Ceasul al doisprezecelea


Ariel se afla la Belgrad, la noul sediu al fostului institut Miroslav Hașici. Erau de fapt, niște birouri închiriate într-o clădire din centru. Îi promisese Silviei că îi va scrie, căci ea îl rugase fierbinte să n-o lase să moară de îngrijorare. Despărțirea fusese fără lacrimi de prisos. Dar nu aparenta răceală a acestui „rămas-bun” era ultima amintire a întrevederii lor de o zi. Se întâmplase ceva, ceva de taină, la ceasul când noaptea atinge deplina putere. El se trezise și ea prin somn i se cuibărise la piept. Atunci și pasiunea se trezise din nou între ei, năvalnică și mistuitoare ca răbufnirea unui vânt cald ce încearcă să alunge înghețul morții. El voise să ia ceva din sertar, ceva care se găsește în dotarea tuturor hotelurilor moderne. Desfăcuse plicul, dar Silvia, înțelegând ce era, îl oprise îndurerată.
- Nu, lasă-mi și mie o șansă. Șansa înecatului.
Și trupurile lor se îngemănaseră ca odinioară, urcând pe culmile unei voluptăți fără opreliști, cu toate barierele de protecție ridicate. Și acum, trupul lui își amintea cu amară intensitate acea îmbrățișare. Deși munca intensă îl deconectase întrucâtva de la sursa vechilor suferințe și obsesii, ele nu erau prea departe. Avea multe de făcut, totul se restructura din temelii, se reorganiza și se reprofila; trebuiau găsite în situația actuală direcțiile de dezvoltare cele mai rentabile. Cam asta era esența muncii lor. Unul din colaboratorii lui apropiați era chiar inginera cu care Silvia vorbise în acele tragice zile ale războiului. Cea al cărei soț lucra la grădina zoologică și care își descărcase atunci sufletul în fața d-nei Beller. Nenorocirea n-o ocolise. Soțul ei făcuse infarct de spaimă și de supărare în timpul unui bombardament, chiar spre sfârșitul conflictului. Ea însăși, ca și Silvia, pierduse o sarcină în împrejurări cel puțin dintr-un punct de vedere, asemănătoare. Silvia fusese târâtă fără voia ei într-un război personal. Cealaltă, luase parte ca victimă la unul național.
Într-una din zile, ea și dl. Beller avură o discuție particulară, destul de stranie prin implicațiile ei.
- Justiția nu înseamnă răzbunare, spusese ea la un moment dat. E o datorie, față de cei nevinovați.
- Nu există nevinovați, murmură Ariel cu gândul la toate cele întâmplate și neîntâmplate.
Ea tresări și replică cu o vehemență neașteptată.
- Poate că între noi, adulții, nu. Poate că eu și soțul meu am avut vina de a fi susținut moral un patriot nebun care a avut inconștiența să se ia la ceartă cu lumea-ntreagă. Dar copiii noștri? Ei ce vină au avut? Dacă ai mijloacele trebuincioase e o crimă să-i lași pe cei vinovați nepedepsiți. Adică liberi să facă rău și mai departe.
Ca și când ar fi fost o aluzie personală, el tresări. Din nou se stabilea vechea, agonizanta legătură cu trecutul. Se sculă în picioare și privi dincolo de clădiri, spre Dunăre și spre răsărit.


Din nou singură, Silviei Beller nu-i rămăsese decât să joace rolul Penelopei. Adică să țeasă cu răbdare covorul speranței. După ultima întâlnire cu soțul ei mai prinsese ceva culoare în obraji. Pentru moment, inima ei se hrănise și era sătulă. Și mai era și acea speranță secretă, „șansa” de care pomenise în acea noapte tainică. Se temea de sfârșitul lunii, se temea și spera. Dar până atunci, se întâmplară câteva lucruri. Într-o zi, Ada îi puse pe birou un anumit număr – ultimul – al ziarului Verbus.
„Cu nespusă durere anunțăm prematura dispariție a distinsului om politic – dr. Iulian Marcoș, mentorul nostru spiritual, decedat ieri într-un tragic accident de vânătoare ...”
- Ha, făcu Silvia, zâmbind fără urmă de emoție, așa e când te-apuci să te plimbi prin pădure ... alături de unii care nu știu să umble cu pușca. Sunt curioasă, care i-o fi tras-o, Răzvan sau nevastă-sa?
