agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1181 .



Chemarea destinului
proză [ ]
Capitolul V - Chemarea destinului (1)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TAUNUL ]

2010-10-05  |     | 



Sala de judecată a fost plină ochi. La fel era și holul. Lung și îngust, populat. Martori, pârâți și reclamanți, jandarmi și avocați, rude ale persoanelor aflate în diferite procese civile ori penale programate în acea zi la aceeași instanță de judecată, respirau aerul greu ce se încălzea de la o oră la alta fără să fie împrospătat. Puțini erau cei care asistau din curiozitate la desfășurarea mai multor procese. Majoritari erau cei implicați ori interesați de o singură acțiune, dar unii au venit din timp să aibă un loc asigurat pe scaune și bănci, în timp ce alții nu au consultat ordinea pe lista de ședință, afișată vizibil pe ușă și, odată intrați, au rămas acolo în așteptare.
În forfota aceea permanentă, în care liniștea și ordinea era instaurată cu greu de jandarmi ori de vocea judecătorului, era greu să mai comunici. Acea lume pestriță se înțelegea mai mult din priviri. Mimica era la preț de cinste.
Iuliana s-a prezentat cu doar o jumătate de oră mai înainte de cea indicată în citația primită. A intrat cu teamă încă de la ușa principală a clădirii Judecătoriei. Se făcuse mai mică și părea zgribulită, iar Silvia și Tudor nu au reușit să o încurajeze prea mult. Erau și ei covârșiți de importanța momentului. Aveau și ei aceleași emoții puternice, împletite cu teamă și rușine, cu dorința de a se face dreptate și de a se răzbuna prin acel act de dreptate. Doreau o pedeapsă maximă, crudă, deși erau conștienți că răul era făcut și fata va purta întreaga sa viață acel stigmat menit să-i schimbe soarta, indiferent de greutatea pedepsei ce urma a se pronunța.
În capătul holului, Octavian discuta calm cu prietenul său, avocatul George Hanganu, asistați de Amalia. Era o situație rară și destul de delicată. Avocații părților aflate în conflict de interes erau prieteni și aveau puncte de vedere comune în ceea ce privește cazul lui Gabriel. În plus, niciunul nu urma să fie plătit pentru prestație. Octavian a fost convins de patronul său și de mila ce l-a cuprins cunoscând în amănunt situația familială a Iulianei, dar și de caracterul tatălui ei, un om conștiincios la locul de muncă, sărac dar modest, onest și cinstit. Motivația avocatului Hanganu era total deosebită. A plăcut-o pe Amalia de când a cunoscut-o, și l-a impresionat dăruirea ei pentru a-și apăra prietenul. Era un aspect pe care foarte rar l-a întâlnit în asemenea situații, mai ales în rândul cuplurilor de oameni bogați. Nu mai puțin adevărat a fost și faptul că nu putea refuza rugămintea prietenului său din copilărie.
Când a observat-o pe Iuliana, însoțită de ambii părinți, Octavian s-a scuzat și a mers să-i întâmpine. A încurajat-o atât cât s-a priceput. O pregătise anterior cu privire la desfășurarea procesului în sine și a reușit să-i insufle suficient curaj pentru a face act de prezență. Ea s-a înviorat când l-a văzut. Avea mare încredere în el și îl aprecia pentru felul delicat și prietenos, chiar protector, în care i-a vorbit despre cele întâmplate și despre consecințele posibile asupra psihicului și viitorului ei.
În sală au reușit să se așeze pe băncile din primul rând. Iuliana era impresionată de robele și prestanța pe care o creau acestea judecătorului, grefierilor și avocaților. Mai apoi îl privea cu uimire pe judecător când vorbea, sigur pe el, cu voce limpede, puternică, dominând întreaga prezență. Dar, mai uimită a fost de apariția „violatorului” flancat de doi polițiști ce-l conduceau ținându-l strâns de brațe, deși era încătușat. Ea nu a știut cine este. Nu a fost atentă la anunțul președintelui completului de judecată ori la efectuarea apelului părților și a persoanelor citate.
