naive de patriotism interbelic? Cine are crize de naționalism? Desigur, pensionarul cu pensie mică poate vorbi despre patrie cu pumnul ridicat nepotului șomer. Dar noi, ceilalți, oamenii cu scaun la cap, știm că suntem întâi de toate cetățeni ai Europei, înainte de a fi români.
Obrajii Siminei se îmbujoraseră. Sânii îi tresăltau pe sub bluza mulată pe corp și patima îi îngroșase vocea. Se uita din când în când cu coada ochiului ca să vadă ce efect au cuvintele ei asupra asistenței masculine. Da, așa era Simina și în momentele intime, gândi Edi – îi plăcea să facă teatru. Era la fel de nesățioasă ca acum. Fie că dezbrăca un bărbat, fie că dezbătea o problemă, îți dădea impresia unei vulpi care jumulește o găină metodic – pentru a primi aplauze. Apoi venea partea nestăpânită, când cădea pradă propriului apetit pătimaș; atunci devenea fetidă, delirantă și falică.
Firește, continuă d-na Arelian, tradiția e bună, pentru a atrage turiștii străini. Dar cum rămânea atunci cu ambițiosul proiect al d-lui Telinschi? Un sector al tuturor românilor de peste granițe în Muzeu? Nu numai o absurditate ideologică, ce leza bunele relații cu vecinii, ci și o escrocherie de proporții.
- Pentru că ceea ce nu s-a știut până acum este faptul că distinsul nostru coleg are împreună cu concubina sa o firmă de construcții.
Tăcu din nou pentru a studia efectul vorbelor, dar de data asta îl privi chiar pe Edi. El îi aruncă o privire neutră și incoloră.
- Mai mult, continuă ea, de doi ani de zile știm că dl. Telinschi are probleme de familie. Știm că mama lui e grav bolnavă. Ei bine, doamnelor și domnilor, spuse ea întorcându-se pe rând către laturile încăperii pe care erau plasate scaunele, Eduard Telinschi a mințit ... Mama lui e într-adevăr, foarte bolnavă, dar fiul ei nu i-a stat nici o clipă la căpătâi (acesta fusese pretextul rupturii lor). Iată așadar că cel pe care l-am acceptat printre noi nu e nicidecum cel ce pare. Nu numai că n-a fost un salariat loial, dar nici măcar față de propria lui familie n-a fost cinstit. De unde știu? spuse în culmea excitării. Știu, stimați colegi, pentru că mama lui este aici.
Deschise ușa și la un semn, doi salariați intrară susținând fiecare de câte un braț, o bătrână în baston. Circul părea să placă, căci toți priveau cu răsuflarea tăiată scena ce părea desprinsă dintr-o emisiune de la televizor. Femeia pășea cu un aer de eroină de tragedie greacă. Înaintă către fiul ei și șopti ca și când ar fi fost la capătul puterilor, ca și când ar fi făcut drumul ăsta obositor doar ca să-l desfide:
- Lașule!
Apoi se răsuci pe călcâie și ieși, luată din nou în primire de bodyguarzii de ocazie. Toate actele comediei fuseseră jucate. Terfelirea lui era completă. Concluzia ce plutea în aer era una singură. Eduard Telinschi nu mai putea rămâne angajatul Muzeului Etnografic Român. Desfacerea contractului de muncă devenise mandatorie. O clipă el se gândi, pentru palmares, să se dezvinovățească în ceea ce privea problema firmei ... să le arate colegilor lui că nu fusese neloial. Că nici o lucrare a firmei lui nu fusese propusă de Muzeu, ori propusă Muzeului și „suflată” de TelinConstruct ... Apoi se răzgândi, căci n-avea nimic de dovedit celor ce erau aici: oameni cu care lucrase ani de zile și care acum nu găsiseră, nici unul, măcar vreun cuvânt de spus. Da, frica și interesul de o parte, ura de cealaltă. Cât despre ceilalți, cei care îl cunoșteau bine, aceia vor intui adevărul. Se ridică, își luă servieta și ieși fără să ceară voie cuiva și fără să să-și ia rămas bun. În holul întunecat auzi pași în spatele lui: Simina îl ajunsese din urmă.
- Am uitat să-ți spun că ești liber să rămâi ... cu condiția să renunți la firmă și la ... celelalte, spuse femeia cu ochii scăpărători.
Batjocură? O ultimă încercare de seducție?
- Tu nu ai dreptul să-mi pui vreo condiție, răspunse el și ieși din întuneric la lumină.

Pentru ca el să se disocieze de Compromis, fusese nevoie de un act de curaj : al soției sale. Și de unul de decizie : al lui. Dar mai cu seamă, a fost nevoie (pentru a câta oară în istoria umanității?), de un sacrificiu. În timp ce mergea pe jos spre Piața Presei, avu întreaga reprezentare a sacrificiului. Era sfârșitul, sfârșitul visului său profesional. Căci el nu era în situația unuia care lucrează la un institut de cercetare, să zicem. Nu se putea transfera la un altul, cu idei cu tot. Ideea și idealul lui rămâneau acolo, la Muzeu, îngropate pe vecie. Dar nu tristețea îl năpădea acum, ci un atotputernic sentiment de eliberare. Și sentimentul ăsta îi învie o amintire, o amintire scumpă a trecutului, în timp ce pașii îl purtau pe acel bulevard. Și atunci se simțise la fel, atunci când după atâția ani își revăzuse tatăl, fugit din țară, devenit între timp cetățean american și editorialist la un post de radio renumit. Da, revedea aievea autocarul oprit undeva între Casa Scânteii și Expoziție, revedea grupul de oameni de afaceri străini printre care era tatăl lui. Asta se întâmpla prin anii 80 când el era elev de liceu, în ultimul an. I se atrăsese atenția de către mama lui ca nu cumva să se ducă, sub amenințarea unei pedepse cumplite – dar nici pe departe așa gravă pe cât puteau fi consecințele. Da, îi spusese mama lui, telefonul nostru e ascultat, se știe cu cine ai vorbit, să nu-ți treacă prin cap să te duci. Iar el, neavând curajul s-o înfrunte pe femeia asta față-n față, promisese. Apoi fugise de la liceu, sărind literalmente pe geam într-o pauză, în timp ce iubita lui, Ada Marcu încercase să-i convingă pe profesori că i se făcuse rău. Atunci, ca și acum, pașii îl purtaseră pe acest bulevard și fericirea îl făcuse parcă să zboare. În clipa când își recunoscuse părintele, un țipăt îi ieșise din piept ; fără să mai stea pe gânduri, traversase direct prin mijlocul bulevardului, fentându-i pe băieții în costum albastru ce stăteau de pază la un capăt și la celălat al pasajului subteran.
