agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1151 .



Chemarea destinului
proză [ ]
Capitolul IV - Meandrele destinului (3)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TAUNUL ]

2010-10-03  |     | 



– L-au dus la judecătorie, fata mamii. În sfârșit, e arestat. Nu l-au judecat.
– Cum adică nu l-au judecat? N-ai zis, mamă, că e arestat? a întrerupt-o Iuliana cu vocea încărcată de surpriză și teamă.
– Păi, așa se face. După o perioadă de nu știu câte zile va fi și procesu’. O să ne anunțe și pe noi. Atunci vei fi și tu la judecătorie, că ești partea vătămată, cum ziceau polițiștii ăia. Trebuie să fii tare și să ceri pedeapsa maximă, mamă! a lămurit-o Silvia, apăsând încrâncenată pe ultimele cuvinte.
Iuliana nu a răspuns imediat. A oftat și a închis încet ochii. Și-a adus aminte de unele momente ale zilei trecute. A trebuit ca declarația făcută în prezența procurorului și a unui polițist care i-a vorbit frumos, să o repete, dar în scris. A fost și înregistrată. Un alt polițist, de această dată, a fost foarte mirat când a citit și a întrebat-o dacă este sigură că l-a descris pe infractor așa cum l-a cunoscut. A întrebat-o și despre femeia acea cu câinii, din a doua casă în care a fost dusă. A trebuit să scrie că a văzut-o când a coborât din mașină și când a adus pachetele cu mâncare. De asemenea, i s-a cerut să o descrie în amănunt, inclusiv în ceea ce privește îmbrăcămintea și ce a auzit din dialogul cu acel bărbat.
– Mamă, ție nu ți se pare că e ceva ciudat la mijloc? a întrebat Iuliana după câteva minute, deschizând ochii. Oare au arestat pe altcineva?... Mie mi se face frică dacă mă gândesc că...
– Bate-te peste gură, Iuliana mamă! Ce-ți veni cu gândul acesta, fată? Cum să-l aresteze pe altul, nevinovat?
– Păi matale nu-ți poți imagina cât s-a mirat polițistul acela când a citit descrierea mea! Decât că n-a zis că mint ori că vorbesc prostii. Deci nu se potrivește cu cel arestat... Poate fi alt răspuns la situația asta?
– Doamne ferește, fata mamii! Nici nu vreau să...
– Mamă, nu... nu-mi este teamă, să știi. Ce-a fost rău, a trecut. S-a întâmplat să fiu eu aceea. Eu nu vreau să vin la judecată. Nu vreau să-l văd. Nu mă interesează ce pedeapsă o să i se aplice. Și îmi e rușine să aud acolo cum se povestește, să audă toată lumea, ce mi s-a întâmplat. Va fi lume multă acolo și nu vreau, mamă!
– Te înțeleg și te cred, scumpa mamii, dar ce putem face noi? Este obligatoriu. O să-ți pună întrebări judecătoru’, ori procuroru’, și eu știu cum o fi și pe-acolo, maică? Că până acum ne-a ferit Dumnezeu de toate astea.
– O să am avocat din oficiu și va vorbi el în locul meu.
– Să vedem. Umblă taică-tu să angajeze un avocat, că așa zice legea.
– Nu mamă, nu e nevoie. Nu avem bani pentru asta. Am auzit pe aici că se numește din oficiu dacă nu angajezi altul. Mai ales în cazul meu, că sunt minoră, a încercat Iuliana să-și liniștească mama, văzând-o cum se întristează mai rău și se albește la față.
Au mai stat de vorbă până târziu, când asistentele au venit să facă injecții la persoanele internate în acel salon. La majoritatea era vorba de antibiotice și se respectau anumite ore. Au rugat-o pe Silvia să părăsească salonul. Nu i s-a permis să rămână în spital, cu toate rugămințile ei. A doua zi, după prânz, după discuția cu doctorul, i s-a făcut externarea. Amândouă, mamă și fiică, au ascultat atente indicațiile cu privire la administrarea medicamentelor și regimul alimentar. Erau în culmea fericirii.

La trei zile de când se afla acasă, sub atenta îngrijire a mamei sale, Iuliana se simțea foarte bine. Nu-i lipsea nimic și, cel puțin fizic, nu avea de ce se plânge. Se simțea în putere și capabilă să meargă în afara casei, chiar și la școală, dacă nu ar fi fost opunerea evidentă a Silviei, extrem de grijulie cu fetița ei.
