Cuvânt înainte

Îl previn pe cititor că nu am nici un amestec în compunerea însemnărilor care urmează și că ele mi au parvenit în niște împrejurări stranii și câtuși de puțin plăcute.
Chiar în ziua sinuciderii lui Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut la Kiev în toamna anului tre¬cut, poșta mi a adus un pachet voluminos, pregătit din timp de sinucigaș, precum și o scrisoare.
Pachetul cuprindea însemnările de față, iar scri¬soarea avea un conținut din cele mai neobișnuite.
Serghei Leontievici îmi scria că, plecând dintre cei vii, îmi dăruiește însemnările sale pentru ca eu, sin¬gurul lui prieten, să le redactez, să le semnez cu nu¬mele meu și astfel să le încredințez tiparului.
O dorință stranie, totuși lăsată cu limbă de moarte.
Timp de un an întreg am tot căutat să dau de urma vreunor rubedenii sau a unor persoane apro¬piate lui Serghei Leontievici. Zadarnic! În ultima lui scrisoare nu mă înșelase: într adevăr nu mai avea pe nimeni.
Astfel că i am primit darul.
Acum, încă ceva: îi mai comunic cititorului că sin¬ucigașul n a avut niciodată vreo legătură cu lumea teatrelor și nici cu dramaturgia, rămânând totdeauna ceea ce a și fost de fapt, adică un modest corector la gazeta Curierul navigației și care a încercat, o singură dată în viață, să se exprime ca beletrist, din păcate fără succes, căci romanul lui Serghei Leontievici n a văzut lumina tiparului.
Astfel, însemnările lui Maxudov nu sunt decât ro¬dul propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave. Căci Serghei Leontievici sufe¬rea de o boală care, în limbaj medical, poartă o denu¬mire foarte urâtă. Suferea de ipohondrie.
Pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viața tea¬trală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există și nici n au existat vreodată
În sfârșit, o a treia și ultimă observație: contribuția mea la redactarea însemnărilor sus amintite a constat în aceea că le am dat un titlu înlăturând apoi epigra¬ful pe care l am socotit cu totul pretențios, inutil și chiar neplăcut.
Epigraful suna astfel:
"Fiecăruia după faptele sale..."
Afară de aceasta, am așezat semne de punctuație acolo unde era nevoie.
De stilul lui Serghei Leontievici nu m am atins, deși, evident, este un stil cam neîngrijit. Totuși, ce poți pretinde unui om care, la două zile după ce a pus punct respectivelor însemnări, s a aruncat cu ca¬pul în jos de pe marele Pod cu lanțuri!
Așadar...



PARTEA ÎNTÂI


Capitolul 1
Aventura începe

La 29 aprilie a trecut peste Moscova o furtună cu trăsnete, răcorind o; văzduhul căpătase o dulceață proas¬pătă și sufletul parcă se mai îmbunase și el, prinzând din nou dragoste de viață.
Îmbrăcat în costumul meu cel bun și cu paltonul încă destul de prezentabil, mergeam pe o stradă din centrul capitalei într un loc unde, până atunci, nu mai fusesem niciodată. Motivul excursiei l a constituit scri¬soarea ce se afla în buzunarul meu și pe care o primi¬sem cu totul pe neașteptate. Iat o:

"Mult preastimate
Serghei Leontievici!

Nutresc o vie dorință de a te cunoaște și, în același timp, de a ți solicita părerea într o problemă foarte delicată și care ar putea să te intereseze în mare mă¬sură.
Dacă dispui de timp, aș fi bucuros să ne putem întâlni miercuri, la orele 4, în clădirea Scenei de studii a Teatrului Independent.
Cu salutări, X. Ilcin."

Scrisoarea era scrisă cu creionul, iar colțul din stânga, sus, purta un antet:

"Xaveri Borisovici llcin
regizor – Scena de studii
a Teatrului Independent."

Numele lui Ilcin îl întâlneam atunci pentru prima oară, și nu auzisem niciodată de existența unei "Sce¬ne de studii". Despre Teatrul Independent auzisem, știam că este unul din teatrele noastre foarte cunos¬cute, dar nu văzusem acolo nici un spectacol.
Scrisoarea mi a trezit un viu interes, mai ales că pe vremea aceea nu primeam nici un fel de scrisori. De fapt, eu nu sunt decât un modest corector la gazeta Na¬vigația. Locuiam pe atunci într o cămăruță, la etajul șase, prea puțin confortabilă, totuși separată, și care se afla prin cartierul Krasnâe Vorota, chiar lângă in¬trarea Homutovski.
Așadar, mergeam în ziua aceea pe stradă, trăgând în piept aerul răcorit de ploaie, mă gândeam la fur¬tuna care sta să se dezlănțuie din nou, precum și la Xaveri Ilcin și mă întrebam cum de o fi izbutit să afle de existența mea, prin ce mijloace mi a dat de urmă și ce problemă o fi având de rezolvat cu mine. Totuși, oricât m am străduit să mi dau seama, n am reușit s o fac, mai ales în ceea ce privește ultima întrebare, și astfel am rămas la ideea că Ilcin o fi vrând, pesemne, să facem un schimb de locuință.
Desigur, ar fi trebuit să i scriu la rândul meu și să l invit la mine acasă, de vreme ce dânsul era cel care avea treabă cu mine, dar, ca să fiu sincer, mi ar fi fost rușine să mi vadă odaia, casa în care locuiam și pe locatarii din jur. Mărturisesc că am o fire ciudată, iar oamenii îmi inspiră teamă. Închipuiți vă și dumnea¬voastră: cam ce ar fi gândit Ilcin dac ar fi venit la mine și mi ar fi văzut canapeaua cu pânza ruptă și cu arcurile în afară, becul de lângă masă cu abajurul ră¬sucit dintr o foaie de ziar, pisica umblând de colo până colo, în timp ce din bucătărie ar fi răsunat întruna sudalmele Anușkăi?
Am intrat pe o poartă înaltă de fier forjat și am tre¬cut pe lângă o prăvălioară la ușa căreia un om cu pă¬rul alb vindea insigne și rame pentru ochelari.
Am sărit peste un pârâu tulbure și vijelios care se potolea cu încetul și m am pomenit în fața unei clă¬diri galbene, construite de bună seamă cu ani și ani în urmă, când nici eu și nici Ilcin încă nu ne aflam pe lume.
O placă neagră cu litere de aur arăta că în clădire se află sus zisa Scenă de studii. Am intrat pe ușa înal¬tă, masivă, și îndată un omuleț cu o bărbuță pătrată, îmbrăcat într un veston cu petlițe verzi, se repezi să mi taie calea.
— Pe cine cauți, cetățene? mă întrebă cu un aer bănuitor și își desfăcu brațele, ca și când s ar fi pregă¬tit să prindă o găină.
— Trebuie să l văd pe regizorul Ilcin, i am răspuns, căznindu mă ca vocea să mi sune cu cât mai multă emfază.
Brusc, omul luă o cu totul altă înfățișare. Se așeză în poziție de drepți și mi zâmbi cu un zâmbet cât se poate de fals:
— Pe Xaveri Borisâci? O, prea bine, domnule. Vă rog, paltonașul. Galoși nu aveți?
Și îmi luă paltonul cu atâta grijă, de parcă ar fi fost niște scumpe odăjdii bisericești.
Am pornit să urc o scară din fier forjat. Privirea îmi lunecă peste basoreliefuri înfățișând profiluri de os¬tași cu coifuri pe cap și cu spade amenințătoare de o parte și de alta, peste vechi și înalte sobe olandeze cu alama ușițelor strălucind ca aurul.
Clădirea era cufundată în tăcere, nicăieri nu se ză¬rea țipenie de om și doar moșul cu petlițele verzi ve¬nea tiptil în urma mea. Întorcându mă când și când, îl vedeam că mi face tăcute semne de atenție, devotament, stimă, dragoste și bucurie pentru faptul că am venit acolo și că el mă poate duce spre locul unde se află singuraticul și misteriosul Xaveri Borisovici Ilcin. Deodată, cerul se posomorî, sobele olandeze își pier¬dură strălucirea albă, unsuroasă, se lăsă brusc întu¬nericul și, dincolo de ferestre, se dezlănțui pentru a doua oară furtuna.
Am ciocănit în tăblia unei uși cafenii dinaintea mea, pe urmă am deschis o și, prin umbrele ce se lă¬saseră, l am văzut în sfârșit pe Xaveri Borisovici.
— Sunt Maxudov, am rostit cu demnitate.
Chiar atunci, un fulger spintecă, undeva departe, cerul și, timp de o clipă, își azvârli lumina fosfores¬centă peste Ilcin.
— A, dumneata ești, mult preastimate Serghei Leontievici! îmi spuse, zâmbind cu șiretenie.
Îndată mă cuprinse de talie și mă duse spre o ca¬napea întru totul identică cu aceea pe care o aveam în odăița mea; până și arcurile îi ieșiseră în același loc: chiar în mijloc.
De fapt, nici până în ziua de astăzi nu cunosc des¬tinația încăperii în care a avut loc fatala întâlnire. Ce căuta acolo canapeaua? Ce fel de partituri erau cele care zăceau azvârlite într un colț, pe parchet? Pentru ce se afla, pe geam, o balanță cu talgere? De ce mă aș¬teptase Ilcin tocmai în odaia aceea și nu alături, de pil¬dă, în salonul vecin, unde, în umbra furtunii, se întrezărea, lucind negru într un colț, o pianină. Prin mormăitul surd al tunetului, Xaveri Borisovici îmi spuse cu glas cavernos:
— Să știi că ți am citit romanul.
Am tresărit cu putere.
Fapt e că...



Capitolul 2
O criză de neurastenie

Fapt e că ocupând modestul post de corector la Navigația, uram din tot sufletul acea îndeletnicire și, nopți de a rândul, uneori până în zorii zilei, scriam sus, la mansarda mea, un roman.
Mi se născuse în minte într o noapte când, fără veste, m am trezit dintr un vis pătruns de melanco¬lie. Visasem orașul meu natal, troienele de zăpadă, vifornița, greaua încleștare a războiului civil... Se abătuse în vis peste mine, cu un șuier mut, viscolul aducător de spaimă, pe urmă se ivise un vechi pian de concert, iar în jurul lui niște ființe dragi, care as¬tăzi nu mai sunt în viață. În vis, m a întristat adânc singurătatea la care am fost condamnat, m a cuprins mila de propria mi izolare. M am trezit cu ochii înlă¬crimați. Am aprins lumina care a izvorât dintr un bec prăfuit, agățat deasupra mesei. Becul mi a luminat sărăcia: o călimară mică, de doi bani, câteva cărțulii, un teanc de ziare vechi. Arcurile ieșite ale canapelei mi se înfipseseră în coaste, inima îmi era cuprinsă de teamă. Câteva clipe mai târziu mi se păru chiar că aveam să mor stând astfel gârbovit, în dreptul mesei. Un umilitor sentiment de frică în fața morții puse stăpânire pe mine și mă făcu să mă port ca un laș: am gemut prelung și mi am cuprins odaia cu o privire îngrozitoare, căutând pe cineva care să mă ajute, să mă apere. Și l am găsit. Se auzi mieunând încet, în¬tr un ungher, o pisică pe care cândva o găsisem în dreptul porții și o luasem la mine. Animalul se tre¬zise, neliniștit. Câteva clipe mai târziu se și cățărase peste teancul de ziare, mă privea cu niște ochi ro¬tunzi și părea să mă întrebe: ce i cu tine?
Animalul costeliv, cu blană fumurie, era și el inte¬resat să nu mi se întâmple ceva rău. Într adevăr, dacă n aș mai fi fost în viață, cine ar mai fi dat de mâncare unei pisici bătrâne și bolnave?
— Nu i decât o criză de neurastenie, i am explicat pisicii. Văd că boala asta și a cam făcut de pe acum culcuș în mine. Cu timpul va prinde puteri și mă va răpune. Dar nu i nimic, deocamdată se mai poate trăi.
Casa era cufundată în somn. M am uitat pe geam afară. De a lungul celor șase etaje nu mai era lumina¬tă nici o fereastră și mi am dat seama atunci că, de fapt, nu este o casă, ci o înaltă corabie care zboară peste crestele valurilor, sub un cer negru, de creme¬ne. Gândul mă învioră. Am simțit că mă liniștesc, se potoli și pisica și închise ochii.
Așa am început să mi scriu romanul. Mai întâi, am descris un viscol care se abate alene peste oraș. Am încercat apoi să redau sclipătul negru al unui pian care se întrevede la lumina unei lămpi cu abajur. Asta n am mai izbutit s o fac. Dar nu m am dat bătut.
Ziua, nu mă mai gândeam decât să depun cât mai puține eforturi pentru munca pe care o făceam de nevoie. Mi o îndeplineam cu totul mecanic, ca să nu mi pună mintea la contribuție. Ori de câte ori se ivea prilejul, căutam s o șterg de la birou, sub pretex¬tul că sunt bolnav. Firește, nu mă credea nimeni, astfel că traiul îmi devenise cam anevoios. Mi am impus să am răbdare și, încetul cu încetul, am răzbit prin toa¬te. Aidoma unui tânăr care așteaptă nerăbdător ora întâlnirii cu iubita lui, ajunsesem să aștept și eu sosi¬rea orei unu din noapte. Atunci se potoleau toate în casa blestemată unde se afla odaia mea. În sfârșit, mă așezam la masă... Curioasă, pisica sărea și ea sus pe teancul de ziare. Romanul o interesa în cea mai mare măsură și încerca să coboare mereu pe fila de manu¬scris. Atunci o apucam de blană și o așezam la locul ei.
Într una din nopți, mi am ridicat ochii și am ră¬mas uimit. Corabia mea nu mai zbura nicăieri, casa rămăsese și ea locului, iar pe geamuri pătrundea lu¬mina albă a dimineții. Becul nu mai lumina nimic. Mi se păru plicticos și urât la înfățișare. L am stins, și atunci, în fulguirea zorilor, odaia îmi apăru deodată în întreaga ei hidoșenie. Jos, în curtea cu asfalt, mo¬tanii multicolori ai vecinilor umblau cu pași hoțești, neauziți. Pe foaia de manuscris fiecare literă se zărea foarte distinct, chiar și fără lumina becului.
— Doamne! A sosit aprilie! am exclamat pradă unei spaime neînțelese, și am scris cu litere de o șchioapă: "Sfârșit!"
Adio iarnă, adio frig, adio viscol! În iarna aceea îmi pierdusem cu desăvârșire și puținele relații pe care le mai aveam, îmi tocisem hainele și încălțămintea, mă îmbolnăvisem de reumatism, ba cred că mă și sălbă¬ticisem puțin. De bărbierit însă mă bărbieream zilnic.
Cu gândul la toate acestea, am scos pisica în curte, pe urmă m am întors în odaie, m am culcat și, cred că pentru prima oară de la începutul iernii, am dormit un somn adânc, fără vise.
Un roman se cere redactat foarte multă vreme. Anumite părți trebuie scoase cu totul, și sute de cu¬vinte trebuie înlocuite cu altele. O muncă istovitoare și migăloasă, dar necesară!
Totuși, n am izbutit să rezist ispitei și, după ce am redactat primele cinci șase file, m am reîntors în mij¬locul oamenilor. Am adunat în odăița mea câțiva in¬vitați. Printre aceștia erau vreo doi gazetari de la Navigația, oameni muncitori ca și mine, soțiile lor, pre¬cum și doi literați. Unul din ei, tânăr, mă uimise până atunci prin nemaipomenita iscusință cu care izbutea să și alcătuiască povestirile, celălalt, un om mai în vârstă și care văzuse multe în viața lui, s a dovedit a fi, când l am cunoscut mai bine, un ticălos fără pereche.
Într o singură seară, le am citit mai bine de un sfert din romanul meu.
Către sfârșitul lecturii, soțiile lor amețiseră în așa hal încât m au cuprins remușcările. Gazetarii și lite¬rații însă au dat dovadă de stoicism. Părerile lor au fost cu totul sincere, severe, și, după cum îmi dau sea¬ma astăzi, îndeajuns de întemeiate.
— Limbajul! sărise în sus unul din literați (cel care s a dovedit mai târziu a fi un ticălos), mai ales limba¬jul! Limbajul nu face două parale!
Dădu pe gât un respectabil pahar cu vodcă și în¬ghiți două sardele. I am mai turnat un pahar. Îl bău și pe acela și se apucă să mestece o felie de salam.
— Metaforele! țipă mestecând.
— Ai dreptate, confirmă cu politețe literatul cel tânăr, limbajul e cam sărac.
Gazetarii nu spuseră nimic, doar clătinară din cap în semn de solidaritate, pe urmă băură și ei. Doam¬nele nici măcar din cap nu clătinară, nu spuseră o vorbă, refuzară categoric vinul ușor, cumpărat spe¬cial pentru ele, și băură vodcă.
— Cum să nu fie sărac! urlă cel în vârstă. Să știți de la mine că literatura nu este un câine de pripas. Fără ea, totul e gol. E gol! E gol! Să ții minte asta, bătrâne!
Cuvântul "bătrâne" îmi fusese, de bună seamă, adresat mie. Auzindu l, am rămas înlemnit.
La plecare, se înțeleseră cu toții să mă mai vizite¬ze. Și, într adevăr, după o săptămână veniră din nou. Le am servit o a doua porție de lectură. Seara fu mar¬cată prin aceea că literatul mai în vârstă ceru, cu totul pe neașteptate și împotriva voinței mele, să bea cu mine un bruderschaft, apoi începu să mi spună foarte familiar "Leontici".
— Limbajul nu face nici două parale! Dar chestia e amuzantă. E amuzantă, lua te ar toți dracii (pe mine, adică)! urlă cel mai în vârstă, înfulecând piftia pe care o pregătise Dusia.
La cea de a treia serată, veni o figură nouă. Îl ști¬am literat și pe acela, avea un chip acru și rău, de Mefisto, era sașiu de ochiul stâng și neras. Fu de părere că romanul e prost, totuși își exprimă dorința de a mai asculta și partea a patra și ultima. Mai venise o fe¬meie divorțată, precum și un ins necunoscut, cu o cu¬tie neagră la subsuoară, în care avea o chitară. În seara aceea, am cules multe observații cât se poate de folo¬sitoare. Modeștii mei colegi de la Navigația se mai obișnuiseră cu societatea, care câștigase între timp și alți membri, astfel că își exprimară și ei câte o părere. Unul îmi spuse că în capitolul șaptesprezece sunt cam multe lungimi, celălalt fu de părere că n am izbu¬tit să conturez prea bine caracterul lui Vasenka. Am¬bele observații mi s au părut pe deplin întemeiate.
Cea de a patra și ultima lectură n a mai avut loc la mine, ci la literatul cel tânăr, un iscusit povestitor. De data aceasta, se adunase mai multă lume, să fi fost vreo douăzeci de persoane, ba chiar am făcut cunoș¬tință și cu bunica literatului, o bătrână foarte agreabi¬lă, căreia îi strica doar un singur lucru: expresia de teamă zugrăvită pe chip, care n a părăsit o toată sea¬ra. Afară de ea, am mai văzut o și pe dădaca literatu¬lui, adormită pe un cufăr.
Lectura romanului luă sfârșit. Abia atunci se pro¬duse dezastrul. Toți ascultătorii, în unanimitate, fură de părere că romanul meu nu va fi publicat nicăieri, pentru că nu l va aproba cenzura.
Auzisem cuvântul pentru prima oară și abia în clipele următoare mi am dat seama că, scriindu mi romanul, nu mă gândisem niciodată la aprobarea res¬pectivă.
Adusese vorba despre aceasta una dintre cucoane (mai târziu am aflat că era și ea divorțată). Cucoana mă întrebă cam așa:
— Spune mi, Maxudov, crezi că ți se va aproba ro¬manul?
— Nu, categoric nu! exclamă literatul mai în vârstă, în nici un caz! Nici nu poate fi vorba de aprobare! Cu alte cuvinte, n ai nici o speranță. Poți să fii liniștit, bătrâne. De aprobat, să știi că nu ți se va aproba.
— Nu ți se va aproba! făcu un cor din capul mesei.
— Limbajul..., începu din nou cel care se dovedise a fi fratele chitaristului. Dar literatul mai vârstnic îl întrerupse:
— La dracu' limbajul! urlă, punându și salată în far¬furie. Aici nu mai e vorba de limbaj. Bătrânul nostru a scris un roman prost, dar amuzant. Mă, șmechere, să știi că tu ai spirit de observație! De unde naiba, nu mi dau seama și să mor dacă te credeam în stare! Dar ce te faci cu conținutul?!...
— M da, conținutul...
— Aici e aici: conținutul! continuă să urle cel în vârstă, speriind o pe dădacă. Ia spune mi: tu știi ce se cere astăzi? Nu știi? Aha! Vezi, aici e buba!
Îmi făcea cu ochiul și, în același timp, mai trăgea câte o dușcă. În cele din urmă, veni să mă îmbrățișeze și să mă sărute, strigând:
— Să știi că ai în tine ceva antipatic! Crede mă! Chiar te rog să mă crezi! Și totuși, eu te iubesc. Să mor dacă nu l iubesc! E dat dracului șmecherul ăsta! E un om cu multe dedesubturi... Cum? Ce ați spus? Păi, n ați băgat de seamă la capitolul patru? Ce i spune cetățeanul acela eroinei? Ei, vedeți că am dreptate?...
— În primul rând, pentru cuvintele astea ale du¬mitale..., am deschis și eu gura, supărat de tonul său familiar.
— Mai întâi vino și sărută mă, urlă literatul în vârstă. Nu vrei? Atunci te dai singur de gol că nu ne ești tovarăș! Nu, băiete! Tu nu ești un om sincer!
— Așa e, nu i sincer deloc! îl susținu cea de a doua divorțată.
— În primul rând..., am început din nou, cu ciudă, însă n am izbutit nici de data aceasta să mi duc vor¬ba la capăt.
— Nici un fel de în primul rând! urlă literatul în vârstă. Ci zace în tine o mahmureală dostoievskiană! Asta i! Dacă nu vrei să mă iubești, să fii sănătos! Dom¬nul o să te ierte, cât despre mine, eu nu mă supăr. Să știi însă un lucru: că noi te iubim sincer, cu toții, și nu ți vrem decât binele! Zicând acestea, arătă spre fra¬tele chitaristului și spre un alt ins cu chipul stacojiu, pe care nu l cunoșteam și care, la venire, se scuzase pentru întârziere, spunând că vine de la Baia centrală. Și îți spun în față, continuă cel în vârstă, căci mie tot¬deauna mi a plăcut să i zic omului verde ce gândesc, îți spun, Leontici, nici nu încerca măcar să te vâri pe undeva cu romanul ăsta al tău. N o să ai decât neplă¬ceri și va trebui ca noi, prietenii tăi, să suferim toți, cu gândul la necazurile tale. Te rog să mă crezi că ți spun adevărul adevărat! Sunt om cu o experiență grea și amară. Cunosc viața cum n o cunoaște nimeni altul!... Ei, poftim, exclamă deodată, cu un aer jignit, invitându i cu un gest pe ceilalți să i fie martori, vă rog să l priviți: se uită la mine, gata gata să mă înghită. Asta drept recunoștință că m am purtat frumos cu el! Măi, Leontici! răcni cu atâta putere, încât, dincolo de per¬dea, dădaca sări drept în picioare de pe cufăr, măi, Leontici, înțelege mă! Înțelege că romanul tău n are asemenea calități artistice (aici răsună de pe canapea un dulce zvon de chitară) încât să merite să urci Golgota pentru el. Înțelege mă!
— În nțelege mă, înțelege mă! se auzi deodată te¬norul plăcut al chitaristului.
— Și îți mai spun ceva, țipă cel în vârstă, dacă nu vii să mă săruți chiar acum, în momentul de față, să știi că mă scol și plec! Vă las pe toți câți îmi sunteți prieteni, pentru că m ai jignit adânc.
Încercând un chin amarnic, m am dus și l am să¬rutat. Între timp, corul prinsese și el putere. Întrecând vocile celorlalți, pluti lin și catifelat legănarea teno¬rului:
— În nțelege mă...
M am furișat ca un motan afară din casă, ținându mi manuscrisul voluminos la subsuoară.
În bucătărie, dădaca, clipind din ochii roșii, lăcri¬moși, sta aplecată și bea apă de la robinet.
Nu știu ce m a îndemnat să i întind o hârtie de o rublă.
— Ia mai du te ncolo, făcu dădaca înfuriindu se și împingându mi rubla la o parte, nu vezi că i trecut de patru dimineața! Nici în iad nu te chinuie în halul ăsta.
Tot atunci o voce cunoscută întrerupse legănarea corului:
— Pe unde o fi? Să știi că a luat o din loc. Pune ți mâna pe el! Ați văzut, tovarăși, de ce i în stare...
Dar ușa capitonată cu mușama s a și deschis în fața mea și am luat o la goană.