Iar tatăl său, văzându-l la rândul lui, o pornise și el razna printre mașini, sub privirile disperate și neputincioase ale securistului care-i însoțea de la aeroport. Se întâlniseră undeva la mijloc și rămăseseră multă vreme așa, îmbrățișați, ca o insulă vie în șuvoiul de mașini, stând în calea șoferilor ce claxonau uimiți și amândoi voind ca acea clipă să nu mai treacă niciodată. Da, tatăl lui avusese nebunescul curaj de a veni în țară sub numele său adevărat. El, pe care mama sa îl făcuse „laș” de atâtea ori în fața fiului său pe care îl considera tot la fel. Și avea să plătească pentru acel curaj cu viața, căci din anul acela i se declanșase o boală necruțătoare ce avea să-l răpună încet dar sigur. Cel puțin asta fusese opinia generală, că nu fusese vorba de vreo coincidență nefericită. Iar Eduard Telinschi, fiul său, fusese și atunci pus la zid și executat de infamia oamenilor.
La liceu se aflase și i se propusese scăderea notei la purtare. Din fericire nu toți dascălii lui erau însă cozi de topor, așa că propunerea – grație și unei intervenții oportune – fu respinsă. Totuși, profesorul de istorie – politrucul liceului și cel de biologie – un individ mic, orgolios și bădăran, atunci transferat de la țară și având pică pe toți elevii de la oraș – dezlănțuiseră o cruciadă personală împotriva lui. Îl lăsaseră corijent la respectivele materii, iar el, în loc să învețe pentru bacalaureat și admitere, la rând cu toți colegii lui, trăsese tare să îndrepte catastrofa, ratând în acel an examenul la facultate. Iar armata o făcuse la mina Ruieni, un an și șase luni, drept „pedeapsă” că tatăl lui era transfug.
În acel ultim an de liceu o singură ființă fusese de partea lui până la capăt, una singură îl iubise fără „dacă” în față ... Chipul ei luminos îi apărea înaintea ochilor. Iubita lui de atunci și de acum ... Ada ... Ea își călcase atunci pe orgoliu și își sunase plângând tatăl, cu care era de altfel certată, implorându-l să intervină. Ea ținuse o impresionantă pledoarie în cabinetul directoarei liceului, riscând propria persecuție. Ea îi oferise lui și numai lui – făcându-l cel mai fericit dintre pământeni – prinosul de tandrețe, de pasiune și de voluptate al tinereții.
Dar el, fusese el, la rândul lui până la capăt de partea ei? Atunci când viața i-o ceruse? Nu, unica lui grijă fusese să împace pe toată lumea. Se temuse să rupă cu scandal o legătură nedemnă de el. Și iată-l trăind o dramă a compromisului asemănătoare cu a Silviei. Da, Simina, în cruzimea ei răzbunătoare, spusese și ceva adevăr. Ea, care în nerușinarea ei de femeie „independentă” fusese sinceră: recunoscuse în fața tuturor legătura lor din trecut.
Dar acum el plătise prețul și era liber. Suferise o dureroasă operație ca atunci când un vraci îți pune la loc piciorul după ce a fost fracturat și s-a sudat greșit. Însă lucrurile se aflau acum la locul lor.


Când Ada deschise ușa și îl văzu în prag pe fostul ei soț și actualul ei vecin, fu uimită de privirea ochilor lui.
- Ada, spuse el nerăbdător, merg să-mi iau lucrurile care au mai rămas la mama. Vii cu mine ?
Tânăra femeie își duse degetele la buze. Nu s-ar fi așteptat să audă asemenea vorbe vreodată.
- O părăsești ? reuși ea să îngaime.
- Nu. Dar am dreptul la o viață a mea. A noastră, se corectă în timp ce îi lua mâna într-a lui.
Sunară îndelung la ușa apartamentului împărțit odinioară de mamă și fiu. Dar nu le răspunse decât ecoul sinistru al pereților de beton. Se aflau în fața unei entități mute, surde și imobile. Un fior de gheață îi trecu lui Edi pe șira spinării și scoțând cheia pe care o păstrase, descuie. Casa părea pustie. Totuși mama lui trebuia să fi plecat de puțină vreme, căci în baie săpunul era încă ud.