- Aici scrie că s-a împușcat singur, replică Ada, privind-o pe d-na Beller, care deloc impresionată, mânuia mouse-ul.
- Pesemne că n-a știut în care parte e animalul. Ascultă, Ada, știi ce cred eu? Cred că dl. senator Tănase i-a făcut vreo confidență compromițătoare la o beție scumpului nostru amic și prin urmare, s-a descotorosit de el, fără martori.
- Tot ce se poate. Am însă pentru tine și o altă veste. Una care cred că o să te bucure nespus. Nea Gabi a început să miște picioarele. S-a ridicat din căruț.
Silvia își ridică ochii de pe ecran. Lacrimile începură să strălucească. Șopti doar atât:
- Doamne, Îți mulțumesc!
- Mi-a telefonat starețul mănăstirii, urmă Ada. Îndată ce ai și tu ceva timp liber (Silvia se apucase deja de construit structura noului program comandat), îi facem o vizită.
Lucrurile rămăseseră însă în suspensie deocamdată. Prea ocupată cu ale ei, Silvia nu observase că și pe Ada o frământa ceva. Era un plan, un proiect grandios, deocamdată abia schițat în minte și neîmpărtășit nimănui.
Ultima săptămână a lui octombrie veni și „șansa” Silviei se spulberă: ciclul întârziase puțin, dar sosi în cele din urmă și ea, abătută se întoarse la starea ei obișnuită. Ariel îi scrisese și măcar faptul că știa că e bine îi aducea o anume consolare.
Îl visa în fiecare noapte. Somnul devenise un refugiu. Putea fi ziua cât de mare și însingurată: noaptea îi reda tot ce viața îi luase. Visa că ei doi sunt din nou împreună; visa că aveau un copil. Venea apoi dimineața și ea aștepta visul următor.
În această stare află o altă veste: mama lui Eduard Telinschi era pe moarte.


Doliul fusese deja arborat la ușă și sicriul aștepta, în picioare, să-și primească destinatarul. Casa bătrânei era plină de rude – frați, surori și nepoți. Edi trecu printre cele două rânduri de scaune scoase pe hol, ca în anticamera unui cabinet medical, urmărit de priviri neprietenoase și pline de reproș. Ultimele zile fuseseră un calvar de gânduri : împrejurările morții fetiței lui, fără cauză aparentă, ultima scenă când mama sa proferase de la balcon acele blesteme îngrozitoare ; cumplitul lui păcat de a o fi părăsit pe Ada tocmai când avea mai multă nevoie de el. Totul se asambla și căpăta alt înțeles și consistență.
Apăsă clanța și pătrunse în încăpere. Avu o tresărie când o văzu pe bătrâna întinsă între pături, cu lumânarea arzând la căpătâi. Știa diagnosticul : cancer în ultima fază. Proliferase extrem de repede. Unchiul lui cel mai în vârstă (erau un neam de oameni longevivi) îl urmase în cameră.
Se așeză pe scaun. O lumină trecu prin ochii bolnavei când își recunoscu băiatul. Îi apucă mâna și făcu un efort să-i vorbească.
- Fiule, promite-mi că tu ... niciodată ... că tu și cu femeia aceea care ți-a distrus viața ... niciodată ... Promite-mi ...
Fața lui se întunecă. Unchiul se aplecă și îi șopti repede la ureche :
- Promite-i. Promite-i orice. Ca să închidă ochii liniștită. S-a chinuit cumplit în ultimele săptămâni.
El se sculă în picioare. În relația lor – mamă și fiu – mințise destul. O încheiase cu minciuna.
- Eu și cu Ada am început drumul împreună, spuse cu voce joasă. În măsura în care depinde de mine, o să-l sfârșim în aceeași formație.
Ochii bătrânei se zbătură o clipă, mâna i se încleștă pe pătură. Mai respiră o dată, apoi rămase nemișcată. Sufletul ce se chinuise de atâta timp să părăsească trupul uscat își luase zborul instantaneu. Și fiul ei părăsi camerele însoțit de murmurele rudelor ce se uitau la el ca la făptuitorul unui matricid.


Petre Mazilescu coborî din eleganta limuzină. Îi făcu semn șoferului că poate să parcheze mașina. Și intră, cu diplomatul în mână pe poarta institutului. În dreptul secției de producție văzu un tânăr împărțind niște foi tipărite celor adunați pe acolo.