Pe de altă parte, se temea să ia contact cu colegii, cu profesorii, cu vecinii. Numai la gândul că va fi privită ca „violata”, precum i-a mers numele în spital, simțea că o părăsește tot curajul și o apucă furia. Se rușina la ideea că va trebui să povestească, chiar câte puțin, momentele prin care a trecut. Până și amintirea controlului făcut de medicul legist o făcea să roșească și se enerva pentru că încă nu știa cum să procedeze. Nu știa ce, cât și cum să povestească colegelor despre ceea ce i s-a întâmplat.
O obseda faptul că nu mai este „curată” și nu va mai fi respectată de băieți, mai ales de cei care o curtaseră cu bune intenții și pe care ea îi simpatiza sincer și-i respecta. Se considera o paria a clasei și a anului de învățământ, ba chiar a școlii. Presupunea că se dusese vestea peste tot, că toată lumea a discutat cazul său fără să cunoască împrejurările și amănuntele.
Două colege care au vizitat-o acasă, cu o zi în urmă, au pus-o la curent cu bârfele ce circulau pe seama ei. Și nu au putut relata totul pentru că Silvia părăsea foarte rar încăperea. Iar când rămâneau singure o năpădeau pe Iuliana cu întrebări: „cum a fost, cum a procedat, te-a durut, cum ai stat, când ai simțit plăcerea, de câte ori ai fost a lui, ai plâns ori te-ai abținut, în ce poziții te-a pus, te-a violat numai noaptea ori și ziua, ținea lumina aprinsă, te-a sărutat”... și altele care i-au cam întors stomacul pe dos bietei fete, buimăcită de această avalanșă de întrebări jenante la care nu se aștepta.
A trecut cu greu peste proba acestei curiozități ce i se părea a fi de prost gust și pentru care nu era pregătită. A răsuflat ușurată după ce ele au plecat. Atâta doar că, în mai puțin de o jumătate de oră, a izbucnit în plâns. Se simțea umilită și murdărită de curiozitatea lor fără limită și de lipsa de interes în legătură cu suferința ei fizică și morală. Nu au întrebat-o dacă a fost bătută, nu le-a interesat batjocura la care a fost supusă, nu le-a păsat că a stat nemâncată și că a fost amenințată cu moartea. Priveau totul ca pe o aventură cu elemente inedite pe care ele încă nu le cunoscuseră, dar le doreau într-un fel, părând a fi deosebit de interesante...
Silvia se ruga Domnului zi și noapte să-i dea fetei sănătate și să o întărească și pe ea. Mulțumea în fiecare rugăciune pentru că au găsit-o în viață și a trecut cu bine peste tot necazul. Se temea de efectul întârziat al unor traume de natură psihică și din această teamă s-a născut ideea de a o încuraja să meargă la școală. „Cu fetele în jurul ei, va fi mai ușor să uite”, gândea ea, fără să știe că Iuliana, deși avea același gând, se descurajase după vizita celor două colege.
A trecut sâmbătă și duminică, zile binefăcătoare ca odihnă și liniște sufletească și iată, luni, Iuliana a apărut la școală cu pași șovăielnici dar hotărâtă: „Nu sunt vinovată cu nimic. Am dreptul la viață ca toate fetele și am dreptul să fiu fericită. Si voi fi!”
A fost primită aproape cu urale de toți colegii și colegele. Nicio întrebare care să o deranjeze! Era privită cu respect și a fost tratată ca un erou de epopee. Îmbrățișările și sărutările abia au contenit la intrarea profesorului în clasă.
În pauza mare a fost chemată la directoarea liceului care a primit-o cu multă simpatie și deschidere sinceră. Nu i-a pus întrebări și nu a descusut-o cu privire la acea „întâmplare neplăcută”. A încurajat-o să meargă înainte, cu fruntea sus. I-a adus la cunoștință că a transmis elevilor rugămintea să se poarte cu toții ca și când nimic nu s-a întâmplat. A rugat-o și pe ea să nu dea amănunte acelor colegi a căror curiozitate ar putea depăși limita bunului simț. În plus s-a oferit ca, împreună cu alte cadre didactice, să-i dea consultații particulare la orice disciplină la care consideră că ar avea probleme.