Intră în camera lui ; Ada îl urmă. Îndată ce deschise ușa și cuprinse cu ochii priveliștea ce i se înfățișa, rămase încremenit. De la un perete la altul, de-a valma, răsturnate pe jos erau jucării, lucruri, cărți și fotografii. Îi trebui însă un timp până să-și dea seama că asta erau, căci toate zăceau făcute bucăți și amestecate într-un melanj amorf. Păși printre ele, ridicând câte un obiect de jos, nevenindu-i să creadă. Ursulețul lui din copilărie, decapitat și cu brațele smulse. Mașinuțele fără roți și cu tabla plesnită, călcate în picioare. Broscuța cu arc. Rățuștele de cauciuc. Săniuța făcută la traforaj. Totul fusese făcut bucăți, iar el în zadar căuta, cum ai căuta pe un câmp de luptă, supraviețuitorii, vreun lucru întreg. Acolo unde pânza, plușul, lemnul ori plasticul nu se rupsese sub forța mâinilor, dinții și picioarele desăvârșiseră opera. Era atât de înspăimântător acest masacru al jucăriilor încât el nici nu mai îndrăzni să caute mai departe. Era ca și cum ceva viu fusese ucis în mod bestial. Se prăbuși în genunchi, plângând ca un copil.
- Nu mi-a mai rămas nimic, nici o amintire nu mai am, nimic din trecut, hohoti el.
Nici lucrurile, nici cărțile dragi, nici fotografiile. Toate zăceau rupte și sfărâmate.
- Mă ai pe mine, îi aminti Ada cu o voce caldă, îngenunchind lângă el. Îl cuprinse cu brațele și îi sărută fruntea pe care părul începuse s-o părăsească. Își lipi pieptul de spinarea lui, sprijinindu-l. Îl simți deodată încordându-se și ascultând atent. Da, se auzea ceva în camera de alături, ceva ca un scâncet de copil, numai că era un sunet straniu, nefiresc, care te înspăimânta. Sări în picioare și Ada ieși și ea. El apăsă clanța ușii camerei vecine și înăuntru, în întuneric o zări pe mama lui, cu părul vâlvoi și smuls, cu hainele rupte și cu lacrimile șiroind pe obraji și pe gât. Tot pieptul i se udase și când îi văzu pe cei doi, ea sări de pe pat cu o furie turbată.
- Cum îndrăznești ? Cum îndrăznești să vii în casa mea cu cățeaua asta ? De doi ani de zile mă minți, iar acum vii cu ea aici, nenorocitule ?
Îl plesni peste față cu o putere incredibilă, apoi dădu să o lovească și pe Ada. Numai că ea îi prinse mâna ca într-o menghină de oțel și i-o răsuci la spate până când bătrâna căzu în genunchi urlând de durere. Ochii albaștri ai tinerei femei, dilatați de furie se ațintiră în ochii celei ce-i fusese soacră.
- Numai Dumnezeu și părintele meu au dreptul să-mi bată obrazul, scrâșni ea printre dinți. N-am lovit niciodată pe cineva în vârstă, dar dacă mă silești, o s-o fac, spuse și dându-i drumul bătrânei, îl trase pe Edi afară după ea.
În clipa când se pregăteau să se urce în mașină mama lui apăru la fereastră.
- Eu, strigă ea, bătându-se sălbatic cu pumnul în piept, eu am blestemat-o pe cățeaua asta ca tot ce iese din pântecul ei să piară ... ca pântecul ei să rămână sterp ... eu, eu, eu – repeta întruna.
Și începând chiar din clipa când rosti aceste vorbe cumplite, o boală mortală înflori în ea. Nemilosul ceas începuse să ticăie. Iar fiul ei, pricepând grozăvia cuvintelor ce lămureau atât de multe, cu greu reuși să se adune și să demareze.

*
Toată vara Silvia nu avu nici o veste de la Ariel. La început, în ciuda presimțirilor sumbre, sperase că norul era trecător. Zilele se scurgeau însă și telefonul se încăpățâna să rămână mut. De câteva ori îl căutase ea însăși la firmă și acasă, dar el se nimerea să fie ba într-o ședință, ba plecat din țară, iar la telefonul de acasă de cele mai multe ori răspunse robotul. Odată găsi o voce feminină la capătul firului care i se prezentă Isabelle de Blaire, iar Silvia își aminti că o cunoscuse la nunta lor. Era cumnata lui Ariel, sora Monique-ei ; era cea alături de care îl văzuse în oraș cu puțin timp înainte de explozia de la ACAB.
- Ariel îmi dă voie să stau în apartamentul lui când e plecat. Înțelegi, pe noi doi ne leagă niște amintiri ... comune, îi explică vocea.
- Da, înțeleg, răspunse Silvia în franceza ei stângace și lasă receptorul încercând să nu se mai gândească.
Se simțea prea slăbită fizic pentru un drum de trei zile și trei nopți până la Paris, drum parcurs într-un pat de tren ce scârțâie și se zgâlțâie de-ți trece os prin os. Și nici măcar nu era sigură că l-ar fi găsit, și dacă l-ar fi găsit nu știa dacă el voia să o vadă.
Așa că nu-i rămânea decât să aștepte. Numai că nu știa nici ea prea bine ce. Ada era îngrijorată, căci prietena ei slăbise brusc și devenise extrem de irascibilă. Dar nu avu întreaga reprezentare a suferinței ei până nu fu martora unui fapt ce avea s-o impresioneze peste măsură. Venind împreună cu Edi într-o vizită neanunțată la Silvia acasă, găsiră pe masă o farfurie plină de mucuri de țigară. Silvia le aruncă imediat, cu un aer nespus de jenat, ca și când cineva ar fi prins-o cu niscai excremente în mijlocul casei. Uitându-și prezența de spirit, Ada se holbă prostește și exclamă:
- Doamne, Sil! Te-ai apucat de fumat! Parcă știam că țigările îți făceau rău!