Ai fi zis că e un agitator de partid din filmele epocii de aur împărțind manifeste. Cei ce primeau copiile îl priviră o clipă pe eroicul lider sindical care trecea pe alee, apoi murmurară ceva. Dar el era prea preocupat ca să-i ia în seamă. Tocmai se întorsese de la o conferință internațională a sindicatelor, care avusese loc la Zürich, în Elveția și în timp ce stătea în avion, mintea lui făcuse o compilație năstrușnică. Avusese o inspirație de zile mari. Cu inteligență și puțin noroc avea să dea o lovitură de sute de milioane. Firește, nici până acum lucrurile nu merseseră rău. Precum mielul cel deștept, supsese nu la două, ci la trei oi deodată. Una era statul român, în persoana juridică a IREEN SA-ului. Ca fost director tehnic îi trecuseră prin mână copii ale multor proiecte, pe care le dosise cu grijă. Această găselniță a lui – ce își aflase acum aplicarea și generase scandalul aparatelor furate îi menținuse la putere pe actualii directori, precum și pe câțiva politicieni care nu-i rămăseseră nerecunoscători – firește, fără a da cep la pușculița personală. Al doilea uger aparținea unor SRL-uri căpușă care furnizaseră materiale și o parte din reperele respectivelor aparate. De acolo îi intraseră în contul personal câteva comisioane grase. În fine, a treia sursă de venituri erau chiar oamenii. Masa de manevră de la „SA”. Cei ce ieșiseră în stradă, cei care își puseseră toate speranțele în sindicat. Cei ce plăteau cotizația, bucuroși că mai au și anul acesta un loc de muncă. Cei ale căror speranțe le alimentase cu veșnicele lui găinării. Era evident că acest joc triplu nu putea dura la nesfârșit. Urma să se retragă cu prada la momentul oportun. Apoi, dacă era cazul, turcul va plăti. Procesul celor două societăți era deocamdată nedecis. Nici una din părți nu făcuse să se încline decisiv balanța. Zvonuri subtil manipulate circulau totuși. „Dacă societatea britanică câștigă, va cere despăgubiri atât de mari, încât una dintre secții va fi închisă. Asta deoarece partea română neavând bani lichizi, va trebui să dea afară oamenii și să cedeze clădirea”. Rezultatul fu o manifestație în toată regula și nu numai atât. Mașina lui William Lacey fu interceptată de mulțimea furioasă care începuse să arunce cu pietre. Parbrizul fusese spart și el împreună cu șoferul, James Cassidy, precum și Roger Villiers – directorul IREEN-ACAB-ului încasaseră câțiva pumni și șuturi – precum și nenumărate sudălmi mioritice – înainte ca poliția să intervină și să le asigure englezilor un salvconduct.
Și acum venea momentul ca Petre să-și pună ultimul plan în aplicare. Ei bine, el și nimeni altul deținea arma secretă care ar fi făcut ca în proces să se încline balanța. Se ajunsese la problema cea mai spinoasă. Cea a ansamblului proiectului Hidromonitor. Și cine altul decât el deținea originalul proiectului? Intenționa nici mai mult nici mai puțin ... să-l scoată la licitație. Care dintre cele două părți aflate în conflict va da mai mult, aceea îl va avea. Da, va trage tunul cel mare și își va petrece restul zilelor într-o elegantă vilă pe țărmul însorit al Mediteranei. Cea din împrejurimile Bucureștiului, pe care și-o terminase anul ăsta i se părea brusc mică și neîncăpătoare. Își scoase elegantul pardesiu și pălăria. Apoi se duse la seiful său cu documente originale și începu să caute. Desfăcu sulurile de calc unul după altul. Pe cele care nu erau ce căuta le dădea la o parte. Pe măsură ce acelea rămase erau tot mai puține, broboane de sudare începură să i se formeze la rădăcina părului. Încuie seiful și ieși din birou.


Aida Poienaru rămăsese ca de obicei ultima din secție care pleca acasă. Niciodată nu se încadra în timp. Tocmai scotea cu cleștele piesele din baia de cromare și le prindea cu niște cleme speciale pe sârme pentru a se usca. Auzi niște pași în spate și voi să se întoarcă, dar exact în acel moment cineva o apucă de părul de la ceafă, împingându-i capul înainte.
Ea țipă de durere și când bărbatul vorbi, îl recunoscu imediat după vocea aceea subțiratică și schelălăitoare. Acum însă tonul era altul ; nu mai era cel dulceag și plin de zeflemea de odinioară.