Era furată de forfota generală și de manifestarea oamenilor aflați în diferite ipostaze. Era o lume nouă, deosebită, despre care nu știa nimic. În plus, avea siguranța că avocatul este lângă ea și știe ce are de făcut în contul ei. A fost impresionată de felul în care era adus arestatul și de privirea lui limpede, cinstită, în care a citit disperare împletită cu speranță.
– Acesta este cel în cauză, Iuliana. El este autorul, i-a șoptit Octav la ureche. Acesta este omul. Îl recunoști, presupun...
– Cum? Acesta? Nu, nu se poate! Nu el a fost.
– Te rog să te liniștești și să-l privești cu atenție.
– Ce să privesc? Nu este el și gata! Acela era scund, avea chelie și era urât. Înfiorător. Acesta... acesta... nu știu cine este, a îngăimat Iuliana învinsă de o teamă nelămurită ce se stabilise în subconștientul său, dar și de lacrimile ce au început să-i curgă din ce în ce mai mult, fără să le poată opri.
Octav i-a căutat cu privirea pe George Hanganu și pe Amalia. Când privirile li s-au întâlnit, Octav a arătat cu degetul spre învinuit în semn ne negație. Apoi a întors capul spre judecător, fără să observe însă manifestarea de bucurie a Amaliei.
Fiind vorba de prima înfățișare, magistratul a verificat mai întâi regularitatea actului de sesizare și a constat că acesta este făcut cu respectarea prevederilor legale, nefiind neregularități. Era același judecător care, potrivit procedurilor în vigoare, a verificat legalitatea și temeinicia arestării preventive înainte ca durata acesteia să expire. Apoi, grefiera de ședință a făcut o prezentare succintă a actului de sesizare în conformitate cu regulile de procedură penală. Imediat după, aceasta a întrunit instanța, care a explicat inculpatului toate detaliile cu privire la drepturile ce i se cuvin.
S-a mers mai departe, urmându-se, pas cu pas, prevederile legale referitoare la desfășurarea ședinței având ca rol soluționarea cauzei penale privind inculpatul Breazu Gabriel. Inculpatul și-a susținut nevinovăția și a cerut audierea martorilor prezenți, în timp ce partea vătămată a provocat rumoare în sală declarând că nu-l recunoaște pe inculpat. Ea s-a exprimat foarte clar:
– Nu este acesta omul care m-a răpit. Nu este acesta omul care mi-a făcut rău. Nici nu seamănă cu el.
Gabriel a ridicat capul pentru prima oară de când a intrat în sală și a căutat o pe Iuliana cu privirea. Nu-i venea să creadă. Surpriza a fost uriașă, mai ales pentru el. În ochii lui au prins a străluci scânteile speranței multiplicate în vii culori de lacrimă curată. Iar publicul, ceva mai târziu, stârnit de cuvântul reprezentantului Ministerului Public, s-a manifestat surprinzător de solidar cu inculpatul, dar zgomotos și greu de stăpânit. Procurorul Dincă ceruse Instanței de judecată condamnarea sa la pedeapsa maximă prevăzută de Codul penal pentru faptele comise. Îl indica pe acesta cu degetul arătător și exprima teatral acuzațiile, cu voce sigură și tonalități în creștere permanentă. Doar intervenția hotărâtă a judecătorului și atitudinea ostilă a jandarmilor a reinstaurat liniștea în sală. O liniște sfărâmată destul de repede în momentul în care avocatul inculpatului a declarat de la început nevinovăția acestuia, reamintind că nici victima, în cuvântul său liber exprimat, nu îl recunoaște ca fiind autor al faptelor de care era acuzat. A solicitat judecătorului prezentarea probei cu martorii aflați în sală, care pot adeveri afirmațiile sale. Procurorul s-a ridicat nemulțumit și a cerut președintelui instanței de judecată respingerea cererii formulate de apărător. Respingerea cererii acestuia s-a pierdut în gălăgia ce devenise dominantă în sala de ședință. Publicul a savurat decizia președintelui instanței de judecată. Era ceva de absolut nou pentru oamenii de rând prezenți acolo.