Iuliana a ieșit din cabinetul directoarei plutind de fericire. Nu-i venea să creadă. În mintea ei încolțiseră cu totul alte presupuneri legate de o așa întâlnire. Se temea că va fi studiată, privită ca o ușuratică și că va fi tratată cu același dispreț pe care asistentele medicale nu reușiseră să-l ascundă suficient de bine.
Nici băieții aceia obraznici, vestiți pentru limbajul și gesturile indecente, nu au deranjat-o. O priveau cu respect și făceau tot felul de gafe copilărești în încercarea de a fi apropiați de ea, de a-și manifesta afecțiunea și admirația.
Privindu-i chipul, la intrarea în casă, Silvia s-a liniștit pe dată. Fata ei părea strălucitoare. În ochi nu erau decât licăriri de mulțumire și fericire. Părea că a uitat de tot necazul.

Așa părea că simte și Amalia Prodan când a ieșit din biroul patronului firmei de pază la care era Gabriel angajat. A cules informațiile de care avea nevoie și era fericită că are ceva relații în mediul acesta. Avea nevoie urgentă de ele. „Trebuie să intervin, nu-l pot lăsa la mâna justiției! Eu știu mai bine ca oricine că nu este vinovat... În zilele acelea a stat cu mine. Cu mine și la servici, fără să părăsească Bucureștiul. Procurorul acela cred că e obtuz de-a binelea dacă a făcut așa ceva. Lăsând deoparte sentimentele și neînțelegerile, este un om nevinovat. Trebuie ajutat, asta e! Și am s-o fac. Mă mai gândesc la serviciu cum e mai bine și la cine apelez”.
Într-o clipă de răgaz, după ce a rezolvat cu toate comenzile, a trecut în revistă toate numerele de pe mobil. În timp ce era cufundată în gânduri a simțit o mână care o bătea prietnește pe umăr. S-a întors nedumerită să vadă cine este și a rămas uimită.
– Hei, salut frumoaso! Ce te holbezi așa la mine, dragă? Parcă ai văzut o stafie. Mă sperii, ce ai?
– Vai de mine! Iartă-mă Octav, nu ești tu de vină! Mă gândeam la tine și doream să te sun în clipa în care m-ai atins pe umeri. Doamne, ce coincidență!
– E de bine, înseamnă, nu?
– Da, de bine, vei vedea. Adică, în ceea ce mă privește. Hai să-ți ofer un loc mai retras, cum îți place ție. Ce vrei să mănânci? Vorbim imediat cum prind câteva minute mai libere, da?
– Nu te grăbi, Amalia. Nu am treabă în seara asta. Meniul obișnuit. O apă plată și o cafeluță slabă până ai timp de mine, te rog! Trece timpul mai ușor.
– Da, imediat! Așează-te. Vai, ce mult mă bucur! Mă vei ajuta dacă te rog cu ceva, da, domnule avocat?
– Să aud despre ce e vorba, mai întâi. Dacă e legal și pot, cu cea mai mare plăcere! Știai asta, oricum.
– Gata, mulțumesc! Fug la treabă...și revin...
Octavian Neagu nu a avut mult de așteptat. O urmărea cu privirea pe fată. Amalia trecea foarte repede de la o masă la alta, atentă, elegantă în mișcare și ținută, sobră și, în același timp, amabilă. Privind-o, Octav și-a amintit de restaurantul „Rozmarin” de la Predeal, unde s-au cunoscut pe vremea în care erau studenți. Ea venea de la Brașov, el de la București, fiecare făcând parte din loturi diferite de sportivi aflați în cantonament. S-au văzut întâmplător la antrenamentele de atletism și, chiar în seara zilei cu pricina, la restaurant s-au recunoscut, s-au prezentat și au dansat împreună. Era la fel de vioaie ca acum. Dansa elegant, cu pași ușori, pe vârful picioarelor adesea, simțind muzica trup și suflet.
Au rămas prieteni buni și au corespondat câțiva ani, timp în care s-au mai văzut de două ori. La București și la Brașov. Destinele lor, evident diferite, nu s-au mai intersectat. Fiecare a mers pe calea lui, poate trasată încă înainte de a se naște. Mare a fost surpriza când, într-o seară, a fost servit la masă chiar de ea. El a recunoscut-o. S-au bucurat mult. După ce și-au povestit viața de la ultima întâlnire și până la revedere, niciunul nu s-a gândit să reînvie vechea idilă. Dar au rămas foarte buni amici, iar el venea cu plăcere la acel restaurant să mănânce, bucurându-se că o întâlnește.