O secundă mai târziu îi veni să-și muște limba de ciudă: o pusese pe prietena ei într-o situație și mai penibilă.
- Nici acum nu-mi fac bine, recunoscu aceasta necăjită. Rămăseseră de la Ari și nu știam ce să fac cu ele ... le-am dat gata pe toate ...
Apoi observând expresia lui Edi care avea aerul că văzuse parcă cine știe ce grozăvie, Silvia fu cuprinsă de o iritare bruscă și explodă:
- Ce te uiți așa la mine? La cât mi-e dat să îndur, să ziceți mersi dacă n-o să m-apuc de băut!


Se sfârșea și septembrie și Silvia se mira fără rost de trecerea anotimpurilor, căci pentru ea viața se oprise în loc, în punctul unde îl văzuse pe Ariel ultima oară. Totuși în ultima zi a lunii, când deja nu mai spera nimic, primi un telefon de la el. Venea pentru o zi în București, însoțit de alți câțiva oameni de afaceri, de unde aveau să plece mai departe la Belgrad. În primul moment emoția o sugrumase, apoi își venise în fire și îl întrebase la ce oră să-l aștepte la aeroport. Dar el o rugă să nu se deranjeze : zburau cu un mic avion particular al companiei. Nu știau exact ora la care vor ateriza. O va suna el, îndată ce va ajunge.
Silvia nu putu dormi în acea noapte. Dar nu era bucurie ceea ce simțea. Ceva în tonul lui, ceva străin și neutru îi inhibase orice mugur al fericirii revederii ce pentru moment încolțise atunci când îi auzise vocea. Da, nu era decât nerăbdare ceea ce simțea, un fel de nerăbdare a deznodământului, oricare ar fi fost acela.
Pe la ora 12 a doua zi, el o anunță să vină în parcarea de la Inter. Era același loc în care se întâlniseră prima dată în particular (și aceeași oră) și ea își aminti asta, dar cât de diferite erau emoțiile de acum față de cele de atunci.
„Poate că toate lucrurile se sfârșesc precum încep și totul în viață are o tulburătoare simetrie”.
El o aștepta cu portiera deschisă: era o mașină închiriată. O sărută pe obraz de cum ea urcă; apoi porni motorul și o luară pe Magheru înspre Piața Romană. Trecură de Palatul Victoria și merseră drept înainte spre Herăstrău. El vorbea întruna; părea același din zilele lor fericite. Un ochi străin n-ar fi putut sesiza vreo schimbare, dar pentru cineva care împărțise zile și nopți cu acest bărbat, tonul prietenos și impersonal, atitudinea degajată și zâmbitoare, nu puteau însemna decât un singur lucru: sfârșitul. Dar Silvia se afla într-o stare curioasă, ca un fel de anestezie. Ca atunci când iei un calmant după zeci și zeci de zile de chin. Știi că prin organele tale boala răscolește și distruge, dar suferința e temporar suspendată și ai o stare de bine.
- M-am întâlnit de dimineață cu Christien Létrier, apoi cu Miron Burcea, spuse el.
- Ați pus țara la cale? întrebă ea surâzând.
- Nu chiar. I-am dat lui Miron niște sfaturi pentru viitor.
Apoi îi vorbi despre afacerea de la Belgrad. Era vorba de un contract de consultanță încheiat de Bel-Air cu mai vechile lui cunoștințe, cei de Miroslav Hașici, contract ce necesita prezența experților timp de un an. Așadar, pentru un an, el va fi acolo. Ea îl privi fix și spuse:
- Ia-mă cu tine, Ariel.
Se aflau pe podul de la intrarea în comuna Otopeni. O clipă Silvia speră că vor merge la Snagov. Poate că vechile lor locuri dragi ... Dar el făcu la dreapta spre șoseaua de centură. „Șoseaua începutului dragostei” – el se încăpățâna acum s-o parcurgă în sens invers ...
Treceau printre câmpuri înmiresmate și păduri multicolore. Parcă niciodată toamna nu fusese atât de lungă. El scoase mâna pe geam și atunci Silvia, văzând că nu mai purta verigheta, simți în sfârșit, acut și fulgerător, durerea. Ochii i se împăienjeniră și își întoarse capul, ca Ariel să nu-i vadă lacrimile.
El, care la început ignorase rugămintea, prefăcându-se că nu aude, îi vorbise despre primirea pe care i-o făcuseră oamenii prima dată când negociaseră contractul. Fusese extraordinar – toți îl priveau ca pe cel ce încercase să le salveze institutul și ca pe unul de care compania căreia îi fusese loial se dispensase fără scrupule. Faima precede omul întotdeauna!
Ea repetă stins, ceea ce îl rugase prima dată. Atunci el reveni la acel ton detașat și impersonal. Nu, nu se putea. Pericolele pândeau la tot pasul. Þara nu era pe deplin pacificată și până mai ieri atentatele se ținuseră lanț. E drept că democrația – în accepțiunea occidentală – revenise la putere. Dar situația era departe de a fi sub control.
„Dar atunci când o luase cu el în chiar epicentrul războiului?”
„O, atunci era altfel. Un pericol care cade din cer, egal pentru toată lumea, e una. Pistolul ațintit din umbră asupra ta, cu adresă precisă, e alta”. În ciuda charismei lui personale și a imaginii sale, Ariel și familia lui puteau fi ușor o țintă potențială. În definitiv reprezenta o țară occidentală, una ce luptase împotriva lor.
Dar ea intuia, deși se încăpățâna să nu înțeleagă pe deplin, că doar atunci când nu mai iubești pe cineva ai egoismul de a nu-ți încărca conștiința cu sacrificiul lui.