Capitolul 3
Sinuciderea

— Într adevăr, este îngrozitor, îmi spuneam, aflându mă sus, în odaia mea, totul e îngrozitor. Și salata pe care am mâncat o, și dădaca, și literatul în vârstă, și faimosul "înțelege mă" și, în general, întreaga mea viață.
Dincolo de ferestre gemea vântul de toamnă, pe acoperiș scârțâia o foaie de tablă ruptă, ploaia își prelingea șiroaiele peste geamurile murdare. După seara aceea cu dădaca și chitaristul, au mai avut loc multe întâmplări, dar atât de nesuferite, încât nici nu mi vine să le descriu. Înainte de toate, m am repezit să verific dacă romanul meu ar putea sau nu să fie aprobat. Și atunci mi am dat seama limpede că, într adevăr, nu mi va fi aprobat. Literatul în vârstă avusese dreptate. Acum îmi părea că mi o strigă fiece rând din câte scrisesem
După ce mi am verificat întreg romanul, mi am cheltuit ultimii bani ca să bat la mașină vreo două fregmente, pe care le am dus în grabă la redacția unei reviste lunare. După două săptămâni, mi am primit fragmentele înapoi. În colțul manuscrisului sta scris: "Nepublicabil". Am tăiat cu o foarfecă de unghii rezoluția și am dus cele două fragmente la redacția unei alte reviste lunare, dar după două săptămâni le am primit înapoi și de acolo, însoțite fiind de o inscripție cu totul identică: "Nepublicabil".
Pe urmă mi a murit pisica. Un timp, n a mai mâncat deloc, se vârâse într un colț și meuna de mă scotea din minți. A ținut o așa trei zile. În cea de a patra, am găsit o țeapănă, zăcând într un ungher.
Am luat de la rândașul de jos un gârleț și am îngropat o pe maidanul din spatele casei. Rămăsesem cu totul singur pe lume, dar, ca să fiu sincer, în sinea mea m am bucurat. Bietul animal fusese o povară prea grea pentru mine.
După aceea veniră ploile de toamnă și din din nou începu să mă doară umărul și genunchiul stâng.
Dar cel mai rău era faptul că romanul meu se do¬vedise a fi un roman prost. Or, dacă era într adevăr astfel, însemna că viața mi se apropiase și ea de sfârșit.
Să lucrez toată viața la Navigația? Ba bine că nu!
Nopți de a rândul stam culcat cu ochii căscați la bezna din jurul meu și repetam întruna: "E îngrozi¬tor! E îngrozitor!" Iar dacă m ar întreba astăzi cineva ce mi pot aminti despre zilele petrecute atunci la Na¬vigația, i aș răspunde foarte sincer că nu mi pot aminti nimic.
Niște galoși murdari în fața cuierului, în cuier o căciulă udă, a nu știu cui, și cam atât.
— E îngrozitor! repetam, ascultând cum îmi zumzăie în urechi tăcerea nopții de toamnă.
După alte două săptămâni, am început să încerc și ceea ce se cheamă insomnie.
Într o zi, luându mi inima în dinți, m am urcat în tramvai ca să mă duc în strada Samotecinaia Sadovaia. Acolo, într o casă al cărei număr nu l pot, firește, divulga, locuia un cetățean care prin natura profe¬siunii sale avea dreptul să poarte armă de foc.
Împrejurările în care am avut prilejul să ne cu¬noaștem nu interesează nici ele.
Intrând la amicul meu în casă, l am găsit culcat pe o canapea. Mai târziu, când a trecut la bucătărie să mi facă un ceai la primus, i am deschis sertarul din srânga al biroului și i am furat de acolo browningul încărcat, pe urmă am băut două pahare de ceai și am plecat acasă. Se făcuse aproape de nouă seara. Am urcat sus la mine. Totul era ca de obicei. Din bucătărie mirosea a friptură de berbec, coridorul era învăluit în fumul de care nu mai scăpam niciodată, iar prin el abia se mai întrezărea becul galben din tavan. Am intrat la mine în odaie. Lumina se aprinse, dar, în clipa următoare, odaia se cufundă din nou în întuneric. Se arsese becul.
— Toate s au strâns la un loc și se vede că așa tre¬buie, mi amintesc că am rostit atunci cu foarte multă fermitate.
Am aprins lampa de gătit și am pus o într un colț, pe dușumea. Pe urmă, am scris pe o foaie de hârtie: "Declar prin prezenta că browningul nr. (am uitat nu¬mărul, să zicem cutare) l am furat de la Parfion Ivanovici (i am scris numele, numărul casei, strada, tot, cum se cuvine)." Am semnat foaia și m am culcat pe dușumea, lângă lampă. Groaza morții se abătu peste mine. De murit ți e frică totdeauna să mori. Atunci, am încercat să mi imaginez coridorul nostru, friptura de berbec, pe tușa Pelagheia, pe literarul mai în vârstă și Navigația, am încercat să mă înveselesc, închipuin¬du mi cum o să spargă vecinii ușa de la odaia mea etc.
Mi am lipit țeava pistolului de tâmplă și, cu dege¬tul tremurând, am căutat trăgaciul. Chiar atunci, din apartamentul de jos răsunară niște sunete pe care le cunoșteam prea bine. Începu să cânte o orchestră, și din gramofon se auzi un glas de tenor:
Reda va mi, oare, Dumnezeu, tot ce am avut?!.
"Aoleu, să știi că i din Faust!" Îmi trecu prin min¬te. "Nici că se putea potrivi mai bine. Totuși să mai aștept un pic aria lui Mefisto. Doar e pentru ultima oară în viața mea. N am s o mai aud niciodată."
Orchestra când se pierdea cu totul, sub dușumea, când se auzea din nou. Tenorul însă țipa din ce în ce mai tare:
Blestemată fie viața, științele și credința!
"Uite acum, uite acum, mă gândeam, dar ce repe¬de poate ăsta să cânte..."
Tenorul țipă cu deznădejde, apoi bubui din nou orchestra.
Zvâcnind, degetul mi se așeză peste trăgaci, dar în clipa următoare mă asurzi un alt bubuit, inima păru să mi sară afară din piept, am văzut parcă și flacăra din lampă țâșnind spre tavan și pistolul îmi scăpă din mână.
Bubuitul se repetă. Din coridor, se auzi o voce groasă, de bas:
— Iată mă s! Am și sosit!
M am răsucit spre ușă.



Capitolul 4
Am spadă la șold

La ușă bătea cineva. Tare și cu multă stăruință. Mi am vârât pistolul în buzunarul de la pantaloni și am strigat cu voce slabă:
— Intră!
Ușa se dădu în lături și, de groază, am rămas țea¬păn pe dușumea. Era el, nu mai încăpea nici o îndo¬ială. Sus de tot, deasupra mea, licări prin penumbră chipul său cu nasul coroiat și cu sprâncenele trase oblic spre tâmple. Umbrele jucară fără astâmpăr și mi se păru că pe sub bărbia pătrată îi zăresc o țăcălie neagră. Bereta îi ședea azvârlită pe o ureche.
Mai pe scurt, în fața mea se afla însuși Mefisto. Abia în clipele următoare mi am dat seamă că poar¬tă un palton cenușiu, o pereche de galoși lucitori și ține la subțioară o servietă. "Asta nu i de mirare", îmi trecu prin minte, "doar n ar putea umbla altfel prin Moscova, acum, în secolul douăzeci".
— Sunt Rudolfi, spuse duhul cel rău, dar nu cu o voce de bas, ci cu una de tenor.
De fapt, nici n ar fi trebuit să și spună numele. Îl recunoscusem. Îmi intrase în odaie una din cele mai de seamă personalități ale lumii literare din acea vre¬me. Anume, Ilia Ivanovici Rudolfi, redactorul și edi¬torul singurei reviste particulare de pe atunci, Rodina.
M am ridicat de jos.
— Nu s ar putea să aprindem lumina? mă întrebă Rudolfi.
— Din păcate, nu pot s o fac, i am răspuns, pen¬tru că mi s a ars becul, iar altul nu am.
Duhul cel rău, care luase înfățișarea redactorului cu pricina, întreprinse atunci una din scamatoriile sale obișnuite: scoase îndată din servietă un bec electric.
— Purtați totdeauna becuri la dumneavoastră? l am întrebat cu mirare.
— Nu, făcu duhul cu glas sever, e o simplă coinci¬dență. Chiar acum am cumpărat unul de la magazin.
După ce în odaie se aprinse lumina și Rudolfi își scoase paltonul, am căutat să iau în grabă de pe masă biletul prin care mărturiseam furtul pistolului. Du¬hul se prefăcu, indiferent, că n a observat nimic.
Ne așezarăm. Tăceam amândoi.
— Ai scris un roman? mă întrebă în sfârșit, cu se¬veritate, Rudolfi.
— Cum ați aflat?
— Mi a spus Likospastov.
— Să vedeți, am început eu (Likospastov era lite¬ratul mai în vârstă despre care am pomenit), într ade¬văr, eu... totuși... În fine, să știți că i un roman prost.
— Așa? făcu duhul și mă privi cu atenție.
Abia atunci mi am dat seama că nu purta barbă. Umbrele îmi jucaseră o festă.
— Arată mi-l, îmi spuse poruncitor Rudolfi.
— Pentru nimic în lume, i am răspuns.
— A ra tă mi-l, făcu răspicat Rudolfi.
— N o să l aprobe cenzura...
— Arătă mi-l.
— Să știți că i scris de mână și am un scris foarte urât, litera "o" o scriu ca pe un bețișor, așa că...
Între timp, aproape fără să mi dau seama, mâinile mele deschiseră, ele singure, sertarul în care se afla romanul buclucaș.
— Eu citesc orice scris ca pe un text tipărit, îmi spuse Rudolfi, la asta m a obligat meseria... Și puse mâna pe caietele mele.
Se scurse un ceas. Ședeam lângă lampa din colț, pe care pusesem niște apă la încălzit, iar Rudolfi îmi tot citea romanul. Prin minte îmi treceau o mulțime de gânduri. În primul rând, mă gândeam la Rudolfi. Tre¬buie să spun că era un redactor de înaltă clasă; se considera o cinste și o bucurie să ți publici o lucrare în revista pe care o conducea. Așa stând lucrurile, tre¬buia să fiu fericit că venise la mine, fie și sub înfăți¬șarea lui Mefisto. Pe de altă parte însă, romanul putea să nu i placă, or, așa ceva m ar fi întristat de a binelea... În același timp, îmi dădeam seama că o si¬nucidere întreruptă în punctul ei culminant nu putea să mai aibă loc, și astfel, chiar din ziua următoare, aveam să mă găsesc din nou prins în viitoarea neca¬zurilor. Pe lângă aceasta, ar fi trebuit să i ofer lui Ru¬dolfi un ceai, dar nu mi rămăsese nici un pic de unt. Capul îmi era vraiște de gânduri, la care se mai adău¬ga și povestea cu pistolul furat fără nici un rost.
Între timp, Rudolfi înghițea o pagină după alta și încercam zadarnic să mi dau seama ce impresie îi face romanul. Pe chipul lui nu se putea distinge nimic.
Când făcu o pauză, ca să și șteargă sticlele ochela¬rilor, am mai adăugat o nerozie la cele spuse până atunci:
— Aș vrea să știu ce anume v a spus Likospastov despre romanul meu...
— Mi a spus că romanul nu face nici două parale, rosti Rudolfi cu răceală și întoarse pagina. ("Ca să vezi ce ticălos e Likospastov ăsta! În loc să și ajute prietenul etc.")
La ora unu noaptea, am băut câte un ceai, iar la ora două Rudolfi sfârși de citit ultima pagină a roma¬nului.
M am foit pe canapea.
— Așa, spuse Rudolfi.
Tăcurăm.
— Vrei să l imiți pe Tolstoi? făcu Rudolfi.
M am supărat.
— Anume pe care din ei? l am întrebat. Că au fost mai mulți... E vorba de cunoscutul scriitor Alexei Konstantinovici, de Piotr Alexeevici, cel care l a prins peste hotare pe țareviciul Alexei, de numismatul Ivan Ivanovici, sau de Lev Nicolaevici?
— Unde ți ai făcut studiile?
Aici trebuia să dezvălui un mic secret. Fapt e că absolvisem la universitate două facultăți, dar n o spu¬neam nimănui.
— Am absolvit o școală parohială, i am răspuns, dregându mi glasul.
— Serios? făcu Rudolfi, și pe buze i se ivi umbra unui surâs,
Apoi mă întrebă:
— De câte ori pe săptămână te bărbierești?
— De șapte ori.
— Iartă mă pentru indiscreție, continuă Rudolfi, cum faci să ai o asemenea cărare pe cap?
— Mă dau cu briantină. Dar de ce mă întrebați, dacă nu vă e cu supărare?
— Deloc, făcu Rudolfi, întreb și eu așa... pe urmă adăugă: Asta i foarte interesant. Un om a absolvit o școală parohială, se bărbierește în fiecare zi și zace pe dușumea lângă o lampă de gătit. Ești un om curios!
Pe urmă își schimbă brusc tonul și vorbi cu seve¬ritate:
— Romanul dumitale nu va fi aprobat de Glavlit și nu ți l va publica nimeni. Nu ți l vor primi nici la Zori și nici la Rassvet.
— Asta o știu prea bine, i am răspuns fără a sta pe gânduri.
— Și totuși, acest roman eu ți l iau, spuse Rudolfi cu un glas tot atât de sever (inima îmi făcu un salt în piept) și am să ți plătesc pentru el (îmi spuse o sumă derizorie, am uitat cât anume) pe coală de autor. Mâine va fi dactilografiat în întregime.
— Are patru sute de pagini! am exclamat cu glas hârâit.
— Îl voi desface în mai multe părți, făcu Rudolfi cu un glas de oțel, și douăsprezece dactilografe de la birou îl vor copia până mâine la ora opt seara.
Atunci am încetat să mă împotrivesc. M am su¬pus lui Rudolfi.
— Dactilografierea va fi trecută în contul dumi¬tale, continuă Rudolfi, în timp ce eu nu mai făceam decât să dau din cap ca o păpușă de lemn, și ți mai spun ceva: să știi că la pagina unu, șaptezeci și unu și trei sute doi, vor trebui șterse trei cuvinte.
Am aruncat o privire în caiete, și am văzut că pri¬mul cuvânt era "Apocalipsă", al doilea "arhanghe¬lii", iar al treilea "diavolul". Le am șters, supus, pe toate trei. E drept, aș fi vrut să spun că observațiile cu pricina mi se par cam naive, dar m am uitat la Rudolfi și am tăcut mâlc.
— După aceea, continuă el, ai să vii cu mine la Glavlit. Te rog însă foarte mult să nu pronunți acolo nici un cuvânt.
M am simțit jignit.
— Dacă aveți impresia că aș putea să spun ceva care..., am început să lungesc vorbele, căutând să le dau o alură de demnitate, atunci nu mi rămâne decât să stau acasă.
Rudolfi nu acordă nici o atenție încercării mele de revoltă. Continuă netulburat:
— Ba n ai să stai acasă, ci ai să vii cu mine.
— Bine, dar ce am să fac acolo?
— Ai să stai pe scaun, continuă să comande Ru¬dolfi, și la tot ce ți se va spune ai să răspunzi cu câte un zâmbet politicos...
— Dar...
— De discutat, am să discut eu! sfârși Rudolfi.
Apoi, îmi ceru o foaie de hârtie curată, scrise pe ea cu creionul ceva care, după câte îmi aduc aminte, pă¬rea să cuprindă un număr de paragrafe, o semnă tot el, mă puse și pe mine s o semnez, pe urmă scoase din buzunar două bancnote nou nouțe, caietele mele și le vârî în servietă și îndată dispăru, de parcă l ar fi înghițit pământul.
N am mai dormit toată noaptea. Am tot umblat prin odaie, am cercetat bancnotele la lumină. Am băut din ceaiul rece care îmi rămăsese în pahar și mi am imaginat întruna rafturile librăriilor. O mulțime de oameni intrau acolo și întrebau de numărul respectiv al revistei. Prin case, lumea ședea la lumina lămpilor Și citea revista, unii chiar cu glas tare.
Doamne, ce prostii îmi mai trecură prin minte în noaptea aceea!... Pe atunci însă eram prea tânăr, așa că nu trebuie să mă luați în râs.



