agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1349 .



Casa pădurarului
proză [ ]
(1)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2010-10-10  |     | 



Casa pădurarului
(1)
Viforul lovi din plin satul de munte. Zăpezile grele căzură în ultimele zile peste tot ce se putea vedea în acel sat izolat, de la capătul țării, așezat ca un cuib între Obcinile Bucovinei. Dar pe țăranii de la munte nu-i sperie o nouă iarnă grea. Ei au mai văzut asemenea ierni nu odată în viața lor. După neliniști de o zi, cel mult două, totul reintră în făgașul obișnuit. Oamenii au înțeles că a venit vremea să se îmbrace mai gros, ca de omăt mare. Și-au scos din magazie săniile ca pentru vreme de zăpadă. Își îndesară mai tare cușmele de miel pe cap, își puseseră pe spinare câte un cojoc de oaie, gros și călduros. Nu după mult timp, luându-se cu munca, vor năduși, își vor da jos cojoacele și vor munci doar în flanele groase, țărănești, de lână, ca la munte.
Mai greu era pentru pădurarul satului. Acum, după ce căzură zăpezile, oamenii din sat văzură că zăpada s-a mai așezat pe drum și că e rost de adus lemne din pădure. Pădurarul Niculescu știa că țăranii vor pleca prin păduri să taie bușteni de fag, pentru foc. Ei, țăranii, știau și ei bine că nu e voie de tăiat lemne din pădure dacă n-au bonuri de tăiere aprobate de la Ocolul Silvic. Dar ei tot mai încearcă, poate le-o merge, poate pădurarul nu-i vede, sau, chiar dacă-i vede, speră să se tocmească cu el. Așa că, plin de griji, pădurarul părăsi căsuța lui cea caldă și frumoasă de la marginea satului, situată într-o poiană largă, și plecă în control prin păduri, să-i prindă pe acei care au ieșit la furat lemne. Pentru a avea mai multă autoritate, și pentru a se apăra în caz de atac din partea unor oameni răi, pădurarul luă cu el și carabina de vânătoare, așa, pentru orice eventualitate.
Drumul prin zăpezi era greu, cizmele intrau adânc în zăpada proaspătă, pufoasă. Trebuia să trudească din greu, să ajungă pe plaiurile pădurii. În pădure stratul de zăpadă nu era chiar așa de mare, se putea umbla mai lesne. Iată, nici nu intră bine în pădure, că și găsi niște urme de cal și sanie plecate la tăiat lemne. De la o vreme, chiar ciuli urechile, deoarece i se păru că aude tăieturi de topor. Părăsi cărarea cea comodă de pădure, și se afundă într-o râpă mai greu de coborât, până în apropierea locului de unde se auzeau tăieturile de topor. Pășind tiptil, se apropie de locul de unde veneau zgomotele. Iată, printre ramurile tufișului, chiar a început să vadă un cal înhămat, rumegând niște fân, lângă o sanie pentru cărat lemne. Ceva mai la deal, zări doi țărani care retezau de zor trunchiurile unor fagi uscați, pe care-l doborâră la pământ cu topoare. Lăsară însă niște cioate înalte, cât ei de înalte, spaima pădurarilor, exact cum nu trebuia să se întâmple. Pădurarul urcă printre lăstărișul de fag, ceva mai sus, până ajunsese chiar deasupra locului unde țăranii își vedeau de îndeletnicirea lor.
- Hei, voi!!... Ce faceți acolo?! răcni pădurarul.
Þăranii se speriară de-a binelea, se-ntoarseră cu gurile căscate spre locul de unde strigă pădurarul. Nu le venea a crede. Rămăseseră muți. Nici să fugă n-ar fi reușit, nu erau în stare.
- N-auziți?! Cum tăiați voi copaci în pădure?! Arătați-mi bonurile de la Ocol!...
Cei doi țărani nevoiași se uitară în jur, apoi cel mai în vârstă dintre ei îndrăzni:
- N-avem bonuri de tăiere!...
- Cum?! N-aveți bonuri de tăiere?! Atunci cum îndrăzniți să furați lemn din pădure?!
Þăranul mai vârstnic începu să-și mai vină în fire. Răspunse:
- Dom’ pădurar… vezi mata … iarnă grea… ne trebuie lemne…
- Eu înțeleg că vă trebuie lemne, dar de ce nu faceți asta legal?...
- Dom’ pădurar!...
- Nimic!... Nici nu discut cu voi!... Să veniți la mine mâine la canton, să vedem cum facem!...
Pădurarul plecă. Plecară și țăranii, nu mai aveau curaj să-l înfrunte pe pădurar, care mai avea și arma asupra sa. Totuși, încărcară în grabă în sanie lemnele deja tăiate și se făcură nevăzuți pe plai la vale, spre casă.
