Totul ne desparte

…este seară. Stau și privesc cum luna își face apariția ușor, luminând întreaga natură. Două, trei stele se trezesc și ele la viață după un somn adânc, făcând bolta cerească o imagine de vis. Natura e liniștită, parcă toate in jurul meu au prins somn, această liniste prevestește că in curând ceva se va întâmpla. Mireasma nopții încântătoare m-a învăluit precum o ceață de-o intensitate enormă. Zâmbetul întregi naturi mă înalța, sus spre o stea călătoare în universuri nemai-auzite și nemai-pășite de ființa umană. Simt că sufletul m-a părăsit și se îndreaptă spre o destinație necunoscută de mine. Se îndreaptă spre ceva…ceva ciudat. Încerc să deslușesc acel ceva dar încă nimic nu-mi este clar. Totul este plin de mister. Mă cutreieră o senzație de-a dreptul ciudată.
Din îndepărtare trezăresc un chip blând ce se apropie din ce in ce mai mult de mine. Erau doi ochi negri, ce străluceau ca două juvaiere. Albeața inmaculată ce-i conturau pupilele negre le dădeau o formă de nedescris. Părul castaniu, fața-I blândă precum a unui copil inocent, zâmbetul cald, ușor conturat de buzele-i subțiri, toate acestea îmi scosese-ră în față un prinț cum numai în vis ni se arată. Nu mai văzusem atâta blândețe și expresivitate. Frumusețea lui mi-a paralizat întreaga ființă. După câteva momente el se așează pe o bancă, alăturată de cea unde mă aflam eu. Nu neg că in acele clipe mi-ar fi plăccut să împărțim aceiași bancă, însă deocamdată ma mulțumeam doar să-l privesc. Pe atunci nu realizam că cu fiecare privire îmi mai pierdeam o părticică din inima ce mai târziu avea să-i aparțină în totalitate lui. Trecuseră o seară, două, trei, serii in care mă obișnuisem să-l întâlnesc dar nu mă săturam tot să-l privesc. Parcă mă vrăjise. Într-una din seri, spre marea mea surprindere venise și se așezară lângă mine.
-Bună. Ce seară frumoasă nu?
-Seara aceasta e plină de mister, iar acest mister o face să fie și mai fermecătoare.
-Misterul naturii nu este imposibil de descifrat pe când cel al frumuseții tale este de neînțeles.
Stii, eu…
Privirile noastre se intersectase. Doamne ce trăire am avut în acel moment. Ochii lui mari si negri făcuseră ca a lui privire să-mi străpungă inima și sufletul. Așteptam sa-și continue fraza ce o începuse dar era atât de aprofundat în deslușirea privirii mele de parcă ființa-mi emana mistere ce nu mai el le putea dezlega.
-Doamne ce privire.
-Ce s-a întâmplat?
-Ceva te tulbură, această privire plină de…în sufletul tău văd o durere care te-a rănit și care a lăsat urme adânci.
-Cum mi-ai văzut sufletul?
-Strălucirea ochilor tăi, e reflexia durerii ce o porți în suflet.
-Nu e adevărat…
-Oricât vei încerca să ascunzi trăirile interioare, nu vei reuși pentru că întotdeauna privirea te va trăda. Însă te rog. Nu vreau să văd lacrimi in acești ochi minunați.
Nu știu cum de a reușit să descopere ceva ce de mult încerc să ascund. Cum de este posibil ca acest străin să mă cunoască sufletește atât de bine?
-Ai vrea să mă însoțești la o mică plimbare?
Era inevitabil să-l refuz. Privirea lui atât de blândă mă vrăjise total. Cu o voce tremurândă îi afirm că mi-ar face plăcere.
Mergeam amândoi tăcuți. Atât de tăcuți încât se auzeau pașii înceți, ce cu grijă îi făceam și unul și altul de teamă ca nu cumva să facem vreun zgomot. Voiam ca acel moment să nu se sfârșească vreodată. Mă simțeam bine alături de el, simpla lui prezență îmi bucura inima atât de mult.
