agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-05 | |
Există un moment zero. Acum și aici, în garsoniera din Strada Orelor. Prima dată când umblu pe tavan. Atârn cu capul în jos și părul vâlvoi, călărind policandrul, ca o vrăjitoare pe mătură, gol și fericit ca Margareta lui Bulgakov, sub halatul cu poalele răsfrânte, de sub care se ivește penisul flasc, împins de forța gravitației peste baza crescător voluminoasă a burții orogene și lipit de tija rece a policandrului.
De aici, de sus, mă contemplu stând sub mine, în fotoliul acoperit de un mileu. Nu-mi dau seama ce fac, probabil nimic, parcă mă legăn, parcă gem și îmi răzuiesc pielea de pe degete cu unghiile, până când pe ciorapi se depune un strat grosuț de pudră sau praf, ce-mi amintește, fără motiv aparent, de o fărâmă de ciocolată aerată. Momentul zero: eu-stalactită regăsindu-mă în fotoliu. Îmi umflu bojocii și îmi umplu gura cu un cocoloș de flegmă, apoi mă scuip drept în creștet. Sputa n-o azvârl, ci o las să se prelingă, în așa fel încât între noi doi, sau mai corect spus, în mine, să existe o conexiune. Pe firul tot mai subțire de salivă se cațără, contra cronometru, un păianjen. Mai, mai să ajungă la buzele mele, când brusc firul se rupe, iar păianjenul planează, cu toate picioarele împrejur, egal depărtate, ca spițele unei umbrele, până reușește să aterizeze pe gură, creându-mi o senzație violentă de vomă. Suflu ca să-l depărtez, iar monstruoasa arahnidă se rostogolește pe brațul fotoliului, spre parchet, într-un târziu își recapătă echilibrul și, cu ultimele forțe, se ascunde într-un papuc. Tremur de scârbă. Îmi este milă și întind mâna. Cu mișcări circulare mângâi după ureche, unde știu că-mi place. Simt atingerea și mă uit, mă descopăr și strig, coboară de acolo, poate cazi și-ți rupi vreun picior!, răspund, să n-ai tu grijă, vezi-ți mai bine de medicamentele tale!, pufnesc, leguma are glas!, pe urmă, doar ca să-mi fac în ciudă, mă plimb în patru labe, înainte și înapoi, de-a lungul și de-a latul tavanului. Sâc, sâc, tu ăla îndopatul cu antidepresive, așa-i că ți-ar plăcea să te plimbi și tu? Mă enervez și sar să mă prind. Mă feresc, deși nu e nevoie, distanța e relativ mare și oricum n-am destulă vlagă în oase, cât să execut salturi spectaculoase. Fotoliul se răstoarnă. Mă tuflesc de podea, cu un zgomot sec, de dop scos dintr-o sticlă de șampanie. Din stadiul de enervare trec rapid la furie. Dibuiesc un papuc, tocmai cel din care văd că iese, în mare grabă, păianjenul. Arunc, dar nu mă nimeresc, lovesc doar lustra, iar unul dintre becuri pocnește. Deșurubez cu grijă becul, folosind o mănușă, fixez ținta, imit uruitul unui bombardier, apoi fluier ca un proiectil în picaj. Mă feresc atâta cât pot, însă tot mă rănesc la picior, ameninț cu pumnul, Dumnezeii mă-tii, o să cobori tu până la urmă! N-am cu cine, proștii nu știu de glumă!, fac un gest a lehamite, nu mă mai bag în seamă. Caut să mă sprijin de unghiul în care tavanul se scurge în podea, printr-un jgheab de 90 de grade format de pereții dinpre nord și est. Acolo e întotdeauna mai frig și răcoarea are un efect tonifiant. Mă înfășor în halat și încerc să-mi aranjez părul. În zadar. Podoaba capilară, încă bogată, seamănă cu un snop de ceaprazuri argintii și eu însumi, din depărtare, probabil că sunt confundat cu un țurțure