- Ascultă, gâscă nenorocită ... ce-ai făcut cu ultimele proiecte pe care te-a pus d-na Tănase să le scoți din arhivă înainte de a pleca ? Unde e proiectul Hidromonitor? Răspunde!
Memoria Aidei, care nu era mai performantă decât cea a unei vrăbii nici în stare normală, acum, sub spaima ștrangulării se blocă total.
- Nu mai știi? Hai să-ți împrospătez puțin memoria, cretino !
Aida încercă să se opintească pe picioare dar îi fu cu neputință. Mâna bărbatului care i se proptise în ceafă, îi împinse capul în cuvă, oprindu-l la câțiva centimetri de lichidul din baie. Voi să țipe, dar maxilarele i se sudaseră.
- Ce-ai făcut cu desenul ? șuieră vocea și ea își văzu în oglinda soluției de electroliză ochii ieșiți din orbite.
Făcu un efort ca să-și amintească, dar ca de obicei mintea o trădă. Confuz de tot și încețoșat avu impresia totuși că se revede pe sine în vânzoleala și stresul acelor zile de demult, căutând ceva și negăsind. Și într-adevăr nefericita ființă n-avusese de unde ști că Silvia, fostă Linoiu, salvase proiectul de la sustragere sustrăgându-l ea însăși. Mult timp desenul stătuse încuiat în dulapul ei până când după împărțirea institutului acesta fusese predat d-lui Beller. Ceea ce se întâmplase cu vitalul document după plecarea acestuia, nu se mai știa. Cert este că la momentul când îl căutase, Aida nu-l găsise. Voise să-i raporteze d-nei Tănase, dar pe ea deja n-o mai interesa. Între timp peste toate astea se așternuseră anii și uitarea, iar acum ea nu putea rosti cuvintele salvatoare, căci într-adevăr nu-și putea aminti aproape nimic. Știa că va muri, și încă de o moarte cumplită, cu fața dizolvată în acidul care bolborosea. Părul deja se topise la vârfuri și saliva îi picura în baie. Ochii i se împăienjeniseră sub vaporii toxici. Nu mai putea respira și nici opune rezistență apăsării tot mai ferme. Numai că la un moment dat apăsarea slăbi. Deși n-avea ochi la spate, simți că nemilosul ei călău adulmeca atent, cu urechile ciulite, un zgomot difuz ce venea de afară. Brusc, el îi eliberă ceafa și tocmai când un coleg muncitor intră înăuntru, ea îl zări pe Petre Mazilescu dispărând printr-o ușă laterală și aproape imediat căzu leșinată.



Petre ieși de-a lungul coridorului, prin secția pustie printre coloșii de fier grei și tăcuți. Îl încerca o frică nelămurită ce-i alunga furia, o senzație vagă că acolo se mai afla cineva. Mai avea un metru până la ușa ce dădea în afară când de după bancurile de lucru oamenii se ridicară tăindu-i calea. Se uită o clipă, năucit în jur, evaluând posibilitățile de scăpare. Cinci bărbați îi stăteau în față. Alții, pe puțin 15, erau în spatele lui. Fiecare avea în mână un mic dosărel de hârtii.
- Bună ziua, Peter Flederman, spuse unul, deschizând ostilitățile.
- Ai auzit de legea Ticu ?
- Turnător împuțit ! În ’72 când lucram la vechea secție tu m-ai turnat la Secu ! Din cauza ta am fost mutat disciplinar.
- Și pe tatăl meu tot tu l-ai turnat, spuse un altul întinzându-i hârtiile pe care le ținea în mână.
- Când le-am spus cine ești nu m-au crezut, zise un bărbat mai în vârstă. Acum am văzut, negru pe alb. Norocul tău în toți acești ani a fost că cei ce te bănuiau s-au dus la pensie sau în mormânt. Dar acum au văzut cu ochii lor. Stiți câte pagini are dosarul lui de turnător ? se întoarse spre ceilalți. O sută de pagini ! Un roman foileton ! Și pe propriul lui învățător l-a trimis la Canal pe când avea numai șapte ani !
O amintire fulgeră în mintea lui Peter, suspendând pentru o clipă prezentul.
„Da! își spuse cu o satisfacție pătimașă. Fiindcă a-ndrăznit să mă facă jidan împuțit. A meritat-o, porcul!”
Apoi își aminti, întorcându-se dureros la realitate, că era în pericol, într-un pericol cumplit. Se uită în jur încă o dată.