Din acea seară, urmaseră multe altele petrecute alături de el. Totul era precum un vis frumos din care nu aș mai fi vrut să mă trezesc. Gândurile mele se îndreptau numai spre el, inima îmi bătea numai pentru el, iar sufletul îmi radia de fericire în prezența lui. Dar viața nu este numai miere. Trebuia să-mi dau seama că orice vis are și un sfârșit. Trezirea bruscă din acest vis frumos m-a frapat enorm.
De ceva timp nu-mi mai dăduse nici un semn de viață. Plecase fără măcar un rămas bun. Așa cum intrase in viața mea, precum un hoț, tot la fel plecase, numai ca împreună cu inima și sufletul meu. În fiecare seară din acele zile mergeam in locul unde ne întâlneam dar de fiecare dată eram dezamăgită deoarece el nu-și făcea apariția. Încă odată am fost dezamăgită și trădată, încă odată Doamne mi-am pus nădejdea în iubire, și pentru a doua oară am fost rănită. Nimic nu mă mai bucura ți nu mai speram la nimic. Amintirea lui mă înfioară. Și cu ochi închiși îi simt prezenta ce mă tulbură din ce in ce mai mult.
Trecuse atâta timp de la acea întâmplare, că de multe ori mă întrebam, oare a fost doar un vis? Mă legam de o firimitură de speranță, deși cu fiecare zi tot mai mult firul se subția iar speranța mea avea să se năruiască. Mă simțeam atât de singură în această lume, mă simțeam precum un pește fără apă ți ca un copil fără mama sa. Viața mea era atât de amară și sărată, mă chinuiam atât de mult să trăiesc. Viața mea era un eșec total. Eram învăluită într-un univers restrâns și acaparat de tristețe și durere, eram condamnată la un destin dur și aspru.
Trecuseră doi ani, ani în care viața mea a fost secată precum pământul fără ploaie. În tot acest timp am încercat să mă îndepărtez de tot răul acesta. Totul arăta că mă aflu in locul potrivit. Începusem să-mi clădesc o nouă viață și să las în urmă toate amintirile neplăcute. Am ales să mă izolez de toate și să-mi creez o nouă lume, o lume doar a mea, unde să fiu doar eu cu mine însămi. Aveam vârsta de 19 ani și eram pe treptele primului an al facultăți de litere, nu eram pasionată de limbile străine dar in schimb iubeam literatura. Practic ea era singura care mă mai bucura. De mic copil îmi doream să urmez psihologia și să devin un renumit doctor psiholog, dar cu trecerea anilor dorința mea arzătoare s-a stins făcând loc pentru un nou vis ce părea fi realizabil. De multe ori nu eram sigură pe ceea ce îmi doream. Mă îndoiam de propriile mele decizii. Recunosc că eram o persoană indecisă dar pe atunci mergeam la risc, odată ce cădeam cu puțină voință mă și ridicam. Mă obișnuisem cu urcușurile și cu coborâșurile din viața mea. Mulți îmi spuneau că sunt prea fantezistă, prea visătoare și acaparată de lumea imaginației, lucru ce mă puteau influența negativ, odată cu trezirea mea la realitate. Aș minți dacă aș spune că nu au dreptate deoarece de multe ori am suferit de pe urma acestor fantezii, dar totuși mergeam înainte deși aș fi preferat să n-o fi făcut. În acele momente nu-mi doream decât să mă schimb iar odată cu schimbarea mea să schimb și lumea, dar era imposibil. Trebuia să aleg dintre a schimba eu lumea sau a mă schimba ea pe mine. Cert este că atunci gândeam prost. Nu poate un om să schimbe o lume așa cum