Capitolul 5
Întâmplări neobișnuite

De furat, nu i greu să furi. E mult mai greu să pui la loc ceea ce ți ai însușit. Având în buzunar brownin¬gul, vârât în teaca lui de piele, am ajuns din nou la prietenul meu.
Inima îmi săltă cu putere în piept când, încă de cealaltă parte a ușii, l am auzit strigând:
— Bine, mamă, am auzit! Dar vreau să știu dacă a mai fost și altcineva.
Îndată răsună înăbușit glasul bătrânei sale mame:
— A mai venit și instalatorul...
— Ce ați pățit? i am întrebat calm, dezbrăcându mă de palton.
Amicul se răsuci spre mine și mi șopti surescitat la ureche:
— Mi au umflat pistolul... Chiar astăzi... Nu știu care ticălos...
— Vai vai vai! i am spus.
Bătrâna mamă a amicului se foia prin toată locuin¬ța aceea, minusculă cât o cutie de chibrituri, ba, la un moment dat, ieșind în coridor, se lăsă în genunchi pe dușumea să cotrobăiască prin coșurile vechi azvârlite într un ungher.
— Mamă! Te rog să nu mai faci așa ceva! Ridi¬că te!
— Chiar astăzi ți l au furat? l am întrebat cu bu¬curie. (Amicul greșise socoteala – de fapt, pistolul îi dispăruse cu o zi înainte, dar lui i se părea că l a mai văzut o dată, seara, în sertarul mesei.)
— Cine a mai fost pe la voi?
— A mai fost instalatorul, îmi strigă amicul.
— Parfioșa, să știi că omul nu ți a intrat în birou, spuse cu sfială bătrâna, s a dus direct la chiuvetă.
— Of, mamă!... Of, mamă!...
— Altcineva n a mai venit? Ieri nu v a mai vizitat nimeni?
— Nimeni. N ai venit decât dumneata, și atâta tot.
Deodată, amicul își holbă ochii la mine.
— Ia vezi! Știi, pân aicâ! i am spus cu demnitate.
— Aoleu, că sensibili mai sunteți voi, intelectualii! exclamă amicul. Doar nu pot să cred că mi l ai șter¬pelit dumneata.
Și, îndată, fugi să vadă la care din robinete umbla¬se instalatorul. Bătrâna lui mamă începu să l imite pe acesta, ba chiar să i folosească intonațiile.
— Uite, p aici a intrat, făcea bătrânica, mi a spus "bună ziua", și a pus șapca în cui și s a dus înspre...
— Pe unde s a dus?
Bătrâna, imitându l pe instalator, trecu în bucătă¬rie, amicul meu fugi și el într acolo, iar eu, făcând mai întâi o mișcare ca și când m aș fi luat după ei, am intrat pe ușa biroului, am așezat iute browningul în sertarul drept și nu în cel stâng al mesei, după aceea m am dus și eu în bucătărie.
— Unde îl ții de obicei? l am întrebat mai târziu, când am revenit în birou.
Amicul meu trase afară sertarul din stânga și mi arătă locul gol de acolo.
— Nu mai pricep nimic, i am spus, înălțând din umeri, asta chiar că i o poveste misterioasă. E clar doar atât: că ți l au furat.
Amicul se întristă rău de tot.
— Și totuși nu cred că ți l au furat, i am spus după o vreme. De vreme ce n a fost nimeni pe la voi, cine ar fi putut să ți l fure?
Amicul meu sări de pe scaun și se repezi să cerce¬teze buzunarele unei mantale vechi, agățate în cuie¬rul din vestibul. Nu găsi nimic nici acolo.
— Se vede totuși că ți l au furat, am rostit gânditor, trebuie să reclami la miliție.
Amicul meu gemu și spuse ceva nedeslușit.
— Nu cumva l ai vârât undeva, în altă parte?
— Totdeauna îl pun numai și numai acolo! strigă plin de nervi și, drept dovadă, trase de sertarul din mijloc al mesei. Pe urmă, făcând mărunt din buze, îl trase pe cel din stânga lui, ba chiar își vârî mâna înăuntru, după aceea pe cel de dedesubt și, abia în¬tr un sfârșit, îl trase, blestemând, și pe cel din dreapta.
— Nemaipomenit! hârâi, cu ochii la mine. E ne¬maipomenit! Mamă! L am găsit!
În ziua aceea fu teribil de fericit și chiar mă invită la masă.
Lichidând problema pistolului, care mă făcea să mă simt cu conștiința încărcată, am mai întreprins o ac¬țiune, ce i drept cam riscantă. Într una din zile, mi am dat demisia de la Navigația.
Începusem să calc pragul unei alte lumi. Îl vizitam pe Rudolfi și întâlneam acolo mulți scriitori, dintre care unii ajunseseră pe atunci la o anumită notorieta¬te. Astăzi, toate acestea aproape că mi s au șters din memorie, nelăsând altceva decât plictiseală. Au rămas toate într un trecut uitat. Un singur amănunt cred că nu l voi putea uita nicicând, și anume felul în care l am cunoscut pe Makar Rvațki, editorul lui Rudolfi.
Aici trebuie să precizez că în ceea ce îl privește pe Rudolfi, omul avea într adevăr foarte multe calități. Era inteligent, calculat, ba chiar dădea dovadă și de o anumită erudiție. Nu i lipsea decât un singur lucru: banii. Cu toate acestea, pasiunea îl făcea să editeze cu orice sacrificii o revistă lunară. Cred că altfel n ar mai fi putut trăi.
Tocmai din această pricină am ajuns într o zi în fața unei clădiri vechi, ce se găsea pe unul din bule¬vardele Moscovei. Acolo, după cum mă lămurise în¬suși Rudolfi, își avea sediul editorul Rvațki. Am rămas surprins, văzând că pe firma de la intrare scria "Birou de ustensile fotografice".
Și mai ciudat mi s a părut că în interior nu se aflau nici măcar asemenea ustensile, ci doar câteva cupoa¬ne de stambă și de postav, învelite în ziare vechi.
În schimb era lume berechet. Cu toții purtau pălă¬rii și paltoane și discutau între ei cu aprindere. Am auzit în treacăt două cuvinte: "sârmă" și "borcane", din nou am rămas surprins, dar și pe mine mă întimpinaseră privi mirate. Am spus că am treabă cu Rvațki. Îndată și cu foarte mult respect am fost con¬dus în spatele unui paravan, unde mirarea mi se pre¬făcu în uimire.
Pe tăblia biroului la care se instalase Rvațki se înăl¬țau nenumărate cutii de sardele, puse unele peste al¬tele.
Or despre Rvațki însuși, îmi plăcu și mai puțin decât sardelele din editura dumisale. Era un om slă¬buț, scund și, pentru ochiul meu obișnuit cu bluzele de la Navigația, părea îmbrăcat din cale afară de stra¬niu. Purta redingotă, pantaloni în dungi, gulerul tare de la gât îi era murdar, în jurul acestuia își petrecuse o cravată verde, iar în cravată îi stătea înfipt un ac de aur cu gămălie de rubin.
Pe mine Rvațki mă uimise. Eu însă cu siguranță că l am speriat sau mai degrabă l am indispus, aducându i la cunoștință că am venit să semnez un con¬tract privitor la publicarea romanului meu în revista pe care o edita. Cu toate acestea, își reveni destul de repede. Luă ambele exemplare ale contractului pe care i l adusesem, scoase din buzunar un stilou, le semnă pe amândouă aproape fără să le citească, după aceea mi le împinse în față, împreună cu stiloul. Mă și înarmasem cu tocul, când, deodată, privirea îmi căzu peste cutiile cu inscripția "Sardele de Astrahan, calitatea întâi", alături de care era desenat un năvod, precum și un pescar cu pantaloni răsuciți. În clipa următoare, un gând tulbure mi se înfipse în minte.
— Banii o să mi fie achitați pe loc, așa cum preve¬de contractul? l am întrebat pe Rvațki.
Un zâmbet dulce, respectuos îi flutură pe buze.
Își drese glasul și mi spuse:
— Exact peste două săptămâni. Acum, avem de re¬zolvat o mică încurcătură.
Am pus jos tocul.
— Sau chiar peste o săptămână, rosti Rvațki în grabă. Dar de ce nu semnați?
— Eu zic să semnăm tot atunci și contractul, i am spus. Când s o rezolva încurcătura.
Rvațki clătină din cap și zâmbi cu amărăciune.
— N aveți încredere în mine?
— S avem iertare! i am spus.
— Atunci, pe miercuri! spuse Rvațki. Dacă aveți urgent nevoie de bani...
— Din păcate, nu pot. Și, împingând ușor contrac¬tele, mi am încheiat nasturele de la haină.
— Stați o clipă, nu vă grăbiți! exclamă Rvațki. Și se mai spune că scriitorii nu sunt oameni practici.
În același timp, chipul îi exprima o profundă su¬ferință. Aruncă neliniștit o privire peste umăr, dar tocmai atunci intră în fugă un tânăr și i întinse un bilet de carton, învelit într o hârtiuță albă. "Ãsta i un bilet cu tichet de loc rezervat", îmi trecu prin minte, "să știi că pleacă undeva..."
Obrajii editorului se colorară iar ochii îi sclipiră veseli, fapt pe care nu l bănuiam a fi fost cu putință.
Mai pe scurt, Rvațki îmi înmână atunci suma pre¬văzută în contract, iar pentru restul banilor îmi oferi câteva polițe. Pentru prima și ultima oară în viață am ținut în mână niște polițe destinate mie anume. (Oa¬menii lui Rvațki se duseră să caute formularele în timp ce eu, așteptându i, stam așezat pe niște lăzi care răspândeau un miros iute de piele argăsită.) Eram foarte mândru că am intrat în posesia unor asemenea documente.
Cele petrecute în următoarele două luni îmi scapă și ele din memorie. Îmi amintesc doar că, venind la Rudolfi, i am imputat cu asprime că mă trimisese la unul ca Rvațki. Aceasta pentru că un editor adevărat – ziceam eu – nu poate să arate cum arăta Rvațki, cu ochii lui tulburi și cu acul cel rubiniu la cravată. Îmi amintesc, de asemenea, că mi a tresărit inima în piept în clipa când Rudolfi îmi spuse deodată: "Ia arată mi polițele acelea", dar că mi am revenit imediat după ce l am auzit murmurând: "Totul e în ordine." N am să pot uita nici faptele petrecute câteva săptămâni mai târziu, când am plecat să încasez cea dintâi dintre poli¬țe. De la bun început mi am dat seama că firma "Birou de ustensile fotografice" dispăruse, fiind înlocuită prin¬tr o altă firmă, pe care sta scris: "Birou de ventuze medicale."
Am intrat acolo și am spus:
— Vreau să l văd pe Makar Borisovici Rvațki.
Îmi aduc aminte foarte bine cum mi s au muiat picioarele când cineva mi a răspuns că M.B. Rvațki a plecat... peste hotare.
Ah, inima, sărmana mea inimă!... Dar acum toate acestea aparțin trecutului.
Ca să fiu concis și de data aceasta, mă voi limita să spun că în spatele paravanului de lemn l am găsit, atunci, pe fratele lui Rvațki. (Rvațki însuși plecase în străinătate doar la zece minute după ce îmi semnase contractul cu pricina – cred că n ați uitat tichetul acela de călătorie?) Aloizi Rvațki, un om cu totul opus ca înfățișare fratelui său, având o statură atleti¬că și o privire grea, mohorâtă, îmi achită polița fără nici un fel de obiecții. Polița care veni la rând, o lună mai târziu, n am mai încasat o acolo, ci, blestemându mi zilele, la o oarecare instituție de stat unde ajung toate polițele reclamate (părea un birou de notariat sau o bancă, iar plățile se făceau la niște ghișee pre¬văzute cu plase de sârmă).
Până să ajung a încasa și cea de a treia poliță, m am deșteptat la minte, astfel că am venit la Rvațki II cu trei săptămâni înainte de termen și i am spus că am obosit de atâta alergătură.
Morocănosul frate al omului plecat în străinătate își întoarse pentru prima oară ochii la mine și mor¬măi:
— Vă înțeleg. Dar cine vă obligă să așteptați ter¬menul? Puteți încasa banii și acum, pe loc.
În loc de opt sute de ruble, am primit patru și i am restituit cu o deosebită ușurare lui Rvațki două hârtii dreptunghiulare.
Ah, Rudolfi, Rudolfi! Îți sunt atât de recunoscător și pentru Makar și pentru Aloizi! Dar să n o iau prea repede, căci de aci încolo avea să fie și mai rău.
Totuși palton mi am cumpărat.
În cele din urmă, veni și ziua când, pe un ger de crăpau pietrele, am ajuns din nou în aceeași încăpere. Era spre seară. Un bec de o sută de lumini îm¬prăștia raze albe, usturătoare. În spatele paravanului de lemn nu se mai afla nimeni din familia Rvațki (oare mai e cazul să spun că și cel de al doilea frate o luase din loc?). În lumina becului sus amintit, ședea, îm¬brăcat cu paltonul, Rudolfi, iar în fața lui, pe masă, sub masă și pe dușumea se înălțau teancuri de cărțu¬lii cenușiu albastru. Erau exemplare din ultimul nu¬măr, proaspăt apărut, al revistei. O clipă de neuitat! Efuziunea îmi pare acum cu totul ridicolă, atunci însă eram cu mult mai tânăr.
Lui Rudolfi îi sclipeau ochii de bucurie. E cazul să spun că meseria și o iubea cu pasiune. Era un redac¬tor adevărat.
Mai sunt pe lume unii tinerei, cu care firește că ați dat ochii și la Moscova. Tinereii aceia pot fi văzuți pe la redacțiile revistelor în ziua când apare câte un nu¬măr nou, deși nu sunt scriitori. Îi vezi pe la teatre când are loc câte o repetiție generală, deși nu sunt actori. Vin și pe la vernisaje, cu toate că n au ținut în viața lor o pensulă în mână. Solistelor de operă le zic pe nume și tot astfel, când vine vorba despre acestea, le spun și unor personalități care ocupă diferite posturi de răspundere, deși n au făcut niciodată cunoștință cu ele. La premierele de la Bolșoi Teatr, făcându și loc printre rândurile șapte și opt, fac surâzători cu mâna cuiva care se află sus la balcon, iar când vin la "Metropol", se așază totdeauna la măsuțele aflate chiar lângă arteziană, în timp ce becurile multicolore le lumi¬nează feeric pantalonii evazați.
Unul dintre tinerii amintiți ședea atunci în fața lui Rudolfi.
— Ei, cum ți a plăcut revista? l am auzit pe aces¬ta întrebându-l.
— Ilia Ivanâci! exclamă cu patos tânărul, învârtind în mâini o cărțulie albastră, este un număr pe drept cuvânt încântător. Totuși, dați mi voie să vă spun cu toată sinceritatea că noi, cititorii, nu putem pricepe în ruptul capului cum de a fost cu putință, cu gustul pe care vi l cunoaște toată lumea, să publicați proza lui Maxudov.
"Na ți o bună!" m am gândit, simțind cum îmi fuge sângele din obraz.
Rudolfi îmi făcu cu ochiul și l întrebă din nou:
— Da' de ce?
— Vai de capul meu! continuă să exclame tânărul. Păi, în primul rând... sper că mi dați voie să fiu sin¬cer, Ilia Ivanâci?
— Te rog, te rog, făcu Rudolfi, strălucind de bu¬curie.
— În primul rând, e o lucrare de analfabet... Pot să vă arăt douăzeci de locuri unde autorul face niște greșeli de sintaxă de a dreptul grosolane.
"Trebuie să recitesc totul. Chiar astăzi", m am gândit, mai mult mort decât viu.
— Dar stilul!... continuă să peroreze tânărul. Doam¬ne, ce stil infect! Afară de asta, totul e eclectic, totul e pastișă, nimic personal. O filozofie ieftină, superficia¬litate... Urât, Ilia Ivanâci! Simplist! Afară de asta, îl imită și pe...
— Pe cine? întrebă Rudolfi.
— Pe Avercenko! țipă tânărul, răsucind cărțulia și despicându i cu degetul paginile lipite, da, pe Aver¬cenko! Stați că vă arăt imediat. Se apucă plin de zel să răsfoiască revista, în timp ce eu, cu gâtul întins ca un gândac, îi urmăream toate mișcările. Nu găsi însă ceea ce căuta.
"Las' că am să găsesc eu acasă", m am gândit din nou.
— Am să găsesc acasă, promise tânărul, dar să știți că numărul ăsta al revistei l ați stricat, pe cuvânt vă spun! Nu vedeți, Ilia Ivanâci, că i un analfabet? Ce i cu omul ăsta? Unde a învățat carte?
— Zice că a urmat o școală parohială, răspunse Rudolfi și ochii îi sclipiră din nou, de altfel, poți să l întrebi chiar dumneata. Vă rog, faceți cunoștință.
O pojghiță verde, de mucegai, înflori în obrajii tânărului, iar ochii i se umplură de o cumplită groază.
L am salutat politicos. Îmi răspunse rânjind, și o adâncă suferință îi schimonosi trăsăturile plăcute ale chipului. Deodată gemu prelung, își scoase grăbit batista din buzunar și abia atunci mi am dat seama că i curge sânge pe obraz. Am rămas înmărmurit.
— Ce i cu dumneata? exclamă Rudolfi.
— A fost un cui, răspunse tânărul.
— Vă zic la revedere, le am spus, simțindu mi gura plină cu câlți și încercând să nu mă uit la tânărul de lângă mine.
— Ia ți revistele.
Am luat cu mine mai multe exemplare de autor, i am strâns mâna lui Rudolfi, l am salutat cu plecăciu¬ne pe tânărul care nu încetase să și tamponeze obra¬zul cu batista, arn scăpat pe jos una din reviste și bastonul, am pornit cu spatele înainte spre ușă, m am lovit cu cotul de masă, pe urmă am ieșit afară.
Ningea zdravăn, ningea cu fulgi de vată.
Nu mai e cazul să amintesc că am stat toată noap¬tea cu revista în mâini, recitind romanul pe sărite. Demn de atenție e numai faptul că pe alocuri roma¬nul îmi plăcea teribil de mult, pentru ca îndată după aceea să mi se pară înfiorător de prost. Spre zorii zilei, mă îngrozise de a binelea.
Evenimentele din ziua următoare mi le amintesc perfect. Dis de dimineață a venit să mă viziteze amicui căruia îi furasem cu atâta abilitate pistolul; i am dăruit atunci un exemplar al romanului, iar către sfârșitul zilei am plecat la o serată organizată de un grup de scriitori cu prilejul unui eveniment din cele mai deosebite – întoarcerea de peste hotare a cele¬brului om de litere Izmail Alexandrovici Bondarevski. Solemnitatea era cu atât mai importantă, cu cât tot atunci aveau să i se aducă onorurile și unui alt vestit om de litere, și anume, lui Egor Agapionov, revenit și el în țară după un voiaj în China.
Îmbrăcându mă și făcând ultimele pregătiri înain¬te de a pleca la serată, eram pătruns de o profundă agitație. Oricum, era vorba de lumea aceea nouă că¬tre care îmi îndreptasem toate speranțele. Lumea aceea avea să și deschidă chiar atunci porțile înaintea mea, ba încă dintr o latură din cele mai demne de respect, căci la serata cu pricina avea să participe floarea lite¬raturii, cei mai de vază reprezentanți ai ei.
Și într adevăr, venind la adresa indicată, am în¬cercat un sentiment de bucurie înălțătoare.
Primul de care am dat cu ochii acolo a fost tânărul din ziua precedentă, cel ce și zgâriase urechea într un cui. L am recunoscut cu ușurință, deși era înfășurat până peste cap cu bandaje proaspete de tifon.
Îi făcu multă bucurie să mă vadă, și mi strânse mâna cu o deosebită efuziune, spunându mi că a stat toată noaptea să mi citească romanul, ba chiar că acesta începuse să i placă.
— L am citit și eu toată noaptea, i am spus, acum însă nu mi mai place deloc.
Am discutat cu aprindere de una, de alta, tânărul mi a adus la cunoștință că la masă avea să se serveas¬că nisetru în aspic și, în general, a fost foarte vesel și degajat.
M am uitat în jurul meu. Lumea cea nouă mă pri¬mise în mijlocul ei și această lume pot spune că mi plăcea nespus de mult. Era un apartament imens, pe masă se înșirau cam douăzeci șl cinci de tacâmuri, paharele de cristal își legănau luminile, până și icrele negre aruncau scânteieri, iar castraveciorii tari, proaspeți, nășteau gânduri vesele și totodată năstruș¬nice despre petreceri la iarbă verde, apoi, nu știu de ce, despre glorie și despre alte chestii dintr astea. Tot atunci am făcut cunoștință cu un vestit prozator, pe nume Lesosekov, precum și cu Tunski, autor de schi¬țe. Deși mai puține ca de obicei, totuși erau de față și câteva cucoane.
Lui Likospastov nu i am auzit gura, ceea ce m a făcut să cred că era, cum s ar spune, cu un rang mai jos decât ceilalți. Nu l puteai compara nici măcar cu începătorul Lesosekov cel cu părul bălai, nemaivor¬bind desigur despre unul ca Agapionov sau ca Izmail Alexandrevici.
Likospastov se strecură până la mine și ne strânserăm mâinile.
— Ce altceva pot să fac decât sa te felicit, îmi spu¬se cu un oftat de neînțeles. Te felicit din toată inima. Și ți spun în față: ești un băiat isteț. Mi aș fi pus capul jos că romanul tău nu va apărea. Că ți va fi imposibil să l publici. Nu mi închipui cum de ai izbutit să l pre¬lucrezi pe Rudolfi. Dar îți prezic că ai s ajungi depar¬te. Și când te gândești că oricine te ar putea lua drept un mielușel... Bine zice lumea că pisica blândă...
În clipa aceea felicitările lui Likospastov fură în¬trerupte de țârâitul strident al soneriei de la intrare, iar criticul Konkin, care îndeplinea funcția de gazdă (lucrurile se petreceau în casa lui), strigă: "El e!"
Într adevăr, sosise Izmail Alexandrovici. În vesti¬bul se auzi un glas răsunător, pe urmă un zgomot de pupături, și în sufragerie intră un cetățean mic de sta¬tură, purtând un guler de celuloid și un sacou. Omul părea intimidat, era tăcut și politicos, și învârtea în mâini o caschetă pe care, nu se știe din ce pricină, n o lăsase în cuier. Cascheta avea borul de catifea, în mij¬locul căruia se mai zărea urma rotundă și prăfuită a unei cocarde.
"Nu se poate, e o încurcătură...", îmi trecu prin minte, căci înfățișarea celui care intrase nu se potrivea câtuși de puțin cu hohotele de râs sănătos și cu cuvântul rasstegai , ce răzbiseră mai adineaori din vestibul.
Am avut dreptate. Căci în urma celui care intrase veni Konkin și aduse după el în sufragerie, ținându-l cu dragoste de talie, pe un vlăjgan înalt și chipeș cu plete cânepii și cu barbă lucioasă și îngrijită, toată nu¬mai inele.
Beletristul Fialkov, care era de față și despre care auzisem tot atunci, de la Rudolfi, că se află în plină ascensiune, era îmbrăcat fără cusur (ân general, toată lumea de acolo era foarte bine îmbrăcată), și totuși, costumul lui Fialkov nici nu suferea comparație cu hainele purtate de Izmail Alexandrovici. Pe silueta lui zveltă, un pic prea plinuță venea ca turnat un cos¬tum maro dintr o stofă de cea mai bună calitate, ie¬șit, se vede, din atelierul unui croitor parizian de mâna întâi. Izmail Alexandrovici strălucea de curățe¬nie. Avea cămașa impecabil scrobită, pantofi de lac în picioare, iar la manșete niște butoni de ametist. Era alb și luminos la chip, proaspăt, jovial și deloc în¬fumurat. Dezvăluindu și șiragul sclipitor al dinților, aruncă o privire peste masa pregătită de petrecere și strigă cu glas răsunător:
— Hehei! Mi ați făcut o, împielițați ce mi sunteți!
Izbucniră râsete, aplauze, și din nou răsună zgo¬mot de pupături. Cu câte unii Izmail Alexandrovici dădea mâna, cu alții se săruta cruciș de câteva ori, în fața altora își întorcea obrazul și se ferea cu mâna, de parcă l ar fi orbit soarele și pufnea cu zgomot.
Pe mine mă luă, de bună seamă, drept altcineva, căci mă sărută de trei ori, făcându mă să i simt mi¬reasma fină de coniac, colonie și țigări de foi.
— Dumnealui e Baklajanov! strigă apoi, arătând spre cel care intrase înaintea lui. Vi l recomand. Este ami¬cul meu Baklajanov!
Baklajanov schiță un zâmbet strâmb, de martir, și, cuprins de sfială în fața unei societăți atât de nume¬roase, străine lui, își puse cascheta peste o statuetă cafenie înfățișând o jună, în mâini cu un bec electric.
— L am cărăbănit și pe dumnealui cu mine! con¬tinuă Izmail Alexandrovici. De ce să stea acasă? Să știți că i un băiat minunat și i tobă de carte. Vă pot spu¬ne de pe acum că într un an de zile ăsta ne lasă pe toți cu gura căscată! Da' de ce i ai pus șapca n cap, îm¬pielițatule? Baklajanov, cu tine vorbesc!
Baklajanov intră în pământ de rușine și, neștiind ce să facă, se repezi să dea mâna cu cei prezenți, dar nu izbuti mare lucru, căci tocmai atunci se iscă văl¬mășagul așezării la masă și printre cei adunați se și arătă o kulebiaka bine crescută, cu coaja rumenă, lu¬cioasă.
Chiar de la început petrecerea se desfășură cu mul¬tă vioiciune și veselie.
— Rasstegai ne a trebuit adineaori? auzeam glasul lui Izmail Alexandrovici. La ce bun am mai mâncat rasstegaiul acela cu tine, Baklajanov?
Clinchetul paharelor de cristal mângâia urechea. Becurile din candelabru păreau că și sporesc lumi¬nile. După al treilea pahar, toate privirile se întoarseră către Izmail Alexandrovici. Izbucniră glasuri rugă¬toare:
"Vorbiți ne despre Paris! Despre Paris!..."
— Fie... se dădu bătut Izmail Alexandrovici. Spre exemplu, ne am dus o dată Ia o expoziție de automo¬bile. Acolo – vernisaj, totul cum trebuie să fie: un ministru, ziariști, discursuri... Printre ziariști îl văd și pe escrocul acela de Kondiukov... pe Sașka... Mi¬nistrul ține o cuvântare... Un speach, acolo, încropit la repezeală. Pe urmă, se nțelege, șampanie, totul ca de obicei. Deodată, îl văd pe Kondiukov că și umflă obrajii și, nici una, nici două, pac și vomită! De față: cucoane, ministru, iar el ca porcul!... Ce l o fi apucat atunci, nici azi nu pot pricepe! A ieșit un scandal monstru. Domnul ministru s a prefăcut desigur că n a observat nimic. Cum naiba să nu observi?!... Fra¬cul, jobenul, pantalonii de o mie de franci... Toate – harcea parcea... L au scos, bineînțeles, de acolo, i au dat apă să bea, l au dus cu birja acasă...
— Mai departe, mai departe! strigară cei de la masă.
Între timp, subreta cu șorțulețul alb începuse să servească nisetrul în aspic. Clinchetul paharelor ră¬suna mai vioi, mesenii prinseră glas. Eu însă voiam cu ardoare să aflu cât mai multe despre Paris și, prin zgomotul, clinchetele și exclamațiile din jur, încer¬cam din răsputeri să fiu atent la vorbele lui Izmail Alexandrovici,
— Baklajanov! De ce nu mănânci?...
— Mai spuneți! Vă rugăm! strigă un tânăr, batând din palme.
— Ce a mai fost?
— Ce să fie? S au mai întâlnit o dată escrocii aceia doi, nas în nas, pe Champs Elysées... Tablou! N a apucat ăsta sa zică nici pis, că licheaua aceea de Katkin l a și scuipat drept în bot!...
— Ai ai ai!
— Da, domnilor... Ascultă, Baklajanov! Ce dra¬cu i cu tine? Ai adormit la masă?... Cum vă spu¬neam, de emoție – că i un neurastenic, să te ferească Dumnezeu – nu l a nimerit. Și scuipatul s a dus drept în pălăria unei cucoane...
— Chiar pe Champs Elysées?!
— Ei și? Mare lucru! Ãia nu și fac probleme. Nu¬mai că pălăria aceea costa trei mii de franci. Și atunci, o dată văd că se repede un domn și arde mi-l pe bădă¬ran cu bastonul în cap... A ieșit un scandal monstru!
În colțul încăperii răsună un pocnet, și înaintea mea șampania licări galben în pocalul subțire... Îmi amintesc că s a băut întâi în sănătatea lui Izmaii Alexandrovici.
Pe urmă i am ascultat din nou impresiile despre Paris.
— Atunci dumnealui îl întrebă foarte calm: "Cât vrei?"; Acela... es escrocul! (Izmail Alexandrovici strânse din ochi de ciudă.)... zice: "Opt mii!" Ãstălalt nici una, nici două: "Na!" și i dă cu tifla.
— Chiar ia Grande Opéra?!
— Ei și? Puțin i a păsat de Grande Opéra! Mai erau și doi miniștri acolo în rândul doi.
— Bine, dar celălalt? Celălalt ce ți a spus? tot în¬treba cineva, râzând în hohote.
— L a înjurat de mamă, bineînțeles!
— Aoleu!
— I au scos afară pe amândoi. La ei, asta nu i o problemă...
Petrecerea lua proporții. Deasupra mesei se și lă¬sase în straturi fumul de țigară. Pe sub picioare am simțit ceva moale și lunecos. Aplecându mă, mi am dat seama că i o felie de păstrăv, dar cum de ajunse¬se acolo habar n aveam. Hohotele de râs veniră să acopere vorbele lui Izmail Alexandrovici, astfel că, din nefericire, n am izbutit să ascult continuarea ui¬mitoarelor istorisiri pariziene.
Abia începusem să meditez la ciudățeniile vieții din străinătate, când soneria vesti sosirea lui Egor Agapionov. La ora aceea, oaspeții o cam luaseră razna. Din odaia de alături se auzea un pian, cineva bocănea în surdină un foxtrot și l vedeam pe tânărul de adinea¬ori cum se sucește într un loc, ținând de talie pe una dintre cucoane.
Egor Agapionov intră pe ușă voios, cu pasul larg, iar după el veni un chinez, mic, uscățiv, galben la chip, purtând niște ochelari bombați cu rame negre. În urma chinezului veniră o cucoană în rochie crem și un bărbat voinic, bărbos, pe nume Vasili Petrovici.
— Izmaș, ești aici! exclamă Egor și se repezi spre Izmail Alexandrovici.
Acesta se cutremură de un râs fericit și strigă:
— Ha! Egor! și își răsfiră barba peste umărul lui Agapionov. Chinezul surâdea cu blândețe tuturor, dar nu scotea nici o vorbă, după cum n a mai scos nici în continuare.
— Faceți cunoștință cu prietenul meu, chinezul! strigă Egor, după ce sfârși să l sărute pe Izmail Ale¬xandrovici.
Larma și înghesuiala se întețiră. Îmi amintesc că lumea începuse să danseze pe covorul din odaie, ce¬ea ce se dovedi cu totul incomod. Ceștile cu cafea se înșirau pe marginea biroului. Vasili Petrovici dădea pe gât unul după altul păhărele de coniac. L am vă¬zut pe Baklajanov adormit în fotoliu. Fumau toți pe ruptelea. Abia cu mult mai târziu și au dat seama, rând pe rând, că e timpul să se mai ducă și pe acasă.
Tot atunci am avut o convorbire neașteptată cu Agapionov. Am observat între timp că, imediat după ora două noaptea, Agapionov începu să dea vădite sem¬ne de neliniște. Ba chiar s apucă să și converseze cu câte cineva, dar de fiecare dată, cum am izbutit să ob¬serv prin negura fumului de țigară, primi câte un re¬fuz categoric. Ședeam în fotoliul de lângă birou, beam cafea și nu izbuteam să mă dumiresc în nici un chip de ce mi se ofilise dintr o dată inima și de ce Pa¬risul începuse să mi se pară atât de plicticos, încât îmi pierise orice poftă de a l mai vizita, vreodată.
Tocmai atunci se aplecă peste mine un chip lătă¬reț, cu niște ochelari rotunzi pe nas.
— Dumneata ești Maxudov? mă întrebă.
— Eu.
— Am auzit de dumneata, am auzit, spuse Aga¬pionov. Mi te a descris Rudolfi. Se pare că ai publicat un roman?
— Am publicat.
— Cică i un roman grozav. Ascultă, Maxudov, îmi șopti deodată făcându mi cu ochiul, fii atent la perso¬najul de acolo... Îl vezi?
— Acela cu barbă?
— Ãla, ăla. E cumnatu meu.
— Scriitor și el? l am întrebat, cercetându-l cu pri¬virea pe Vasili Petrovici care, abordând un surâs neli¬niștit, sorbea din coniac.
— Ei, aș! E cooperator în satul Tetiuși... continuă să mi șoptească Agapionov. Maxudov, ascultă mă: nu pierde ocazia. Pe urmă o să ți pară rău. Ãsta i un tip nemaipomenit. Pentru scrierile dumitale i o ade¬vărată comoară. Într o singură noapte scoți de la el pe puțin zece nuvele și fiecare face parale. Asta i un ihtiozaur. Omul cavernelor! Povestește niște istorii colosale! Îți închipui câte i a fost dat să vadă acolo, la el, la Tetiuși! Pune mâna pe el, că ți l suflă vreun ter¬chea berchea și nu l mai vezi.
Simțind că i vorba de el, Vasili Petrovici zâmbi și mai neliniștit și mai trase o dușcă.
— Cel mai bun lucru ar fi... Sigur că da! hârâi Agapionov. Vă fac chiar acum cunoștință... Spune mi, ești burlac? mă întreabă deodată, cu neliniște în glas.
— Burlac..., i am răspuns, holbându mă la el.
Chipul lui Agapionov se lumină de bucurie.
— Minunat! Vă fac cunoștință și ia l să doarmă la dumneata. E o idee! Ai vreo canapea pe acasă? O să doarmă și pe o canapea, că nu i o fi nimic, Iar peste două zile pleacă.
Luat prin surprindere, am bâiguit doar atât:
— Bine, dar n am decât o singură canapea...
— E dublă? mă ntreabă neliniștit Agapionov.
Eu însă îmi mai venisem în fire. Și tocmai la timp, căci Vasili Petrovici se și foi pe scaun, dând vădite sem¬ne că ar vrea să mă cunoască, iar Agapionov mă tra¬se, nerăbdător, de braț.
— Iertați mă, i am spus, dar nu pot în nici un caz să l iau la mine. Stau la gazdă, într o odaie de trecere, iar după un paravan dorm copiii proprietăresei (am vrut să adaug că aceștia sunt bolnavi de scarlatină, pe urmă mi am zis că ar ti o minciună prea gogonată, totuși am adăugat)... și sunt bolnavi de scarlatină.
— Vasili! exclamă Agapionov. Ai avut vreodată scarlatină?
De câte ori în viață nu mi a fost dat să aud la adre¬sa mea epitetul "intelectual". Nu zic, poate voi avea mereu această tristă titulatură. Totuși în clipele despre care vorbesc am fost în stare să mi adun toate forțele de care dispuneam și n apucă bine Vasili Petrovici să i răspundă cu un zâmbet rugător "Am fo...," când m am și auzit spunându i cu toată tăria lui Agapionov:
— Refuz categoric să l iau cu mine. Nu pot.
— Totuși... încearcă..., îmi șopti Agapionov. Ia vezi!...
— Nu pot.
Agapionov își puse capul în piept și își mușcă gânditor buzele.
— Bine, dar a venit în vizită la dumneata. Unde a tras?
— Tot la mine a tras, lua i ar dracii, făcu Agapionov cu amărăciune.
— Și atunci...
— Mi a mai venit și soacra tot astăzi, mă nțelegi, împreună cu soru mea, ba mai e și chinezul acela... Dracu' îi aduce pe cumnații ăștia! izbucni deeodată. Să fi stat la Tetiuși, acasă la el...
Zicând acestea, Agapionov mă părăsi.
O neliniște tulbure mă cuprinse fără veste și, neluându mi rămas bun de la nimeni, în afară de Konkin, am plecat de la serată.



Capitolul 6
Dezastrul

De bună seamă, capitolul acesta va fi cel mai scurt dintre toate. În zori, am simțit cum mă trece un fior Pe urmă, fiorul s a repetat. M am făcut covrig și m am vârât cu capul în plapumă. Am simțit o ușurare, dar numai pentru câteva clipe. Deodată mi s a făcut cald.
Pe urmă din nou m a cuprins frigul, ba chiar cu atâ ta putere, încât mi am auzit dinții clănțănind. Aveam la mine un termometru. L am pus – 38,8. Or, asta în¬semna că mă îmbolnăvisem de a binelea.
N am ațipit decât spre ziuă și mi amintesc cu totul limpede dimineața aceea. Cum închideam ochii, un chip rotund, cu ochelari, se și apleca peste mine, mormăind: "Ia l să doarmă la tine", iar eu o țineam una și bună: "Nu, n am să l iau." Pe Vasili Petrovici parcă îl vedeam în vis, ori poate că venise într ade¬văr la mine în odaie, coșmarul însă consta în faptul că lui își turna pahare întregi de coniac, dar de băut le beam eu. Parisul îmi deveni și el cu totul de nesu¬ferit. Se făcea că mă aflam la Grande Opéra și cineva îmi tot dădea cu tifla. Aci mă ochește, aci mă lasă în pace. Aci mă lasă și iar mă ochește.
"Vreau să spun adevărul", mormăiam într un târziu, când, dincolo de storul zdrențuit și murdar, se și așternuse lumina zilei. "Vreau să spun adevărul ade¬vărat. Am văzut aseară o lume nouă, dar lumea aceea mi e nesuferită. N am ce căuta acolo. O lume străină. O lume dezgustătoare! Dar despre asta să nu suflați o vorbă. Nimănui. S st!..."
Buzele mi se uscau cu o repeziciune uimitoare. Din cine știe ce pricină, așezasem alături de mine un număr al revistei în care îmi apăruse romanul, pe¬semne să l mai citesc o dată. Dar n am mai citit ni¬mic. Am vrut să mi pun din nou termometrul, dar nici pe acela nu mi l am mai pus. Termometrul se afla chiar lângă mine pe un scaun, eu însă nu știu de ce aveam impresia că i în altă parte și că trebuia să mă scol, să l caut. Pe urmă mi am pierdut cunoștința. De chipul colegului meu de la Navigația îmi mai aduc aminte, cât despre figura doctorului, aceasta mi s a șters cu totul din memorie. Într un cuvânt, mă îmbolnăvisem de gripă. Câteva zile am plutit prin apele fe¬brei, apoi temperatura a început să mi scadă. N am mai văzut nici Champs Elysées lunecându mi pe di¬nainte, nici n a mai stat să scuipe vreun bădăran pe o pălăriuță de damă și nici Parisul nu mi s a mai ară¬tat, ca până atunci, răspândit pe o sută de poște.
Mi se făcuse foame, și buna mea vecină, nevasta maistrului, mi a făcut o supă de pasăre. Am sorbit o dintr o cană cu mânerul rupt, am tot încercat apoi să mi citesc propria operă, dar după zece, douăzeci de rânduri mă lăsam păgubaș.
Cam la douăsprezece zile după aceea, m am vă¬zut însănătoșit pe deplin. Mă intriga doar faptul că Rudolfi nu venise să mă viziteze, deși îi trimisesem între timp un bilet.
În cea de a douăsprezecea zi am plecat de acasă, m am dus la Biroul de ventuze medicale, dar am vă¬zut la ușa dughenei un lacăt cât toate zilele. Atunci am luat tramvaiul și am călătorit cu el o bună bucată de vreme, ținându mă, slăbit, de bară și suflând în gea¬mul înghețat de lângă mine. Am sosit acolo unde lo¬cuia Rudolfi. Am sunat la ușă. Nu mi răspunse nimeni. Am mai sunat o dată. Ieși un bătrânel și mă privi lung și cu multă scârbă.
— E acasă Rudolfi?
Bătrânelul își cercetă vârfurile papucilor și mi răs¬punse:
— Nu i acasă.
La întrebările mele: unde să se fi dus, când se va întoarce acasă precum și la întrebarea de a dreptul stupidă: de ce i pus lacătul la ușa "Biroului", bătrâne¬lul se cam codi să mi răspundă, pe urmă ținu să afle ce vânt mă aduce pe acolo. I am explicat totul, ba chiar i am vorbit și despre roman. Atunci, bătrânelul îmi spuse:
— A plecat în America, amu i o săptămână.
Puteți să mă omorâți dacă știu unde o fi dispărut atunci Rudolfi și de ce anume.
Ce se făcuse cu revista, ce anume se întâmplase cu "Biroul", despre ce fel de Americă era vorba, în ce condiții a plecat Rudolfi, n am izbutit să aflu nici atunci și de bună seamă nu voi mai afla niciodată. Nici măcar nu știu cine fusese bătrânelul acela.
Slăbit cum eram, după gripă, mi se abătu pentru o clipă, prin creierul nevolnic, până și ideea că poate n am făcut decât să visez toate câte mi se întâmplaseră. Și pe Rudolfi, și romanul care îmi apăruse, și Champs Elysées, și pe Vasili Petrovici, și urechea pe care o zdrelise cuiul. Venind însă acasă, am regăsit acolo, cu totul aievea, cele nouă cărțulii albastre. Ro¬manul mi se publicase cu adevărat. Da, da. Iată l.
Dintre cei care mai figurau în cuprinsul revistei, nu mai cunoșteam pe nici unul, astfel că n am avut la cine să mă interesez de soarta lui Rudolfi.
Ducându mă din nou, altă dată, pe la "Birou", am văzut că nu se mai află acolo nici un fel de Birou; lo¬cul acestuia fusese luat de o cafenea cu o duzină de măsuțe îmbrăcate în mușama.
Nu, zău, lămuriți mă și pe mine: unde vor fi pie¬rit toate cele câteva sute de exemplare ale revistei abia apărute?
Printr o întâmplare mai misterioasă decât cea pe¬trecută cu romanul meu și cu Rudolfi, nici că mi a fost dat să mai trec vreodată.



