Cu mapa sub braț și cu mâna liberă pe clanța ușii de la biroul în care făcuse ordine înainte de a pleca acasă, judecătorul Preoteasa fredona liniștit ultima melodie pe care o ascultase, cu întreruperi, la Radio România Actualități. Sunetul strident al telefonului de serviciu l-a amuțit într-o fracțiune de secundă. A ridicat mâna de pe clanță și a rămas într-o așteptare plină de speranță. „Poate că mi s-a părut... O, nu!, Nu la ora asta, te rog!” a exclamat el înciudat când a realizat că telefonul sună insistent la intervale egale. A aruncat mapa pe un scaun și a ridicat receptorul.
Da, vă salut... eu sunt... Cum? La ce oră?... Bine, domnilor, dar nu puteți să-i aduceți acum, imediat?... Lasă-mă bre în pace, că așa procedați mereu, ce dracului!... da, bine, păi o să rămân eu, n-am ce să mai fac acum... Sunt singur, văd eu cum rezolv... Bine, bine, vă salut!
A trântit receptorul cu furie și s-a uitat la ceasul din perete. „Sunt cretini oamenii ăștia, băi frate! Le era greu să spună ceva mai devreme… Ei, nu știau! Știau, dă-i în mă-sa de zevzeci! N-are Poliția mașini să-i aducă mai repede... Și dacă-i aduce după 12 noaptea, ce paștele mamei lor mai vor? Ies din termenul procedural. Treaba lor, dar... pe cine chem eu acum, e problema. A plecat toată lumea. Normal, e trecut de ora 17.00. Să văd cine e planificat la permanență pentru azi... Hm! Mda, după planificare ar fi Paraschiv, dar face naveta. Până ajunge... Ia să văd ce face fata asta, Alina. E mai operativă și sunt obișnuit să lucrez cu ea. Poate refuza, e dreptul ei... Să văd dacă mai e în birou, că ea pleacă ultima, de regulă”...
- Ce faci, domnișoară, nu ai reușit să pleci acasă până acum? a întrebat-o pe fata ce tasta de zor la computer, încercând să pară îngrijorat, imediat ce a pătruns în încăpere fără a mai aștepta vreun răspuns la bătaia înceată în ușă.
- Nu s-a putut, domnule jude, știți prea bine câte dosare am de finalizat după ședința de ieri...
- Ei, vreo sută doar… Floare la ureche pentru experiența și valoarea dumitale! a exclamat el laudativ și cât se poate de mieros, evitându-i privirea.
- Da, sigur că da, floare la ureche, de parcă nu ați ști câte trebuie de făcut la fiecare în parte… dar dumneavoastră de ce nu ați plecat? Nu ați terminat de redactat motivările soluțiilor date în dosarele din ședința trecută?
- Ei, cum dracului să le termin? Nu știi câte sunt? Crezi că eu...
- A, da? Sunt multe la dumneavoastră, dar eu trebuia să le termin oricum, nu? Adică să lucrez toată noaptea aici, se pare, l-a întrerupt fata destul de curajoasă, cu ușoară tentă de umor în voce.
- Hai, lasă asta, te rog. Uite că, pe nepusă masă, am primit o propunerea de arestare preventivă a unui lot de reținuți. Te rog să rămâi cu mine să rezolvăm repede…
- Cu tot respectul, domnule jude, vă anunț că de permanență este... da, colegul meu Paraschiv. Să-i dau eu telefon ca să-i spun ce bucurie mare-l așteaptă ori îl onorați dumneavoastră personal?
- Domnișoară Alina, noi doi suntem un complet și... dacă tot ești aici, te-am rugat să... Știi, ăia pot pica în orice moment, ești de acord? Paraschiv al nostru poate a ajuns acasă, ori poate nu are cu ce reveni în timp util. E o situație delicată, sunt de acord. Te înțeleg și pe dumneata... Voi ruga polițiștii din escortă să te ducă acasă după ce terminăm… Doar acum zece minute m-a anunțat procurorul Zapciu. Știi cum se pune problema și la Parchet...
- Da, știu... Dar mai știu că-mi vuiește capul deja și abia mă țin pe picioare. Știți dumneavoastră că azi n-am avut timp nici să mănânc? a încercat domnișoara grefier să-l îmbuneze pe judecătorul în ai cărui ochi o luminiță liniștitoare se aprinsese pentru o clipă.