probabil nici lumea nu poate schimba un om. Pute-am să-mi las orgoliul la o parte și să mă dau după ea, dar odată cu împlinirea acestui fapt aș fi devenit una dintre ei. O persoană orgolioasă, rece și egoistă. Aceasta era lumea în care trăiam, aceasta era imaginea mea despre ea, lucru din care reiese și dorința mea de izolare. Poate sunt prea dură cu mine, poate la fel sunt și cu ei, dar niciodată nu am găsit la cei din jurul meu ajutorul de care aveam nevoie. Înțelegere, alinare, ascultare, asta e tot ce mi-am dorit tot timpul, însă mereu și mereu am primit contrariul. Oricum eram resemnată deja, sau cel puțin așa credeam atunci. Singură doar eu si cu gândurile mele, astfel începusem să-mi mai recâștig încet, încet încrederea și curajul de a merge mai departe. Ușor, ușor toată durerea și suferința ce am îndurat-o cândva avea să prindă aripi și să mă lese să mă bucur de libertatea mea, căci acum era singura care îmi mai oferea un strop de fericire. Straniu e că, singurătatea era cea care îmi aducea liniștea și alinare de care duceam lipsă. Se spune că atunci când ești singur simți că viața e inutilă fără altcineva în ea. În schimb eu simțeam și trăiam contrariul. Și mă gândesc că astfel evit dezamăgirile și trădările. Singurătatea nu are puterea de a mă răni așa cum au făcut-o cei care au trecut prin viața mea. Acum eram doar eu cu mine însămi.
*

Vremea era posomorâtă iar statul în casă îmi aducea o monotonie somnolentă, atunci m-am hotărât să merg la facultate deși aveam franceza, curs pe la care nu prea dădeam.
-Bonjour Monsieur.
-Salut, ça va Mademoiselle?
-Pas trop mal.
Mă așezasem la ultima masă din fundul clasei. Sincer nu prea mă interesa cursul așa că nu aveam să fiu deranjată participând la conversațiile lor. Mi-am scos cartea și am început să citesc. Lecturam Dostoievski cu opera „Nopți Albe” forte interesantă. Printre momentele de reculegere am prins o parte din discuția ce o aveau momentan. Era ceva de genul: Ce rol are femeia în viața unui bărbat sau cum sunt văzuți bărbați din perspectiva unei femei. Un subiect foarte sensibil. Un tip din dreapta mea dă avânt conversației.
-După umila mea părere consider că rolul unei femeii în viața unui bărbat este cel mai esențial atribut deoarece fără de ea viața noastră ar fi împrăștiată și iresponsabilă. Femeia ne aduce ordinea în gânduri, în trăiri și în sentimente…etc, să nu mai pomenim câte sacrifici face pentru noi bărbați, pentru mulțumirea și împlinirea noastră.
Un alt coleg…
-Cred că nu vorbești serios. Da femeia este importantă pentru fiecare dintre noi dar numai pentru a avea cui să dăruim iubirea noastră. În plus nu poți avea încredere în ele, sunt foarte schimbătoare și nesincere.
-Atunci femeia pentru tine e ca și un șervetel de unică folosință? Te folosești de el și apoi?
Văzând această conversație aprinsă dintre ei nu m-am putut abține fără să-mi dau cu părerea.
-Scuzați-mă domnule. De fapt ce vreți sa scoateți în evidență? Ca noi femeile suntem doar pentru a vă împlini dorințele și satisface plăcerile? O femeie oare nu are sentimente?
-Sentimente? Ha…scuză-mă dar îndrăznesc să te contrazic. Voi sunteți precum niște vipere ce vă lăsați veninul, apoi plecați spre o altă victimă.