Capitolul 7

Lucrul cel mai cuminte într o împrejurare atât de stranie era să uit, pur și simplu, de cele întâmplate, să nu mai gândesc nici la Rudolfi și nici la dispariția o dată cu el a revistei respective. Chiar așa am și făcut
Totuși asta nu mi a înlăturat câtuși de puțin aspra necesitate de a mi duce mai departe zilele. Și atunci mi am propus să fac un bilanț al celor ce înfăptuisem până la acea întâmplare.
— Așadar, mi am spus, așezându mă lângă lampa de gătit, în timp ce afară șuiera viscolul de martie, așadar, până acum mi a fost dat să trec prin mai mul¬te lumi.
Lumea întâi: laboratorul de la universitate, de unde nu mi a rămas decât imaginea exhaustorului și a re¬tortelor care fierbeau pe suporții lor înalți de metal. Lumea aceea am părăsit o când s a dezlănțuit răz¬boiul civil. Nu vom sta să analizăm dacă am proce¬dat în mod ușuratic sau nu. După niște aventuri ne¬maiauzite (de ce le oi fi zicând astfel? cine nu a trecut prin asemenea aventuri în timpul unui război civil?), m am pomenit la gazeta Navigația. Ce motive m au îndemnat la aceasta? S o spun pe șleau. Pe vremea aceea visam să ajung scriitor. Și totuși ce am făcut? Am plecat și de la Navigația. Într adevăr, din acel mo¬ment lumea la care aspirasem și a deschis larg porți¬le înaintea mea. Numai că tot de atunci lumea aceea mi a devenit nesuferită... Când îmi răsare în minte Parisul, mă apucă și acum un fel de tremur de nu mai nimeresc să ies pe ușă. Iar de toate doar Vasili Petrovici e de vină! Să fi stat acasă la el, la Tetiuși! Și apoi, oricât de talentat ar fi Izmail Alexandrovici, viața la Paris mi se pare de a dreptul insuportabilă. Să mă fi pomenit, prin urmare, și eu într un fel de pustiu? Da, da. Întocmai.
Dar cine te roagă, frățioare, să te duci la serate? De vreme ce te ai apucat să scrii romane, stai acum și scrie, mai scrie unul. Din nefericire n au mai fost seratele de vină, ci faptul că habar n aveam cam ce aș fi putut să tratez într un alt roman. Ce anume să îm¬părtășesc omenirii? Aici era necazul cel mare.
Pentru că a venit vorba de romanul pe care îl scri¬sesem, să privim adevărul în față. De fapt, romanul acela nu l a mai citit nimeni. Nici nu l ar fi putut citi, pentru că, după toate aparențele, Rudolfi a dispărut înainte de a apuca să difuzeze revista. Cât despre amicul meu căruia i am dăruit un exemplar, nu l a citit nici atât. Despre asta să n aveți nici o îndoială.
Și să vă mai spun ceva: sunt convins că, parcurgând aceste rânduri, mulți vor spune că nu sunt decât un păcătos de intelectual, care, pe deasupra, mai e și ne¬urastenic. Referitor la cea dintâi chestiune, nu ridic obiecții. În legătură cu cea de a doua însă, afirm cu toată certitudinea că n ar fi decât o eroare grosolană. Nici gând să sufăr de neurastenie. Înainte de a zvârli într o doară acest cuvânt, persoana în cauză ar trebui să afle cam cum stau lucrurile cu neurastenia și, pe deasupra, să mai asculte și istoriile lui Izmail Alexan¬droviei. Dar nu despre asta i vorba. Înainte de toate trebuia să mi asigur existența zilnică, or, pentru asta aveam nevoie de un câștig.
Ca atare, punând capăt pălăvrăgelilor de care mă ținusem în luna martie, am pornit să mi caut de lu¬cru. Și atunci viața m a luat frumușel de guler, adu¬cându mă, ca pe un fiu rătăcitor, înapoi la Navigația. I am spus secretarului că am izbutit să mi duc la ca¬păt romanul. Secretarul nici nu s a sinchisit. Pe scurt, am convenit să i scriu câte patru reportaje pe lună. Fi¬rește, primind pentru aceasta remunerația cuvenită. În felul acesta izbuteam să mi încropesc totuși o oa¬recare bază materială. Îmi făcusem planul că după ce aș fi isprăvit să scriu câte unul din reportaje, aveam să continui noaptea, ca și până atunci, lucrul la ceea ce mă interesa de fapt.
Prima parte a planului am îndeplinit o întocmai. Pe cea de a doua însă am cam dat o peste cap. Întâi și întâi, mi am procurat de la mai multe librării scrieri ale unor cunoscuți autori contemporani. Eram dornic să aflu cam despre ce scriu aceștia, cum scriu, în ce anume constă secretul misterioasei lor îndeletniciri.
Pornind prin librării, nu mi am precupețit resur¬sele: am căutat să cumpăr tot ce se găsea mai bun pe piață. În primul rând, am pus mâna pe operele lui Iz¬mail Alexandrovici, apoi am găsit o cărticică a lui Agapionov, două romane scrise de Lesosekov, două culegeri de povestiri ale lui Flavian Fialkov precum și multe altele. Întâi de toate, l am atacat, firește, pe Izmail Alexandrovici. O presimțire neplăcută a pus stăpânire pe mine chiar din clipa când mi am aruncat ochii peste coperta volumului cu pricina. Volumul se intitula Crâmpeie pariziene. Le am recunoscut pe toa¬te, de la cel dintâi până la cel din urmă. L am revăzut și pe blestematul de Kondiukov, căruia îi venise rău la expoziția de automobile, și pe cei doi care se lua¬seră la bătaie pe Champs Elysées (pe unul îl chema Pomadkin, pe celălalt Șerstianikov), precum și pe scan¬dalagiul care dăduse cu tifla tocmai la Grande Opéra. Ce i drept, Izmail Alexandrovici avea un stil impeca¬bil, astfel că izbuti să mi întărească pe deplin senti¬mentul de groază pentru tot ce se afla în legătură cu viața pariziană.
Cât despre Agapionov, acesta făcuse ce făcuse și, în scurtul răstimp de după serată, publicase un vo¬lum întreg de povestiri intitulat Gomoza din Tetiuși. Am priceput îndată că nu izbutise să l aciueze nică¬ieri pe Vasili Petrovici, că l primise să doarmă la el acasă și că astfel fusese nevoit să folosească el însuși istoriile povestite de cumnatul său cel fără adăpost. Totul era limpede în afara cuvântului "gomoza", pe care nu l am înțeles nici până în ziua de azi.
Romanul lui Lesosekov intitulat Lebedele m am apucat să l citesc cu multă atenție, de două ori la rând, dar, de fiecare dată, am reluat lectura, pentru că, ajungând pe la pagina patruzeci și cinci, uitam cu to¬tul despre ce a fost vorba la începutul romanului. Faptul îmi dădu de gândit. Pesemne că mintea mi o cam luase razna, de vreme ce nu mai puteam sau, poate, nici nu învățasem încă să înțeleg niște opere atât de valoroase. Așa fiind, l am lăsat pe Lesosekov deoparte și am început să l citesc pe Flavian, ba chiar și pe Likospastov. Răsfoindu l pe cel din urmă, am dat de o surpriză cu totul neașteptată. Anume, parcurgând paginile uneia dintre povestiri, în care era de¬scris un oarecare gazetar (povestirea se intitula Chi¬riaș cu repartiție), am recunoscut, uimit, arcurile care străpung pânza unei vechi canapele, am revăzut și foaia de sugativă de pe tăblia mesei... Cu alte cuvin¬te, în acea povestire era descrisă... propria mea per¬soană!
Pantalonii cei cu genunchii ieșiți în afară, capul vârât între umeri, niște ochi de lup hămesit... Eram eu, fără nici o îndoială! Dar jur pe tot ce am avut mai scump pe lume că descrierea respectivă nu corespun¬dea câtuși de puțin adevărului. Căci în realitate eu nu sunt nici viclean, nici lacom, nici perfid, nici mincinos, nu sunt nici carierist și n am rostit niciodată bazaco¬nii ca acelea ce mi se atribuiau în povestire! O triste¬țe de nedescris mă cuprinse la terminarea lecturii și totuși am luat atunci hotărârea fermă să mi verific pe viitor faptele cu mult mai multă asprime. Pentru această hotărâre sunt și acum cât se poate de recunos¬cător lui Likospastov.
Dar, la drept vorbind, tristețea și gândurile amare la care ajunsesem, judecându mi imperfecțiunea su¬fletească, nici că se puteau măsura cu înspăimântătoarea idee ce mi se născuse tot atunci în minte și anume: că n am izbutit să învăț nimic din cărțile unor scri¬itori de înaltă valoare, că n am descoperit nici o cale nouă pe care s o urmez, că nu mi au sclipit înainte nici un fel de lumini. Astfel totul în jur îmi devenise și mai de nesuferit. Un gând negru începu să mi roa¬dă inima ca un vierme al îndoielii, șoptindu mi că, de bună seamă, nu voi ajunge niciodată un scriitor ade¬vărat. După aceea, mă arse un gând și mai înfiorător: dar dacă... dar dacă voi izbuti totuși s o fac, rămânând însă la nivelul unuia ca Likospastov? Dacă aș în¬drăzni mai mult ? Aș spune: chiar a unuia ca Agapionov? Gomoza! Ce o fi aceea "gomoza"? Și ce o fi cu cafrii aceia? Niște absurdități, vă rog să mă credeți.
Când nu mi scriam reportajele, stăteam ore întregi pe canapea, citind tot felul de cărți pe care, adunându se tot mai multe, le așezam una peste alta, în vârful unei etajere șchioape, sau pe masă, sau chiar pe dușumea, într un ungher al odăii. Cu romanul meu am procedat astfel: cel nouă exemplare ale revistei, precum și toate manuscrisele le am vârât în sertarul mesei, hotărându mă să nu mai pun niciodată în via¬ță mâna pe ele.
O dată, mă trezi în toiul nopții șuierul viscolului. Luna martie și a mai învârtit o vreme vifornițele, deși zilele îi erau numărate. Din nou, ca altădată, m am tre¬zit cu fața scăldată în lacrimi! Cât de nevolnic eram, vai, cât de nevolnic! Și din nou, mi s au năzărit oamenii aceia, și orașul cel depărtat, și colțul pianului, și îm¬pușcăturile, și o siluetă neagră prăbușită pe zăpadă... Ființele acelea se zămisliseră în visele mele, coborâseră din vis cu toate și nu mai voiau să mă părăsească. Era limpede că n aș mai fi putut scăpa de pre¬zența lor atât de stăruitoare. Ce mi rămânea de făcut?
Un timp, m am mărginit să schimb cu ei doar câte o vorbă, două, și, din această pricină, un exemplar al romanului tot a trebuit să l scot din sertar. Mai târziu, în câte o seară, a început să mi se pară că peste pagi¬nile albe ale revistei răsar niște pete colorate. Privin¬du le cu mai multă atenție, mi am dat seama că, de fapt, alcătuiesc un micuț tablou. Curând m am con¬vins că nu era un tablou obișnuit, ci unul în relief. Un fel de cutioară, în care printre rândurile tipărite se prefira lumină și se mișcau, aidoma unor mici figuri¬ne, personajele descrise în paginile romanului. Ah, cât de captivant mi s a părut jocul acela și nu o dată am regretat că mi a murit pisica și că nu mai aveam cui arăta ființele acelea mici din odăița zugrăvită în pagina revistei. Sunt convins că animalul și ar fi în¬tins îndată lăbuța și ar fi zgâriat nerăbdător pagina ti¬părită. Îmi închipuiam câtă curiozitate s ar fi ivit atunci în ochii pisicii, cum ar fi înțepat ghearele ei mici șirul pestriț de litere.
Cu timpul, odaia din carte se umplu de sunete. Auzeam limpede glasul melodios al pianului. E drept, dacă aș fi povestit cuiva treaba aceasta, m ar fi sfătuit să consult neîntârziat un medic. Mi ar fi spus că su¬netele izvorăsc din încăperile aflate la etajul de jos, ba mi ar fi precizat și ce anume se cântă acolo. Dar eu tot n aș fi ținut seama de aceste explicații. Nu, nu! Cine¬va cânta la pian chiar în odaia mea, pe masă, chiar acolo răsunau în surdină clapele îngălbenite. Ba, mai mult decât atât, la ora când întreaga clădire se cufunda în tăcere, iar de la etajul de jos nu mai răzbea nici un acord muzical, auzisem totuși, izbucnind în răstim¬puri, prin urletul viscolului, viersul plin de jale și ură al unei armonici căreia veneau să i se alăture glasuri triste și grave. Se tânguiau, se tânguiau întruna! O, nici¬decum nu puteau răsuna de la etajul de jos. Căci atunci, cum se făcea că dintr o dată odăița prindea să pălească, iar peste pagini răsărea imaginea unei nopți de iarnă din preajma Niprului încătușat în sloiuri și se iveau din beznă boturi de cai și figuri de oameni cu căciuli caucaziene? Vedeam săbii ascuțite și au¬zeam un șuierat înfricoșător, care îmi îngheța inima.
Iată, aleargă un omuleț, abia trăgându și răsuflarea. Îl urmăresc prin rotocoalele fumului de țigară, pri¬vesc cu încordare: în urma lui fulgeră scurt o împuș¬cătură; omulețul icnește și cade pe spate ca și când i ar fi înfipt cineva un pumnal în inimă. Zace nemiș¬cat, iar din capul lui se scurge încet o băltoacă nea¬gră. Secera lunii stă agățată de boltă, în timp ce departe, în zare, clipește șiragul de luminițe triste, sângerii, ale unui cătun.
Aș fi fost în stare să continuu toată viața jocul ace¬la fantastic, să privesc mereu paginile romanului... Ah, de aș fi putut opri cumva figurinele acelea! Să nu mai piară nicicând dinaintea mea. Nicicând!...
Într una din nopți, cătând la odăița cea fermecată, m am hotărât s o descriu. Cum trebuia să procedez?
Foarte simplu. Să descriu tot ce văd, iar ceea ce nu văd să nu descriu. Iată: se luminează o imagine. Prin¬de viață. Oare îmi înveselește inima? Nespus de mult. Prin urmare, încep să scriu: tabloul întâi... Văd că e seară, e aprinsă o lampă cu abajur. Ciucurii abajuru¬lui se leagănă. O partitură stă desfăcută pe un pian. Se cântă din Faust. Pe urmă pianul tace și se aude stins o chitară. Cine cântă? Iată l. Intră pe ușă cu chi¬tara în mână. Îl aud cum fredonează încet. Scriu: vine, fredonând un cântec.
O, dar e un joc cu adevărat fermecător! Nu mai ai nevoie de serate, ba chiar și de teatru te poți lipsi cu dragă inimă.
Vreme de trei nopți la rând mi am tot făcut de lu¬cru, jucându mă cu cea dintâi imagine, iar la sfârșitul celei de a treia am înțeles că, de fapt, scriu o piesă de teatru.
În aprilie, când în curte s a topit zăpada, cel dintâi tablou era alcătuit în întregime. Eroii mei prinseseră viață, umblau prin odaie și stăteau de vorbă între ei.
Către sfârșitul lui aprilie sosi și scrisoarea lui Ilcin.
Și acum, când cititorul a aflat întreaga odisee a ro¬manului pe care îl scrisesem, îmi pot continua poves¬tirea, începând cu ziua când l am întâlnit pe Ilcin.



Capitolul 8
Bidiviul de aur

— Așa este, repetă Ilcin; mijindu și ochii cu un aer șiret și misterios, să știi că ți am citit romanul.
Rămăsesem locului, privindu l țintă, așa cum îmi apărea înainte învăluit în sclipătul tremurător al fulge¬relor, pentru ca apoi să se cufunde din nou în beznă. Dincolo de geamuri ploaia se abătea cu furie. Pentru prima oară în viață dădusem ochii cu un cititor.
— Cum ați reușit să vi l procurați? am izbutit să rostesc într un târziu, referindu mă la roman. Pentru că, de fapt... Revista aceea...
— Dumneata îl cunoști pe Grișa Aivazovski?
— Nu.
Ilcin își înălță sprâncenele, Pesemne, răspunsul meu îl uimise.
— Grișa răspunde de partea literară la "Cohorta Amicilor".
— Ce fel de Cohortă e aceea?
Ilcin rămase atât de uimit, încât stătu să aștepte lu¬mina unui fulger, spre a mă cerceta mai cu atenție. Lumina țâșni și se stinse. Ilcin continuă:
— Cohorta este un teatru. N ai fost niciodată acolo?
— N am fost încă la nici un teatru. Sunt de curând la Moscova.
Furtuna își mai pierdu din putere, și lumina zilei începu să se reverse din nou. Mi am dat seama că i provoc lui Ilcin o veselă uimire.
— Grișa a fost încântat de roman, spuse el cu același inexplicabil aer de mister, ba mi a dat și mie un exem¬plar al revistei. E un roman admirabil.
Neștiind cum să mă port în asemenea ocazii, i am făcut o adâncă plecăciune.
— Și atunci știi ce idee mi a venit în minte? șopti în grabă Ilcin, iar aerul de mister în care se învăluise îl făcu să și mijească ochiul drept. Dumneata trebuie să faci din acest roman o piesă de teatru.
"E glasul destinului!" îmi trecu prin minte. Am spus îndată:
— Știți, am și început s o scriu.
Ilcin rămase atât de uimit, încât începu să se scar¬pine cu mâna dreaptă la urechea stingă, iar ochiul și l miji și mai tare. Cred că în primele clipe nici nu i veni să creadă într o asemenea coincidență. Apoi își reveni. Spuse:
— Formidabil! Formidabil! În cazul acesta trebuie s o continui neapărat. Să nu te oprești nici o clipă. Pe Mișa Panin îl cunoști?
— Nu l cunosc.
— Răspunde la noi de partea literară.
— Așa?...
După aceea, îmi spuse că, de vreme ce în revistă nu mi a apărut decât o treime din roman și deci este cu totul și cu totul necesar să se cunoască și partea care urmează, ar trebui negreșit să i citesc această parte, după manuscris, atât lui, cât și lui Mișa, ba chiar și Evlampiei Petrovna (căpătase experiența necesară, astfel că nu mă mai întrebă dacă o cunosc, ci mi expli¬că el însuși că este vorba de o femeie regizor).
Proiectele lui Ilcin m au tulburat peste măsură.
El însă îmi șoptea întruna:
— Dumneata vei scrie piesa, iar noi ți o vom pune în scenă. Mai minunat nici că se poate! Așa i?
Pieptul îmi tresălta, furtuna de până atunci mă amețise și niște presimțiri nelămurite îmi încleștau inima. Ilcin continuă surescitat:
— Ba, s ar putea întâmpla să l convingem și pe bătrân, parcă poți să știi de unde sare iepurele...
Aflând că nici pe bătrân nu l cunosc, începu chiar să clatine din cap, iar în ochi i se citi exclamația: "Da naiv mai e ăsta!"
— E vorba de Ivan Vasilievici! îmi șopti. De Ivan Vasilievici! Cum? N ai auzit de dânsul? Nu știi că de atâta vreme conduce Teatrul Independent? Adăugă: Asta i prea de tot!
Mi se învălmășise totul în minte, mai ales că lumea în care nimerisem îmi crea un sentiment nelămurit, tulburător. Parcă aș mai fi văzut o cândva, într un vis de demult, și iată că în sfârșit o vedeam aievea.
Împreună cu Ilcin, am ieșit din odaie și am stră¬bătut un salon cu șemineu. Atât de mult mi a plăcut salonul acela, încât bucuria m a amețit ca un abur al vinului. Afară, cerul se înseninase și o rază albă se așternu peste parchet. Pe urmă am zărit în dreptul meu o ușă ciudată, iar Ilcin, simțindu mi curiozita¬tea, mă ademeni cu un semn discret și o deschise.
Trecându i pragul, pașii ni se pierdură într o tăcere profundă și, tot atunci, ne învălui o beznă de nepă¬truns. Brațul salvator al celui de lângă mine mă trase după el, pe urmă, printr o despicătură oblică sclipi o lumină care nu mai era lumina zilei. O abătuse tot el peste noi, desfăcând în față niște draperii grele. Ne pomenirăm într o sală de spectacole. Nu era mare, să tot fi avut trei sute de locuri. De sus, din candelabru, strecurau o irizare gălbuie numai vreo două becuri, cortina era ridicată, iar scena încremenise în tăcere. Solemnă, misterioasă, era cu desăvârșire pustie. Um¬bre negre amenințau din unghere, iar în mijloc, azvârlind în jur mici sântei de lumină, se înălțase în salt îndrăzneț un bidiviu de aur.
— Astăzi e relache, îmi șopti Ilcin cu solemnitate, ca într un templu. După aceea m am pomenit că vine să mi șoptească la urechea cealaltă: Să știi că tinere¬tul o să ți aplaude piesa, poți să fii sigur. Să nu te uiți că sala pare mică. În realitate e destul de mare, și apoi, biletele nu rămân niciodată nevândute. Iar dacă vom izbuti să fim mai încăpățânați decât bătrânul nostru, s ar putea întâmpla s o montăm și pe scena cea mare. Ce zici de asta?
"Mă vâră în ispită" gândeam, iar imaginea acelui viitor pe care îl întrezărisem îmi încleșta inima în piept, apoi iar o făcea să bată cu putere, "numai că spune cu totul altceva decât trebuie. Pe mine nu mă interesea¬ză încasările, nu am în față decât bidiviul acesta de aur și pe bătrânul cel atât de misterios, pe care va tre¬bui să l înduplec, ba chiar să fiu mai încăpățânat decât el, dacă țin cu tot dinadinsul să mi văd piesa ju¬cată..."
— Lumea asta va fi a mea... am șoptit fără să mi dau seama că încep să vorbesc de unul singur.
— Cum?
— Nu, n am spus nimic...
Pe urmă, mi am luat rămas bun de la Ilcin, iar la plecare acesta îmi dădu un bilețel pe care scrisese în fugă:

"Preaonorate, Piotr Petrovici!
Te rog să fii atât de amabil și să i asiguri neapărat autorului Zăpezii negre un loc la Favoritul.
Al dumitale, Ilcin"

— Ãsta se numește bilet de favoare, îmi explică Ilcin.
Am părăsit clădirea tulburat, ducând cu mine cel dintâi bilet de favoare din viața mea.
De atunci, viața mi s a schimbat radical. Mă așezam de dimineață să lucrez la piesă și trebuie să spun că în timpul zilei imaginile acelea nu mi se mai arătau din paginile romanului, iar cutia fermecată luase cu înce¬tul înfățișarea Scenei de studii.
Seara, așteptam cu nerăbdare să văd din nou bidi¬viul de aur.
N aș putea spune mare lucru despre calitățile pie¬sei Favoritul. De fapt, nici nu mă prea interesa. Totuși spectacolul avea un farmec al lui, inexplicabil. Când în sala cea mică se stingeau cu încetul luminile can¬delabrului, de undeva de departe, de dincolo de sce¬nă, pornea să răsune o melodie dulce, iar în cutiuța vrăjită își făceau apariția femei și bărbați mulți, îm¬brăcați cu toții în costume de epocă. Bidiviul de aur sta încremenit într un colț al scenei, uneori persona¬jele veneau spre el, i se așezau la picioare, alteori, dim¬potrivă, rosteau tirade lungi, pătimașe, mângâindu i coama, iar eu mă simțeam atunci pe deplin fericit.
În schimb, o adâncă amărăciune venea să mă cu¬prindă când spectacolul lua sfârșit și trebuia să ies din nou în stradă. Aș fi dorit din toată inima să pot și eu îmbrăca un caftan aidoma acelora pe care le purtau actorii, să pot lua parte împreună cu ei la spectacol.
Mi se părea, de pildă, că ar fi fost foarte nimerit să ies deodată de după un practicabil, cu un nas enorm, cârn, de bețiv, lipit între ochi, pe umeri cu un caftan cafeniu, în mână cu un baston și cu o tabacheră, și să spun celor din sală ceva de mare haz, și tocmai ase¬menea replici hazlii încercam să născocesc, stând ghe¬muit în mulțimea spectatorilor. Dar veneau alți actori la rampă, rostind câte o replică hazlie, născocită și ea de altcineva, și îndată lumea din sală izbucnea în râs. Niciodată în viață, nici până atunci și nici după aceea, n am avut parte să gust o asemenea plăcere.
De trei ori am fost în stare să mă duc la "Favori¬tul", așezându mă prima dată în rândul 2, a doua oară în rândul 6, iar a treia oară în rândul 11, fapt ce l a ui¬mit nespus pe Piotr Petrovici, cel veșnic posomorât și deloc vorbăreț, care ședea întruna la ghișeul său cu inscripția "Administratorul Scenei de studii". Ilcin continua să mă aprovizioneze cu bilețele scrise de mână, astfel că am mai văzut o piesă, ale cărei perso¬naje purtau costume spaniole, iar unul dintre actori interpreta cu atâta haz și cu atâta măiestrie un rol de servitor, încât, de încântare, am simțit cum îmi năpă¬desc fruntea broboane mici de nădușeală.
Veni, după aceea, luna mai și nu știu cum se făcu, dar într o seară izbutirăm totuși să ne adunăm tus¬patru laolaltă: Evlampia Petrovna, Mișa, Ilcin și cu mine. Ne aflam într o cămăruță îngustă, tot în clădi¬rea Scenei de studii. Acum însă ferestrele erau date de perete și orașul se făcea auzit prin claxoanele pre¬lungi, ascuțite ale automobilelor.
Evlampia Petrovna s a dovedit a fi o femeie maies¬tuoasă, cu un chip și el maiestuos și cu briliante în urechi, iar Mișa mă uimi cu straniul său fel de a râde.
Izbucnea în râs pe neașteptate. Se pornea pe "ah, ah, ah" – și atunci toată lumea amuțea și rămânea în aș¬teptare. Contenind să râdă, se închidea în el, iar chi¬pul îi părea îmbătrânit fără veste.
"Ce ochi îndoliați are băiatul ăsta", îmi ziceam, dându mi, după nesuferitul meu obicei, frâu liber fante¬ziei. "Și a împușcat cândva un prieten în duel, la Piatigorsk , iar acum prietenul vine la el în câte o noapte și, la lumina lunii, îi face la geam semne de mustrare." Mișa mi a plăcut foarte mult.
Atât Mișa, cât și Ilcin și chiar Evlampia Petrovna dădură dovadă de o răbdare îngerească, lăsându mă să citesc fără întrerupere încă o treime din roman, cea care urma după fragmentul publicat. Deodată, simțind aspre mustrări de conștiință, m am oprit și am spus că ceea ce urmează se poate înțelege de la sine. Se făcuse foarte târziu.
Atunci, între cei de față avu loc o discuție atât de enigmatică, încât, deși vorbeau cu toții rusește, n am izbutit să înțeleg o iotă.
Discutând, Mișa avea obiceiul să umble cu pași mari prin odaie, pentru ca, din când în când, să rămână, brusc, locului.
— Osip Ivanâci? întrebă Ilcin cu glas scăzut, mijin¬du și ochii.
— Nu nu, făcu Mișa și, deodată, izbucni în râs. Pe urmă, își aminti de cel împușcat și îmbătrâni din nou.
— În general, niscaiva ștabi..., reîncepu Ilcin.
— N aș zice, mormăi Mișa.
După aceea se auzi: "Păi, numai cu de alde Galin și cu dublurile nu facem mare ispravă..." (Glasul Evlampiei Petrovna)
— Nu vă supărați, făcu Mișa pe un ton tăios și își sublinie cuvintele cu un gest energic, dar eu spun de ani de zile că odată și odată trebuie să ridicăm cu to¬ții această problemă!
— Uiți de Sivțev Vrajek ? (Evlampia Petrovna)
— Și apoi nici India nu știm cum o să reacționeze la trebușoara asta, adăugă Ilcin.
— Dacă i am pune dintr o dată pe roata mare, abia se mai auzea Ilcin, șoptind, ce frumos s ar duce... Cu muzica după ei!
— Nu uita de Sivțev! rosti cu mult tâlc Evlampia Petrovna.
În momentul acela se vede că mi s a citit pe chip atâta disperare, încât cei ce mă ascultaseră își conteniră discuția încâlcită și mi se adresară cu multă politețe.
— Serghei Leontievici, te rugăm cu toții foarte stă¬ruitor ca piesa să ți fie gata cel mai târziu în august. Dorim foarte, foarte mult ca la începutul stagiunii să poată fi citită în întregime.
Nu mi amintesc prea limpede ce s a mai petrecut după aceea, în mai. Mi s a șters din minte și toată luna următoare. În schimb, de întâmplările care au avut loc în iulie îmi amintesc foarte bine. Stam gol, înfășu¬rat doar într un cearșaf, și mi compuneam piesa. Cu cât înaintam mai mult, cu atât mai greu îmi venea s o scriu. Vocile din cutioară nu mai veniseră să răsune de multă vreme, romanul mi se stinsese cu totul, ză¬cea neînsuflețit și parcă nu mai aveam pentru el nici un pic de dragoste. În fața ochilor mi se legăna acum paralelogramul Scenei de studii. Eroii mei prinseseră aripi, astfel că ea li se potrivi de minune, dar pesem¬ne le plăcu atât de mult să se afle acolo, lângă bidiviul de aur, nemaivoind să plece nicăieri, încât evenimentele din piesă prinseră a se înșira unele după altele și părea că nu se vor mai isprăvi niciodată. Pe urmă ar¬șița se potoli, cana de sticlă din care beam apă fiartă se goli cu încetul și doar pe fund mai rămase să plu¬tească o muscă înecată. Se abătură ploile, sosiră zilele lui august și într una din ele am primit o scrisoare de la Mișa Panin. Mă întreba cum stau cu piesa.
Atunci mi am luat inima n dinți și chiar în noap¬tea aceea am pus capăt desfășurării evenimentelor. Piesa număra treisprezece tablouri.