- Vrei să scapi, hm! rânji unul.
Atunci văzu că în spatele lui se afla o scară. Care ducea la un grup de birouri suspendate. Într-o fracțiune de secundă o urcă, și până ca urmăritorii lui să se dezmeticească, se baricadă într-un birou, încuind ușa după el. Dar nu era decât un refugiu iluzoriu. Văzu o ferestruică mică ce dădea afară, în curte. Era cam la nivelul unui mezanin, dar se deschidea în V. Fără să stea pe gânduri, luă un scaun și sparse geamul, apoi o încălecă. Trupul i se zbătu o clipă ca al unui fetus ce se naște cu picioarele în față. Dacă umerii nu încăpeau era pierdut. Reuși să iasă și își dădu drumul, în picioare. Șocul căderii îl dezechilibră. Rămase câteva clipe la pământ. Privi în lungul aleii. Dinspre laboratorul de încercări, pe alee și pe islazul verde ce se întindea de o parte și de alta, ei veneau. Veneau cu zecile, care cu ce apucase în mână, cu răngi, cu bâte și cu furtune de cauciuc, stârnind un nor de praf precum turmele de bizoni în preerie. Fascinat, nu-și putea lua ochii de la ei; apoi își aminti că el era cel urmărit. O rupse la fugă cât îl țineau picioarele.
- Prindeți trădătorul! Prindeți trădătorul!
- Din cauza porcului ăstuia în care am crezut o să fim dați afară!
Cuvintele erau din ce în ce mai aproape de el, înaintea celor ce le rostiseră. Ieși pe poartă sub privirile uimite ale paznicilor. Se pipăi în buzunar – își lăsase cheile la șofer. Un autobuz opri chiar atunci în stație. Reuși să se urce; un noroc providențial făcu ca șoferul să închidă ușile tocmai când cei mai iuți urmăritori ieșeau la rândul lor pe poartă.
Aceasta fu cea de pe urmă mazilire a lui Petre Mazilescu. Nu mai fu niciodată văzut pe acolo.
- Gurile rele spun că, retras la vila sa „modestă” de pe șoseaua Afumați, e păzit în permanență de un bodyguard-kamikaze ce stă cu tot cu mașină în fața porții, iar când vrea să iasă în oraș e scos cu o limuzină cu geamuri fumurii și numai însoțit de 2-3 haldăi, povesti râzând Miron Burcea, aflat în vizită la TelinConstruct. Arest la domiciliu, nu glumă!
- Ce chestie nostimă, să obții în viață tot ce ți-ai dorit, dar să nu mai ai libertate, să te temi și de umbra ta, zise Silvia.
- Să mai spună cineva că nu se face dreptate pe lumea asta, până la urmă, conchise Ada, sorbindu-și cafeaua.

În preajma Crăciunului, Silvia îi făcu o vizită de una singură lui nea Gabi. Prietenii ei erau ocupați momentan până peste cap și promiseseră că se vor revanșa. De altfel Silvia, care îl cunoscuse pe Gabriel Luciu pe vremea când era singură și fără prieteni simțea pe undeva nevoia să îl vadă neînsoțită. Ada și Edi aparțineau unei alte etape a vieții, fiecare cu prinosul ei de dramă și bucurie.
- Orice lucru ne învață ceva, spusese călugărul convalescent. Iar eu am învățat că puterea Răului e trecătoare, pe când a lui Dumnezeu e veșnică. Iată că am apucat clipa când pot să merg din nou.
Sprijinit în cârje, dar savurând fiecare pas ca și când ar fi fost primul cosmonaut pe Lună, el descoperea viața din nou! Cu un moral mult ridicat, Silvia se întoarse cu trenul la București.
Se pare însă că echilibrul sufletesc era la ea o stare cu totul trecătoare, căci un alt neașteptat nor de furtună se ivise în lipsa ei la orizont. Un scandal chiar în sânul unitei familii de la TelinConstruct. De cum intră pe ușa firmei, i se înfățișă un tablou care o lăsă perplexă. În „camera de așteptare”, Casian stătea în picioare abătut, cu batista la nasul însângerat. Mirela, secretara, tocmai îi întindea, jenată, o hârtie și murmura niște cuvinte de consolare.
- Ce s-a-ntâmplat? exclamă Silvia uluită.
Casian își luă pentru moment batista de la nas, iar secretara se retrase discret.