Fără ca plimbarea asta să fi lămurit ceva între ei, el o conduse acasă. Apoi se pregăti să plece din nou: avea un prânz de afaceri. Iar pe Silvia o aștepta o nouă lovitură. Întrebându-l la ce oră se întoarce, el îi spuse că își reținuse o cameră la hotel.
- Plec mâine foarte devreme, și ... nu voiam să te deranjez ...
Ea ridică ochii, înlăcrimați, rugători, ca de câine bătut.
- Pe la ce oră pot să vin la tine?
El nu avu inima să o refuze și înghițind cu greu, îi spuse numărul camerei.
- Pe la șase e bine.
Și fără să o privească, deschise ușa și ieși.


El o aștepta în hol și când o văzu, o cuprinse cordial cu mâna pe după mijloc. O invită la restaurant și ea acceptă. Nu mai era acum foarte nerăbdătoare să aibă vreo edificantă explicație ; voia doar să caute în inima lui un cât de mic semn de iubire. Voia să-i mai audă glasul. Voia să fie cu el. Inevitabilul va urma poate, dar mai târziu.
Încercase să fie frumoasă. Rochia neagră, lungă, o îmbrăcase special pentru el. Și cârlionții ce-i cădeau pe umeri, coafură à la Ada, erau pentru ca el să-i dezmierde, cum făcea pe vremuri. În timp ce așteptau comanda, ea vorbi prima:
- Pe unde ai mai fost, Ari ? Te-am căutat de atâtea ori !
- Am fost plecat. Mai întâi am fost în America. Am luat parte la un proces. A fost prins unul din cei care au pus la cale atentatul în care au murit Monique și fetița mea. Ultimul.
- Oh !
- ... Apoi am fost în Argentina. Am făcut un lucru care cred că o să-ți placă. M-am împăcat cu părinții mei.
Ea nu-și putu reține o tresărire de surpriză și spuse aproape fără să vrea:
- Vai, cât aș fi vrut să merg și eu.
- Nu mai erau bilete la transatlantic, glumi el. Am fost pe fugă, Sly. De altfel, nici dacă ai fi suportat avionul nu cred că ți-ar fi priit să schimbi nu știu câte fusuri orare într-o singură săptămână.
„Ariel și Argentina! După 17 ani!”
- Ce mai fac părinții tăi?
- Sunt bine. Locuiesc acum la Buenos Aires.
- Ai văzut-o și pe ... Andalín?
- Nu. N-am făcut decât lucruri care mi-au adus liniște, cât de cât. Am fost în insule.
Ea fu cât pe ce să scape furculița din mână.
- În ... În insule? Vrei să spui în Malvine?
- Da. Simțeam nevoia să fac pace. Să mă împac cu mine însumi ... și cu trecutul. Mai fusesem acolo demult ...
- Tu? Nu mi-ai spus niciodată. Înțelesesem că n-ai pășit pe pământul insulelor ...
- În război, nu. Dar am fost acolo la vreo doi ani după. O vizită de câteva ore, cu un grup de reporteri. Ca cetățean francez n-am întâmpinat nici o problemă. Știi, pe atunci totul era încă foarte proaspăt ... Mi s-a părut absurd să fi luptat pentru ceva abstract, simțeam nevoia să am o reprezentare materială ... Acum însă a fost altfel. Le-am spus cine sunt. Am vorbit cu ei ... Am schimbat amintiri ... Sunt niște oameni minunați. Abia acum am avut senzația că războiul s-a sfârșit pentru mine ... cu adevărat.
Ea tăcea, fascinată, încercând să-și imagineze întâlnirea aceea de la capătul pământului.
- Și țara mea s-a schimbat ... mult, enorm. Oamenii, mentalitățile, apetitul de viață ... totul. Totul s-a însănătoșit. Trupul e poate încă slăbit, dar a eliminat otrava aproape complet. 17 ani! Dumnezeule, nu-mi vine să cred!
- Știi ... sir William spunea odată că atunci, în ’82 nici nu-i venea să creadă că Argentina există.
- Nici mie nu mi-a venit să cred că Argentina cea de acum există ...
Plătiră și se ridicară.
- Te conduc acasă, spuse el.
- Nu, ... vreau să mergem ... la tine, replică Silvia și inima începu să-i bată atât de repede, încât o simțea în gât.
Urcară cu liftul și odată ce fură în apartamentul său, ea se așeză pe canapeaua din living, cu capul în mâini și așteptă. El o urmă și veni lângă ea. Amândoi știau că va urma partea amară a lucrurilor.
- Am așteptat săptămâni în șir un semn de la tine, vorbi Silvia. Măcar să fi știut că mai trăiești.
- Þi-am scris, răspunse el zâmbind. Nu ți-ai deschis mail-box-ul?
- Pe ce adresă mi-ai scris?
- [email protected]
- Asta era adresa mea de serviciu. Cea veche. Nici nu știam dacă mai am acces la ea. N-am deschis-o decât pe cea personală.
- Silvia, spuse el hotărându-se să spargă gheața, știu că vrei să lămurim niște lucruri. Cum rămâne cu ... noi doi.
- Poate că nu vreau. Poate că un lucru nelămurit doare mai puțin decât unul lămurit în sens rău. Te lasă să speri. E important să speri.
- Asta voiam și eu să spun. Am început să urăsc rupturile brutale, gesturile definitive ... Nu-mi place să pun condiții, să dau ultimatumuri și să fixez termene. Silvia, nu vreau să crezi că te abandonez. Pur și simplu, am nevoie de un respiro. Un singur lucru mi-e clar: nu putem merge pe același drum cât timp tu nu poți fi de partea care trebuie ... cât timp nu-ți poți învinge inhibițiile care au dus la ce au dus. Nu te învinuiesc, pur și simplu aștept de la tine un semn. Care va veni sau nu va veni ... Eu aștept. Am tot timpul din lume.