de gheață. Aleg o poziție comodă și scot un pix și o riglă. Liniez cu răbdare o porțiune din plafon, ca într-un caiet de dictando, apoi îngenunchez și încep să scriu. Mă las baltă, parcă-s un bufon, uite-mă cum m-am întors cu fundul la mine, cu poala capotului înnodată la brâu și m-am aplecat atât de mult, încât observ, cu jenă, că sunt vegheat de un ochi excesiv de curios, probabil atins de catarctă, înconjurat de gene lungi și cârlionțate. Uite-mă cum mâzgălesc inepții. Am transpirat. Greu, foarte greu, mă reinstalez în fotoliu, ca la bordul unei nave-amiral. Pândesc în jur, doar eu de lângă lustră, dar cu totul absorbit de compunerea ce se naște din varul de pe tavan, ca un text scrijelit cu un cui, pe un trup. Nu sunt un pericol, pentru moment. Răduțu e plecat. Îmi dau pantalonii jos. Rămân în chiloți. Pipăi în zona fosei popliteale, ocazie cu care, oarecum trist, dar consolat, constat că îmi scârțâie genunchii. Dau peste cusătura minusculă. Nu vreau să-mi amintesc cât de dureros a fost să cos cu un fir de păr, fără anestezie, în fiecare zi câte un milimetru. Sau cât a durat să feliez o suprafață microscopică de piele, sub care am ascuns... Cumva mi-am dat seama ce se petrece dedesubt? Respir ușurat. Alarmă falsă. Doar am schimbat pixul cu un stilou, ca să marchez tonalitatea. Nu mă pot abține și auto-persiflez: dacă maestria de a obține contrapunctul stă în diferența dintre un pix și un stilou, nu mai bine m-aș apuca eu de vânzări? Dar n-am timp de ironii. Din clipă în clipă se pot auzi pașii lui Răduțu. Dau la o parte, ca și cum aș deschide fereastra unei case pentru păpuși, pătratul decupat de piele. Dindărăt extrag o hârtie cât o unghie, subțire ca o lamelă. Atent, folosind două scobitori, o despăturesc, am răbdare, ca nu cumva să o rup, peste o oră am între degete un timbru încă ilizibil, peste altă jumătate de ora țin între degete o coală A5, în sfârșit, după alt ceas de trudă și frică, izbutesc să mă lupt cu o foaie A3, exact porțiunea de care am nevoie. Dacă n-aș fi urmărit și nu mi-aș primejdui viața, până seara aș reuși să despăturesc întreg manuscrisul și l-aș derula peste fereastră, până în stradă, precum pletele frumoasei ferecate în turnul de fildeș. În buzunarul de la piept am un creion bont. Îl ascut între dinți și cu o apăsare din încheietură, ondulez prima literă. Momentul zero. Singurul prezent acceptat de comun acord. De aici, eu ma întorc până unde o să-mi permit. Pa, Eva, ne reîntâlnim în trecut, într-o buclă temporală sau la o cafea din care a rămas doar amintirea gustului prea amar. Răspund doar la numele de “Tătăițul”. Eu-de-pe-tavan ți-o voi lua înainte, nepoata mea dragă, te voi aștepta undeva hăt departe în viitor, te voi încolți cu propria mărturie. Doar dacă îmi vei zice “laiolul”, voi lăsa de înțeles că noi doi ne cunoaștem. Ne adâncim fiecare în scris și încet, încet, în cameră nu rămâne decât momentul zero: gras, cu șuncile rânduite în falduri, cu spatele pătat de o boală incurabilă de piele, cu o gușă ca o babețică roz și cu unul dintre picioarele enorme și păroase împins, cu destule eforturi, prin balcon, peste pervaz. Aici, în prezent, nu mai există nici “tătăițul”, nici “laiolul”. Noi suntem deja tot mai departe, unul în trecut, celălalt în viitor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate