agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 998 .



Culese din instanțe (3)
proză [ ]
Sub imperiul fricii (2)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TAUNUL ]

2010-10-11  |     | 



La câteva minute după ora 21.30, judecătorul Preoteasa a intrat în biroul Alinei la fel de nervos precum ieșise ultima oară. Era roșu la față, semn de mare furie și își mișca mâinile în permanență, dezordonat, ca un robot cu defecțiuni tehnice, în ritmul pașilor grăbiți ce măsurau podeaua de la un cap la altul. S-a oprit în fața fetei care citea ceva prin hârțoagele întinse pe birou și a privit-o în tăcere câteva minute până s-a liniștit.
- Ai văzut și mata cât e ceasul și ei nu au mai ajuns, mama lor de bandiți. Parcă acum ar alerga polițiștii după ei... Ce părere ai?
- Eu... nu am nicio părere. Știu că trebuie să-i așteptăm și ne prinde miezul nopții aici, la datorie... Dumneavoastră aveți mult mai multe situații de acest gen la activ și nu ar trebui să vă mai supărați, i-a răspuns Alina cât se poate de calmă în timp ce-și aduna hârtiile și le punea într-o anumită ordine.
- Mda, așa este! a admis magistratul oftând. Ai studiat dosarul… Ce zici, domnișoară, le dăm drumul ori dispunem arestarea? a schimbat el subiectul conversației în timp ce se așeza pe scaun.
- Asta e treaba dumneavoastră… Eu consemnez, nu judec și nu mă pronunț, domnule jude! i-a răspuns ea zâmbind ironic, dar oarecum complice la încercarea lui de a-i afla părerea. „Hm! El este atât de sigur întotdeauna pe ce trebuie să facă, încât devine caraghios de fiecare dată prin asemenea curiozitate. Cred că mă testează. Vrea să știe dacă am studiat cazul cu atenție, hoțomanul!”
- Ei, lasă asta, ești grefier cu studii superioare, ce naiba! Mâine-poimâine îmi ei locul. Învață să iei decizii, că nu se știe ca va mai fi după criza asta nenorocită manifestată atât de dur în toate domeniile, s-a explicat el zâmbind. „Fata asta poate fi oricând judecător. Are pregătire bună, solidă. De ce oare s-a limitat la funcția asta nenorocită? E volum mare de muncă, iar stresul zilnic e peste limita suportabilă. Pe zi ce trece se înmulțesc cauzele. Și penale și civile, fir-ar să fie de treabă!”
Ea nu a mai răspuns la provocare. Nu era prima de acest fel. Au tăcut amândoi.
Priveau unul spre celălalt fără să se vadă. Aceeași liniște de înmormântare de mai devreme a pus din nou stăpânire pe întreaga încăpere. Priveau în gol. Încruntați și cu sufletele pustiite. Vuia îngrijorarea în fiecare. Speranțele de mai bine se năruiau în sufletele lor. Viitorul instituției în care lucrau era viitorul lor. Al familiilor lor. Și al copiilor.
Zgomotele ce pătrundeau de pe coridor și risipeau liniștea apăsătoare din birou i-a trezit la realitate. Proveneau din multă mișcare, foială și strigăte scurte, metale lovite între ele și respirații grele ca după o fugă în condiții de relief accidentat. Erau zgomote pe care numai ei le puteau înțelege fără să vadă de unde izvorăsc.
- Au venit, domnișoară. Merg să-mi iau și eu roba. Îmbrac-o și dumneata. Te aștept în birou și apoi mergem în sală. Mai e puțin până la miezul nopții. Trebuie să ne facem datoria, a hotărât magistratul și s-a deplasat către ușă fără grabă, cu pași târșiți, parcă îmbătrânit în clipele de meditație realizată la adăpostul acelei liniști mormântale ce prevestea parcă o furtună.
După câteva minute a încetat toată zarva de pe holul lung al instanței. Polițiști și civili intraseră în sala de judecată în care avocatul Alexiu își revenise din emoțiile prin care trecuse și moțăia liniștit pe banca de la care urma să-și susțină punctul de vedere cu privire la soarta celor patru inculpați.