– Gata, mai am o masă-două și vin, scuză-mă!
– Hei, nu te grăbi! Dacă accepți, te aștept și plecăm împreună. E bine așa? Am tot timpul din lume, să știi...
– E minunat, Octav! Dar mă-ndatorezi rău!
– Nu sunt probleme. Vezi-ți de treabă!
Era trecut de miezul nopții când au plecat. Câțiva pași au fost făcuți în tăcere. Fiecare aștepta ca celălalt să înceapă conversația. Ea nu știa cum să înceapă. Era o problemă delicată. El aștepta să-i spună despre ce este vorba. A privit-o cu coada ochiului și a hotărât să rupă tăcerea:
– Te conduc spre casă ori spre club?
– Of! Nu mai merg la club. Am renunțat, deși îmi plăcea. Sunt subiectul unei hărțuiri sexuale permanente și nu mai suport. Dobitocii au impresia că... Lasă, nu e cazul să-ți povestesc asta acum. Acasă? Nu! Merg la o prietenă să dorm, deocamdată. Nu am chei, asta e! Să nu râzi de mine.
– Nu, nu am de gând, crede-mă. Îmi pare rău că încă nu te-ai stabilit. Dar prietenul tău nu e acasă?
– Acesta-i necazul, că nu este. Știi, despre el vream să-ți vorbesc. Îl cunoști, că ne-ai văzut împreună.
– Da, îmi amintesc. Arată bine tipul. Ce-i cu el, dragă? Descarcă-te!
– Măi, cum să-ți spun, este nevinovat. Jur! Este arestat și...
– Ehe-he! E groasă rău, se pare.
– Măi, ascultă-mă. Nu este vinovat. Locuim împreună, am fost împreună când s-a întâmplat. M-am dus la garsonieră să-mi iau niște lucruri. A doua zi după ce el a fost de serviciu noaptea. Nu l-am găsit. M-am dus trei zile, una după alta. Nimic. Până la urmă, azi, m-am dus la serviciu. Am vorbit cu patronul de la firmă. Am rămas blocată, pur și simplu când mi-a spus pentru ce a fost arestat. Deocamdată, 10 zile. Preventiv, parcă se spune. Dar, după aia, știi tu cum e. Prelungesc perioada sau îl judecă, dracu să-i pieptene de nebuni și de incompetenți!
– De ce folosești asemenea cuvinte?
– Păi cum să nu folosesc? Ce procuror e acela care condamnă un om nevinovat? Asta e justiție, nene? Sunt niște corupți și incompetenți, asta sunt! Iar el nici avocat nu are. O să-i numească unul din oficiu și știi tu ce prestație are acela în așa situație.
– Ei lasă, că nu e chiar așa. Nu poate fi corupt un sistem, Amalia. Sunt oameni corupți și în justiție ca în oricare altă instituție a statului, dar nu e coruptă instituția ca atare. Chiar dacă are uscăturile ei, nu poate fi catalogată în acest fel. Dar, te rog, calmează-te! Nu-i judecăm pe ei și nu despre asta-i vorba. De ce anume este acuzat prietenul tău? A întrebat-o Octav cât se poate de blând, încercând s-o liniștească.
– E acuzat că a răpit o fată și a violat-o pe undeva, într-o comună departe de București. Îmi pare rău de ea, indiferent cine este, dar nu el a făcut asta.
– Răpire și viol? E gravă treaba. Când s-a întâmplat, dragă?
– Păi în ziua de... Mașina lui era la țară, dar el era aici, știu foarte bine treaba asta. Era cu mine doar! Și a fost de serviciu, Octav! Șefii lui au dat declarații, dar cine știe pe unde or fi, mama lor de polițiști și magistrați.
– Ușor, nu începe iar, te rog! Ascultă, fată dragă, prietenul tău se numește cumva Gabriel Breazu?
– Da! De unde știi tu, Octav? Mă înspăimânți! a exclamat total uluită Amalia, oprindu-se din mers și agățându-se de brațul bărbatului de lângă ea, tremurând.