- O neînțelegere, Silvia, nimic mai mult și ea observă că el avea lacrimi în ochi. Tocmai am fost concediat.
- Concediat?! Pentru ce?
- Pentru o glumă. O simplă glumă. Care s-a interpretat ... altfel.
- Altfel?
- Altfel. Ca ... hărțuire sexuală. Ada a considerat că am ... insultat-o.
Cum Silvia se uita la el nevenindu-i să creadă, continuă:
- Judecă și tu, Silvia. I-am spus că ei îi trebuie să aibă alături un bărbat hotărât și dintr-o bucată, ca mine, nu un papă-lapte. Ca mine, am spus, n-am spus pe mine. Nici măcar n-am făcut vreo aluzie la firea lui Eduard Telinschi. O glumă banală, ca să-i mai descrețesc fruntea. S-a interpretat aiurea ...
Fără să mai aștepte, Silvia puse mâna pe clanța biroului managerial.
- Lasă-i, sunt împreună. Nu te duce acum peste ei.
- Ba mă duc chiar acum, spuse Silvia și intră înăuntru.
Ada și Edi se întoarseră către ea. Păreau nervoși și preocupați. D-na Telinschi avu o tresărire și se trase involuntar un pas în spate când văzu lucirea din ochii Silviei.
- Vreau să vorbesc cu tine între patru ochi, i se adresă aceasta cu o furie măsurată.
Edi părăsi încăperea lăsându-le singure.
- Cum ai putut să faci una ca asta? spuse Silvia de îndată ce Eduard Telinschi ieși.
- Să fac ce? întrebă Ada cu un calm rece și un aer jignit, înfruntând privirea prietenei sale care se uita la ea acum ca la o adversară.
- Să-l concediezi pe Casian! Suntem trei patroni la firma asta, nu? Ai fi putut să mă consulți și pe mine, măcar din politețe. Ai fi putut să aștepți până mă întorc. Nu cred că măsura nu mai suferea amânare.
- Poate că politicoasă n-am fost. Dar în problemele de personal eu decid. Eu sunt managerul firmei. Și chiar dacă am fi supus hotărârea la vot, opoziția ta tot n-ar fi contat. Edi a fost de acord cu mine, deci eram doi contra unu.
- Va să zică așa! Așa va fi întotdeauna, nu? Voi doi contra mea. Foarte bine, Ada. Eu mă retrag din asociație.
Se priviră o clipă ochi în ochi. Era prima dată când se certau cu adevărat după atâția ani de prietenie. Și fiecare se simțea rănită de atitudinea celeilalte.
- Bine, răspunse Ada în cele din urmă. Cum dorești.
- Vreau să-mi recuperez banii care mi se cuvin.
- O să ți-i dau.
- Nu. Îi vreau imediat.
- Poftim? Ai înnebunit? Nu am atâția bani lichizi acum.
- Nu știu. Îi vreau acum.
Ada se uită la ea, nevenindu-i să creadă. Glasul i se auzi îndurerat și grav:
- Silvia, tu, prietena mea, poți să-mi faci mie una ca asta?
- Întocmai cum i-ai făcut și tu lui Casian.
Tăcură amândouă.
- Bine, spuse Ada pe un ton neutru. Bine, o să văd cum o să fac. O să-ți dau banii. Acum te rog să mă lași singură.
Silvia se conformă și Ada rămase ținându-și capul în mâini. În colțul ochilor i se iviră lacrimi de furie și de durere. În numai câteva minute se terminase o prietenie ce dura de aproape zece ani. Nu, nu putea lăsa lucrurile așa. Îi telefonă Silviei în birou, dar Edi răspunse că nu era acolo. O căută peste tot și n-o găsi; totuși ea nu ieșise din firmă. Când trecu prin dreptul bucătăriei, i se păru că aude pe cineva plângând. Deschise ușa și o văzu pe Silvia, cu fața la fereastră, hohotind. Simți că i se înmoaie picioarele și o luă în brațe, lipindu-și capul de umărul ei.
- Iartă-mă, te rog, iartă-mă Silvia! N-am vrut să-ți fac rău, crede-mă.
- Mi-au cedat nervii, rosti aceasta pe un ton de scuză. Ada, nu te pot lăsa să faci ce ai de gând! Nu te pot lăsa să-i faci un asemenea rău acestui om pentru un lucru atât de neînsemnat. Þin prea mult la tine! Pentru tine încerc să te opresc, nu numai pentru el.