Capitolul 9
Start!

Când îmi ridicam ochii, zăream deasupra mi un glob de sticlă mată, plin de lumină. Lateral, într o vitri¬nă, licărea o uriașă coroană de lauri cu frunze de argint și cu panglici albe, peste care se înșirau cuvintele: "Ne¬prețuitului Teatru Independent din partea avocaților din Moscova". Drept înaintea mea se înșiraseră chi¬purile zâmbitoare ale actorilor. O bună parte a aces¬tora dispăreau însă, cedând locul altora.
De departe răzbea o liniște deplină, izvorau în răs¬timpuri niște glasuri melancolice, unite într o ciuda¬tă litanie, pentru ca în cele din urmă să izbucnească vuiete nelămurite ca dintr o baie de aburi. Acolo, în timp ce eu îmi citeam piesa, se juca spectacolul din seara aceea.
Îmi tamponam necontenit fruntea cu batista și de fiecare dată vedeam înaintea ochilor un om voinic și îndesat, ras proaspăt, cu părul des și negru. Se oprise în pragul ușii și mă privea lung, ca și când ar fi stat să mediteze.
Doar chipul său mi a rămas în minte. Restul părea că mi saltă pe dinaintea ochilor, sclipind și luând alte și alte înfățișări. Neschimbată mai rămăsese și coroana de lauri. Mi o amintesc foarte bine. Așa s a desfășu¬rat lectura piesei, de data aceasta nu în clădirea Sce¬nei de studii, ci în aceea a Scenei principale.
Plecând noaptea târziu spre casă, mi am întors pri¬virea să văd unde anume fusesem. Chiar în centrul orașului, acolo unde, în dreptul teatrului, e un maga¬zin alimentar, iar peste drum un altul cu firma "Ban¬daje și corsete", se înălța o clădire cu totul obișnuită, semănând cu o broască țestoasă, și pe care o luminau felinare mate, de formă cubică.
În ziua următoare, în lumina palidă a amurgului, am revăzut o pe dinăuntru. Îmi amintesc că porni¬sem, pășind peste un covor moale, din postav soldă¬țesc, de a lungul unui zid care părea să fie chiar peretele interior al sălii de spectacol. Pe lângă mine era un du te vino necontenit. Începuse noua stagiune.
Am tot mers astfel, călcând peste covorul care îmi înăbușea zgomotul pașilor, până am ajuns într un ca¬binet mobilat cu o plăcută eleganță, unde se afla un bărbat în vârstă, având o înfățișare la fel de plăcută, obrajii bărbieriți și niște ochi foarte veseli. Era Anton Antonovici Kneajevici, cel care răspundea de achizi¬ționarea pieselor de teatru.
Dincolo de biroul lui Kneajevici am zărit pe pere¬te o poză în culori vii, luminoase... reprezenta, pa¬re mi se, o cortină de teatru cu niște ciucuri vișinii, iar îndărătul ei, o grădină veselă, cu frunzișul de un verde palid...
— A, tovarășul Maxudov, exclamă cu bunăvoință Kneajevici, aplecându și capul pe o parte, de când te așteptăm, de când te tot așteptăm! Ia loc, te rog, ia loc!
Și atunci m am așezat într un foarte comod și plă¬cut fotoliu de piele.
— Þi am ascultat opera, da, da, ți am ascultat o, spu¬se zâmbind Kneajevici, dar cu totul pe neașteptate făcu un gest care ar fi putut însemna că și declină orice răspundere. Este o piesă excelentă! E drept că până acum n am montat asemenea piese, dar te pomenești că pe asta chiar o montăm, chiar o montăm...
Cu cât mai mult vorbea Kneajevici, cu atât mai mul¬tă veselie i se putea citi în pupile.
— ...iar dumneata o să te îmbogățești într un hal fără hal, continuă Kneajevici, și n ai să mai umbli de cât în caleașcă! Da, domnule, în caleașcă!
"Să știi că omul nu i precum pare", m am gândit privindu l, "nu i deloc precum pare..."
Spre mirarea mea, cu cât mai vesel devenea Knea¬jevici, cu atât mă simțeam eu mai încordat.
După ce se mai întreținu cu mine, Kneajevici apă¬să un buton de sonerie.
— Acum, am să te poftesc la Gavril Stepanovid. Am să i te dau în primire, cum s ar spune, am să i te dau în primire! Gavril Stepanovici al nostru e un om de aur... Nu i în stare să omoare o muscă! O muscă!
În cabinet intră un om cu petlițe verzi și spuse:
— Gavrile Stepanovici încă n a venit la teatru.
— Dacă n a venit, atunci o să vină, îmi spuse Knea¬jevici cu aceeași bucurie în glas, peste cel mult o ju¬mătate de oră va fi aici. Până atunci, dumneata fă o plimbare prin teatru, mai uită te pe colo, pe dincolo, mai distrează te, bea un ceai la bufet și gustă din sand¬vișuri, gustă din sandvișuri, fă i plăcerea asta lui Ermolai Nikolaevici, bufetierul!
Și am plecat să mă plimb prin teatru. Umbletul do¬mol peste pardoseala învelită în postav îmi făcea o deosebită plăcere; mă încântau și penumbra misterioa¬să, și liniștea care domnea prin culoare.
Prin penumbra aceea am mai făcut o cunoștință. Un om înalt, slab, cam de o vârstă cu mine, îmi ieși îna¬inte și mi se recomandă.
— Piotr Bombardov.
Bombardov era actor la Teatrul Independent. Îmi spuse că mi a ascultat și el piesa și că, după părerea lui, este o piesă bună.
Nu știu de ce, dar din prima clipă am simțit că Bombardov îmi poate fi un bun prieten. Îmi făcu im¬presia unui om foarte inteligent și cu un ascuțit spi¬rit de observație.
— N ai vrea să ne vizitezi galeria de portrete din foaier? mă întrebă cu politețe Bombardov.
I am mulțumit pentru invitație și, scurt timp după aceea, am intrat amândoi în uriașul foaier, așternut pe jos cu același postav cenușiu. De a lungul pereților se zăreau în șiruri suprapuse un mare număr de portre¬te și fotografii mărite, încadrate de rame ovale, aurite.
Din portretul de lângă noi ne privi un chip de fe¬meie pictat în ulei. Femeia cu niște ochi extatici, coa¬fură înaltă cu breton și rochie foarte decoltată, părea să aibă vreo treizeci de ani.
— Sarah Bernhardt, mă lămuri Bombardov. Ală¬turi de celebra actriță se afla imaginea fotografică a unui bărbat cu mustață. E Sevastianov, Andrei Nikolaevici, maestru de lumini al teatrului, spuse el cu poli¬tețe în glas.
Pe vecinul lui Sevastianov l am recunoscut cu ușu¬rință. Era Molière.
După Molière, venea o cucoană, cu o broșă în for¬mă de săgeată. Într o mână, cu degetul mic cochet depărtat de celelalte, cucoana ținea o batistă împo¬dobită cu dantelă.
— Este Liudmila Silvestrovna Preahina, una din actrițele teatrului nostru, rosti Bombardov, și prin pu¬pile îi trecu o luminiță fugară. Îndată, mă privi cu coada ochiului și nu mai spuse nimic.
— Nu te supăra, cine o mai fi și ăsta? l am întrebat îndată după aceea, uitându mă la chipul ce vădea cruzime al unui bărbat cu o cunună de lauri peste cârlionții deși ai părului. Omul purta togă și ținea în mână o liră cu cinci strune.
— Este împăratul Nero, spuse Bombardov și din nou ochii îi străluciră și se stinseră.
— Dar de ce?...
— Din ordinul lui Ivan Vasilievici, răspunse Bom¬bardov, păstrându și și acum o totală imobilitate a chipului. Nero a fost cântăreț și artist.
— Da, da.
După Nero veni Griboedov, după Griboedov – Shakespeare cu gulerul lui alb de dantelă iar după acesta un bărbat necunoscut, despre care am aflat că l cheamă Plisov și că de patruzeci de ani are grijă de mecanismele scenei turnante a teatrului.
Veniră la rând Jivolkini, Goldoni, Beaumarchais, Stasov, Șcepkin. După aceea, răsări din rama aurie o chi¬vără de ulan pusă pe o sprânceană, dedesubt o figură de aristocrat plin de sine, o mustață cănită, niște epo¬leți de general de cavalerie, niște revere roșii, o car¬tușieră metalică.
— Răposatul general maior Klavdi Alexandrovici Komarovski Echappard de Bencourt, comandant al regimentului de ulani din garda imperială.
Observându mi curiozitatea, Bombardov îmi istorisi următoa¬rele:
— Povestea acestui om e cu totul neobișnuită. Ve¬nise o dată, pentru vreo două zile, de la Petersburg la Moscova, luase dejunul la Testov, iar către seară nimerise la teatrul nostru. S a așezat, bineînțeles, în rândul din față, stă și se uită... Nu mai știu ce piesă se juca în seara aceea, însă martorii oculari spun că în timpul unui tablou care înfățișa o pădure, cu generalul s a petrecut ceva straniu. Era în amurg, la o margine de crâng, ciripeau somnoroase păsările, de departe răsunau clopotele din sat chemând la vecernie... Se uită lumea, și l vede pe general că și duce deodată batista la ochi.
După sfârșitul reprezentației, s a dus în birou la Aristarh Platonovici. Omul de serviciu ne a povestit că, intrând în cabinet, generalul a rostit de îndată cu o voce surdă care te vâra în sperieți: "Spuneți mi, ce să fac?!"
Pe urmă, a închis ușa după el și a stat o mulțime de vorbă cu Aristarh Platonovici...
— Iartă mă că te ntrerup... Cine este Aristarh Pla¬tonovici?
Bombardov mă privi lung, apoi își alungă expre¬sia de mirare de pe obraz și mi explică:
— Teatrul nostru e condus de doi directori: unul este Ivan Vasilievici, celălalt – Aristarh Platonovici. Nu te supăra, dumneata nu ești din Moscova?
— Nu, nu sunt... Continuă, te rog.
— ...au stat acolo de vorbă, dar despre ce anume, n a mai știut o nimeni. S a aflat în schimb că în aceeași noapte generalul a expediat la Petersburg o telegra¬mă care suna cam așa: "Petersburg. Maiestății Sale. Simțind chemarea de a deveni actor al Teatrului Inde¬pendent al Maiestății Voastre, vă cer preasupus să mi acceptați demisia. Komarovski Bencourt."
Am scos o exclamație de surpriză și am întrebat:
— Și atunci?
— A ieșit un compot de toată frumusețea, răspunse Bombardov. Lui Alexandru al III lea i au adus telegrama la ora două noaptea. L au trezit special pentru asta. Împăratul, doar cu lenjurile pe el, cu barba lui aia mare, cu crucea la gât... zice: "Dați o încoace! Ce o mai fi pățit acolo Echappard al meu?" A citit te¬legrama și a amuțit. Doar s a făcut vânăt în obraz, a început să sufle pe nări, pe urmă zice: "Dați mi un creion!" și chiar acolo pe telegramă a și pus rezolu¬ția: "Să nu l mai prind la Petersburg. Alexandr." Și s a culcat la loc.
Cât despre general, dumnealui a venit a doua zi, în haine civile, cu redingotă, direct la repetiție.
Rezoluția a fost acoperită cu lac, iar telegrama a primit o teatrul în dar, după revoluție. O poți vedea la muzeul nostru de rarități.
— În ce roluri a jucat generalul? l am întrebat.
— În roluri de împărați, comandanți de oști și la¬chei în familii de bogătași, îmi răspunse Bombardov, doar știi că l jucăm destul de mult pe Ostrovski, și are acolo tot felul de negustori... Pe urmă a jucat multă vreme în Puterea întunericului... Manierele noastre, știi și dumneata, cam lasă de dorit. Or, el cunoștea totul la perfecție: cum să ridice unei cucoane batista, cum să toarne vinul în pahar: franțuzește vorbea mai bine decât franțujii... Și mai avea o pasiune: să imite din culise tot soiul de păsări cântătoare. Dacă puneam în scenă o piesă unde acțiunea se petrecea primăvara la țară, se așeza totdeauna pe o scară, printre decoruri, și fluiera ca o privighetoare. Iată ce istorie bizară!
— Ba nu! Nu sunt de acord cu dumneata! am ex¬clamat cu convingere. E atât de plăcut aici, la teatrul dumneavoastră, încât, dacă aș fi fost în locul genera¬lului aceluia, aș fi procedat și eu la fel...
— Karatâghin, Taglioni, continuă să enumere Bom¬bardov, ducându mă după el de la un portret la altul. Ecaterina a II a, Caruso, Feofan Prokopovici, Igor Severianin, Battistini, Euripide, Bobâliova, șefa atelie¬rului croitorie de damă.
În clipa aceea însă, pătrunse în trap pe ușa foaieru¬lui unul din cei care purtau petlițe verzi și ne anunță în șoaptă că a sosit Gavril Stepanovici. Bombardov s a întrerupt îndată, mi a strâns mâna cu putere și l am auzit rostind cu glas scăzut niște vorbe enigmatice:
— Fii tare...
Pieri apoi în semiîntuneric.
Iar eu l am urmat grăbit pe omul cu petlițele, care înainta în buiestru la doi pași în fața mea, arătându mi din când în când pe unde s o iau și zâmbindu mi cu un zâmbet chinuit.
De o parte și de alta a coridorului larg prin care treceam se aprindea la fiecare zece pași, în perete, câte o inscripție cu litere de foc, electrice: "Păstrați li¬niște! Aici e repetiție!"
Într un fotoliu, la capătul acelui coridor în semi¬cerc, ședea un om cu un pince nez de aur pe nas, purtând și el o pereche de petlițe verzi. Văzându mă că sunt adus într acolo, sări în picioare, urlă în șoaptă un "Să trăiți!" și desfăcu larg o draperie grea pe care se le¬găna o monogramă, în fir de aur, a teatrului: "T.I.".
Și atunci mi am dat seama că mă aflu într un cort. Tavanul era acoperit în întregime cu mătase verde, ale cărei falduri porneau lateral, ca niște raze, din cen¬tru, unde răspândea lumină un felinar de cristal. Mo¬bila din jur era căptușită și ea cu mătase. În față, încă o draperie, acoperind o ușă înaltă cu geamuri din sti¬clă mată. Noul meu însoțitor, cel cu pince nez ul, nu se mai apropie de ea, ci făcu doar un gest scurt, care trebuia să însemneze: "bateți la ușă, vă rog!" și înda¬tă pieri din vedere.
Am ciocănit încet în tăblia groasă, am pus mâna pe clanța care înfățișa un cap argintiu de vultur, se auzi șuieratul unui arc pneumatic și ușa îmi făcu loc să intru. Am nimerit cu nasul într o draperie, m am încurcat în ea, pe urmă am dat o la o parte..
Curând nu voi mai fi, voi părăsi această lume! E un lucru hotărât, deși, la drept vorbind, mă înspăimântă... Dar și în clipa când va trebui să mor, îmi voi aduce aminte de cabinetul în care m a primit Gavril Stepanovici, administratorul teatrului.
Chiar în clipa când am trecut pragul ușii, un uriaș orologiu, aflat într unul din colțuri, sună molcom și începu să cânte un străvechi menuet.
Mi au fulgerat în ochi mai multe lumini. O lumină verde, aprinsă pe masa de scris, de fapt pe un birou, mai bine zis pe o construcție din cele mai complicate, cu zeci de sertare, cu despărțituri verticale pentru scri¬sori, cu o altă lampă care se înălța pe un picior argin¬tiu, flexibil, cu o brichetă electrică pentru țigările de foi. O altă lumină, roșie, de infern, venind de sub o masă din lemn de palisandru, cu trei aparate telefo¬nice pe tăblia netedă, lucioasă. O luminiță minusculă, albă dinspre o măsuță joasă pe care se afla o mașină de scris plată, străină, și un teanc de file albe, cu mar¬ginea poleită și cu monograma "T.I." O lumină re¬flectată, venind din tavan.
Podeaua cabinetului era acoperită și aici, dar nu cu postav soldățesc, ci cu unul verde, precum cel de pe mesele de biliard, peste care se întindea un covor persan, vișiniu, gros de trei degete. În dreptul lui, un divan colosal, cu perne și cu o narghilea alături. Afa¬ră, lumina zilei se abătea peste centrul Moscovei, dar aici, în cabinet, prin fereastra acoperită cu trei rânduri de draperii nu pătrundea nici o rază, nici un zgomot. Aici domnea o veșnică noapte pătrunsă de har și înțelepciune și pluteau miresme de piele lăcuită, de ți¬gări fine și de parfum. Aerul încălzit îți mângâia plă¬cut obrazul, mâinile.
În față, pe unul din pereții îmbrăcați în satin roșu, cu ornamente de aur, se afla un mare portret fotogra¬fic, înfățișând un om cu o tunsură artistică, privirea filtrată printre gene, mustața răsucită în sus, și ținând în mână un lornion. Mi am dat seama că trebuie să fie chipul lui Ivan Vasilievici sau al lui Aristarh Platonovici, dar al cărui anume dintre aceștia doi nu m am putut dumiri.
Răsucindu se brusc pe scaunul turnant, se întoarse spre mine un om potrivit de statură, cu un barbișon ne¬gru, franțuzesc și cu săgețile mustăților zburând în sus.
— Sunt Maxudov, i am spus.
— Scuzați mă, rosti interlocutorul meu cu o voce subțire de tenor și făcu un gest care voia să spună că îndată va sfârși de citit hârtia pe care o ținea în mână și...
... peste câteva clipe sfârși de citit, dădu jos dintr o mișcare pince nez ul prins cu un șnur subțire, negru, își frecă ochii obosiți, pe urmă se întoarse cu spatele la birou și își aținti privirea asupra mea. Nu mi spu¬se nimic. Doar mă privi lung și fără jenă drept în lumi¬na ochilor, de parcă m ar fi studiat, așa cum studiezi un mecanism nou, necunoscut. Nu se feri să arate că mă studiază, ba chiar își miji ochii, căutând să se con¬centreze. Mi am mutat privirea în altă parte, dar cu asta n am rezolvat nimic, ba chiar am început să mă foiesc pe divanul pe care mă așezasem... În cele din urmă, mi am spus: "Ehe he..." și, la rândul meu, e drept, făcând un deosebit efort de voință, m am hol¬bat la cel care ședea în fața mea. Tot atunci, fără să știu de ce anume, am simțit o tulburare nemulțumi¬toare la adresa lui Kneajevici.
"Aici e vorba de o neînțelegere", m am gândit, "ori e orb Kneajevici, ori... cică n ai putea omorî omul acesta nici măcar o muscă... asta n o mai cred... n o cred în ruptul capului... Dimpotrivă, are niște ochi mici, de oțel, adânc înfundați în orbite... se citește în ei o voință de fier, un curaj diavolesc, o hotărâre de nestrămutat... și bărbuța asta franțuzească... cum să nu omoare nici măcar o muscă?... Seamănă leit cu eroul acela al lui Dumas... cel care îi conducea pe mușchetari... Cum îl chema, oare?... Am uitat, drăcia dracului!"
Tăcerea nu se mai putea prelungi și Gavril Stepanovici fu cel care o întrerupse. Schiță pe neașteptate un zâmbet ștrengăresc și mă pocni ușor peste ge¬nunchi.
— Care va să zică, ai venit să semnăm un mic con¬tract? îmi spuse.
O voltă pe scaun, o altă voltă înapoi Și în mâinile lui Gavril Stepanovici apăru contractul cu pricina.
— Numai că nu știu cum o să l semnăm fără apro¬barea lui Ivan Vasilievici? Și, în clipa urătoare, Ga¬vril Stepanovici aruncă o privire involuntară spre portretul din perete.
"Aha! Slavă Domnului... Acum știu cine e", îmi trecu prin minte, "este Ivan Vasilievici."
— Să nu iasă vreo încurcătură, continuă Gavril Stepanovici. Totuși, s o facem, așa, ca pentru dumneata! Și îmi zâmbi cu multă bunăvoință.
Chiar atunci, ușa se deschise fără zgomot, drape¬ria se dădu la o parte și în odaie intră o doamnă cu un chip voluntar și oacheș, de meridională. Îmi arun¬că o privire scurtă, iar eu i am fâcut o plecăciune, declinându mi numele: "Maxudov"...
Doamna îmi strânse mâna ca putere, bărbătește, și mi spuse la rândul ei:
— Avgusta Menajraki.
Pe urmă se așeză pe un scăunel, scoase din buzu¬narul jerseului verde cu care era îmbrăcată un țigaret de aur, aprinse o țigară și începu să bată fără zgomot la mașina de scris dinaintea ei.
Am citit contractul, dar, ca să fiu sincer, n am pri¬ceput nimic de acolo, și nici măcar n am încercat să pricep.
Aș fi vrut să le spun celor de la teatru: "Puteți să mi jucați piesa. Mie nu mi trebuie nimic, decât să mi dați voie ca în fiecare zi, timp de două ore, să pot sta culcat pe divanul acesta, să trag în piept mireasma dulce a fumului de țigară și să visez!"
Din fericire, nu le am spus nimic.
Îmi aduc aminte, doar, că în textul contractului se întâlneau la tot pasul expresii ca: "în cazul când" și "având în vedere" și că fiecare punct al său începea cu cuvintele: "Autorul nu are dreptul."
Autorul nu avea dreptul să și încredințeze piesa nici unui alt teatru din Moscova.
Autorul nu avea dreptul să și încredințeze piesa nici unui teatru din orașul Leningrad.
Autorul nu avea dreptul să și încredințeze piesa nici unui teatru din nici un oraș al R.S.F.S.R.
Autorul nu avea dreptul să și încredințeze piesa nici unui teatru din nici un oraș al R.S.S. Ucraineană.
Autorul nu avea dreptul să și tipărească piesa.
Autorul nu avea dreptul să pretindă ceva de la tea¬tru, dar ce anume, am uitat (punctul 21).
Autorul nu avea dreptul să protesteze împotriva unor lucruri, dar împotriva cărora anume, am uitat de asemenea.
Un singur punct venea, totuși, să întrerupă mono¬tonia acelui document. Era punctul 57. Acesta înce¬pea cu cuvintele: "Autorul se obligă." în conformita¬te cu cele prevăzute acolo, autorul își lua obligația "de a efectua în mod necondiționat și de urgentă schimbări, rectificări, adăugiri sau prescurtări în tex¬tul piesei sale, în cazul când direcțiunea sau unele co¬misii, sau instituții, sau organizații, sau corporații, sau persoane învestite cu drepturi în acest sens i le vor cere, fără ca el să pretindă pentru ele nici un alt fel de retribuție în afara celei indicate la punctul 15".
Îndreptându mi atenția către punctul cu pricina, am constatat că acolo, după cuvântul "retribuție" venea un loc cu desăvârșire gol.
Locul acela l am însemnat, întrebător, cu unghia.
— Ce retribuție ai socoti acceptabilă pentru dum¬neata? mă întrebă Gavril Stepanovici, fără să și ia ochii de la mine.
— Anton Antonovid Kneajevici, i am răspuns, m a încredințat că mi se vor plăti două mii de ruble...
Interlocutorul meu își înclină cu respect fruntea.
— M da, spuse, tăcu o vreme, apoi adăugă: of, ba¬nii, banii! Câte rele aduc ei în lume! Nu ne gândim decât la bani, dar la suflet se va gândi oare cineva?
Până atunci, ducându mi trudnic viața de azi pe mâine, mă dezobișnuisem într atâta de asemenea cu¬getări, încât, sincer să fiu, am rămas oarecum des¬cumpănit... Mi am spus: "Cine știe, poate Kneajevici are dreptate?... De fapt, m am închistat prea mult și am devenit bănuitor..." Ca să respect regulile de politețe, am scos un oftat adânc, interlocutorul mi a răs¬puns și el cu unul, apoi, deodată, îmi făcu ștrengă¬rește cu ochiul și mi șopti pe un ton intim:
— Patru sute de rublișoare? Bine? Numai pentru dumneata? Bine?
Drept să spun, m am întristat pe loc. Se întâmplase ca tocmai atunci să n am o para chioară și mi pu¬sesem mari speranțe în cele două mii de ruble.
— Poate că s ar putea o mie opt sute? l am între¬bat. Kneajevici mi a spus că...
— Uite l cum caută popularitate, rosti cu amără¬ciune Gavril Stepanovici.
Tocmai atunci bătu cineva la ușă. Intră un om cu petlițe verzi, ținând în mâini o tavă acoperită cu un șervet alb ca zăpada. Pe tavă se afla un ibric de cafea din argint masiv, unul de lapte, două căni de porțe¬lan portocalii pe din afară și aurii pe dinăuntru, două sandvișuri cu icre negre, două felii roze, străvezii, de batog, două cu roastbeaf rece.
— I ai dus plicul lui Ivan Vasilievici? îl întrebă Avgusta Menajraki pe cel care intrase.
Omul se schimbă la față, și tava i se aplecă într o parte.
— Avgusta Avdeevna, eu am dat fuga la bufet, așa că Ignutov a fugit să ducă plicul.
— Eu ți am dat dispoziție dumitale să l duci, nici¬decum lui Ignutov, spuse Menajraki, nu i treaba lui Ignutov să ducă plicuri lui Ivan Vasilievici. Ignutov e un tont, poate să facă vreo boacănă, să trântească vreo prostie... Vrei ca Ivan Vasilievici să facă tempe¬ratură?
— Vrea să l ucidă, spuse rece Gavril Stepanovici.
Omul cu tava gemu în surdină și scăpă jos o lin¬guriță.
— Unde era Pakin în timp ce dumneata îți pier¬deai vremea la bufet? întrebă Avgusta Avdeevna.
— Pakin dăduse fuga să aducă o mașină, căută s o lămurească cel întrebat, iar eu am fugit la bufet și i am spus lui Ignutov: "Dă o fugă până la Ivan Ivanovici."
— Dar Bobkov?
— Bobkov fugise după bilete.
— Pune aici! făcu Avgusta Avdeevna, apăsă pe un buton și din perete țâșni în afară tăblia unei măsuțe.
Omul cu petlițe se înveli, lăsă tava, dădu draperia la o parte cu spatele, deschise ușa cu piciorul și dispăru.
— Gândește te la sufletul dumitale, Kliukvin, la su¬fletul dumitale! strigă în urma lui Gavril Stepanovici, apoi, întorcându se spre mine, îmi spuse pe un ton intim:
— Patru sute douăzeci și cinci? Bine?
Avgusta Avdeevna mușcă dintr un sandviș și în¬cepu să bată încet la mașină cu un singur deget.
— Poate o mie trei sute? E un lucru penibil, vă rog să credeți, dar acum stau cam prost cu banii și tre¬buie neapărat să mi plătesc croitorul...
— Þi a cusut chiar hainele astea? mă întrebă Ga¬vril Stepanovici, arătând spre pantalonii pe care îi pur¬tam.
— Da.
— Prost ți le a cusut, nemernicul, observă Gavril Stepanovici, să l dai pe ușă afară!
— Da, dar vedeți că,..
— Să știi că nouă nu ni s a mai întâmplat, spuse după o clipă de ezitare Gavril Stepanovici, nu ni s a mai întâmplat niciodată să dăm bani autorilor la în¬cheierea contractului, totuși fiind vorba de dumnea¬ta... Îți dăm patru sute douăzeci și cinci!
— O mie două sute, am ripostat înviorându mă, altminteri nu mă pot descurca... sunt foarte strâmtorat...
— La curse n ai încercat să joci? mă întrebă Gavril Stepanovici.
— Nu, i am răspuns cu părere de rău.
— Un actor de al nostru a avut și el niște încurcă¬turi, s a dus la curse și, închipuie ți, a câștigat o mie jumătate. Nouă însă n are nici un rost să ne ceri. Prie¬tenește îți spun: ai bani prea mulți, te irosești cu ei cu tot! Of, ce ți e și cu banii ăștia! Cine i o fi născocit? Uite, eu n am bani și mă simt atât de liniștit, atât de bine!... Și Gavril Stepanovici își întoarse pe dos unui din buzunare în care, într adevăr, nu era nici o lețcaie, ci doar o legătură de chei prinse de un lănțișor.
— O mie, i am spus.
— Ah, ducă se tot pe apa sâmbetei! exclamă cu vioiciune Gavril Stepanovici. Să mă tragă și n țeapă, totuși eu îți dau cinci sute de ruble. Semnează aici!
Am semnat contractul, iar Gavril Stepanovici mă lămuri că acești bani constituie un avans pe care eu mă oblig să l restitui chiar din onorariul primelor specta¬cole ce vor avea loc. Ne înțeleserăm că astăzi voi avea de primit șaptezeci și cinci de ruble, după două zile o sută de ruble, pe urmă, sâmbătă, încă o sută, iar res¬tul pe data de paisprezece.
Doamne! Cât de prozaică și tristă mi s a părut stra¬da după ce am părăsit cabinetul. Ploua mărunt, o că¬ruță cu lemne se înțepenise într o poartă, vizitiul răcnea la cal cu glas înspăimântător, lumea trecea po¬somorâtă din cauza ploii. Am luat o la picior spre casă, încercând să nu bag în seamă imaginile acelei triste proze cotidiene. Contractul cel îndelung dorit mi se afla în dreptul inimii.
Sus, în odăiță, l am găsit pe amicul meu (vezi în tâmplarea cu pistolul).
Cu mâinile ude mi am scos din sân contractul și am exclamat:
— Citește l!
Amicul meu citi contractul și, spre marea mea surprindere, am observat că se bosumflă:
— Ce i cu fițuica asta? Ce ai făcut, deșteptule? mă întrebă.
— Dumneata nu te pricepi în probleme de teatru, așa că poți să ți vezi de treabă! m am oțărât și eu.
— Ce înseamnă asta: "se obligă", "se obligă"? Ei nu și iau, oare, nici o obligație? mormăi amicul meu.
Am început să i povestesc cu pasiune cum arată galeria de portrete, ce om inimos e Gavril Stepanovici, am amintit de Sarah Bernhardt și de generalul Komarovski. Am vrut nespus de mult să i redau în¬tocmai cum sună menuetul din vechiul orologiu, cum aburește în căni de porțelan cafeaua, cât de stins, cât de fermecător șușotesc pașii peste postavul sur din culoarele teatrului, dar orologiul nu suna decât în min¬tea mea; văzusem, într adevăr, și țigaretul de aur și văpaia de iad din șemineul electric și chiar și pe împă¬ratul Nero, dar de redat, n am izbutit să redau nimic.
— Se vede că Nero e cel care le alcătuiește con¬tractele, glumi stupid amicul meu.
— Ia lasă mă în pace! am exclamat și i am smuls contractul.
Căzuserăm de acord să luăm o gustare și l am tri¬mis pe fratele Dusiei la băcănie.
Afară, ploaia măruntă de toamnă se cernea întruna. Ce șuncă am avut la masă, ce unt! Clipe de adevăra¬tă fericire.
Clima din Moscova e cunoscută prin capriciile sale. Nu trecură decât două zile și veni o caldă zi de vară. Iar eu mă îndreptam grăbit spre Teatrul Indepen¬dent. Cu un sentiment dulce în inimă, savurând di¬nainte plăcerea de a încasa o sută de ruble, m am apropiat de teatru, când, lângă ușile din mijloc, am ză¬rit un afiș modest:
Am citit:

Repertoriul din stagiunea curentă:
Eschil – "Agamemnon"
Sofocle – "Filoctet"
Lope de Vega – "Mrejele Fenisei"
Shakespeare – "Regele Lear"
Schiller – "Fecioara din Orleans"
Ostrovski – "Săracii cu duhul"
Maxudov – "Zăpada neagră".

Am rămas pe trotuar cu gura căscată și mă mir cum de nu mi au șterpelit atunci portofelul din bu¬zunar. Lumea mă îmbrâncea, îmi adresa cuvinte nu prea plăcute la auz, dar eu continuam să stau țeapăn, contemplând afișul. Pe urmă, m am tras binișor la o parte, ca să mi dau seama ce impresie le face afișul celor are se perindă pe dinaintea lui.
Am înțeles că nu le face nici un fel de impresie. Dacă n aș ține seama de cei trei sau patru trecători care au aruncat asupra lui câte o privire fugară, aș putea spune că n a mai stat să l citească nimeni.
Totuși, nu trecură nici cinci minute și pentru înde¬lungata mea așteptare de până atunci am fost răsplă¬tit cum nici nu visam. Prin șuvoiul celor ce veneau spre teatru am deslușit limpede figura lui Egor Agapionov. Se apropia de intrarea principală cu o întreagă suită în urma lui. L am văzut acolo și pe Likospastov, cu nelipsita lui pipă în colțul gurii, și pe necunoscu¬tul cel cu chipul dolofan și atrăgător. Ultimul, șontâcăia un cafru, îmbrăcat într un pardesiu extravagant de culoarea gălbenușului de ou și, nu știu din care motiv, cu capul descoperit. M am vârât mai adânc în¬tr o nișă în care se afla o statuie cu ochii orbi și am stat să i privesc pe cei ce se apropiaseră.
Grupul ajunse în dreptul afișului și se opri. Nu știu cum aș putea descrie reacția lui Likospastov. Fu pri¬mul care își încetini pașii și îl citi. Zâmbetul încă îi mai flutura pe buze, mai rostea încă ultimele cuvinte, ale nu știu cărei anecdote. Iată l ajuns la "Mrejele Fenisei"... Deodată păli și păru că îmbătrânește. Chipul îi exprimă un autentic sentiment de groază.
Citi și Agapionov și spuse: "Hm..."
Necunoscutul cel gras citi și pleoapele începură să i se zbată. "Încearcă să și amintească cu ce prilej mi a mai auzit numele...", mi am zis.
Cafrul întrebă în englezește ce anume zăriseră în¬soțitorii săi... Agapionov spuse: "Afiș, afiș", și înce¬pu să schițeze în aer un patrulater. Cafrul scutură din cap, neînțelegând nimic.
Lumea venea puhoi, acoperind cu totul capetele interlocutorilor, și dându le apoi iar la iveală. Vorbe¬le lor îmi ajungeau la urechi și se pierdeau iar, înghi¬țite de freamătul străzii.
Likospastov se întoarse către Agapionov și i spuse:
— Își dai seama, Egor Nilâci? E de neimaginat! Aruncă o privire jalnică împrejur. Să fi înnebunit cu toții?...
Vântul luă cu el sfârșitul frazei.
Auzeam frânturi din basul lui Agapionov și din tenorul pricăjit al lui Likospastov.
— ...Cine a mai auzit de ăsta?... Firește că eu l am descoperit... Acela, domnule, chiar acela... Bâr... bâr... bâr... Un tip, să dai și să fugi...
Am ieșit din nișa unde mă adăpostisem și am luat o direct spre cei care citeau afișul.
Likospastov mă zări cel dintâi și am rămas uimit de schimbarea pe care i am citit o în ochi. Erau ochii lui, ai lui Likospastov, totuși ceva nou și străin se ivi în ei și păru că între noi amândoi s a căscat brusc o prăpastie...
— Halal, băiete! exclamă Likospastov. Halal să ți fie! Felicitări și n am cuvinte! Eschil, Sofocle și tu! Nu știu cum ai făcut o, cum ai dres o, dar e o chestie ge¬nială! De acum încolo, s a zis, n o să ți mai recunoști prietenii! Te cred, parcă noi, de alde ăștia, ne putem pune cu șecspirii!
— Ia, n o mai face pe prostul, i am răspuns cu sfială.
— Poftim, mi ai și pus pumnul în gură! Vezi cum ești? Să știi însă că eu nu ți port pică. Haide, bătrâne, vino să te pup! Și îndată am simțit înțepându mă pe¬ria scurtă, parcă de sârmă, a bărbii lui Likospastov.
— Faceți cunoștință! Și am făcut cunoștință cu gra¬sul care nu și mai lua ochii de la mine. Îmi spuse: "Krupp".
Am făcut cunoștință și cu cafrul care pronunță o frază foarte lungă într o englezească stricată. Deoa¬rece n am înțeles nimic din acea frază nu i am răs¬puns nimic.
— Desigur, au s o joace pe Scena de studii, căută să mă tragă de limbă Likospastov.
— Nu știu, i am răspuns, se zice că pe scena prin¬cipală.
Likospastov păli din nou și se uită pierdut în ce¬rul senin.
— Ce pot să ți spun, rosti cu un glas răgușit, dă Doamne! La mai mare! Poate că aici o să ai succes. Nu ți a mers cu romanul, poate c o să ți meargă cu piesa. Numai să nu ți se urce la cap. Þine minte: nu poate fi nimic mai rău decât să ți uiți prietenii.
Krupp mă privea lung și, nu știu din ce cauză, de¬venea tot mai gânditor; mi am dat seama că mi stu¬diază cu atenție mai ales frizura și nasul.
Trebuia să ne despărțim. Fu un moment penibil. Strângându mi mâna, Egor mă întrebă dacă i am citit cartea. Am simțit că îngheț de spaimă și i am spus că n am citit o. De data aceasta, păli Egor.
— Crezi că mai stă să citească? se auzi glasul lui Likospastov, parcă mai are timp și pentru literatura contemporană?... Haide, haide, glumesc...
— Eu te rog s o citești, îmi spuse Egor cu mult tâlc, să știi că i o cărticică foarte bună.
Am urcat scara spre mezanin. Fereastra care da în stradă era deschisă și un om cu petlițe verzi ștergea de zor geamurile cu o cârpă.
Dincolo de ferestre lunecară capetele literaților și se auzi glasul lui Likospastov:
— Te zbați... te zbați ca peștele pe uscat... cred și eu că ți pare rău!
Afișul îmi învălmășea totul în minte și nu mi dă¬deam seama decât de un singur lucru: că, la drept vorbind, piesa mea e foarte proastă și că ar trebui să întreprind ceva, dar ce anume, habar n aveam.
... Dar iată că în capul scării îmi ieși în întâmpinare un ins blond, spătos, cu un chip energic și cu ochii pătrunși de neliniște. Blondul ținea în mâini o servie¬tă umflată.
— Tovarășul Maxudov? mă întrebă.
— Da, eu sunt...
— Te caut prin tot teatrul, făcu cetățeanul, dă mi voie să mă prezint: Foma Strij. Să știi că totul este în ordine. Fii liniștit și fără grijă: piesa dumitale e în mâini bune. Contractul l ai semnat?
— Da.
— Acum ești al nostru, continuă Strij cu hotărâre și ochii îi străluciră. Dumneata ar trebui să închei cu noi un contract pentru tot ce vei scrie de aci încolo! Pe întreaga viață! Totul să ne parvină nouă. Dacă vrei, o facem pe loc, că nu i mare lucru. Cât ai scuipa o dată! Și Strij scuipă într o scuipătoare. Să știi că pie¬sa ți o montez eu. În două luni o punem pe roate. La cinșpe decembrie vom avea repetiție generală. Schiller n o să ne țină în loc. Cu Schiller merge repede...
— Iartă mă, i am spus cu sfială, după câte știu, o va monta Evlampia Petrovna...
Strij se schimbă la față.
— Care Evlampia Petrovna? mă întrebă sever. Nici un fel de Evlampia. Vocea îi deveni de metal. Evlampia n are cu asta nici o legătură, ea va monta cu Ilcin În fo¬ișorul din curte. Eu am aprobarea fermă a lui Ivan Vasilievici. Iar dacă a început să mă sape cineva, să știi că trimit scrisoare în India! Ba o dau și recomandată, dacă pe așa i vorba, strigă amenințător, pătruns fără veste de neliniște. Dă ncoace un exemplar, îmi ordonă, întinzând mâna.
I am explicat că piesa încă nu i transcrisă.
— Unde le o fi capul? exclamă Strij privind mânios peste umăr. Dumneata ai fost la etuvă, la Polixena Toropețkaia?
N am înțeles nimic și doar mi am căscat ochii la Strij.
— N ai fost? Astăzi ea e liberă. Chiar mâine să ți iei un exemplar, să te duci la ea și să acționezi în nu¬mele meu! Cu mult curaj!
În clipa aceea, un ins foarte politicos, suav, cu limbaj graseiat, apăru în dreptul lui și i spuse cu delica¬tețe, dar foarte hotărât:
— Foma Sergheevici, poftiți în sala de repetiții. În¬cepem.
Foma își vârî îndată servieta la subsuoară și se de¬părtă, strigându mi la plecare:
— Chiar mâine te înființezi la etuvă! Auzi? În nu¬mele meu!
Am rămas locului și am stat multă vreme astfel, în nemișcare.



Capitolul 10
Scene din etuvă

Ideea! În sfârșit mi a venit ideea! Piesa mea avea treisprezece tablouri. Stând sus, în odaia mea, îmi pu¬sesem înainte un cesuleț vechi de argint și mi citeam mie însumi piesa, cu glas tare, de burtă seamă uimindu mi peste măsură vecinul de alături. Isprăvind de citit câte un capitol, făceam un semn pe o hârtiuță. Când am ajuns la final, mi am dat seama că lectura a durat trei ore încheiate. Și tot atunci mi s a limpezit în minte gândul că la teatru spectacolul mai are și an¬tracte, în timpul cărora lumea se duce la bufet. Adăugând minutele respective, am înțeles că piesa mea nu va putea fi jucată într o singură seară. Chinurile noc¬turne provocate de această problemă mă făcură să eli¬min unul din tablouri. Spectacolul se scurtă cu două¬zeci de minute, dar nici așa nu rezolvam mare lucru. Mi am amintit că pe lângă antracte mai sunt și pauze. De pildă, o actriță stă pe scenă, plânge și așază un bu¬chet de flori într o vază. De vorbit nu vorbește, dar timpul trece. Asta însemnează că a mormăi rolurile stând la tine acasă e una, iar a le rosti pe scenă e cu totul altceva.
Trebuia să mai scot câte ceva din piesă, dar ce anu¬me nu mă tăia capul. Totul mi se părea de mare im¬portanță și era de ajuns să mi propun a elimina un pasaj, pentru ca întregul edificiu să se clatine din te¬melii și chiar am visat în nopțile acelea cum se surpă niște cornișe și cad la pământ balcoane. Visele acelea au fost pe drept cuvânt profetice.
Atunci am izgonit unul dintre personaje, din care cauză tabloul respectiv se povârni pe o coastă, apoi se risipi cu totul și nu mai rămaseră în picioare decât unsprezece.
Oricât de mult am stat să mi bat capul după aceea, oricât de mult am fumat, n am mai izbutit să reduc nici măcar un rând din piesă. Zile întregi mă săgetau dureri în tâmpla stângă. Văzând că nu ajung la nici un rezultat, am lăsat lucrurile în voia soartei.
Și atunci m am dus la Polixena Toropețkaia.
"Numai că fără Bombardov n am să mă descurc...", gândeam.
Într adevăr, Bombardov îmi fu de mare ajutor. Întâi și întâi, mă lămuri că nici India, de care mi a fost dat să aud pentru a doua oară, și nici etuva nu sunt vorbe de om care aiurează, că nu mi s au năzărit. Abia atunci am înțeles pe deplin că la conducerea Teatrului Independent se aflau doi directori: Ivan Vasilievici, figura căruia o și văzusem, precum și Aristarh Platonovici...
— Bine, dar de ce în cabinetul unde am fost să sem¬nez contractul era numai un singur portret: acela al lui Ivan Vasilievici?
Aici, Bombardov, de obicei foarte îndrăzneț, se bâlbâi:
— De ce? Unde, la parter? Hm... hm... nu... Aristarh Platonovici... el... adică e dincolo... portretul lui este la etaj...
Mi am dat seama că Bombardov încă nu s a obiș¬nuit cu mine. O vădea limpede răspunsul său în doi peri, dar, din politețe, n am mai stat să l descos... "Lu¬mea aceasta e într adevăr fermecătoare, dar plină de enigme...", îmi trecu prin minte.
India? Dezlegarea era foarte simplă. Aristarh Pla¬tonovici era plecat pe atunci într o călătorie prin In¬dia, astfel că Foma voise să i trimită tocmai acolo recomandata cu pricina. Cât despre etuvă, nu era decât o glumă actoricească. Dăduseră această denumire (care a prins!) încăperii din fața cabinetului de la etaj al directorului, în care lucra Polixena Vasilievna Toropețkaia secretara lui Aristarh Platonovici...
— Dar Avgusta Avdeevna?
— Se înțelege că i secretara lui Ivan Vasilievici.
— Aha, aha...
— Aha, ca aha, îmi spuse Bombardov privindu mă gânditor, dar eu te sfătuiesc foarte stăruitor: caută să i faci lui Toropețkaia o impresie bună.
— Nu mă pricep.
— Ba, străduiește te!
În mână cu manuscrisul făcut sul, am urcat la eta¬jul de sus al teatrului și am ajuns la ușa în dosul că¬reia mi se spusese că era etuva.
În fața etuvei se mai afla și un fel de vestibul, cu o canapea într unul din colțuri. Ajuns acolo, am mai stat câteva clipe locului, emoționat, mi am potrivit crava¬ta și m am întrebat din nou în ce fel aș putea să i fac Polixenei Toropețkaia o impresie bună. Deodată, mi se păru că aud din spatele ușii hohote de plâns. "Mi se năzare...", m am gândit și am intrat în etuvă. În cli¬pa următoare se dovedi că ceea ce auzisem nu mi se năzărise defel. Am înțeles că cucoana cu tenul dum¬nezeiesc, îmbrăcată într un jerseu purpuriu, care sta la un birouaș galben ca lămâia, era însăși Polixena To¬ropețkaia și că hohotea chiar ea.
Uimit și neobservat de cucoană, am rămas în ușă.
Pe obrajii Polixenei șiroiau lacrimile, într o mână mototolea o batistă, cu cealaltă bătea în birouaș. Un om spătos, cu petlițe verzi, cu obrazul ciupit de văr¬sat și cu niște ochi plini de spaimă și durere, sta în fața birouașului, împungând văzduhul cu mâinile.
— Polixena Vasilievna! răcnea omul cu un glas disperat, neomenesc. Polixena Vasilievna! N au sem¬nat o că n au mai avut timp! O semnează mâine!
— E o josnicie! țipă Polixena Vasilievna. Dumnea¬ta, Demian Kuzmici, ai comis o josnicie! O josnicie!
— Polixena Vasilievna!
— Sunt convinsă ca sunt intrigile celor de jos. Au profitat de faptul că Aristarh Platonovici e plecat în India, iar dumneata le ai dat ajutor.
— Polixena Vasilievna! Drăguțo! urlă îngrozit omul. Cum poți să crezi așa ceva? Să i fac una ca asta bine¬făcătorului meu, care...
— Nu vreau să știu nimic! țipă Toropețkaia. Totul nu i decât o minciună odioasă! Te au mituit.
Auzind aceasta, Demian Kuzmici răcni:
— Poli... Polixena, și deodată hohoti el însuși cu o voce surdă, înfricoșătoare, care aducea mai degra¬bă a lătrat.
În schimb, Polixena își înălță brațul, ca să mai iz¬bească o dată în birouaș, izbi cu sete, și își înfipse în palmă vârful unei penițe care ieșea la iveală dintr un su¬port de porțelan. În clipa următoare, icni scurt, sări de după birouaș, se prăvăli într un fotoliu și începu să azvârle din piciorușele încălțate cu niște pantofi lu¬crați în străinătate, pe cataramele cărora sclipeau mici briliante de sticlă.
Demian Kuzmici nici măcar nu mai răcni, ci scoa¬se un fel de grohăit din adâncul pântecului:
— Hristoase! Un doctor! și se năpusti pe ușă. În urma lui m am năpustit și eu în vestibul.
Peste câteva clipe trecu în goană pe lângă mine un ins îmbrăcat în haine cenușii, cu un flacon și un ban¬daj alb în mână, și dispăru pe ușa etuvei.
I am auzit răcnetul:
— Scumpa mea! Liniștește te!
— Ce s a întâmplat? l am întrebat pe Demian Kuz¬mici în șoaptă, stând în vestibul.
— Ce să se întâmple, hârâi el, rostogolind spre mine niște ochi disperați și lăcrimoși, m a trimis dumneaei la comisie după niște foi de drum pentru ai noștri, să plece în octombrie la Soci... Acolo mi au dat patru foi de drum, iar pentru nepotul lui Aristarh Platonovici nu mi au eliberat nimic, ziceau c a uitat nu știu cine s o semneze... Acu dumneaei, doar ai auzit o, cică aș fi umblat cu intrigi!
Ochii de martir ai lui Demian Kuzmici arătau lim¬pede că omul e curat ca lacrima, că n a urzit nici un fel de intrigi, ba, mai mult decât atât, că nici n ar fi în stare de așa ceva.
Din etuvă se auzi un țipăt înăbușit: "au!", iar De¬mian Kuzmici țâșni din vestibul și pieri fără urmă. După vreo zece minute, plecă și doctorul. M am așe¬zat pe canapea și am stat acolo până ce de după ușă se auzi din nou răpăitul mașinii de scris. Atunci, mi am luat inima în dinți și am intrat în etuvă. Polixena Toropețkaia, potolită, cu chipul pudrat, ședea la birou și lovea cu îndârjire clapele. I am făcut o plecăciune, încercând să fie o plecăciune agreabilă și, în același timp, pătrunsă de demnitate. Pe urmă am început să vorbesc cu un glas la rândul lui demn și agreabil, din care cauză, spre marea mea uimire, sună de a drep¬tul gâtuit.
Lămurind o că sunt cutare și am fost îndrumat la ea de către Foma, să i dictez piesa, mă invită să iau loc și să aștept, ceea ce am și făcut.
Pereții etuvei erau împodobiți din belșug cu tot felul de fotografii, dagherotipii și poze colorate, printre care se deosebea portretul masiv, pictat în ulei, al unui bărbat impozant, în redingotă și cu favo¬riții mari, după moda anilor șaptezeci. Mi am dat seama că trebuie să fie portretul lui Aristarh Platonovici, dar n am izbutit să înțeleg cine putea să fie acea fată sau cucoană înveșmântată în alb care trăgea cu coada ochiului de după umărul lui, ținând în mâini un văl străveziu. Faptul m a obsedat în asemenea măsu¬ră, încât, găsind un moment prielnic, mi am dres glasul și i am pus Polixenei Vasilievna întrebarea cuvenită.
După o pauză, în care Polixena își pironi ochii asu¬pra mea, ca și când m ar fi studiat cu luare aminte, îmi răspunse, deși parcă în silă.
— Este muza inspiratoare.
— A a! am spus eu.
Din nou răpăi mașina de scris, iar eu am conti¬nuat să cercetez cu privirea pereții din jur, și curând mi am dat seama că în fiecare din poze sau din foto¬grafii Aristarh Platonovici se afla în compania altor persoane.
Astfel, o fotografie veche, îngălbenită, îl înfățișa pe Aristarh Platonovici la o margine de crâng. Aris¬tarh Platonovici purta haine de toamnă, orășenești: palton, joben, șoșoni în picioare. Cel care îl însoțea însă era încotoșmănat într o scurtă, de un umăr îi atârna o tolbă veche, de celălalt o armă de vânătoare. Chipul acela, pince nez ul, barba căruntă mi se părură deo¬sebit de cunoscute.
Tocmai atunci, Polixena Toropețkaia îmi demon¬stră că posedă proprietatea uimitoare de a face două lucruri dintr o dată: să bată la mașină și în același timp să vadă într un chip miraculos ce se întâmplă în jurul ei. Mă făcu să tresar în clipa când, fără să mi aș¬tepte întrebarea, spuse:
— Da, da, este Aristarh Platonovici cu Turgheniev, la vânătoare.
În același fel mi a fost dat să aflu că cei doi bărbați cu șube pe umeri, opriți în fața hotelului "Slaveanskii Bazar", lângă o birjă cu doi cai, erau Aristarh Pla¬tonovici și Ostrovski.
Alți patru bărbați, stând la masă, cu un ficus în spa¬tele lor, erau Aristarh Platonovici, Pisemski, Grigorovici și Leskov.
Cât despre fotografia următoare, nici n a mai fost nevoie să pun vreo întrebare: bătrânul cel desculț, în¬tr o rubașcă lungă, cu mâinile vârâte pe după cingătoare, cu sprâncenele stufoase, chel și cu o barbă încâlcită, nu putea fi altul decât Lev Tolstoi. Aristarh Platonovici sta în fața lui, cu o pălărie de pai pe cap, cu un sacou de vară din șantung subțire.
Acuarela următoare însă avu darul să mă uimească peste măsură. "E cu neputință!", îmi trecu prin minte. Într o odăiță sărăcăcioasă, sta în fotoliu un om având un nas lung ca un plisc, niște ochi bolnavi, neliniștiți și plete care îi cădeau în șuvițe drepte peste obrajii scofâlciți. Purta pantaloni înguști, de culoare deschi¬să, cu bentițe, niște ghete cu boturi pătrate și un frac albastru, care îi plesnea în coate. Pe genunchi i se odih¬nea un manuscris cu paginile îndoite, pe masă, în¬tr un sfeșnic de aramă, ardea o lumânare.
Un tinerel de vreo șaisprezece ani, încă fără favo¬riți, dar cu același năsuc disprețuitor, cu alte cuvinte însuși Aristarh Platonovici, într un veston prea scurt pentru el, sta în picioare, cu mâinile sprijinite de tă¬blia mesei.
Am holbat ochii la Polixena, iar ea îmi răspunse cu voce seacă:
— Da, da. Aici, Gogol îi citește lui Aristarh Plato¬novici partea a doua a Sufletelor moarte.
Am simțit că părul mi se ridică în vârful capului, ca și când cineva din spatele meu ar fi suflat peste el, și m am pomenit exclamând fără voie:
— Bine, dar câți ani poate să aibă Aristarh Plato¬novici?!
La o asemenea întrebare necuviincioasă, am pri¬mit și un răspuns corespunzător, iar în glasul Polixenei am deslușit o stranie vibrație:
— Pentru oameni ca Aristarh Platonovici, vârsta n are importanță. După câte văd, ești surprins că în decursul activității lui atâta lume s a bucurat de so¬cietatea domniei sale?
— Vai de mine! am exclamat, speriindu mă. Dim¬potrivă!... Eu... dar n am mai spus nimic mai nime¬rit, pentru că îndată m am întrebat: "Adică cum dimpotrivă? Ce tot stau să îndrug?"
Polixena tăcu, iar eu m am gândit: "Nu, n am fost în stare să i fac o impresie frumoasă. Din păcate, as¬ta i situația!"
Tocmai atunci, ușa se deschise și în etuvă intră cu pas vioi o altă cucoană. Îmi fu de ajuns să i arunc doar o privire, pentru a mi da seama că este Ludmila Silvestrovna Preahina, cea din galeria de tablouri. Totul în înfățișarea cucoanei era ca în portretul de acolo: și broboada, și batista din mâna dreaptă pe care o ținea tot ca acolo, cu degetul mic în vânt.
M am gândit că n ar fi rău să i fac și ei o impresie bună, de vreme ce tot venise acolo. Astfel, m am în¬clinat cu multă politețe în fața dumisale, lucru care păru totuși să treacă neobservat.
Intrând în fugă, cucoana izbucni într un râs melo¬dios și exclamă:
— Vai, vai! Sunteți orbi cu toții? Nu vedeți nimic?
— Ce anume? întrebă Toropețkaia.
— Afară e un soare superb! Superb! exclamă Lud¬mila Silvestrovna, fluturându și batista, ba chiar încercând să joace într un picioruș. E o toamnă super¬bă! "Vara babelor", cum se spune pe la noi!
Polixena o privi cu niște ochi enigmatici și i spuse:
— Trebuie să completați aici o fișă autobiografică.
Veselia Ludmilei Silvestrovna pieri brusc, iar chi¬pul i se schimbă, încât acum n aș mai fi recunoscut o în portretul din galerie.
— Ce fel de fișă? O, Doamne, Dumnezeule! Acum nici vocea nu i am mai recunoscut o. Abia m am bucu¬rat și eu de soare, mi am deschis inima, m am îmbo¬gățit sufletește, am înălțat floarea cea plăpândă, abia au pornit să mi cânte strunele, am pășit aici ca în¬tr un templu... și poftim... Ei bine, dă o, dă o încoace!
— Nu trebuie să țipați, Ludmila Silvestrovna, spu¬se încet Toropețkaia.
— Eu nu țip! Nu țip! Dar nu înțeleg nimic. E tipă¬rit înfiorător de prost. Preahina își lăsă ochii să i alu¬nece peste foaia cenușie a formularului, pe urmă, deodată, o dădu la o parte. Ah, te rog, scrie dumneata, scrie dumneata. Eu nu mă pricep în treburi dintr astea.
Toropețkaia înălță din umeri și luă tocul de pe bi¬rou.
— Ei bine, Preahina mă cheamă, Preahina, exclama, nervoasă, Ludmila Silvestrovna. Ei bine, Ludmila, Lud¬mila Silvestrovna! O știe toată lumea, nu ascund ni¬mic!
Toropețkaia notă trei cuvinte în fișă.
— Când v ați născut?
Întrebarea aceasta avu asupra Ludmilei Silvestrov¬na un efect cu totul neașteptat: pomeții i se acoperi¬ră cu pete purpurii și îndată începu să vorbească în șoaptă:
— Preasfântă Fecioară! Oare ce însemnează asta? Nu înțeleg cui îi trebuie să știe așa ceva? Pentru ce? Bine, bine. M am născut în mai, în mai! Ce mai vrei de la mine? Ce?
— Îmi trebuie anul, spuse încet Toropețkaia.
Pupilele celeilalte se adunară la rădăcina nasului, iar umerii îi săltară mărunt.
— Ah, cât de mult aș dori, șopti ea, cât de mult aș dori ca Ivan Vasilievici să vadă în ce hal e martirizată o actriță înainte de repetiție.
— Nu, Ludmila Silvestrovna, așa nu se poate, făcu Toropețkaia, luați vă fișa acasă și completați o cum vă este voia.
Preahina înșfăcă formularul și dădu să și l vâre în poșetă. Chipul îi exprima silă, iar gura îi zvâcnea cu putere.
În clipa aceea zbârnâi telefonul și Toropețkaia țipă ascuțit:
— Da! Nu, tovarășe! Care bilete! N am nici un fel de bilete!... Cum? Cetățene! Dumneata mă faci să mi pierd timpul! N am nici.... Cum? Ah! Toropețkaia se făcu roșie în obraz. Ah! Iertați mă! Nu v am recunos¬cut vocea! Da, desigur! Desigur! Le voi lăsa la con¬trolor. Și programul îl veți găsi tot acolo! Dar Feofil Vladimirovici nu va veni și dumnealui? Ne pare foar¬te rău! Foarte rău! Vă doresc numai, numai și numai bine!
Rușinată, Toropețkaia agăță receptorul și spuse:
— Din cauza dumneavoastră am fost obraznică cu cine nu trebuia!
— Vai, lasă mă, lasă mă! strigă, nervoasă, Preahi¬na. Floarea cea plăpândă s a vestejit, ziua mi e pier¬dută iremediabil!
— Bine că mi am adus aminte, făcu Toropețkaia, să știți că administratorul v a rugat să treceți pe la dânsul.
Obrajii Ludmilei Silvestrovna se colorară ușor. Își înălță, disprețuitoare sprâncenele:
— Asta i bună! Ce o fi având cu mine?
— I s a plâns de dumneavoastră Korolkova, costumiera.
— Care Korolkova? exclamă Preahina. Cine o mai fi și asta? Ah, așa e, mi am adus aminte! Nici nu se putea să nu mi amintesc – și, îndată, Ludmila Sil¬vestrovna râse în așa fel, încât am simțit cum mă tre¬ce un fior de a lungul spinării: rostogolind un "u" în surdină, cu buzele încleștate. Cum să nu mi amintesc de această Korolkova, care mi a stricat pliurile la ro¬chie? M a pârât, care va să zică?
— Ea se plânge că din răutate ați pișcat o în cabi¬nă, în fața coaforilor, spuse cu blândețe Toropețkaia și prin ochii ei de ametist trecu, fugară, o luminiță.
Efectul produs de cuvintele Polixenei mă uimi cu desăvârșire. Pe neașteptate, Preahina își căscă gura larg și strâmb, ca la dentist, iar din ochi îi țâșniră două torente de lacrimi. M am cocoșat în fotoliul meu și nu știu de ce mi am dus genunchii la gură. Toropeț¬kaia apăsă pe butonul soneriei și, în clipa următoare, prin ușa crăpată se ivi capul lui Demian Kuzmici, apoi dispăru.
Cât despre Preahina, aceasta își duse un pumn la frunte și țipă cu o pătrunzătoare voce de contraltă:
— Mă vâră în mormânt! Dumnezeule, Doamne! Dumnezeule, Doamne! Dumnezeule, Doamne! Priveș¬te măcar tu, Fecioară Preacurată, și vezi cum se poar¬tă cu mine cei de la teatru! Ticălosul de Pelikan! Iar Gherasim Nikolaevici e un trădător! Îmi închipui în ce hal a putut să mă ponegrească în Sivțev Vrajek! Dar am să mă arunc la picioarele lui Ivan Vasilievid! Am să l implor să mă asculte!... Avea acum o voce răgușită, spartă.
În clipa aceea ușa se dădu de perete și intră în fugă medicul pe care îl mai văzusem. Þinea în mâini un flacon și un păhărel. Fără să pună cuiva vreo în¬trebare, turnă în păhărel, cu un gest vădind deprin¬dere, din lichidul tulbure ce se afla în flacon, dar Preahina izbucni din nou cu glas hârâit:
— Lăsați mă! Lăsați mă! Păcătoșilor! și fugi pe ușă afară.
În urma ei se năpusti și doctorul, exclamând "scum¬pa mea!" iar în urma doctorului, ieșind pe neaștepta¬te la iveală, porni în fugă Demian Kuzmici, tropăind cu picioarele sale reumatice și ținându și vârfurile scoase mult în afară.
De dincolo de ușa care rămăsese deschisă se auzi plesnetul unor clape de pian; undeva departe, un glas răsunător cântă cu patimă.
"... și fi vei tu pe veci crăia... a... a..." își desfășură mai larg aripile, zbură spre înălțimi: "...să ă...", dar ușa se închise cu un zgomot sec și glasul pieri.
— În sfârșit, sunt liberă, putem începe, spuse Toro¬pețkaia și îmi zâmbi cu blândețe.