- Ce semn? întrebă ea, cu ochii plini de lacrimi.
- Nu știu. Ceva ce-ți va cere viața la un moment dat să faci. Ce vei face sau nu. Nu știu. Timpul le va lămuri pe toate.
- De asta nu vrei să vin cu tine?
- Nu. Nu numai. Am vorbit serios când am spus că nu vreau să te expun.
- Dar mi-ai spus că oamenii aceia te-au primit ca pe un erou.
El tresări la auzul acestui cuvânt, ca electrocutat. Și ea își aminti cât ura el acest cuvânt. Dar ceea ce auzi ca replică fu neașteptat.
- Am mai fost cândva un erou, șopti el abătut și asta a dus la moarte. La moartea acelora pe care le-am iubit.
Ea înțelese că pășiseră pe un teren mișcător, în însăși inima pulsatoare a rănii. Era compartimentul cel mai intim al minții lui Ariel; acolo se afla povestea pe care n-o spusese niciodată. Singurul secret neîmpărtășit.
- Procesul, murmură ea. Procesul ți-a răscolit amintirile.
- Ca și când ar fi fost nevoie! Ca și când n-ar fi fost suficient de vii!
- Cum s-a întâmplat, Ari? spuse aproape șoptit. Povestește-mi, vreau să știu. N-o să plâng. Îți promit. Dar vreau ca tu să dai afară durerea. N-o mai ține în tine. Povestește-mi.
- E simplu. Pare un film banal cu avioane deturnate, teroriști și împușcături pe o pistă de aeroport. Ne duceam în America. Esta avea patru ani și îi promisesem că o duc la Disneyland, cel original, căci pe cel din Paris îl știa.
- Esta?
- Fetița mea. Maria Esthère Beller. Eu așa îi spuneam. Esta. Eram toți trei în avion, traversam Atlanticul. Monique stătea la geam, eu la margine, iar Esta la mijloc, între noi. În stânga mea pe celălalt rând de scaune era un bărbat. Pe Monique o furase somnul iar Esta colora ceva într-o carte, așa că eu nu aveam ce face; la un moment dat bărbatul de vizavi a intrat în vorbă cu mine. Am început să legăm o conversație, mai mult de plictiseală decât fiindcă aș fi avut chef de vorbă cu adevărat. Încet-încet însă, ne-am apropiat. Avea o figură simpatică și m-a amuzat înflăcărarea cu care vorbea. Da, vorbea cu patos și pe nerăsuflate despre nedreptatea acestei lumi, despre țările puternice care au o politică tot mai agresivă, mai nemiloasă și mai sugrumătoare vizavi de cele slabe. Vorbea despre expansiunea limbii engleze, despre impunerea unor constrângeri culturale. El se pretindea a fi un antilez trăit în Statele Unite. Îi puteam recunoaște ușor accentul hispanic. Într-un elan de simpatie, i-am spus că și eu eram argentinian. Aveam aceeași limbă maternă.
„Argentina! exclamă el extaziat. Domnule, nici nu știți ce admirație am pentru țara dvs.! M-am rugat neîncetat pentru ea în acea inegală înfruntare cu nesățiosul buldog britanic. Cât de puțin ar fi lipsit să câștige!”
Am tresărit înțelegând că se referea la războiul insulelor. El vorbea în continuare.
„Da, e o crimă a istoriei, o rușine a fost această victorie a colonialismului atât de greu smulsă celor ce aveau dreptatea de partea lor”.
Înțelegi, Silvia ... auzisem și para-auzisem asemenea teorii din partea compatrioților mei cei îndoctrinați ... dar în gura unui străin sunau altfel. Sunau impresionant, iar pasiunea lui avea ceva magnetic. Elogia efortul aviației argentiniene, imensul ei sacrificiu. O mână de eroi ce cu puțin noroc ar fi putut întoarce soarta războiului. Îl ascultam cu răsuflarea tăiată. Nimeni nu ne vorbise așa vreodată în țara noastră, mie, ori altor confrați de aripi. Nimeni nu ne considerase eroi ... Cred că în fiecare există o nevoie ascunsă de consolare, de apreciere și de ... laudă. Poate că ăsta e dușmanul nostru cel mai mare ... Cert e că nu știu ce mi-a venit, eu care pretindeam că ascult mereu de rațiune și nu de orgoliu, nici de orgoliul acela măgulit, victorios, triumfător, nici de celălalt de la antipozi, cel resentimentar, înfrânt, patetic ... nu știu ce a fost în mintea mea când i-am mărturisit unui necunoscut că și eu luasem parte la război ... că fusesem unul dintre aceia pe care-i elogia. I-am spus despre rolul meu ca pilot ... despre misiunile mele.
Pe urmă conversația noastră s-a întrerupt. Stewardesa a venit și ne-a servit cu fructe. Monique s-a trezit și am început să decojim portocalele. În tot acest timp l-am văzut pe interlocutorul meu vorbind cu un alt individ din fața lui. Acesta și cu un altul se duceau mereu în față. Aș fi crezut că aveau probleme cu stomacul, dacă toaleta n-ar fi fost în spate. În fine, n-am dat prea mare atenție: probabil că o căutaseră pe stewardesă. La un moment dat, bărbatul din stânga mi-a vorbit din nou.
„Știți, spuse, și eu am făcut un curs de pilotaj. Numai că prietenii mei spun că nu s-ar hazarda să se urce cu mine într-un avion, râse el. Nu sunt ca dvs., un profesionist.”