Vocea ei era mai ștearsă și ochii obosiți nu-l mai priveau acuzator. Nu mai aveau însuflețirea ce-o caracteriza. A simțit-o că va ceda , că va înțelege situația creată. A privit-o atent, cu milă și recunoștință. „Adevărul este că fata asta muncește mult și corect. N-are parte nici de weekend. Vine să-și finalizeze lucrările. N-are restanțe aproape niciodată, sărăcuța de ea! Îmi pare rău, dar n-am ce-i face acum”. Și-a mutat privirea pe maldărul de dosare de pe birou și i-a vorbit aproape în șoaptă:
- Voi ruga pe cineva să dea fuguța să cumpere ceva de mâncare. Știu cam ce-ți place... Mulțumesc, Alina! Sper să scăpăm repede de ei. E vorba de un grup de patru sau șase. Niște hoți amărâți, se pare.
- Dar n-am zis că rămân, domnule jude! a exclamat Alina cu nemulțumire-n voce. Sigur, tot în boul care trage dați cu biciul, nu realizați că sunt epuizată...
- Gata, fata tatii, gata cu lamentările. Trebuie s-o rezolvăm, ce naiba să facem dacă tot suntem aici? Te anunț eu când vin împricinații, dar până atunci îți trimit ceva de mâncare. Ceva bun care să-ți dea putere, a adăugat el împăciuitor în timp ce se retrăgea spre ușă.

Holurile judecătoriei erau pustii. Se auzeau doar vocile jandarmilor de la ușa de acces în clădire și, din când în când, aspiratorul mânuit de femeia de serviciu pe ici pe acolo. Ea era obișnuită cu mătura și fărașul. Chiar făcea mai curat cu aceste ustensile, dar nu ajungea la pânzele de păianjen de la muchiile de sus ale pereților și nici printre dulapurile metalice pe unde se aduna praful după scurte perioade de timp. Când nu se auzea trebăluind, era semn că și-a băgat nasul prin hârtiile ce zăceau pe birouri. Era tare curioasă tanti Nuța, mai ales în zilele de salariu. Căuta fluturașii cu sumele de încasat la fiecare în parte, ca să aibă subiect de bârfă în exclusivitate cu prietenele ei. Nu rămâneau de la întreg personalul, dar era suficient să găsească de la un grefier și un judecător sau de la o arhivară, ca să poată face comparații și să ducă vorba în afara instituției.
Procurorul Zapciu a apărut cu puțin înainte de ora 21.00 și l-a găsit pe judecătorul Preoteasa îmbufnat, cu capsa pusă, lucrând prin dosarele așezate într-o anumită ordine pe biroul său. N-a apucat nici să mai salute. A fost luat în primire cu vorbe și expresii pe care nu le mai băga în seamă de multișor poveste. Se obișnuise cu ele. După ce judele s-a calmat cât de cât, i-a înaintat referatul cu propunerea de arestare preventivă a unui număr de patru indivizi ce operaseră în grup organizat pe raza a mai multor localități timp de aproape două luni.
După ce judecătorul Preoteasa a răsfoit cu furie crescândă paginile, încercând să rețină cât mai multe date din cele înșiruite acolo, s-a ridicat atât de brusc de pe scaun, încât l-a răsturnat înapoia sa lovind peretele. A început să înjure. Nu se știe pe cine. Poate pe procuror, pe cei în cauză, scaunul cu pricina ori ziua aceea în care toate planurile lui de după amiază se năruiseră.
- Avocat au tâlharii ăștia, domnule procuror? De ce n-ai venit cu el până la ora asta? Da, e prea devreme, așa poate ți se pare...
- Văd că ești tare cătrănit. Sigur că au. L-am anunțat imediat după ce am vorbit cu dumneata. E din oficiu, știi bine cum merge treaba și pe acolo, ce naiba! l-a întrerupt procurorul, destul de iritat de primirea ce i se făcuse, mișcându-și mâna dreaptă în aer ca pe o pendulă l a fiecare grup de cuvinte în parte. O să apară și el curând. Liniștește-te, te rog, ca să poți aprecia obiectiv propunerea noastră, a adăugat el după o scurtă pauză destul de împăciuitor.