Când a intrat în sală judecătorul, toți cei prezenți s-au ridicat în picioare. Cei patru bărbați reținuți, cu vârsta cuprinsă între 26 și 32 de ani, de înălțime medie, slăbănogi, dar vânoși, cu priviri agitate pe sub sprâncene, se aflau în țarcul de lemn amenajat special, flancați de doi polițiști din trupele speciale. În uniformele lor specifice, încătărămați și înarmați până-n dinți, cu cătușele atârnate de centură, mascații păreau a fi uriași pe lângă cei patru. Alături de aceștia , de o parte și de alta, se aflau alți doi polițiști, dar în ținută civilă. Mai alături, în fața grupului, la jumătatea distanței de la prima bancă până la piedestalul pe care se afla masa și scaunul cu spetează înaltă al judecătorului, se afla un jandarm cu trup dolofan, față inexpresivă și sprâncene încruntate, ce-și pipăia la intervale aproape egale bastonul de cauciuc, de parcă se temea să nu-i cadă de pe centură. El a făcut semn din cap grupului pentru a se așeza, după ce a luat loc și grefierul la masa sa de lucru din fața judecătorului.
După momentele de procedură inițiale, judecătorul Preoteasa i-a întrebat pe inculpați dacă știu care este motivul pentru care au fost reținuți și aduși în fața judecătorului. Au răspuns afirmativ unul câte unul, cu destulă îndărătnicie, trecându-și privirile dușmănoase de la polițiști la judecător și mai apoi către podea. Când s-a trecut la audierea propriu-zisă, au început să nege mare parte din faptele comise și chiar au afirmat că declarațiile inițiale le-au scris sub imperiul intimidării și presiunii exercitate asupra lor de polițiști.
Judecătorul a adus la cunoștință învinuirea pentru fiecare inculpat în parte. Vocea sa străbătea întreaga sală. Cei în cauză l-au privit cu dușmănie când și-au auzit numele și porecla. Toți aveau câte o poreclă ce părea să aibă legătură directă cu fizicul lor ori cu anumite „calități” și deprinderi căpătate în timp: Șoarece, Cobra, Păsărică și Buldogul.
Acordându-i-se cuvântul, procurorul Zapciu a trecut în revistă referatul cu propunerea de arestare preventivă pentru cei patru inculpați. Vocea i s-a înăsprit vizibil în momentul sublinierii necesității privării de libertate.
- Dacă furtul în sine poate fi interpretat că nu prezintă pericol social deosebit, atrag atenția că tâlhăriile săvârșite de inculpați, constituiți în grup în scopul săvârșirii infracțiunilor menționate, demonstrează că fiecare dintre ei, rămânând în libertate, este deosebit de agresiv și poate pune în pericol viața, integritatea corporală și siguranța cetățenilor. Au acționat cu discernământ și sadism, cu premeditare și în mod organizat. Starea de sănătate a victimelor este grav afectată și acest aspect vorbește de la sine. Avem în fața noastră infractori periculoși, care nu știu să trăiască într-un mediu social civilizat, dar care pot influența ori forța eventualii martori să nu depună mărturie împotriva lor.
Ultimele cuvinte au fost subliniate de procuror cu mișcarea sugestivă a brațului drept și degetul arătător îndreptat acuzator spre inculpați. Aceștia și-au plecat capetele ca la comandă, după ce-l țintuiseră cu priviri pline de ură atâta timp cât timp vorbise.
Polițiștii au ascultat cu multă atenție, fără să-și ia ochii de pe cei patru. După ce procurorul a terminat de vorbit, comunicau din priviri: „S-a ținut tare! Îmi place omu’… Și mie… E dur. Să vedem ce hotărăște judele… Ce crezi?... Nu știu, pare cam blând… Vom vedea.”