Mi-am aruncat privirea pe hublou. Eram încă deasupra Atlanticului. După ceas nu mai era mult până să intrăm în spațiul aerian al Statelor Unite.
L-am văzut pe „amicul” meu ridicându-se. În clipa următoare, el și cu alți doi (nu cei pe care îi remarcasem puțin mai înainte) erau cu pistoalele în mâini. Atunci am înțeles. Eram martorii și victimele unei deturnări. Stewardesa le era complice și armele fuseseră pesemne ascunse în oficiul ei.
Câteva femei au început să țipe; ei au strigat să nu se miște nimeni; au spus că aeronava e în mâinile lor și că vom ateriza pe un aeroport la granița cu Mexicul. Monique a început să plângă și eu am luat-o în brațe ca să o calmez. În toată panica ce se transmisese printre toți pasagerii, Esta și-a păstrat un calm inocent. A ridicat ochii mari spre mine și a întrebat:
„Tati, aceștia sunt pirații văzduhului? De ce plânge mami? Au să ne omoare?”
Era mai mult curioasă decât speriată și eu i-am șoptit încet:
„Nu, nu ne omoară nimeni, iubito, dacă nu opunem rezistență. Nu cu noi au ei treabă”.
Îmi imaginam cam de ce fel erau bandiții care ne capturaseră. Puteam judeca după exemplarul ce stătuse lângă mine. Teroriști ideologici, cel mai probabil. Din aceia care impun o doctrină cu pistolul. Cu nimic mai presus ori mai prejos decât cei care puseseră piciorul pe grumazul patriei mele timp de un deceniu. Iar eu mă extaziasem prostește în fața demagogiei unui bandit! Aveam să aflu de altfel, că organizația lor se numea „Frăția libertății”, o rețea internațională de orientare neocomunistă.
Iată-ne așadar pe pista unui mic aeroport de la granița cu Mexicul, la discreția hazardului. Viața noastră depindea acum de acceptul sau refuzul autorităților locale de a le da ceea ce cereau. Nu mai știu cât au durat parlamentările. Cert e că la un moment dat am auzit în carlingă două focuri de armă, unul după altul.
„I-au împușcat pe piloți, a strigat cineva”
Probabil că târgul începuse cu stângul, ori poate că nefericiții ăia voiseră să opună rezistență. N-aveam să aflăm niciodată, și oricum, nu mai conta.
Am petrecut o noapte în avion. A doua zi au început să elibereze din ostatici: au spus să coboare pasagerii francezi și de altă naționalitate decât americană; aceștia continuau să rămână prizonieri. Ne-am ridicat și noi și ne-am îndreptat spre ușă. Dar banditul care stătuse lângă mine mi-a pus mâna în piept:
„D-ta rămâi. Și ele, a spus arătând spre Monique și Esta care se ascunsese în brațele ei, în sfârșit biruită de spaimă. Și ele rămân”.
„Eu și familia mea suntem cetățeni francezi”, am răspuns.
„Am zis că rămâi. Am cerut un mic avion de transport, unul care poate ateriza în junglă. D-ta o să-l pilotezi.”
M-am uitat la el; ne-am privit o clipă ochi în ochi.
„Refuz”, am spus.
Egalitaristul meu nu era un om răbdător. Þinând pistolul într-o mână, mi-a croit un pumn zdravăn cu cealaltă. M-am îndreptat de spate, cu gura plină de sânge. Pistolul aproape îmi atingea tâmpla.
„Tot refuz”, am zis.
Atunci nemernicul a îndreptat pistolul spre Esta iar eu m-am făcut galben; fulgerător mi-a venit în minte să sar la el să-l sugrum. O puteam face. Dar alți trei erau în spatele nostru cu armele pregătite. Riscam nu numai viața propriului meu copil ci și a nefericiților mei tovarăși de suferințe.
Fetița mea urla de spaimă. Monique încerca s-o liniștească. Cu țipetele acelea răsunându-mi în urechi, clătinându-mă pe picioare, mai mult mort decât viu, i-am urmat. Nu terminaseră de încărcat micul avion cu care urma să mergem „în junglă”, după cum spusese banditul. Am așteptat până ce au adus toate lăzile: nu știam ce era în ele, dar m-am îngrozit numărând. Am văzut fețe noi: pesemne confrați de-ai lor eliberați din vreo pușcărie federală în schimbul vieții noastre. Ori complici din partea locului veniți la punctul de întâlnire.
Când toate pregătirile s-au terminat, fostul meu vecin m-a urmat în cabina de pilotaj și mi-a arătat locul pe hartă. Mi-a spus că ostaticii aveau să rămână până ce transportul se va încheia în siguranță. Odată ce complicii lui primeau comunicarea, cei reținuți erau liberi. Nu mi-a spus cum urmau să scape cei care îi păzeau. Mi-a spus însă că eu eram liber să mă întorc. Am zâmbit, căci trebuia să mă creadă foarte naiv dacă își închipuiau că am să înghit o asemenea gogoașă. Știam că soarta mea e pecetluită. Îndată ce aveam să ajungem, se vor descotorosi de martorul inoportun. Asta nu m-a făcut să-mi pierd calmul. La urma urmei, târgul era rezonabil: viața mea în schimbul familiei mele.
Am aterizat pe o pistă improvizată în inima pădurii, undeva în America Centrală. Era practic un centru de pregătire ori de comandă de-a lor și eu m-am îngrozit când am văzut de ce logistică dispuneau. Cel puțin cinci de-ai lor înarmați până-n dinți m-au luat în primire. Mi-au legat mâinile și m-au legat la ochi. Apoi m-au dus undeva în pădure, nițel mai departe de tabără. Îl simțeam în spatele meu pe nemernicul ăla.