Greu i-a fost judecătorului să reinstaureze liniștea. A reușit numai după ce i-a anunțat că, în caz contrar, va fi nevoit să evacueze sala. Dar și mai greu i-a fost să ignore unele momente de procedură, bazat pe convingerea sa intimă, nealterată de părțile din procesul penal ori de alte influențe, că ceea ce face este necesar pentru stabilirea adevărului, chiar dacă era vorba de judecata în primă instanță.
Þinând seama de faptul că victima a declarat prin intermediul avocatului apărării că nu-l recunoaște pe inculpat ca fiind autorul faptei și având în vedere declarația celuilalt avocat cu privire la existența unor declarații depuse de organele de poliție și neincluse de procuror în dosarul cu pricina, judecătorul a dispus audierea tuturor celor prezenți în sală..
În plus, spre deliciul publicului ce părea că asistă la un spectacol de tragi-comedie, a respins din nou cererea procurorului de neadmitere a cererilor avocaților. Când martorii, în special Amalia și șeful de schimb al lui Gabriel, au convins că inculpatul nu a lipsit de la serviciu și că există foarte mulți martori care să confirme prezența sa la serviciu în ziua comiterii delictului, o mare parte din cei prezenți în sală au început să huiduiască și să-i adreseze procurorului cuvinte jignitoare.

Târziu, aproape spre seară, după epuizarea tuturor cazurilor, în urma deliberării, președintele completului de judecată, asistat de grefiera ce abia se mai ținea pe picioare după o zi extrem de agitată, s-a pronunțat, în ședință publică. Sentința a fost primită cu aplauze, situație rar întâlnită în sălile de judecată din România. Inculpatul Breazu Gabriel a fost achitat, stabilindu-se că nu el a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată.
Nemaiavând cătușe și considerându-se eliberat, Gabriel își făcea loc spre ușă, urmat de cei doi polițiști ce-l aduseseră de la arest, încercând să scape, rușinat, de îmbrățișările gălăgioase ale Amaliei și ale celor trei colegi de serviciu veniți la proces împreună cu șeful de schimb. A întors capul s-o vadă, curios, pe Iuliana. Privirile li s-au încrucișat și, deși amândoi lăcrimau și erau covârșiți de sentimente și trăiri diferite, s-au salutat cu o ușoară înclinare a capului, zâmbindu-și. Zâmbetul lui transmitea recunoștință și simpatie. Zâmbetul ei avea o încărcătură ciudată de milă, de regret și încurajare.
Aproape de ușă, răzimat de zid, un bărbat cu părul aproape alb, mototolea o pălărie ce părea a fi fost nouă, plângând. Gabriel l-a privit în trecere. „Săracul de el! Ce necazuri o avea? Cred că e venit de la țară. Mamă, Doamne! Ãsta-i tata!”. S-a descătușat din mâinile Amaliei și s-a aruncat în brațele lui după ce a îmbrâncit două femei ce-i stăteau în cale.
– Tată! Ce cauți matale aici, tată?
– Eu... eu te caut pe tine, fiule. Iartă-mă că te-am certat! Nu te-am crezut...
– Nu-i nimic, tată! Nu am de ce să te iert. Nu ești vinovat cu nimic. Ce face mama, e bine?
– Păi, ce să facă și ea? Cu treburi și plânge toată ziua.
– Să mergi acasă și să-i spui cât mai repede, tată!
– Da. O să merg. Tu nu vii acasă, fiule? l-a întrebat Vasile ștergându-și lacrimile cu palmele ce-i tremurau pe obraji.
– Ba o să vin. Să văd ce este la serviciu și când îmi pot lua liber.