Alina a consemnat tot ce se vorbise. Nu a scăpat niciun cuvânt. A avut și timp să mediteze. „Ha, ha, ce hotărât e procurorul! Așa le trebuie nenorociților ăstora. Ia uite la ei ce priviri au! L-ar mânca de viu... Sunt convinsă că domnul Preoteasa gândește la fel. Pentru el nu există infractori buni și răi. Toți sunt la fel de periculoși. Și are dreptate, așa este.”
S-a dat cuvântul avocatului. Ușor emoționat la primele expresii, și-a revenit pe măsură ce vorbea, în special când a sesizat că doar judecătorul și procurorul îi dau atenție. Inculpații știau că în mod normal le va lua apărarea și va încerca să le obțină punerea în libertate, iar polițiștii, obișnuiți cu ritualul specific situațiilor de acest gen, priveau plictisiți pereții și podeaua încăperii. S-au înviorat și au zâmbit batjocoritor când l-au auzit pe avocatul Alexiu susținând oratoric că cei patru „au o bună reputație în familie și societate și nu sunt cunoscuți cu antecedente”.
Alexiu a simțit privirile ironice ce-l fixau aproape din toate direcțiile și, simțind că pierde teren, a insistat pe faptul că inculpații nu prezintă un pericol public, dar fără să aducă argumente înspre susținerea acestei afirmații. Dădea impresia că mai are ceva de adăugat, dar când a observat că și Alina, ce i se părea a fi deosebit de impunătoare îmbrăcată în robă, îl privea contrariată, s-a fâstâcit și a cerut punerea în libertate a celor patru inculpați. S-a așezat imediat pe bancă, de parcă picioarele nu-l mai ascultau, încercând să ascundă tremurul nervos al mâinilor ce îndoiau în neștire o coală de hârtie.

În puținele momente de liniște instaurată în sală se auzea doar zgomotul uniform și ușor al tastelor acționate de Alina. Procurorul Zapciu își clătina alene capul cu privirile în tavan, iar polițiștii priveau amuzați la poziția caraghioasă a jandarmului ce ațipise pe scaun cu bărbia răzimată în piept. Președintele de complet și-a acoperit gura cu palma pentru a nu i se vedea zâmbetul involuntar apărut în colțul gurii, după care s-a adresat sălii cu vocea-i sobră, inconfundabilă:
- După toate cele declarate și prezentate, dau ultimul cuvânt inculpaților. Ia spune măi, „cobra”, ce declari în legătură cu...
Nu a terminat fraza. Îl privea înmărmurit pe cel numit cum sare cu o iuțeală și îndemânare demnă de invidiat peste grilajul de lemn al țarcului și din două salturi parcurge distanța de aproape șase metri până la el și-l prinde strâns de reverul robei. Mult mai scund decât judecătorul și firav la trup, „cobra” a început să-l zgâlțâie pe acesta cu putere nebănuită și să-i vorbească plângând în ritmul zgâlțâielilor:
- Dom’le jude, vă rog să mă iertați! Am trei copii acasă... vă pup tălpile! Nu mă băgați la închisoare... Vă jur că...
- Domnule inculpat, l-a întrerupt judecătorul Preoteasa prinzându-i mâinile de încheieturi în încercarea de a se elibera, te rog să te calmezi! Cine a zis că te bag la închisoare? Deocamdată ești nevinovat și nu...
Magistratul nu a apucat să-și termine fraza. Mascații, inițial neatenți în supravegherea inculpaților, au fost atât de surprinși de acțiunea rapidă a „cobrei”, încât au acționat cu întârziere. Cel mai robust dintre ei a ajuns primul și pe ultimii doi-trei pași a plonjat pur și simplu spre „cobra” apucându-l puternic cu o mână de ceafă și cu cealaltă peste bărbie și gură. L-a strâns atât de tare când l-a ridicat în aer, încât inculpatul a eliberat roba judecătorului icnind de durere și balansându-și haotic picioarele. Aruncat la podea, a mai icnit încă odată mai puternic și a rămas nemișcat sub greutatea celui de al doilea mascat. L-au târât până la grilaj și l-au aruncat în boxă.
Jandarmul se trezise și privea indiferent la spectacolul inedit. „Nu mai e nevoie de mine. Judele este în siguranță deja. Au ăștia o forță în ei, frate! L-au făcut praf pe amărâtu’ ăla...”.