„Señor Capitan Aranda, spuse el batjocoritor, folosindu-mi numele spaniol precum făceau odinioară foștii mei camarazi de arme. Señor Aranda, aceasta a fost ultima dvs. misiune. Ați făcut un foarte mare serviciu omenirii și veți muri ca un erou”. M-am întors spre direcția din care venea vocea și am spus:
„Nemernicule, să nu care cumva să nu-ți ții promisiunea! Să știi că am să te găsesc și pe lumea cealaltă!”
„Fii pe pace, veni răspunsul, noi ne ținem întotdeauna promisiunea. Am transmis ordinul”.
M-au legat de un copac și el a venit la spatele meu și mi-a șoptit la ureche:
„Nu fiindcă aș da doi bani pe viața unor idioți, dar e o problemă de ... imagine. Iar cei care sunt aici, care cred în prostii de genul celor pe care ți le-am debitat, sunt și ei niște idioți. Pe mine unul mă interesează cu totul altceva: eu am fost de când mă știu un mercenar.”
„Un escroc”, am gândit în acele clipe pe care le credeam ultimele. L-am simțit întorcându-se spre mine. Voia să-mi aplice o ultimă lovitură morală.
„A, și încă ceva, spuse de data asta cu glas tare. Să știi că atunci am ținut cu Anglia. Am stat doi ani într-o pușcărie de-a voastră și n-aveam nici un motiv să vă iubesc. Iar în război v-ați comportat ca niște idioți. Știi de ce am făcut circul ăla?”
Extenuarea și apropierea morții nu îmi afectaseră judecata. Mașinăria se puse în mișcare imediat.
„O diversiune, am murmurat. O distragere a atenției. Te temeai că te-aș fi putut opri.”
„Exact. Ești mai puțin idiot decât am crezut. Adio, căpitane Aranda”.
A dat un ordin scurt celor ce mă aduseseră până aici. I-am auzit pregătindu-se. Auzeam însă și ceva nelămurit în același timp undeva în spate. E incredibil cum ți se ascut simțurile în preajma morții. Apoi am auzit rafalele. Mi s-a părut ciudat că nu simțeam nimic, nici o durere. Instantaneu, am înțeles: călăii mei deveniseră victime. Tabăra fusese luată cu asalt de trupele guvernamentale. Am fost luat prizonier, dus în capitala statului respectiv, interogat și în final eliberat. Din fericire, mai aveam încă actele asupra mea. Asta a fost. Moartea mă ocolise. Din nou. Numai că altcineva a plătit prețul vieții mele. Acolo, la sute de kilometri depărtare, în apropierea acelui aeroport se afla o autostradă internațională. Unei mașini ce trecea pe acolo i-au explodat cauciucurile. Poliția a crezut că teroriștii au început să execute prizonierii, călcând acordul. Au luat avionul cu asalt și în schimbul de focuri care a urmat ele au ... au ...
Ariel nu mai putea vorbi. Era transpirat, cămașa îi era udă, dar nici o lacrimă nu curgea din ochii lui. Privea undeva dincolo de Silvia. După un timp, găsi puterea să încheie.
- Fetița mea a murit pentru că tăticul ei a fost un „erou”. Dacă era fiica unui om obișnuit ar fi trăit și astăzi. Înțelegi Silvia, acum de ce urăsc eroii și eroismele?
Ea rămăsese ca țintuită. Înțelegea, oh înțelegea acum atât de mult despre omul acesta căruia îi aflase acum cea mai tainică suferință. Înțelegea de ce atunci, când Ada fusese în pericol, el avusese acea flacără ciudată în ochi, ca și când ar fi săvârșit o vendetă personală. Înțelegea de ce îl afectase peste măsură moartea celui de-al doilea copil al său, nenăscut. Înțelegea de ce era într-un război atât de neînduplecat cu răul dinăuntru și din afară. Înțelegea, în sfârșit, că și el, el care îi apăruse în vis neîndurător aidoma unui înger cu sabie, avusese slăbiciuni umane și greșise.
Dar câți nu greșesc pe lumea asta? Numai că pentru unii prețul e imens și irecuperabil ... Într-un sfârșit, ea se ridică. Mâinile îi tremurau. Tot trupul îi tremura. Era un tremur de nestăpânit. Se duse la frigider și desfăcu o cutie de bere. O bău până la fund, dar tremurul nu se potoli. Mai desfăcu una, apoi încă una și când în fine, alcoolul o moleși și-i netezi bătăile inimii, se întoarse în cameră. Ariel nu mai era acolo. Îl găsi în dormitor, întins pe pat. Nu dormea, avea ochii larg deschiși, ațintiți în tavan. Ea se furișă lângă el și umărul ei îl atinse pe al lui.
- Ariel, șopti, dacă prin cine știe ce reviriment al destinului ... ai mai avea un copil, unde ai vrea să se nască? În Franța, în Serbia, ... sau în România?
În clipa aceea, ea nici nu se mai gândea, de fapt, că ei doi ar mai putea avea un copil împreună.
- Aș vrea să se nască în Argentina, murmură el și ochii i se închiseră pecetluiți de un somn ca de plumb.
Soția lui rămase multă vreme trează, veghindu-l. La un moment dat, ea regăsi refugiul pierdut al lacrimilor, cele care nu voiseră să curgă până atunci.
- Te iubesc, Ariel, șopti gâtuit. Nu pot trăi fără tine.
El auzi prin somn, gemu ușor și se răsuci către ea.