– Să vii, Gabriele tată! Să vii cu fata asta, că tare-i curajoasă și frumoasă.
Gabriel nu putea promite mai mult. Știa de la avocat că până la epuizarea termenului de recurs sentința nu putea fi definitivă. „Ce tâmpenie și treaba asta! Te declară nevinovat, dar nu-ți redă imediat libertatea. Nu poți pleca acasă din cauza unui cretin care a făcut legea asta strâmbă, comunistă!”. Se uita cu recunoștință la Amalia, dar și cu mult drag.
– Poate că nu vei pierde cheile. Poate te voi găsi acasă.
– Să crezi tu! s-a semețit Amalia. Nu voi fi acasă. Voi fi la poartă să te aștept când ieși, prostuțule! a continuat ea repede ca să nu-l sperie.
Nu se speria el numai dintr-atâta. Trecuse prin multe necazuri. Viața l-a învățat să reziste, să nu dea înapoi, să nu-și piardă speranța și să fie cinstit oriunde s-ar afla și în orice împrejurare. Cinstea era, din punctul său de vedere, cel mai bun avocat. A privit-o pe fată senin, în ochi, înainte de a ieși. Ar fi vrut să-i mai spună că trec repede zilele.

*

La câteva săptămâni mai târziu, pe comisarul Grosu l-a prins înserarea în biroul său. Încerca să sistematizeze unele informații și stătea în cumpănă cu privire la luarea unor hotărâri. Încropise un plan de măsuri, dar, nemulțumit, a rupt hârtiile ce nu așteptau decât semnătura sa pentru a pleca spre executanți, a oftat și s-a apucat să lucreze destul de nervos. Telefonul a avut darul să-l enerveze mai rău decât era, cu sunetul său strident și prevestitor de alte probleme.
– Alo, da!... Am onoarea să vă salut, domnule comisar!... Cum?... Desigur, nu se pune problema... 10 minute doar... Mulțumesc! a răspuns el precipitat, uitând să mai salute la încheierea discuției fulger. A adunat hârtiile de pe birou, înfrigurat, le-a închis într-un sertar și a ieșit foarte grăbit din încăpere...
– Asta-i treaba, domnule și nu am altă soluție, și-a încheiat comisarul Olaru monologul cu voce ștearsă, lipsită total de entuziasmul ce-l caracteriza. Am trei zile să mă prezint la Inspectoratul Poliției Județului. Nici nu știu sigur pe ce funcție și la care anume Serviciu voi fi încadrat.
– Îmi pare atât de rău, domnule comisar! Sincer. Să aibă legătură cu ultimul caz, cu violul? Dumneavoastră ați lucrat corect și ați avertizat că...
– Nu știu nimic, colega. Generalul dă numai ordine, nu și explicații. Personal, sunt de părere că schimbările ordonate la vârful ierarhiei au generat modificări în organigrama instituției. Cum se schimbă conducerea, se schimbă și vârfurile la direcții și servicii.
– Da, înțeleg. Iar aceste vârfuri vin cu oamenii lor, chiar dacă înlocuiesc profesioniști adevărați, târșiți în adevărata muncă de poliție. E posibil ca ziua de mâine să mă arunce și pe mine cine știe pe unde, a clătinat capul comisarul Grosu cu amărăciune și dezgust, chiar dacă nu sunt eu un specialist de talia dumneavoastră.
– Mda, dacă nu și-ar băga politicul coada, ar fi foarte bine. Am avea continuitate în muncă și altele ar fi rezultatele, dar hai să schimbăm subiectul. Devine prea interesant pentru cine poate trage cu urechea...
– Că n-or fi plantat microfoane și prin barul ăsta de trei parale! s-a arătat revoltat polițistul, clătinându-și capul a dezgust. Cred că la cafeaua asta, neașteptat de bună, ar merge un coniac bun. Nu se face gaură-n cer dacă ne permitem și noi un asemenea lux. Ce ziceți?