Cum Ada o privea impresionată fără să vrea, ea continuă cu înflăcărare:
- Tu nu înțelegi că ăsta e un examen, e dacă vrei o cursă pe care ți-o întinde viața? Ada, nu repeta greșelile trecutului! Ai mai avut cândva în mână destinul unui om și decizia ta a dus la o tragedie. Te rog, nu repeta această greșeală! N-ai să ți-o ierți niciodată.
Justețea din vorbele Silviei avu efectul unui duș înghețat .
- Casian are nevoie acum mai mult ca oricând de slujba asta, își continuă Silvia pledoaria. E un an greu, un an crucial pentru fetițele lui și el are patru meditații de susținut. Nu lăsa un orgoliu stupid să mineze toate astea. Cred că pumnul pe care i l-ai dat e arhisuficient.
- Eu? Dar nu eu i l-am dat! exclamă Ada. Nu eu.! Edi. El a făcut-o. Pentru prima dată în viața lui mi-a luat apărarea.
- Oh! Atunci înseamnă că el a trecut examenul. „Când toate vinele vor fi ispășite ...”. Ai uitat? ... Ada, spune-i lui Casian că îl ierți.
- Nu-mi pot lua cuvântul înapoi, rosti aceasta cu jumătate de gură.
- Nici nu-i nevoie. Îi spun eu că hotărârea nu se putea lua decât în unanimitate. El nu cunoaște statutul firmei.
Ada se lăsă convinsă până la urmă și Casian rămase, însă nu pentru mult timp. Imediat după Anul Nou, își găsi de lucru undeva în Israel, o slujbă pe mulți dolari.
- Oricum aș fi plecat, Silvia, declară el cu năduf, refuzând să-și ia rămas bun de la Ada. Nu mai suportam să-i văd pe ăștia doi giugiulindu-se toată ziua.
- La naiba, Cas, răspunse d-na Beller zâmbind. Tu chiar te-ai aprins rău. Ești îndrăgostit de-a binelea.
- Nu-i vorba acum de dragoste, ci de dreptate. Băiatul ăsta „de zahăr” devenit peste noapte leu-paraleu n-o merită pe Ada. Dacă aș fi întâlnit o femeie ca ea în tinerețe nu mi-aș fi bătut joc cu atâta cruzime de sentimentele ei.
- N-a fost chiar așa, Cas. Edi a plătit un preț ca s-o recâștige pe Ada. Amândoi au fost vinovați. Și amândoi au plătit. Nu le pizmui fericirea.
- În fine, să nu ne batem capul cu ceea ce nu ne aparține! declară el și o sărută pe frunte pe Silvia. Apoi coborî scările fredonând de necaz:
„Adeline, Adeline, geaca ta din vinilin ... ”
Vocea lui îi răsună multă vreme Silviei în urechi. Se întoarse în birouri, dar nu se putea apuca de lucru. Se simțea rău de ceva vreme. Avea grețuri și dureri de cap și o stare continuă de discomfort fără vreo cauză aparentă. Răul continuă și în săptămânile care urmară. Speriată, îi povesti Adei și îi ceru sfatul. Prietena ei o privi lung. Zise apoi deodată:
- Ascultă, Sil, nu cumva e cu ochi și cu sprâncene?
- Ești nebună, replică d-na Beller. Nu l-am mai văzut pe Ariel din septembrie. Am avut trei cicluri de atunci.
- Ei și? Tu n-ai auzit de sarcini atipice? Sarcini cu sângerare normală până prin luna a treia?
Ea rămase cu gura căscată. Nu, nu se gândise la asta, nu îndrăznise. Să se fi fructificat șansa ei? Să fie aceasta, ce-a de-a treia șansă? Oare numărul 3 era într-adevăr, numărul vieții ei? Nu voia să spună cu „noroc”, căci norocul i se părea un apanaj al șmecherilor. Poate că da, în definitiv ea și Ariel nu reprezentaseră oare unul pentru altul, ce-a de-a treia dragoste și cea mai frumoasă?
Cu inima strânsă se duse la un consult medical. Fără ca Silvia să spună nimic din prezumțiile ei și după o examinare atentă la ecograf, verdictul doctorului și al vieții fu clar:
- D-nă Beller, pregătiți-vă sufletește pentru vestea cea mare!


Cam la vremea când Silvia trăia uluitoarea și fericita noutate, fostul său șef, William Lacey, era preocupat de o decizie importantă. Procesul celor două societăți se terminase. Așa cum era firesc, victoria fu de partea în care se afla dreptatea. Adică de partea britanicilor. Numai că Sir William și IREEN-ACAB-ul avură într-un fel soarta învingătorului de la Trafalgar. Atunci, după victorie, urmase moartea amiralului. Cu toate că IREEN SA-ului i se interzisese prin hotărâre judecătorească să mai comercializeze tipul respectiv de aparate, prejudiciul produs – indirect – prin acel joc de interese atât de exact sesizat de Ariel – era imens. Cât despre daunele care ar fi putut eventual compensa o parte din el, instanța hotărâse ca societatea română să le plătească eșalonat: se urmărise astfel evitarea unei maree sociale.
Așa că victoria judiciară era, ca în multe alte cazuri similare, un soi de amăgire. Ca lucrurile să fie și mai rele, pe întreg parcursul ultimului an, fusese la IREEN-ACAB o fluctuație nemaiîntâlnită de personal. Dacă la vecinii de peste gard salvarea consta în număr și în grevele ce se țineau lanț, oamenii neavând unde pleca, în schimb salariații de la ACAB Industries, profesioniști unul și unul și „nelegați de glie” prin povara propriei neputințe, se puteau oricând duce la mai bine. Așa cum se întâmplă în situațiile în care se poate alege, fiecare alesese calea cea mai comodă. Probabil că numai cei disperați luptă până în pânzele albe. Poate că doar ei demolează regimuri politice, influențează justiția, schimbă cursul istoriei.
Și venind vorba de calea cea mai comodă, iată că ajungem și la decizia importantă ce stătea în fața mai-marilor de la ACAB. Într-un moment super-oportun și în chipul cel mai neașteptat, Sir William primi o propunere de cumpărare. Se pare că acțiunile institutului cvasi-falimentat interesau pe cineva. Când în colectivul „Hidromonitor” se auzi despre cine era vorba, comentariile fură aprinse. O parte din acțiuni urmau să fie răscumpărate nici mai mult nici mai puțin decât de ... statul român.
- Da, spuse Miron Burcea, adică de cei din umbră, cei care au făcut ca piețele să ni se închidă. E o idee trăznet să cumperi cu banii statului, dar să bagi profitul în buzunar. Genial, nu? Au văzut câți bani se pot scoate din ideile altora, adică în speță ale noastre, celor ce ne-am stors creierele aici. Mai profitabil decât să scoți comisioane vânzând marfă de la foc străină. Acum când totul a fost pus la punct, e simplu. Ei nu fac decât să ridice barierele. Și probabil între timp au născocit și ceva legal ca să bage în buzunar cât mai mult. Numai că vor avea o surpriză, spuse el către un coleg de la alt colectiv ce participa la discuție. Ceilalți schimbară priviri complice. Ei știau.
- Și celălalt investitor? Cine e? întrebă cineva, curios.
- O persoană particulară, se pare. Un mare mahăr. Un politician.
- Să-i ia ... Omul trase o înjurătură.
Oamenii începură să râdă și cel străin de colectiv îl luă de o parte pe Miron Burcea.
- Care e surpriza de care vorbeai adineauri?
- E simplă ca bună ziua. Fiecare își face iluzii că va scoate o căruță de bani din proiectul HM. Și englezii care își închipuie că plecând îl pot lua cu ei, și cu scumpii noștri conaționali care vin în locul lor și care vor să cumpere licența. Atâta doar că el este acum proprietatea noastră intelectuală. A celor care am lucrat la el. Am brevetat invenția. Omul îl privi uimit.
- Și legea permite?
- E o găselniță. Fiind vorba de noul Hidromonitor, cel care înlocuiește vechea variantă, strașnică la nivelul anilor ’90 dar depășită acum, se întrunește condiția ca prototipul să nu fi fost încă scos pe piață. Apoi legea prevede că dacă informezi firma angajatoare și în termen de 60 de zile – aceasta nu revendică invenția, atunci poți s-o faci tu, ca angajat care ai realizat-o. Noi i-am informat pe acești onorabili „sir”-i dar ei erau prea ocupați cu procesul ca să le mai cadă fisa. Așa că ... abia aștept să-i aduc la cunoștință lui mister Lacey noutatea.
- Ești strașnic, pe cinstea mea, exclamă colegul lui Miron Burcea. Cum ți-a venit așa o idee?
- M-a sfătuit un prieten de departe, răspunse el surâzând.