-Cred că conștientizați că momentan aduceți ofense grave la adresa noastră, a femeilor. Sunteți prea puțin inteligent pentru a percepe rolul nostru în viața voastră. Scuză-mă pentru indiscreție dar prin spusele d-voastră reiese că nu apreciați partea feminină. Sunteți unul dintre acei care le tratează cu indiferență și ignoranță. Neavând respect față de ele, fără să vă da-ți seama, v-ați pierdut respectul față de propria persoană. Aduce-ți jicniri întregii ființe umane. Nu e corect. Vede-ți pentru unul ca d-voastră, ce nu face nimic altceva decât să strice reputația bărbaților, sunt esențializa-ți toți la fel. Nu vreau să intru în discuții filosofice cu d-voastră, pentru a vă face să înțelegeți importanța noastră în viața voastră. Ar fi o pierdere de timp.
Era clar, buna dispoziție din acea zi se sfârși-se. Oare cum pot uni dintre ei să fie atât de indiferenți și reci în legătură cu ceea ce simțim? Se vede că lumea este întoarsă pe dos.
*
Merg la prietena mea Daiana. Era o fată excepțională. Mă asculta și mă sfătuia cum e mai bine. Prietenia noastră era foarte strânsă. O cunoaște-am de trei ani de zile dar parcă aveam impresia că o cunosc de o viață. Urma facultatea de psihologie și visa să ajungă într-o zi un mare doctor psiholog. Îi plăcea foarte mult să lucreze cu oamenii, pentru a avea mai multă încredere în ei și în propriile forțe. La concepția pe care o are omenirea acum nici nu mă mir. Astfel mă ajuta și pe mine. Mă îndruma în momentele grele pentru că cum spune ea:„nimeni pe acest pământ nu are puterea de a da un sfat unei alte persoane. Să-l îndrumi da,dar nu să-l sfătuiască.”
Sincer nu prea o înțelegeam, a îndruma sau a sfătui mi se părea același lucru. Dar întotdeauna mă corecta și îmi spunea: „ sfatul este ceva sacru, ceva ce trebuie urmat, însă eu nu sunt vrednică să dau sfaturi. Eu sunt om și greșesc de cele mai multe ori. De ce să facă și aproapele meu aceeași greșeală? ” Concepția ei era foarte ciudată dar în fond era justificată de multe teorii filosofice la care eu nu vroiam să iau parte.
-Bună. Ce mai faci? Nu ai mai dat pe la mine de câteva zile, chiar eram ingrijorată.
-Stai liniștită. Totul e bine. La tine?
-Totul e ok. Am multe să-ți povestesc. Am onoarea să-ți fac cunoștință cu o persoană specială pentru mine. Trebuie să ajungă de îndată.
-Ce s-a întâmplat în lipsa mea?
-Mi-am găsit sufletul pereche.
-Mă bucur pentru tine. Chiar meriți să fi fericită. Și povestește-mi, cum decurge relația voastră?
-Foarte bine. Þinem atât de mult unul la celălalt. Dar uite-l că vine.
-Nu, nu poate fi adevărat.
-Ce s-a întâmplat?
Aceiași privire, aceiași ochi negri, același zâmbet, aceiași persoană după care sufletul mi-a plâns fără încetare. Așa ceva nu se poate întâmpla, nu poate fi adevărat.
Mă schimbasem total la față. Nu știam cum să reacționez.
-Privește ea este prietena mea cea mai bună.
-Îmi pare bine.
Îmi atinsese mâna. Era el. Știu că și el ma recunoscut. Cite-am tulburarea din ochi lui. Doamne de ce? De ce ne-ai adus din nou împreună în această ipostază? Acum era iubitul prietenei mele. Cum aveam să fac eu față situației.
- Trebuie să plec. Mi-am adus aminte că trebuie să ajung la un curs.
- Dar, Ana, nici măcar…
- Iartă-mă, chiar trebuie să ajung urgent la facultate. La revedere.
Îmi plângea inima de durere. Cel spre care inima mi-a tânjit atâta timp, cel ce a plecat fără a-mi spune nici măcar adio, era acum aici dar nu lângă mine, ci lângă inima altcuiva. Câte lovituri aveam să mai primesc de la viață? Aș fi vrut să îi cer explicațiile ce le-am așteptat trei ani de zile dar acum totul era în zadar. Tot ce trebuie să fac e să mă îmbărbătez și nu las trecutul să-mi distrugă prezentul. El face parte din trecut, în prezent face parte din viața prietenei mele și nu voi suporta să o văd suferind.