Avocatul nu se clintise de pe scaunul său. Pentru el se derulase atât de rapid totul, încât nu a avut timp să înțeleagă nimic. Se uita cu milă la cel aruncat în boxă și cu uimire la mascatul care tocmai îl ridica de guler cu o singură mână ca să-l pună pe picioare. „Așa ceva nu am mai văzut, dar nici n-am auzit să se întâmple... Curajos judecător! S-a ținut tare de tot. Nu cred că aș fi reușit să fiu atât de calm…”.
Procurorul Zapciu era în picioare, alb ca varul. Nu văzuse saltul „cobrei” și nici smiorcăiala lui n-o auzise. Era adâncit în gânduri, cu privirea spre vârfurile ascuțite ale pantofilor bine întreținuți. Deplasarea mascaților i-a atras atenția și, când a văzut scena, s-a ridicat brusc în ideea de a interveni. Era prea târziu. Nu mai era nimic de făcut. „Ce cretin, domnule, ce brută! Să mai zică avocățelul acesta că nu prezintă pericol social... După treaba asta, e inadmisibil să te pronunți pentru punerea în libertate, colega! Păcat că nu a fost cu public... Să nu se mai mire lumea de ce-i aduc polițiștii încătușați pe autorii de asemenea infracțiuni...”.
Alina era singura persoană care a văzut totul aproape de la început. Totul îi părea a fi o scenă dintr-un film cu scenariu bine pus la punct. A realizat că președintele completului de judecată poate fi în primejdie și a intenționat să țipe pentru a alerta jandarmul, dar nu a reușit decât să-și ducă palma la gură și s-o astupe când l-a văzut pe acesta moțăind și deschizând ochii speriat. Mai apoi a rămas încremenită și uimită de calmul manifestat de judecătorul Preoteasa. Acum privea curioasă spre boxa în care fusese aruncat inculpatul. „Aha, nu te mai poți ridica, pocitania naibii! Dacă te băteau polițiștii bine când te-au prins, nu mai făceai tu pe viteazu’ aici. Și cât timp au lucrat până v-au depistat și v-au prins, numai ei știu... Au fost tot felul de specimene în situații similare, dar așa ceva n-am mai văzut. Doamne, bietul jude, ia uite cum înghite în sec, săracul de el! A roșit ca racul, a albit ca varul și iar a roșit, dar se ține tare, îl văd. Ce stăpânire de sine! Uite că deja e gata să continue ședința. Nu mă așteptam...”.
- Domnule jude, vă pup tălpile, iertați-mă! Să mor eu, că nu mai fac, a început „cobra” să se jeluiască lăcrimând, imediat ce președintele i-a dat cuvântul.
- Domnule inculpat, eu am trecut cu vederea cele întâmplate. Înțeleg ce se petrece în sufletul dumitale și repet, deocamdată ești nevinovat. Atâta doar că trebuie să declari acum dacă mai ai altceva de adăugat după tot ce ai auzit aici. Poți spune și cum s-au petrecut acele fapte și dacă îți pare rău că le-ai comis... Încearcă, te rog, să-ți amintești unde s-a întâmplat prima oară, cu cine ai fost și ce anume ai făcut. Să știi că voi ține seama de cât de cinstit ești în declarația pe care o dai acum, i-a vorbit magistratul cu totală blândețe în voce și privire, roșu la față, dar foarte calm, cel puțin aparent.
Încurajat de ultima frază a judecătorului și de blândețea manifestată, inculpatul Subțirelu Vasile, zis „cobra”, a declarat amănunțit modul în care a săvârșit toate faptele penale pentru care se luase măsura reținerii împotriva sa. În plus, el a dezvăluit o faptă despre care nu se știa, neexistând vreo plângere ori reclamație în acest sens, și a arătat hotărât cu cine a fost și ce contribuție a avut fiecare dintre participanții la organizarea și săvârșirea infracțiunii.