Judecătorul a luat referatul și a plecat spre biroul grefierilor fără să mai răspundă. Doar ochii îi vorbeau. A nemulțumire, a supărare și a furie. A deschis larg ușa și a fluturat hârtiile până la biroul domnișoarei grefier. Aproape că nu mai avea aer în plămâni când i s-a adresat:
- Poftim, domnișoară, studiază-le ca să știi despre ce este vorba. Abia acum l-am primit, nu mă privi acuzator. Dă-mi un pahar cu apă, te rog!
S-a așezat pe scaunul de la biroul alăturat. A băut încet, într-o liniște mormântală. Se auzea numai foșnetul hârtiilor în mâinile fetei care, foarte curând, a scos un caiet din sertar și a început să-și noteze câte ceva cu repeziciune. În aceeași liniște mormântală. Nu s-au privit și nu și-au vorbit. Era fiecare nemulțumit din ceva. Poate din aceeași ori aceleași cauze. Știau să treacă peste o așa stare de fapt. Nu li se întâmpla pentru prima oară. Se cunoșteau destul de bine și se respectau reciproc. Formau cel mai bun complet de judecată în acea instanță. Tăcerea din încăpere a fost risipită de câteva bătăi în ușă.
- Da, intră ! aproape că a țipat magistratul. Gata, au sosit? l-a întrebat pe procurorul care abia se vedea prin deschiderea parțială a ușii.
- Nu, n-au ajuns. Sunt pe drum, mi s-a spus la telefon. Domnul avocat Alexiu vă roagă să...
- Ce să mă roage pe mine, bre? N-am eu treabă cu avocatul. Ce să caute la mine? Câtă obrăznicie, dom’le! a izbucnit judecătorul Preoteasa sărind de pe scaun cu o vioiciune demnă de invidiat. Am plecat la mine în birou. Să nu mă mai deranjeze nimeni. Domnișoară, după ce termini, dă-i dumneata omului să studieze dosarul până apar și clienții domniei sale, a dispus el înainte de a năvăli spre ușa în care procurorul rămăsese nemișcat, uluit de manifestarea nervoasă și aproape comică a magistratului.
- Domnule jude, eu am terminat cu dosarul... Cu permisiunea dumneavoastră, i-l înmânez de îndată, a intervenit fata în timp ce se ridica de pe scaun abținându-se cu greu să nu râdă.
- Da? Foarte bine, foarte bine! a mai exclamat magistratul ieșind vijelios din încăpere.
Procurorul Zapciu s-a retras cu iuțeală pentru a-i face loc să treacă, descoperindu-l în acea clipă pe avocatul adăpostit înapoia sa. Exagerat de umil în atitudine, acesta s-a înclinat adânc pentru a-l saluta pe magistratul ce l-a privit de sus săgetându-l cu privirea. I-a răspuns printr-o foarte scurtă înclinare a capului, după care și-a ridicat bărbia cu semeție și a străbătut coridorul în pas vioi până la biroul său. Procurorul și avocatul au rămas nemișcați. Păreau că numără pașii cadențați ai judecătorului Preoteasa zâmbind ușor, unul cu simpatie, celălalt cu teamă și suspiciune.
- Poftiți, domnule avocat, intrați! i-a întrerupt vocea Alinei din meditație.
Procurorul Zapciu s-a îndepărtat cu pași măsurați în lungul holului, lăsând cale liberă avocatului să intre în birou.

Deși ușa era deschisă și invitația a fost auzită, avocatul Alexiu a bătut în tocul ușii după ce a trecut mapa voluminoasă dintr-o mână în cealaltă și s-a înclinat adânc imediat ce a pătruns în încăpere. Era un bărbat cu puțin trecut de 25 de ani, de înălțime medie și cam slab de constituție, îmbrăcat într-un costum subțire ușor șifonat și purtând în mână o geantă de piele atât de burdușită încât părea uriașă pe lângă trupul său. I se uscase cerul gurii și, cu eforturi vizibile, a încercat să se prezinte ceremonios:
- Sărut mâinile, domnișoară! Sunt avocatul Alexiu și am venit... știți, în legătură cu dosarul... am fost numit din oficiu să...