– Eu nu mă socotesc a fi în timpul serviciului. Da! Hai, că n-o fi foc! Dumneata ai comandat cafeaua, eu comand coniacul. Fiecare își achită comanda. E bine? a propus comisarul Olaru, mai în glumă, mai în serios, dorind să alunge melancolia ce-i cuprinsese pe neașteptate.
Au aprins țigările și au pufăit în liniște câteva minute. După două înghițituri, comisarul Olaru a rupt tăcerea. Privea în gol la primele cuvinte și regretul i se citea pe față și în ochii înconjurați de cearcăne.
– Știu că nu mai am atribuțiile care să-mi justifice întrebarea, dar îți spun prietenește. Mă roade rău că nu am reușit atunci să descoperim autorul. Mă frământă încă faptul că un asemenea om este în libertate și poate face oricând rău. Ce rezultat a avut acea investigație? Aveți piste noi, sau flerul mi-a jucat feste?
– A fost destul de dificil și, din păcate, este la fel și acum. O parte din alimente au fost cumpărate a doua zi din comuna „B”. Provin, în mod sigur, din magazinul cel mai fălos de acolo. Nu există in alte unități alimentare.
– Poate că le a adus din București și...
– Mă scuzați, vă rog, pentru întrerupere! Am stat de vorbă cu fata pe îndelete. Nu le-a adus în prima noapte acel individ. A doua zi a plecat și le-a cumpărat. Se pregătea pentru noaptea în care a zis că așteaptă niște prieteni. A obligat-o să pregătească de mâncare și să se facă frumoasă. Femeia aia pe care dumneavoastră ați vrut s-o rețineți, dacă vă amintiți...
– Ei, cum să nu? Anița Aga... Agavriloaie!
– Exact! Femeia aia, Anița, a cumpărat o parte din alimente. Tot de acolo. Ambalajele nu mint. Sunt unicat în comună, a precizat polițistul și imediat a sorbit din pahar, parcă să alunge gustul amar provocat de aducerile aminte.
– Bun! Ce a urmat? Declarații, descinderi...
– Din păcate, nu. Am întâmpinat rezistență din toate părțile. Clanul Cărămizaru este puternic și nu se poate pătrunde ușor în tainele lui. Competența mea nu se întinde până acolo.
– Stai puțin, colega! Nu erai în cercetarea faptelor începute aici, dar consumate...
– Nu, domnule comisar, mă scuzați! După proces, la câteva zile, mi s-a atras atenția că depășesc competența teritorială! a răspuns comisarul Grosu cu mare dezamăgire în voce și privire. O dezamăgire îmbrăcată în mantia revoltei neputincioase.
– Clanul Cărămizaru... Mda!... E ușor de înțeles de ce s-a pus problema.
– Adică, ce vreți să spuneți, domnule comisar?
– Că acest clan, Cărămizaru este de ceva timp în vizorul celor de la DIICOT. (Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) Ofițerii au înaintat destul de bine la un moment dat. La fel și procurorii. Era o colaborare laborioasă și am convingerea că se putea finaliza cu succes, dacă se mergea mai departe, a precizat comisarul cu voce scăzută, în timp ce ochii îi plecaseră în scotocirea fiecărui colț al încăperii și se opreau câte o clipă pe toate persoanele aflate la alte mese și, îndeosebi, pe barman și ospătari. Se pare că au fost ceva plângeri și, evident, indicații voalate de tărăgănare ori de încetare a cercetărilor.
– Formidabil! A exclamat comisarul Grosu aplecându-se peste masă, parcă în dorința de a sorbi mai bine cuvintele. Cu ce dracului se ocupă ăștia de au pile sus de tot, domnule.
– Cu multe! Inclusiv cu traficul de persoane. În cele mai variate forme. În speță, femei! Pentru prostituție ori alte forme de exploatare sexuală. E posibil să nu fi mers prea bine colaborarea cu serviciile similare ale țărilor interesate. Era vorba, în special, de Spania și Italia.
– Mai degrabă au fost niște interese de alt gen, dacă-mi permiteți.
– Este foarte greu de documentat activitatea infracțională de acest gen. Deci, să nu ne gândim neapărat la un conflict de interese...
– Păi, stați puțin, domnule comisar. Iertați-mă! A exclamat imediat polițistul observând o undă de nemulțumire pe fața interlocutorului. Dacă ne amintim de un anumit segment din declarațiile acelei fete, Iuliana, violatorul intenționa să aducă prieteni în a doua noapte. O dorea elegantă! O dorea frumoasă! De ce? Ca să-i crească valoarea, domnule.
– Da, știu. Am intuit de cum am ascultat-o. Dar, referitor la discuția noastră, este clar că exact la acești Cărămizaru urma să ajungă fata. Proviziile procurate din rețeaua de magazine a clanului ne conduc la această concluzie. A fost la ei, le-a povestit că are „marfă” proaspătă și i-a invitat s-o examineze, să stabilească prețul și poate chiar să o vireze. Asta am dorit să poți documenta la acea vreme dumneata cu oamenii dumitale și cu acel procuror „știe tot” care m-a dezamăgit atunci, deși îl știam ca fiind un profesionist.
– Domnule comisar, știți dumneavoastră care este lozinca de intimidare a șefului clanului? „Bă, află mai întâi al cui e câinele. Pe urmă, vezi dacă mai dai în el!”. Cu asta începe ori de câte ori cineva de la noi se apropie în vreun fel.
– Ai avut și dumneata ocazia să o auzi în direct? A întrebat, ușor ironic, comisarul Olaru, mai mult din dorința de a destinde conversația.
– Nu. M-a ferit Dumnezeu, că nu știu cum aș fi reacționat. Asta a spus-o șeful de post din comuna aceea. Cu lozinca asta l-a pus la punct și nu are curaj să se ia de ei, orice ar face. Cărămizaru face legea în comună. M-a informat omul meu care a făcut ceva investigații acolo.
– Domnule comisar, te cunosc de multișor. Mi s-a părut mie că ești mai curios, ori doar mi s-a părut? Șeful acela de post...
– Nu vi s-a părut. Curiozitatea mea s-a oprit în momentul aflării numelor ce s-au vehiculat în legătură cu clanul Cărămizaru. Am înțeles că acolo v-ați gândit mai întâi. Cumetrii la cel mai înalt nivel. Naș la botez, naș la cununie. E nevoie să dau nume?
– O, nu! La cel mai înalt nivel. Numai două sau trei persoane realizează cumetrii în medii de acest gen...
– Exact. În legătură cu șeful de post, am îndoieli cu privire la informațiile pe care ni le-a pus la dispoziție. M-am gândit că tocmai prezența în joc a oamenilor lui Cărămizaru a făcut ca el să oscileze, să dea înapoi, și, foarte probabil, să nu-și facă datoria, a precizat comisarul Grosu foarte sigur pe afirmațiile făcute.
– Da, dar îmi este teamă că mai este ceva pe lângă ceea ce spui dumneata, pe bună dreptate. Ceva ce ține de el, de trecutul lui. Oare cei care vor prelua cazul, vor reuși să pună cap la cap toate aceste elemente? Mă îndoiesc. Îmi pare rău, dar am convingerea că nimeni nu va pedala pe continuarea și adâncirea cercetărilor în acest caz. Se uită dosarul pe undeva, printre altele cu AN, așa că violatorul se bucură de libertate. Știi, actele de la Borș erau cele însușite de la agentul de pază, când l-au bătut. Același infractor a fost...
S-au despărțit cu părere de rău și cu gustul acela amar în cerul gurii. Gustul înfrângerii și al neputinței în fața mentalităților învechite, în fața inerției și incompetenței. Erau triști și pesimiști, dar hotărâți să lupte, să nu se oprească. Știau prea bine că timpul nu stă pe loc, că se scurge imperturbabil în propria-i infinitate.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!