– Mâine, adică azi, după cum arată ora, am programat să merg pentru a studia dosarul.
– Cum adică? De ce? Ce treabă ai tu cu dosarul lui, Octav? punea Amalia întrebările aproape fără să respire, privindu-l încă uimită și cu oarecare teamă.
– Nu aș avea eu treabă, draga mea. Tatăl fetei lucrează la firma noastră și m-a rugat șeful să văd care-i situația. Apropo de avocați, nu are bani să angajeze un apărător bun.
– Și... și tu vei fi avocatul ei, deci... Iar eu te rugam să... Doamne, ce mă fac acum. La cine să apelez eu? Nici nu...
– Nu m-am hotărât încă. Să văd dosarul, să analizez și...
– Păi, da! Cu pilele și statutul tău profesional, ajungi acolo, dar eu de unde să știu ce probe au putut să - acuze pe el, nevinovat fiind? Cum să fac eu acum? Of! ce situație groaznică!
– Știi ce? Eu aș putea să... dar de ce ții tu morțiș să-l ajuți pe omul acesta? Nu te supăra, te rog, dar mi se pare așa... O faptă ca asta e deosebit de gravă.
– Este, nu contest, Octav. Dar omul acela este un om, un om cu adevărat. E bun și cinstit. Pe mine m-a ajutat în momente grele, fără să mă cunoască prea bine. Pe mine, o străină pentru el. Când alții cu stare n-au avut habar de mine, a rostit Amalia cu vocea frântă de emoție și supărare, fără să-și șteargă cele două lacrimi mari ce se rostogoleau încet pe obraji. El nu poate săvârși asemenea fapte în ruptul capului. Am reușit să - cunosc bine, să știi. Nu pot sta cu mâinile în sân când el refuză apărarea. De ce? Pentru că se știe nevinovat, Octav! Pentru că are încredere în actul de justiție, a refuzat să-și angajeze avocat, a apăsat ea pe ultimele cuvinte cu disperare. Dacă tu nu poți, dă-mi un avocat bun. Plătesc eu onorariul indiferent cât va fi nevoie.
– Iartă-mă, Amalia! Un avocat bun, ales de mine ca să mă lupt eu cu el și să pierd, nu? Glumesc, draga mea, nu te supăra! A adăugat el imediat ce ea s-a oprit din nou și i s-a agățat de braț încercând să-l privească în ochi.
– Tu ești la fel de cinstit. Dacă vei vedea că e nevinovat, nu vei susține să fie condamnat.
– O, nici nu se pune problema. Asta voiam să-ți explic. Să văd dosarul. Poate că-l văd și pe el. Dar, dacă el este și fata-l recunoaște...
– Cum adică, dacă-l recunoaște? Nu l-a văzut când l-au arestat? Nu ea a spus cine este?
– Ea era în spital în acele momente. Ea l-a descris în amănunt, că doar, cum să-ți spun, dacă a violat-o și fapta s-a repetat...
– Da, te înțeleg. Ciudat. Foarte ciudat... Să înțeleg că pe cel arestat, pe prietenul meu, fata nu l-a văzut?
– Da, așa am înțeles și eu din discuția cu tatăl său. Nu vor fi probleme dacă este nevinovat, te asigur cu toată seriozitatea. Voi apela la serviciile unui prieten. Poate că mergem împreună mâine să studiem dosarul. Te rog să ai încredere. Te voi ține la curent cu toate. Absolut cu toate.
Amalia era încrezătoare când s-au despărțit. Credea în cinstea și competența profesională a lui Octavian. Credea și în adevăr. „Nu se poate! Adevărul, curat ori murdar, iese la iveală întotdeauna. Admit că uneori se face lumină cam târziu, poate prea târziu ca să se mai îndrepte răul făcut. Sper din toată inima ca în cazul lui Gabriel să fie descoperit la timp. Destul l-a bătut soarta până acum! Uf! Ce rău îmi pare că i-am vorbit așa de urât ultima oară! Dar voi repara greșeala și va fi bine”.
S-a foit în pat mult timp, fără să poată adormi. Se gândea la Gabriel și la acele bizare coincidențe, toate ducând la același numitor comun: Octavian Neagu. Nu-i venea să creadă. Era convinsă că nu întâmplător destinele lor s-au încrucișat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!