Trecuse patru zile, in care n u mai trecusem pe la Daiana. Insă acum trebuia să înfrunt adevărul. Era aniversarea ei. Ajung la ea:
- Am crezut că nu vei veni.
- Cum așa? De ce să nu vin la aniversarea prietenei mele cele mai bune.
- Știu draga mea.
Începuseră să vină invitații. Mă angajasem să o ajut să se ocupe de iei. După câteva momente apăru și…
- Dragul meu, ai venit.
- La mulți ani iubita mea.
O luase în brațe. Doamne dă-mi tăria necesară și să nu mă las purtată de sentimentalisme.
- Daiana eu merg la bucătărie să mă ocup de pregătirile necesare.
- Mulțumesc. Ce m-aș face eu fără tine.
Speram ca această seară să treacă cât mai repede cu putință. Îmi era foarte greu să lupt cu trecutul, dar trebuia să reușesc pentru ea, pentru prietena mea.
- De ce tot încerci să te ascunzi de mine?
- Mă scuzi, cu mine vorbeai?
- Te rog, acum sunt doar eu și tu, nu are rost să ne prefacem.
- Eu nu te cunosc altfel, decât ca pe iubitul prietenei mele.
- Cândva am fost și iubitul tău, îți mai aduci aminte?
- Cred că mă confuzi. Merg la daiana, poate mai are nevoie de mine.
- Stai, te rog, nu pleca…
Mă prinse-se de mână. Atingerea lui, a fost precum un pumnal ce mi-a străpuns inima. În acea clipă, mi-am adus aminte de prima atingere din acea seară, de primul sărut, de primul te iubesc. Emoțiile mă invadară,iar lacrimile sufletului mi se oglindiră pe fața-mi albă ca ceara.
- Tu ce vrei de fapt? Nu-ți este de ajuns suferința ce ai sădit-o in inima mea odată cu plecarea ta? Ști tu câte nopți nedormite am avut, câte lacrimi, câte sentimente înăbușite, și toate din vina ta? Cât de greu mia fost fără tine. Te simțeam și te visam în fiecare clipă, plecând de lângă mine, iar eu, eu te imploram să mai rămâi, iar acum, tu mă rogi să stau și să nu plec? Cum pot să mai stau lângă o persoană căruia i-am dat sufletul și viața mea, iar ea nu a făcut nimic mai mult decât să mă distrugă?
- Știu că nu m vei ierta niciodată pentru suferința ce ți-am cauzat-o.
- Atunci de ce ai mai venit? De ce mai stai aici?
- Pentru că încă mai nădăjduiesc în ceva. Acum când te-am regăsit…
- Poftim? Crezi că dacă vii acum și îți ceri iertare totul va redeveni la normalitate? Crezi că aș putea să-ți iert o asemenea trădare, umilință? Nu , niciodată.
- Știu că te-am rănit…
- Nu, nu mai rănit, ci mai omorât sufletește.
- Îmi pare rău.
- Și cu ce mă ajută părerile de rău acum? Va șterge tot răul primit, de ce mi-ai făcut una ca asta? De fapt nu-mi răspunde. Nu-și au locul acum explicațiile. Este un capitol încheiat pentru mine de mult.
- În ochi tăi mai văd și acum puțin din iubirea ce mi-ai purtat-o cândva.
- Nu, greșești, ceea ce vezi tu este ură, nu mai am nici un fel de sentiment pentru tine, ci doar resentimente.