Pădurarul știa ce-i așteaptă pe țăranii a doua zi, când vor veni la el. Dar el nu plecă acasă chiar atunci, căci mai avea o treabă de făcut. Trebuia să urce muntele până la poiana de la Dalna, să vadă cum stau proviziile de fân pentru cerbi și căprioare din acea poiană de la marginea pădurii.
Pe culmea muntelui, vântul încă sufla cu putere, împrăștiind zăpada pufoasă de pe ramurile brazilor. Crivățul chiar se înteți când el ajunsese în poiana de pe coama muntelui, așa că își îndesă vârtos căciula pe cap. Porni vitejește prin zăpezile mari din poiană. Vedea peste tot urme de pași de căprioare, care se hrăniseră din belșug dintr-o claie de fân, smotocită de sălbăticiuni, anume clădită acolo pentru cerbi și căprioare. Alături era și un jgheab de lemn în care sălbăticiunile își puteau duce botul, să lingă dintr-un drob de sare. Curăță, cu mâna, jgheabul de zăpadă, ca să ajungă la drobul de sare. Apoi contemplă în jur toate împrejurimile copleșite de zăpadă. Iată, în vale, sub umbra unor crengi de molizi, o pereche de cerbi se odihnea, adumlecând toate zgomotele din pădure și din poiană.
Pădurarului i se părură toate bune și la locul lor în poiană. Așa că porni liniștit la vale. Trecând însă printr-o altă poiană, pădurarul zări ceva ciudat. Lângă un șopron vechi, erau niște buruieni puse pe un acoperiș. Un vătui mic de căprioară, încercând să ajungă la buruieni, s-a încurcat printre niște răzlogi ai unui gard de lângă peretele șopronului și nu mai putea ieși de acolo. Acum nici nu se mai zbătea. Era epuizat. Pădurarul veni aproape, să-l vadă. Atunci puiul de căprioara începu să se zbată disperat. Dar această zbatere nu-i folosea la nimic, doar îl extenua și mai mult. Vătuiul căzu într-o parte, vlăguit. Nu i-a fost greu pădurarului să pună mâna pe el, să-l prindă zdravăn în brațe și să-l descâlcească dintre răzlogii în care se încurcase mica vietate a pădurii.
Pădurarul se văzu, deci, cu puiul de căprioară în brațe. Acesta încă mai încerca să se zbată un pic, dar fără folos. Pădurarul observă că un picioruș îi este frânt, așa că nu se mai punea problema să-l lase în zăpadă, să devină pradă sigură pentru fiarele din pădure. Luă puiul de căprioară cu el, acasă. Drumul era greu. Puiul, vlăguit, se lăsă blând în brațele pădurarului, nu mai încerca vreo mișcare pentru a scăpa. Era cam grăsuț, crescuse bine pe timp de vară.
Mergând greu prin zăpezi, cam după două ceasuri, pădurarul ajunsese acasă, frânt de oboseală. Dar efortul lui merita, gândindu-se la bucuria copiilor săi când îl vor vedea aducându-i plocon un copil al pădurii. Închipuiți-vă ce chiote de bucurie s-au auzit în casa pădurarului când copii săi văzură pe tatăl lor intrând în odaie cu un pui de căprioară în brațe. Cât ai bate din palme, în jurul vătuiului s-au adunat toți cei patru copii ai pădurarului: Ionică, Mihăiță, Mugurel și Eliza.
- Tată! Ce surpriză ne-ai făcut, chiar de Moș Nicolae! Ce pui de căprioară grozav! exclamă Eliza, mezina familiei, repezindu-se să mângâie puiul.
- Măi copii, vătuiul este rănit!… Are un picioruș frânt! Trebuie să-l oblojim!...
Într-adevăr, cei ai casei, printre care veni și Anuța, soția pădurarului, începură să se ocupe de pui. Au oblojit cum s-au priceput ei mai bine piciorușul vătuiului. După aceea au încercat să-l hrănească. I-au pus lapte în farfurie. Vătuiul nici n-a încercat laptele cu botul. Atunci venise unuia în minte să-i aducă niște otavă din podul grajdului. Puiul s-a mai înviorat, a început să ronțăie din otavă. Apoi a început să moțăie, s-a dus într-un colț de cameră și s-a culcat pe podea, făcându-se ghemotoc.
- Hai să-l acoperim cu o blăniță! zise Eliza, preocupată total de puiul oaspete din casa lor.
Târziu de tot, cei ai casei s-au culcat, dar încă erau cu gândul la vătuiul care dormea, suspinând ușor, în colțul ales de el în odaie.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!