Președintele completului a rămas, la rândul său, uimit de bogăția declarației date de „cobra”. Foarte rar a pus câte o întrebare suplimentară, mai mult din dorința de a-i da posibilitatea grefierului de ședință să scrie totul. Mai mare a fost surpriza când a dat, în ordine, cuvântul celorlalți trei inculpați. Impresionați de felul în care le-a vorbit magistratul și de sinceritatea manifestată de „cobra”, fiecare a declarat în nume propriu totul cu privire la infracțiunile comise. De asemenea, fiecare a adăugat, în final, că regretă faptele comise și se angajează să nu le repete.
Avocatul Alexiu privea și asculta în tăcere. Nu-i venea să creadă că se poate întâmpla așa ceva. „Halucinantă comedie, băi frate! Ce i-a apucat, dom’le, de sunt atât de cinstiți? Cu ce se dau ei de gol acum, aleluia libertate! Precis că sunt vinovați și de alte fapte nedeclarate. Își ușurează situația acum. Ei știu că se vor descoperi toate până la proces... Ha! Au luat în serios promisiunea domnului președinte. Îi va judeca dur, sunt sigur. Nu va uita el curând că prostul acela l-a cam strâns de gât. Am avut parte de o distracție ca lumea. Și plătită pe deasupra! Ha, ha, nu-i rău, recunosc. Iar fata aia, grefiera, merită să fac orice ca să am ocazia să vin pe aici la un proces-două. Nu mă mai pierd eu atunci și... cine știe? Poate iese ceva până la urmă”.
În același timp, procurorul Zapciu rămăsese înlemnit. Încă era sub imperiul emoției pricinuită de un incident ce putea avea un final dramatic. Se temuse cu adevărat că inculpatul îl putea răni pe colegul și prietenul său și nu-și putea ierta faptul că nu a intervenit. Pe de altă parte, nu-i venea să creadă că toți cei în cauză deveniseră niște mielușei și declarau tot ceea ce polițiștii și el personal nu reușiseră să obțină prin metodele obișnuite în domeniu. A auzit ca prin ceață când președintele completului a declarat ședința închisă cu expresia consacrată: „rămâne în pronunțare”!
Și-a revenit doar când magistratul ieșea din sală, galben-străveziu la față, urmat de domnișoara grefier. Contrar uzanțelor, a intrat în birou imediat după el și, până ca acesta să se așeze pe scaunul biroului său, l-a bătut prietenește cu mâna pe umăr și l-a întrebat îngrijorat cu adevărat:
- Te simți bine, colega? Ai nevoie de ceva?
- Da’ ce, mă vezi bătut ori leșinat? Sincer, aș vrea un coniac dublu, dar nu am de unde și... pentru cinci minute nu vreau să văd pe nimeni, i-a răspuns judecătorul lipsit de vlagă și fără să întoarcă privirea spre el.
Procurorul s-a retras încet, oarecum rănit în orgoliul personal, închizând ușa cu atenție să nu facă zgomot. S-a speriat de Alina care aștepta curioasă lângă ușă cu dosarele adunate toate sub un braț și cu cealaltă mână pusă peste gură în semn de îngrijorare. Privirile lor au fost grăitoare. Fata a înțeles ce înseamnă degetele răsfirate arătate de procuror și s-a îndreptat liniștită spre biroul său.
Imediat au apărut pe coridor și celelalte persoane prezente în sală. Primul a ieșit avocatul. Părea încă puțin năucit, dar zâmbea. Cui și de ce, numai el știa. A fost urmat de cei doi polițiști în ținută civilă, grăbiți spre ieșirea din clădire, tăcuți și încruntați. A apărut apoi un mascat și cei patru inculpați în coloană câte unul, cu cătușele pe mâini, înghiontiți din spate de mascatul cel uriaș care intervenise primul.
Jandarmul a ieșit ultimul. Cu chipiul în mână, își ștergea transpirația de pe frunte cu o batistă mototolită, deplasându-se liniștit, cu pas încet și egal, plin de importanță față de propria-i persoană, bălăbănind bastonul de cauciuc pe care nu apucase să-l folosească în nicio intervenție...

Sfârșit.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!