- De ce renegi ceva ce mai există încă? Știu că ți-am făcut mult rău, poate tu nu mai ai nici un sentiment pentru mine, dar nu știu de ce, când privesc acești doi ochi verzi minunați inima îmi spune că mai există ceva. De multe ori încercăm să ascundem ceea ce trăim, ceea ce simțim dar de fiecare dată ochi ne trădează. În ei poți vedea amărăciunea, suferința, iubirea… văd cât de tulburată ești, iar cauza acestei tulburări sunt eu, dar în afară de asta mai văd ceva, iubirea ce încă mai există.
Poate nu ai să mă crezi dar eu încă te mai iubesc. Nu mi-am putut lua gândul de la tine nici o clipă. Ai fost prezentă mereu în inima mea. Dacă mai lăsa să îți explic motivul plecării mele poate m-ai înțelege. Nu am plecat de lângă tine pentru că am vrut și am fost obligat de circumstanțe. Te rog crede-mă.


- Nici un motiv, nu poate fi atât de întemeiat încât să justifice fapta ta.
- Doar ascultă-mă te rog. Iar după ce termin ceea ce am de spus, tu vei constanta dacă fapta mea este justificată sau nu. Dacă crezi de cuviință că nu mă poți ierta, promit că nu voi mai ieși în calea ta.
În acea seară când m-am despărțit de tine, am suferit un accident. Acesta a fost atât de grav încât patru luni de zile am stat în comă, inconștient. După ce m-am trezit din comă, parcă totul în jurul meu era în ceață, dar mai rău era că nu îmi aminteam nimic din trecutul meu, nu știam cine eram, nici cum mă numeam, nici de unde proveneam, absolut nimic. Timp de un an si jumătate am stat în pat fără a mă putea mișca. Cel care m-a ajutat să-mi recapăt starea fizică, să scap de paralizie a fost tatăl Daianei, el fiind doctorul ce se îngrijea de mine. În urma unui tratament, încet cu încet, mi-am recăpătat și memoria. Nici nu ști cât de greu mi-a fost. În fiecare zi îmi apăreai în minte, dar nu știam cum să te iau, ca pe o fantezie sau realitate, de unde să te iau, tot îmi repetam în minte. După revenirea completă, mergeam seară de seară în locul unde ne-am cunoscut, în speranța de a te revedea, dar era în zadar, tu nu apăreai. Văzând toate acestea mi-am zis ca mintea mi-a jucat feste iar tu nu exiști în realitate. Apoi m-am decis să-mi dau o șansă cu Daiana, gândeam că poate ea mă poate ajuta să scap de umbra ta, dar nu a avut ocazia deoarece în ziua când am făcut cunoștință cu tine, am simțit că ești fata din trecut.
Te rog să mă ierți, știu că nu merit iertarea ta, dar măcar vreau să am conștiința împăcată. Acum totul depinde de tine.
Auzind toate acestea, inima o luase razna, printr-o mișcare de inconștiență sar în brațele lui ne-ținând cont că ne poate vede Daiana.
- Doamne, iubirea mea cât am visat la clipa aceasta.
- De ce totul trebuie să fie atât de dificil? Ce vom face, cum ne vom comporta având în vedere situația aceasta? Daiana e ca și sora mea, te iubește, nu o pot trăda.
- Va înțelege…
- Cum poți gândi așa? Crezi că voi putea știrbi fericirea ei pentru fericirea mea? Nu, tu vei rămâne lângă ea. Acum ea este perechea ta.
- Nu te rog, de ce iei o asemenea decizie fără mine? Gândește-te că faci două suflete să sufere.
- Pentru prietena mea aș face și trei. Te rog nu mă judeca. Eu fac parte din trecut, prezentul tău este Daiana. Du-te la ea, te așteaptă. Oferă-i iubirea ta și distruge amintirea mea.
- Dacă aceasta este decizia ta, o voi respecta.
Totul a luat sfârșit. La o altă șansă…nu mai sper. Sorta s-a jucat din nou cu viața mea. În numele prieteniei am renunțat la fericirea mea. Totul s-a dus iar acum face parte din trecut.