- Da, da, cunosc, domnule avocat. poftiți… închideți ușa și luați loc pentru moment, l-a întrerupt Alina examinându-l cu atenție. „Ce haios arată! E la început de carieră, se cunoaște, dar ce naiba o avea în mapa aia de l-a cocoșat mai mult decât este și fără ea? E clar că nu este însurat. N-ar fi atât de șifonat, săracul de el”. Imediat vă pun la dispoziție documentele. La ora asta, vă dați seama, la arhivă nu este nimeni, dar am totul aici, i-a explicat ea în timp ce răsfoia și punea în ordine un vraf de hârtii. Sper să aveți timp suficient până vă sosesc clienții... Semnați, vă rog, aici... așa, da, e bine.
Cum spuneam, nu este nimeni la arhivă, deci le veți studia aici... Treceți acolo, vă rog, i-a indicat fata cel mai depărtat birou față de cel la care lucra ea. În felul acesta nici nu vă deranjează prezența mea. Mi le restituiți imediat ce terminați... dacă nu apar reținuții între timp, desigur.
- Vă mulțumesc mult, sărut mâinile! Vă rog să mă scuzați pentru deranj... Rămân dator, domnișoară, a îngăimat avocatul în timp ce încerca să ia într-o mână dosarul destul de voluminos așezat de Alina în fața lui.
- Nu aveți pentru ce, domnule. Sunt atribuțiile mele de serviciu... Nu sunteți dator cu nimic. Ne facem datoria fiecare că doar din asta trăim, nu?
Destul de timid și emoționat sub privirea veselă a domnișoarei grefier, Alexiu a scăpat mapa în încercarea de a ridica documentele cu ambele mâini. Dorind să o recupereze imediat pentru a-și ascunde stângăcia, a scăpat dosarul din cealaltă mână. Două-trei foi s-au desprins și au plutit câteva clipe în aer. Crispat și rușinat, a îngenuncheat pe podea, a prins dosarul cu degetele mâinilor tremurând vizibil și l-a așezat pe mapă, apoi a recuperat foile desprinse și le-a așezat în dosar. În timp ce cuprindea totul cu ambele mâini, ca din întâmplare a fixat cu privirea picioarele Alinei pe sub birou, tocmai când ea se așeza și le trecea unul peste celălalt. Cum fusta era trasă mult în această poziție pe pulpele goale și frumoase, ochii avocatului s-au mărit peste măsură, pupilele i-au strălucit și obrazul i s-a roșit puternic. „Mamă, doamne, ce minunăție de picioare! E frumoasă rău tipa, dar… nu știu, nu am văzut dacă are verighetă. Cred că e de vârsta mea ori mai mică și, dacă i se zice domnișoară pe aici, înseamnă că....”
- Ce faceți, domnule avocat? Studiați acolo dosarul? l-a întrerupt Alina din meditație, chicotind suficient de tare să fie auzită.
- Nu, cum adică... știți, mi-a alunecat... vă rog să mă iertați, domnișoară! a încercat Alexiu o explicație și mai multe scuze, dar nu s-a înțeles aproape nimic din bâlbâiala care l-a rușinat și mai mult. A reușit să se ridice și s-a retras cu spatele până la biroul arătat sub privirile pline de haz și, în aceeași măsură, de compătimire ale Alinei.
A început imediat să cerceteze hârtiile, notându-și câte ceva pe o coală de hârtie scoasă din geantă. Își ținea capul mult plecat și strângea din dinți ca să-și abțină pornirea de a se uita la fata care lucra liniștită la biroul ei. Avea senzația că ea îl urmărește în permanență și se temea să-i întâlnească privirea. Nu se putea concentra suficient și se enerva tot mai rău, supărându-se pe sine. Într-un sfert de oră a terminat și a repus grăbit hârtiile în ordine. S-a ridicat atent, a apucat mapa cu hotărâre și a ridicat cu multă grijă dosarul. După câțiva pași făcuți în tăcere și cu privirile-n podea, îmbujorat la față și vizibil emoționat, a restituit dosarul cu pricina. Din nou a înșiruit mulțumiri și scuze exagerate, fără a o privi pe Alina, după care s-a retras și s-a deplasat grăbit spre sala în care urma să-și intre în rolul oficial de apărător. La ușă a scotocit în geanta-i uriașă, a scos roba împăturită printre hârtii, a îmbrăcat-o stângaci și a intrat, după ce a încercat să-i ascundă cutele cu podul palmei.

*