Capitolul 11
Fac cunoștință cu teatrul

Toropețkaia stăpânea în mod ideal arta de a bate la mașină. Nicicând nu mai văzusem o asemenea dacti¬lografă. Nu trebuia nici să i dictezi semnele de orto¬grafie, nici să i spui întruna cine și când vorbește. Ajunsesem până acolo, încât, umblând de la un pere¬te la altul prin etuvă și dictându i, mă opream în loc, cădeam pe gânduri, pe urmă spuneam: "Nu, stați pu¬țin..." schimbam cele scrise până atunci, încetasem cu totul să i spun cine vorbește, aci mormăiam în sur¬dină, aci vorbeam cu glas tare, dar orice aș fi făcut, de sub mâna Polixenei ieșeau continuu, aproape fără ștersături, pagini cu un număr de semne ideal și fără nici un fel de greșeli gramaticale, încât le puteai duce direct la tipografie.
În general, Toropețkaia știa meseria și se descurca de minune. Ne acompania întruna zbârnâitul telefo¬nului. Un timp, mi a cam întrerupt șirul gândurilor, curând însă, am ajuns să mă obișnuiesc atât de mult cu el, încât începuse să mi placă. Polixena rezolva tre¬burile celor care îi telefonau cu o iscusință demnă de toată lauda. Striga de la bun început în receptor:
— Da? spune, tovarășe, mai repede, că sunt ocupa¬tă! Da?
Dând de o asemenea primire, tovarășul de la celă¬lalt capăt al firului rămânea derutat, spunea cine știe ce prăpăstii, iar Toropețkaia îl punea numaidecât la punct.
Sfera de preocupare a Polixenei era foarte vastă. Am înțeles aceasta din convorbirile ei telefonice.
— Da, spune Toropețkaia, să știi că ai greșit numă¬rul. Eu n am nici un fel de bilete... Am să te împușc! (Asta, mie, repetând fraza pe care abia o scrisese.)
Din nou telefonul.
— Toate biletele au fost vândute, spunea Toropeț¬kaia, nu, nu mai am bilete de favoare... Prin asta n ai să mi dovedești nimic! (Mie.)
"Acum încep să înțeleg", m am gândit, "cât de mulți amatori de a merge gratis la teatru sunt la Mos¬cova. Un lucru e ciudat: nici unul din ei nu va încer¬ca să călătorească gratis cu tramvaiul. Nici unul nu va intra într o prăvălie să ia pe gratis de acolo o cu¬tie de sardele. Atunci, de ce consideră că la teatru nu i nevoie să plătească intrarea?"
— Da! da! țipă Toropețkaia în receptor. Calcutta, Punjab, Madras, Allahabad... Nu, adresa n o dăm! Da? mi se adresa mie.
— Nu voi permite ca dumnealui să cânte serenade spaniole la geamul logodnicei mele, exclamam cu ar¬doare, alergând de colo până colo prin etuvă.
— Logodnicei mele... repeta Toropețkaia. Mașina suna mereu din clopoțel. Din nou zbârnâia telefonul.
— Da! Teatrul Independent! N am nici un fel de bilete! Logodnicei mele...
— Logodnicei mele! spuneam. Ermakov își trântește jos chitara și iese în fugă pe balcon.
— Da? Intendentul! N am nici un bilet!... balcon.
— Ana se avântă.., ba nu, pur și simplu pleacă cu el.
— Pleacă... da? A, da. Tovarășe Butovici, o să gă¬siți biletele la Filea, la birou. Cu bine.
— "A n n a. El se va împușca!
B a h t i n : Ba nu se va împușca!"
— Da! Bună ziua! Da, cu dânsa. Pe urmă în Insule¬le Andamane. Din păcate, nu vă pot adresa, Albert Albertovici... Nu se va împușca!...
Pot afirma încă o dată că Polixena Toropețkaia își făcea meseria într un mod ireproșabil. Bătea la mași¬nă cu ambele mâini și cu toate cele zece degete. Înda¬tă ce suna telefonul continua să bată cu o singură mână, cu cealaltă ridica receptorul și se apuca să stri¬ge: "Calcutta nu i a plăcut! Se simte satisfăcător... Intra mereu Demian Kuzmici, venea în fugă până în fata birouașului și i întindea Polixenei niște hârtiuțe. Toropețkaia le citea cu ochiul drept, le ștampila, iar cu mâna stângă dactilografia: "Armonica se pornise să cânte cu veselie, totuși..."
— Ba nu, stați, stați puțin! strigam, întrerupând o, nu cu veselie, ci cumva cu bravură... Sau nu, nici așa... stați puțin, mă holbam tâmp la peretele din fața mea, neștiind cum ar putea să cânte o armonică. În acest răstimp, Toropețkaia se pudra, spunea la tele¬fon unei oarecare Missi că balenele pentru corset le va aduce în curând Albert Albertovici de la Viena. Tot felul de oameni intrau și ieșeau din etuvă, și un timp îmi fu rușine să dictez de față cu ei, simțindu mă ca un om în pielea goală, printre alții îmbrăcați, dar m am obișnuit destul de repede.
Se arăta când și când Mișa Panin, și de fiecare dată, trecând pe lângă mine, mă strângea de umăr, ca și cum mi ar fi urat spor Ia muncă, apoi dispărea în dosul unei uși dincolo de care era, după cum am aflat, ca¬binetul său analitic.
Mai venea și Ivan Alexandrovici Poltorațki, pre¬ședintele corporației regizorilor, un om bine ras, cu un profil de roman din perioada decăderii imperiu¬lui și cu buza de jos ieșită emfatic în afară.
— Miile pardons. Ați ajuns la actul doi? Grandios! exclama el și intra pe ușa cealaltă, săltându și comic picioarele, spre a arăta că nu vrea să facă zgomot. Ușa se deschidea în răstimpuri, iar atunci Poltorațki se auzea vorbind la telefon.
— Mi e totuna... eu sunt un om fără prejudecăți... E chiar original să vii la hipodrom în izmene. Dar In¬dia nu va accepta... Da, domnule, le a cusut tuturor la fel: și prințului, și soțului, și baronului... Leit iz¬mene, și după fason, și după culoare!... Ce să i spui? îi spui să facă pantalonii ca lumea. Nu mă interesea¬ză! Să i transforme. Ia mai dă l dracului! Minte de stinge! Petea Dietrich nu poate să deseneze aseme¬nea costume! A desenat niște pantaloni ca toți panta¬lonii. Am toate schițele în față! Petea... Ba, rafinat sau nerafinat, să știi că poartă și el pantaloni! Ãsta i om cu cap!
Când clocotul zilei de lucru se înteți, iar eu, punându mi mâinile în cap, încercam să mi dau seama cum s ar putea spune mai precis că, iată... omul cade la pământ... scapă pistolul din mână... oare îi curge sân ge sau nu i curge? – intră pe ușa etuvei o actriță tânără, îmbrăcată modest și exclamă cu un glas melodios:
— Bonjur, iubita mea Polixena Vasilievna! Þi am adus niște flori.
O pupă pe Toropețkaia și i așeză pe birou un mă¬nunchi de ochiul boului.
— Despre mine nu se aude nimic din India?
Polixena răspunse "ba da" și scoase din birou un plic umflat. Actrița se agită, tulburată.
— "Spune i Veșniakovei", citi Toropețkaia, "că am rezolvat problema cu rolul Xeniei..."
— Vai! Mai departe, mai departe!... exclamă Veșniakova.
— "Mă aflam cu Praskovia Feodorovna pe malul Gangelui și în momentul acela mi a venit ideea. Fapt e că Veșniakova nu trebuie să intre în scenă pe ușa din mijloc, ci numai pe cea laterală, de lângă pian. Să nu uite că doar cu puțin timp înainte și a pierdut so¬țul, așa că nu s ar putea hotărî în nici un caz să intre pe ușa din mijloc. Va păși încet, cu umblet de călugă¬riță, cu ochii în pământ și va ține în mână un mănunchi de romanițe, lucru atât de tipic pentru o văduvă..."
— Doamne! Cât adevăr! Ce profunzime! exclamă Veșniakova. Așa este! De aceea mă incomoda ușa din mijloc!
— Stați puțin, continuă Polixena, stați că mai este ceva, apoi citi: "Totuși, Veșniakova n are decât să intre pe unde îi place! După ce mă întorc, le lămurim pe toate. Gangele nu mi a plăcut, am impresia că aces¬tui fluviu îi lipsește ceva..." Nu. Asta nu mai e pen¬tru dumneavoastră, observă Toropețkaia.
— Polixena Vasilievna, vorbi grăbită Veșniakova, scrie i te rog lui Aristarh Platonovici că i sunt teribil, teribil de recunoscătoare!
— Bine.
— N aș putea să i scriu chiar eu?
— Nu, răspunse Polixena. Domnia sa și a expri¬mat dorința să nu i scrie nimeni în afară de mine. Scrisorile l ar obosi și l ar sustrage de la meditație.
— Înțeleg, înțeleg! exclamă Veșniakova și, sărutând o pe Toropețkaia pe amândoi obrajii, se îndepărtă.
Apoi intră un ins durduliu, energic, între două vârste și, cu gura până la urechi, strigă chiar din prag:
— Anecdota cea nouă ați auzit o? Pardon, văd că scrieți!
— Nu i nimic, suntem în pauză, spuse Toropețkaia, iar omul cel gras, strălucind de bucurie, de bună seamă nemaiizbutind să se abțină, se aplecă la ure¬chea ei. Totodată își agită brațele, chemând lumea să i asculte anecdota. Veni să l asculte Mișa Panin, se arătă și Poltorațki, li se mai adăugară și alții. Capete¬le tuturor se aplecară peste birou. La ureche îmi ajunse o frază: "Și tocmai atunci soțul se întoarce în salon..." În jurul biroului se auziră râsete. Glasul mai spuse ceva în șoaptă, după care pe Mișa îl apucă obișnuitul său acces de râs: "ah, ah, ah", Poltorațki strigă: "E grandios!", iar omul cel gras izbucni în¬tr un râs fericit și îndată se repezi pe ușă, strigând:
— Vasea! Vasea! Stai să ți vând un banc grozav! Dar nu izbuti să i vândă bancul, căci Toropețkaia îl întoarse din drum.
Aflară că Aristarh Platonovici amintea în scrisoa¬re și de omul cel gras.
"Transmiteți i lui Elaghin", citi Toropețkaia, "că, pe parcursul spectacolului, trebuie să evite realizarea prematură a unor scopuri pe care și le propune, lipsă care până acum l a cam caracterizat."
Elaghin se schimbă la față și încercă să se uite și el în scrisoare.
"Spuneți i", continuă Toropețkaia, "că în scena se¬ratei din apartamentul generalului el nu trebuie să i sărute dintr o dată mâna nevestei colonelului, ci mai întâi să facă un ocol în jurul mesei și să zâmbească ne¬dumerit. Doar e proprietarul unei fabrici de băuturi spirtoase și n ar veni pentru nimic în lume să sărute din prima clipă mâna unei cucoane, ci..."
— Nu înțeleg! rosti Elaghin. Iertați mă, dar nu în¬țeleg. Făcu un ocol prin odaie, ca și când ar fi umblat în jurul unei mese. Nu, să știți că nu mi dau seama, îmi vine peste mână!... Nevasta colonelului să stea chiar în fața mea, iar eu să încep a umbla de colo până colo... Nu pricep!...
— Vreți să spuneți că ați înțeles această scenă mai bine decât Aristarh Platonovici? i o întoarse pe un ton de gheață Toropețkaia.
Întrebarea îl zăpăci pe Elaghin.
— Nu, eu n am spus așa ceva... Obrajii i se acope¬riră de roșeață. Dar, judecați și dumneavoastră... Și mai ocoli o dată încăperea.
— Cred că ar trebui să bateți mătănii în fața lui Aristarh Platonovici, că tocmai de acolo, din India...
— Ce tot îi dăm zor cu mătănii, mereu cu mătănii, mormăi pe neașteptate Elaghin.
"Oho, bravo lui", m am gândit, privindu l cu atenție.
— Mai bine ascultați ce mai scrie Aristarh Plato¬novici, spuse Toropețkaia și citi mai departe: "Totuși, n are decât să facă precum dorește. După ce mă în¬torc, piesa o să fie clară pentru toată lumea."
Elaghin se înveseli și ne făcu tuturor o surpriză, își flutură mâna pe lângă un obraz, pe urmă pe lângă celălalt și mi se păru că i au crescut ca prin farmec o pereche de favoriți. După aceea se făcu mai mic de statură, își inflamă nările cu îngâmfare și, vorbind prin¬tre dinți și ciupindu și favoriții, repetă tot ceea ce se spusese despre dânsul în scrisoare.
"Mare actor!", m am gândit. Înțelesesem pe loc că l imită pe Aristarh Platonovici.
Polixenei îi năvăli sângele în obraz. Începu să res¬pire greu.
— V aș ruga frumos...
— De fapt, dacă am sta să ne gândim..., rosti prin¬tre dinți Elaghin, pe urmă înălță din umeri și spuse, de data aceasta cu vocea sa obișnuită: nu, totuși nu înțeleg! Și ieși din odaie. L am văzut că mai face un ocol prin vestibul, mai înalță o dată din umeri, nedu¬merit, pe urmă nu l am mai văzut deloc.
— Of, mijlocașii ăștia! vorbi Toropețkaia. N au ni¬mic sfânt. L ai auzit ce i în stare să spună?
— Hm, i am răspuns, neștiind ce să zic și, mai ales, neînțelegând ce vrea să însemne cuvântul "mijlocași".
Către sfârșitul acelei zile, se văzu limpede că în etuvă piesa nu se poate scrie. Așa fiind, Polixena fu eliberată pentru două zile de obligațiile sale directe și am fost mutați amândoi într una din cabinele actri¬țelor. Gâfâind din greu, Demian Kuzmici duse acolo și mașina de scris.
"Vara babelor" se apropie de sfârșit, cedând locul unei toamne ploioase. Pe fereastră se prelingea în odaie o lumină mohorâtă. Mă așezasem pe o cușetă mică, reflectându mi chipul în oglinda dulapului, iar Polixena se instalase pe un taburet, minuscul și el. Mă simțeam ca un fel de clădire cu două etaje. În cel de sus domneau o hărmălaie și o dezordine de necre¬zut. Toate trebuiau acolo rânduite cu grijă. Eroii atât de pretențioși ai piesei îmi încărcau sufletul de neli¬niște și încordare. Fiecare din ei cerea niște cuvinte care să i se potrivească numai lui, fiecare voia să iasă în evidență, dându i pe ceilalți la o parte. E tare greu să redactezi o piesă! Etajul de sus zumzăia în capul meu și forfotea de lume, împiedicându mă să mi sa¬tur inima cu liniștea și pacea care domneau la cel de jos. Din pereții cabinei mici, cât o bombonieră, mă priveau zâmbind cu niște zâmbete artificiale mai multe femei cu buze exagerat de voluptuoase și cu umbre tot atât de nenaturale în jurul ochilor. Purtau crinoline sau malacovuri. Printre ele, își arătau dinții sclipitori niște bărbați prezentabili, cu jobene în mâini. Unuia dintre ei îi spânzurau de pe umeri niște epoleți groși de aur. Nasul borcănat, de bețiv, i se lăsase în jos, iar gâtul și obrajii erau spintecați de niște cute adânci. Nu mi am dat seama că este Elaghin decât după ce mi o spuse Polixena.
Mă uitam la fotografii, atingeam ușor, ridicându mă de pe cușetă, lampadarele care nu se mai aprindeau, pudrierele fără pudră, inspiram mireasma abia simțită a unor farduri necunoscute și fumul aromat al țigărilor pe care le adusese cu ea Polixena. Era li¬niște. N o întrerupea decât țăcănitul mașinii de scris, clopoțelul ei melodios și doar din când în când scârțâia încet parchetul. Pe ușa întredeschisă vedeam trecând la răstimpuri femei în vârstă, mici și uscățive, care duceau în brațe maldăre de fuste apretate.
Din când în când, marea tăcere din acel coridor mohorât o tulburau exploziile surde ale unei orches¬tre depărtate, precum și niște strigăte amenințătoare, venind și ele parcă de pe alt tărâm. Acum însă știam că pe scena cea mare, dincolo de păienjenișul străve¬chilor coridoare, scări și urcușuri, au loc repetițiile piesei Stepan Razin.
Ne apucam de scris pe la orele douăsprezece, iar la două făceam pauză. Polixena se ducea în biroul său să și rânduiască gospodăria, iar eu coboram la bufet, unde se putea bea oricând un ceai fierbinte.
Ca să ajung acolo, trebuia să părăsesc coridorul și să ies pe scară. Acolo, farmecul tăcerii se destrăma îndată. Pe scară urcau actori și actrițe, în spatele unor uși albe zbârnâiau telefoane, iar un alt telefon le răs¬pundea de undeva din străfundurile parterului. Tot acolo, jos, sta de planton câte unul din curierii cu care făcea instrucție Avgusta Menajraki. Vedeam apoi o ușă de fier medievală, niște trepte învăluite în taină și, dincolo de ele, un fel de prăpastie ale cărei ziduri amețitoare, de cărămidă verzuie, se pierdeau în sus, prin semiântuneric. Sprijinite de marginile prăpas¬tiei, se înălțau, în șiruri prelungi, decorurile. Peste ra¬mele lor gălbui, de lemn, se zăreau, mâzgălite cu vopsea neagră, inscripții misterioase: "Fund. 1. st.", "Prinț, spate", "Dormitor actul III." În dreapta se găsea o poartă largă și înaltă, înnegrită de vreme, cu o ușiță tăiată într o parte și ferecată cu un lacăt cât toate zilele, și am aflat că ducea spre scenă. O poartă aidoma celei dintâi se înălța în stânga, răspunzând afară, în curte. Mai mulți muncitori cărau pe acolo, din magazie, decorurile care nu izbutiseră să încapă între zidurile prăpastiei. Întârziam de fiecare dată în strâmtoarea îngustă să visez în voie, fără să mă tulbure cineva și, într adevăr, izbuteam s o fac, căci numai arareori întâlneam câte un drumeț pe cărarea strimtă dintre decoruri, unde, ca să i fac loc să treacă pe lângă mine, trebuia să mă lipesc cu spatele de muca¬vaua practicabilelor.
Arcul care sugea aerul, sâsâind ca un șarpe – un cilindru de oțel prins de tăblia ușii – mă lăsa ane¬voie să trec pragul. Zgomotul pașilor pierea îndată, porneam încet de a lungul covorului, aflam după minerul cu cap de leu intrarea în cabinetul de lucru al lui Gavril Stepanovici și, trecând mai departe, peste pardoseala acoperită cu postav soldățesc, coboram către sala prin care se mișcau niște siluete și de unde răsuna zumzet de glasuri – spre bufetul unde se pu¬tea bea un pahar de ceai.
Privirea celui care venea la bufet o atrăgea mai întâi un samovar uriaș de mai multe vedre, care trona în dosul tejghelei, apoi, lângâ acesta, un omuleț pir¬piriu, în vârstă, chelbos, cu o mustață pleoștită și cu niște ochi atât de triști, încât cel care îl vedea pentru prima oară era îndată cuprins de milă și îngrijorare. Oftând amarnic, omulețul cel trist sta la tejghea și pri¬vea țintă mormanul de sandvișuri cu icre negre și cu brânză dinaintea lui. Actorii veneau la bufet, luau din bunătățile rânduite pe tejghea și atunci ochii bufetie¬rului se umpleau de lacrimi. Nu l bucurau nici banii care i se plăteau pentru sandvișuri, nici faptul că lu¬crează la cel mai de seamă bufet din capitală, cel de la Teatrul Independent. Nu l bucura nimic; de bună seamă îl durea inima la gândul că lumea avea să în¬fulece îndată tot ce se află pe tava de pe tejghea și să golească în întregime giganticul samovar de aramă sclipitoare.
Prin cele două ferestre se strecura lumina mohorâtei zile de toamnă, pe unul din pereți licărea, fără să se stingă vreodată, un candelabru cu abajurul ca o la¬lea de sticlă, iar colțurile încăperii dispăreau într un veșnic și sumbru semiântuneric.
Mă simțeam stingherit printre atâția oameni străini, necunoscuți, care ședeau la mese, îmi era teamă să mă apropii de ei, deși tare aș fi dorit s o fac. Din ju¬rul meselor se auzeau râsete înăbușite, toată lumea avea câte ceva de povestit.
După ce beam un pahar de ceai și mâncam un sand¬viș cu brânză, o porneam către alte cotloane ale tea¬trului. Cel mai mult ajunsese să mi placă ungherul care purta numele de "oficiu".
Locul acela se deosebea radical de toate celelalte, pentru că era singurul din teatru unde domnea o lar¬mă neîncetată și unde, ca să zic așa, pătrundea în va¬luri viața orașului.
Oficiul era alcătuit din două încăperi. Cea dintâi era îngustă ca un tramvai și, ca să intri acolo, trebuia să cobori pe niște trepte atât de strâmte și alunecoase, încât cel care venea pentru prima oară la teatru trebuia neapărat să tragă o căzătură. În odaia aceea ședeau în permanență doi curieri: Katkov și Bakvalin. În fața lor, pe o măsuță, se aflau două telefoane. Telefoanele sunau fără încetare.
Mi am dat seama foarte repede că la ambele tele¬foane era chemată mereu aceeași persoană, iar acea persoană ședea în odăița învecinată, pe ușa căreia se înșira o inscripție:

Filipp Filippovici Tulumbasov
responsabil cu ordinea interioară

Nimeni nu se bucura la Moscova de o popularita¬te mai mare ca cea a lui Tulumbasov și, pesemne, nici n o să se bucure vreodată. Mi se părea că întreg orașul se zbate să ajungă la cele două telefoane, la Tulum¬basov, și, într adevăr, ba Katkov, ba celălalt, Bakvalin, îi tot făceau legătura lui Filipp Filippovici cu lumea care ardea de nerăbdare să i vorbească.
Mi a spus cineva într o zi, sau poate că am visat cândva, că Iulius Cezar izbutea să facă mai multe lu¬cruri dintr o dată, de pildă, să citească ceva și, în ace¬lași timp, să asculte ceea ce i se spunea.
Depun aici mărturie că însuși Iulius Cezar s ar fi pierdut cu firea, dacă ar fi fost adus să i țină locul lui Filipp Filippovici.
În afara celor două telefoane care zbârnâiau sub pal¬mele transpirate ale lui Bakvalin și Katkov, se mai aflau alte două chiar pe masa lui Filipp Filippovici, iar un al treilea, de tip străvechi, era prins în perete.
Fillipp Filippovici, un ins blond și grăsuliu, cu chipul rotund, plăcut la înfățișare, cu niște ochi neo¬bișnuit de vioi, în adâncul cărora se ascundea însă, ne¬văzută de nimeni, o tristețe pesemne îndelung tăinuită, de nelecuit, se instalase foarte comod într un colț al odăii, dincolo de o barieră joasă de lemn. Afară putea fi zi sau noapte, dar în biroul lui Filipp Filippovici era mereu seară, iar pe masa de scris îi sta aprin¬să fără încetare o lampă cu abajur de sticlă verde. Tot acolo, chiar în fața lui se mai aflau patru calendare acoperite în întregime cu inscripții stranii, de felul acestora: "Prean. 2. part. 4.", "13. Dim. 2.", "Mon. 77727" și altele cam la fel.
Însemnări aidoma se înșirau și peste paginile a cinci blocnotesuri mari, aflate și ele pe masă. Pe parchet, în dreptul lui Filipp Filippovici se înălța momâia îm¬păiată a unui urs cu blană cafenie. În loc de ochi, ur¬sul avea montate niște becuri mici, electrice. Bariera cea îngustă îl despărțea de lumea înconjurătoare, iar peste acea barieră, la orice oră din zi ședeau culcați pe burtă tot felul de cetățeni, purtând cele mai feluri¬te veșminte. Pot să afirm cu toată certitudinea că pe dinaintea lui Filipp Filippovici se perinda, acolo, în¬treaga țară. Treceau prin fața lui persoane aparținând tuturor categoriilor sociale, claselor, convingerilor, sexelor și vârstelor. Unor femei sărăcăcios îmbrăcate, cu pălării soioase pe cap, le luau locul militari cu pe tlițe de diferite culori. Militarii cedau locul unor băr¬bați eleganți, cu blănuri de vizon la paltoane și gulere tari la cămăși. Printre gulerele tari se zărea, când și când, câte o rubașcă de stambă. O șapcă azvârlită peste pletele în neorânduială. O cucoană cu trup superb, într o capă de hermină. O căciulă cu clape, o mutră cu vânătăi la ochi. Un adolescent de sex feminin cu năsucul pudrat. Un ins cu cizme de vânătoare, legat la brâu cu o curelușă. Încă un militar cu un singur romb la gulerul vestonului. Un cetățean cu obrajii bărbieriți și cu capul înfășurat în bandaje albe. O bătrână cu falca tremurând, cu ochii sticloși, vorbindu i însoțitoarei sale în franțuzește, respectiva însoțitoare fiind încălțată cu niște galoși bărbătești. Un cojoc.
Cei care n aveau să se culce cu burta peste barieră se îmbulzeau în spatele celorlalți, agitând la răstim¬puri niște bilețele mototolite și strigând cu sfială: "Fi¬lipp Filippovici!" Din când în când, își făceau loc prin mulțime bărbați și femei fără paltoane, îmbrăcați doar cu niște bluzițe subțiri și cu sacouri. Îmi dădeam seama că sunt actrițe și actori ai Teatrului In¬dependent.
Dar și aceștia, ca și toți ceilalți care se străduiau din răsputeri să ajungă la barieră, aveau, cu foarte rare excepții, o înfățișare din cele mai slugarnice și arborau cu toții niște zâmbete mieroase, lingușitoare. Fiecare din ei venea la Filipp Filippovici cu o rugă¬minte și fiecare din ei îi aștepta răspunsul pe drept cuvânt cu sufletul la gură.
Cele trei telefoane zbârnâiau fără încetare și, de cele mai multe ori, se porneau să sune tustrele laolaltă. Pe Filipp Filippovici faptul nu părea să l tulbure. Cu mâna dreaptă lua receptorul telefonului din dreapta și l așeza pe umărul drept, sprijinindu l cu obrazul, cu cealaltă lua celălalt receptor, apăsându-l de urechea stângă, iar după ce își elibera mâna stingă, lua cu ea și câte unul din bilețele care i se întindea de după barie¬ră, în felul acesta, sta de vorbă cu trei persoane deoda¬tă: vorbea în receptorul din stânga, apoi în cel din dreapta și în cele din urmă cu solicitantul din față. Apoi din nou în cel din stânga, în cel din dreapta, și la sfârșit cu solicitantul. În cel din dreapta, în cel din stân¬ga, cu solicitantul, stângul, dreptul, dreptul, dreptul...
Pe urmă azvârlea dintr o dată cele două receptoa¬re în furcile lor și, eliberându și amândouă mâinile, lua cu ele alte două bilețele. Dând la o parte una din hârtiuțe, ridica furca telefonului de culoare galbenă, asculta o clipă, spunea "Sunați mâine la trei", așeza receptorul și i spunea solicitantului "Nu pot să fac nimic".
Încetul cu încetul, am început să înțeleg ce anume i se solicita lui Filipp Filippovici. Lumea îi cerea bilete de spectacol.
Aceste bilete îi erau cerute în cele mai diferite chi¬puri. Erau unii care încercau să i demonstreze că au venit tocmai din Irkutsk, pleacă înapoi la noapte, dar nu sunt în stare să părăsească orașul fără a vedea Fata fără zestre. Altcineva îi spunea că este ghid turistic. Un altul că i șeful nu mai știu cărei delegații. Un altul nu era nici ghid și nici șef, ci declara pur și simplu: "Sunt Petuhov, îți amintești?" Actorii și actri¬țele îi spuneau "Filea, fă mi rost și mie..." Un oareca¬re o ținea întruna: "Dau oricât, suma nu contează..."
— Îl cunosc pe Ivan Vasilievici de douăzeci și opt de ani, se pornea deodată să fonfăie o bătrână, pe cap cu o beretă roasă de molii. Sunt convinsă că n o să mă refuze...
— Vă dau în picioare, făcea brusc Filipp Filippo¬vici și, fără să mai aștepte vreo rugăminte, îi întindea un minuscul petic de hârtie.
— Suntem opt inși..., începea să zică un altul, roto¬fei, dar și acestuia vorbele îi rămâneau în gât, căci Fi¬lea îi striga îndată:
— Pentru cele neocupate! Și i întindea o altă hârtiuță.
— Vin de la Arnold Arnoldovici, își deschidea gura un tânăr, îmbrăcat cu un lux îndoielnic.
"Îți dau în picioare", îi ziceam în gând, dar n o ni¬meream.
— Nu pot să ți fac nimic, răspundea brusc Filea, trecându și doar o singură dată ochii peste chipul tânărului.
— Bine, dar Arnold...
— Nu pot, înțelege mă.
Și tânărul pierea, de parcă intra în pământ.
— Eu și cu soția..., își deschidea gura un ins grăsuț, cu chelie.
— Pentru mâine doriți? îl întreba Filipp Filippovici, scurt și cu vioiciune.
— Cum să nu!
— La casă! exclama Filea.
Grasul își făcea loc să iasă afară, ținând în mâini o nouă fițuică, iar Filea răc¬nea din nou în receptorul telefonului: "Nu! Mâine!" și, totodată, citea cu ochiul stâng biletul următor, în¬tins din șirul mereu înnoit al solicitanților.
Încetul cu încetul mi am dat seama că Filipp Filippovici nu se conducea după aspectul exterior al celor de la barieră și cu atât mai puțin după hârtiuțele lor unsuroase. Se găseau unii îmbrăcați modest, ba chiar sărăcăcios, care, făcându mă să rămân uimit, căpătau câte două locuri gratuite în rândul al patrulea, și dim¬potrivă, erau alții, bine îmbrăcați, care plecau fără nici un rezultat. Unii aduceau cu ei niște delegații frumos dactilografiate, arătând că sunt veniți din As¬trahan, din Evpatoria, Vologda, Leningrad, fără ca aces¬tea să i ajute cu ceva, și, dimpotrivă, veneau în răs¬timpuri alții, modești și tăcuți, care nici măcar nu deschideau gura, ci doar își întindeau mâna peste ba¬rieră, pentru ca în momentul următor să și capete bi¬letul solicitat.
Judecind mai temeinic, mi am dat seama că gră¬sunul dinaintea mea avea darul de a cunoaște la perfecție sufletul oamenilor. Înțelegând aceasta, m am simțit tulburat și mi a trecut un fior prin inimă. În¬tr adevăr, aveam în față un om care citea în suflete ca într o carte deschisă, izbutind să pătrundă până în străfundurile conștiinței celor din jurul său. Un om care le ghicea dorințele cele mai ascunse, care le cu¬noștea patimile, viciile, care știa tot ce încercau să as¬cundă, dar și tot ce aveau mai bun în ei. În primul rând însă, le cunoștea drepturile. Știa cine și când anume trebuie să vină la Teatru, cine are dreptul să stea în rândul patru și cine trebuie să se chinuiască sus, la balcon, șezând pe o treaptă a scării, cu speran¬ța nebunească în suflet că poate prin cine știe ce întâmplare miraculoasă va izbuti să găsească, în cele din urmă, un loc liber.
Am înțeles că școala lui Filipp Filippovici era o școală înaltă.
De fapt, avusese timp să cunoască lumea, de vre¬me ce în toți cei cincisprezece ani de serviciu ai săi îi trecuseră pe dinainte zeci de mii de oameni. Printre aceștia erau ingineri, chirurgi, actori, organizatori ai mișcării feministe, delapidatori, gospodine, meca¬nici, institutori, mezzosoprane, zidari, chitariști, hoți de buzunare, dentiști, pompieri, fetișcane fără ocu¬pație precisă, fotografi, planificatori, piloți, exegeți ai lui Pușkin, președinți de colhozuri, cocote clandesti¬ne, jochei de curse, instalatori, vânzătoare de la ma¬gazinele universale, studenți, frizeri, proiectanți, poeți lirici, criminali de drept comun, profesori, foști pro¬prietari de imobile, pensionari, învățători de țară, pivniceri, violonceliști, scamatori, femei divorțate, responsabili de cafenele, pocheriști, homeopați, acompaniatori, grafomani, controloare de bilete la filarmonică, dirijori, chimiști, atleți, șahiști, laboranți, vagabonzi, contabili, schi¬zofrenici, degustători, manichiureze, socotitori, foști preoți, speculanți, fototehnicieni.
Atunci pentru ce mai avea nevoie Filipp Filippovici de hârtiuțe mâzgălite în fuga condeiului?
O singură privire și doar câteva cuvinte ale nou venitului îi erau de ajuns pentru a și da seama ce drep¬turi are acesta și atunci Filipp Filippovici binevoia să i răspundă scurt și concis, și răspunsurile sale nu dădeau greș niciodată.
— Am cumpărat ieri, spunea o doamnă foarte emo¬ționată, am cumpărat ieri două bilete pentru Don Carlos, le am pus în poșetă, și când am venit acasă...
Filipp Filippovici se și repezea să apese pe buto¬nul soneriei și, fără a se mai uita la doamna din fața lui, striga:
— Bakvalin! S au pierdut două bilete... rândul?
— Unsprezece,
— Din rândul unsprezece. Să intre. Să stea jos... Să verifici!
— Am înțeles, răcnea Bakvalin.
Doamna pierea ca prin farmec, iar peste barieră se și prăvălea altcineva, răcnind cu glas hârâit că a doua zi dimineață trebuie să plece în provincie.
— Asta nu i un procedeu! se repezea înciudată o altă cucoană și ochii îi revărsau văpăi. A împlinit de mult șaisprezece ani! Nu vă uitați că mai poartă pan¬taloni scurți...
— Noi nu ne uităm, doamnă, la pantalonii oame¬nilor, îi răspunde Filea cu o voce metalică. Legea nu permite copiilor până la cincisprezece ani să vizione¬ze spectacole de teatru. Șezi, mă, pe scaun, i se adre¬sa îndată, pe un ron familiar, unui actor ras proaspăt.
— Păi cum vine asta, țipa cucoana pusă pe scan¬dal. În fața mea au intrat în sală trei puștani cu pan¬talonii cât toate zilele. Să știți că vă reclam!
— Acei puștani, doamnă, îi răspundea Filea, erau niște pitici veniți din Kostroma.
O clipă, se lăsa tăcere. Ochii cucoanei se stingeau. Atunci Filea își arăta dinții rânjind în așa fel, încât pe cucoană o treceau fiorii. Lumea care se îmbulzea la barieră chicotea cu răutate.
Un actor, galben la obraz, cu ochii tulburi exprimând suferință, se apleca dintr o parte peste barieră și rostea în șoaptă:
— Mă doare capul de nu te văd...
Fără să se mire și fără să se întoarcă pe scaun, Fi¬lea își întindea brațul spre peretele de alături, des¬chidea un dulăpior, găsea, pe pipăite, o cutiuță, scotea din ea o cașetă, i o întindea celui suferind și i spunea:
— Ia o cu puțină apă... Vă ascult, coniță.
Ochii coniței pluteau în lacrimi, pălăria îi aluneca pe o ureche. Era tare supărată și își sufla mereu na¬sul într o batistă murdară. Declara sughițând că, ve¬nind cu o seară înainte acasă, tot de la spectacolul cu Don Carlos, a descoperit cu spaimă că și pierduse po¬șeta. Or, în poșeta aceea avusese o sută șaptezeci și cinci de ruble, o pudrieră și o batistă.
— Foarte rău, coniță, îi spunea Filea cu un glas suav, banii trebuie păstrați la casa de economii, nu în poșetă.
Conița își căsca ochii, uimită. Nu se aștepta să fie tratată cu atâta cruzime.
Dar Filea trăgea îndată un sertar al biroului și, o clipă mai târziu, poșeta buclucașă, cu închizătoarea înfățișând o sirenă din metal îngălbenit, se și afla în mâinile coniței. Femeia îngăima cuvinte de mulțumire.
— Filipp Filippovici, a sosit mortul, se auzea raportând glasul lui Bakvalin.
Lampa de pe birou se stingea brusc, sertarele se trânteau bubuind. Filea își azvârlea grăbit paltonul pe umeri, își făcea loc prin mulțime și părăsea încăpe¬rea. Îl urmam ca în vis, abia izbutind să mi târâi picioa¬rele prin labirintul culoarelor. Lovind mă din nebăga¬re de seamă cu capul de perete la o cotitură a scării, ieșeam afară, în curte. La ușa oficiului, staționa un autocamion înfășurat în panglici purpurii, iar sus, pe platformă, sta culcat, privind cu ochii închiși spre cer un falnic pompier. Casca aurie îi sclipea la picioare, iar capul i se odihnea printre ramuri verzi de brad. Filea, cu capul descoperit, cu o înfățișare solemnă, sta în dreptul camionului, și l vedeam fără să i aud gla¬sul că le dă tot felul de dispoziții lui Kuskov, Bakva¬lin și Kliukvin.
Camionul claxona asurzitor și ieșea în stradă. În aceeași clipă, de pe treptele de la intrarea principală a teatrului izbucneau glasuri de tromboane. Lumea se oprea, vădind o mirare indiferentă, iar camionul rămânea și el locului. Din vârful treptelor, un ins băr¬bos, cu un palton încheiat la toți nasturii, vântura o baghetă, dirijând fanfara. Urmărindu i mișcările, cele câteva tromboane rostogoleau sunete stridente de a lungul străzii. Pe urmă, sunetele se curmau tot atât de brusc precum izbucniseră, iar alămurile sclipitoare și barbișonul cânepiu piereau în străfundurile clădirii.
Kuskov se urca pe platforma cu panglicile roșii, trei pompieri se instalau de o parte și de alta a coș¬ciugului, Filea făcea un gest solemn de adio, camio¬nul se urnea din loc, pornind spre crematoriu, iar Tulumbasov revenea la oficiu.
Marele oraș pulsează ca o inimă, născând între ho¬tarele sale valuri de flux și de reflux. Uneori puhoiul celor care veneau la oficiu se rărea ca din senin și atunci Filea își permitea să se lase pe spătarul scau¬nului, să mai spună câte o glumă, să și dezmorțească mâinile și picioarele.
— Ai noștri m au trimis la tine, îi spunea un actor venit de la alt teatru.
— Tocmai pe tine te au găsit, nepricopsitule? ri¬posta Filea, râzând numai cu obrajii (ochii nu i râdeau niciodată).
Pe ușa oficiului își făcea apariția o cucoană foarte drăguță, îmbrăcată cu un mantou superb și purtând pe umeri o uriașă vulpe argintie. Filea îi zâmbea cu bunăvoință și i striga:
— Bonjur, Missi!
Cucoana râdea fericită. În urma ei pătrundea în odaie, cu un mers afectat, un băiețaș de vreo șapte ani plin de el, purtând o beretă de marinar și uns la gură cu ciocolată de soia. Pe unul din obraji, îi lăsaseră urme niște unghii ascuțite. Băiatul sughița potolit, la intervale egale. Îl urma o altă cucoană, foarte grasă și foarte necăjită.
— Pfui, Alioș! exclama, cu accent nemțesc cucoana.
— Amalia Ivanna! făcea încet și cu tâlc băiatul, amenințând o pe ascuns cu pumnul.
— Pfui, Alioș! spunea încet cucoana.
— Hai, noroc! exclama Filea, dând mâna cu băiatul.
Acesta, sughițând, făcea o plecăciune.
— Pfui, Alioș, șoptea Amalia Ivanovna.
— Da' ce ai pățit la ochi? îl întreba Filea.
— Să vedeți, eu... șoptea, sughițând, băiatul, cu ochii în pământ, eu... m am bătut aseară cu Jorj...
— Pfui, Alioș, șoptea mecanic, numai cu buzele, Amalia Ivanovna.
— C'est dommage! răcnea Filea și scotea din sertar un baton de ciocolată.
— Alioș, tu mâncat astăzi patruzeci, șoptea cu sfi¬ală Amalia Ivanovna.
— Nu umbla cu minciuni, Amalia Ivanovna, mor¬măia băiatul, crezând că vorbește să nu l audă ni¬meni.
— Pfui, Alioș!...
— M ai uitat de tot, Filea, răule! exclama încet cea dintâi dintre cucoane.
— Non, madame, impossible! răcnea Filea. Mais les affaires toujours!
Izbucnind într un râs care susura ca un pârâiaș, cu¬coana îl lovea cu mănușa peste umăr.
— Știi ceva, spunea dânsa cu însuflețire. Daria mi a făcut astăzi niște pateuri, o nebunie! Vino să cinăm împreună. Vrei?
— Avec plaisir! exclama Filea și, în onoarea cucoa¬nei, aprindea ochii electrici ai ursului.
— Vai, cum m ai speriat, Filka, scârbosule! excla¬ma cucoana.
— Alioș, privește la ursul, striga cu o prefăcută admirație Amalia Ivanovna, parcă viu este!
— Dă mi drumul, urla băiatul, încercând să ajun¬gă la barieră.
— Pfui, Alioș...
— Ia l și pe Argunin cu dumneata, exclama cu¬coana, ca și când i ar fi venit o altă inspirație.
— Il joue!
— Să vină după spectacol, răspundea cucoana, întorcându se cu spatele spre Amalia Ivanovna.
— Je transporte lui!
— Minunat, dragule. Și mai am o rugăminte, Filenka. N ai putea să faci rost de un loc pentru o bătrânică la Don Carlos? Îm? Fie și la balcon? Îm, iubitule?
— E croitoreasă? întreba Filea, privind o pe cu¬coană cu niște ochi atotânțelegători.
— Vai, ce rău ești! exclama cucoana. De ce să fie ne¬apărat croitoreasă? E văduvă de profesor, iar acum...
— Coase lenjerie, rostea ca prin vis Filea și nota în blocnotes:
"Lenjereasa Missi, bale. Later. Data: 13."
— Cum de ai ghicit? exclama cucoana, îmbujorându se.
— Filipp Filippovici, direcțiunea la telefon! răc¬nea Bakvalin.
— Vin îndată!
— Între timp am să i telefonez soțului, spunea cu¬coana.
Filea se repezea afară din odaie, iar cucoana ridi¬ca receptorul și forma un număr.
— Biroul responsabilului? Ce mai faci, dragule? Să știi că l am invitat astăzi pe Filea la pateuri. Nu i ni¬mic. Până atunci trage și tu un pui de somn. Stai să vezi, Argunin s a invitat și el... Vai, mi e penibil să l refuz... Pa, iubitei. De ce pari așa necăjit? Te sărut dulce.
Iar eu, sprijinit de spătarul rece de mușama al ca¬napelei, stăm cu ochii închiși și mă pierdeam în visare: "O, ce lume încântătoare... lumea plăcerilor, a liniștii depline..." Îmi închipuiam cum trebuie să arate lo¬cuința acelei doamne. Mi se părea că trebuie să fie un apartament vast, al cărui vestibul alb, de necuprins, e împodobit cu tablouri în rame de aur, că pretutin¬deni, în odăile tăcute, strălucește, auriu, parchetul, că într un colț al salonului se afla un pian de concert, iar covo...
Visarea mi o întrerupse un geamăt stins și un mor¬măit care părea să urce dintr un pântec prea plin. Am deschis ochii.
Băiatul, palid ca un mort, cu ochii dați peste cap, se trântise pe canapea, cu picioarele rășchirate. Cu¬coana și Amalia Ivanovna se repeziră spre el. Cucoa¬na păli și ea.
— Aleoșa! strigă. Ce i cu tine?
— Pfui, Alioș! Ce întâmplat? strigă și Amalia Iva¬novna.
— Mă doare capul, răspunse cu un bariton stins, nesigur, băiatul, iar bereta îi lunecă peste ochi. De¬odată, își umflă obrajii și se făcu și mai palid.
— O, Doamne! țipă cucoana.
După câteva minute, în curte năvăli un taximetru cu capota descoperită. În spatele șoferului stătea în picioare Bakvalin.
Băiatul, pe care amândouă cucoanele îl ștergeau la gură cu batista, fu dus de subsuori afară din odaie.
O, minunată lume a oficiului! Filea! Rămâneți cu bine! Curând, n am să mai fiu în viață. Amintiți vă, rogu vă, din când în când și voi de mine!...



Capitolul 12
Sivțev Vrajek

Încetul cu încetul, aproape fără să mi dau seama, am transcris împreună cu Toropețkaia întreaga piesă. Nici n am apucat să mă gândesc la ceea ce avea să se întâmple de aci încolo, când soarta aduse ea însăși o rezolvare.
Kliukvin îmi înmână o scrisoare:

"Mult preastimate
Leonti Sergheevici!..."

La dracu! Oare de ce vor cu tot dinadinsul să mă numesc Leonti Sergheevici? Le o fi mai la îndemână să mi rostească astfel numele decât să mi spună Ser¬ghei Leontievici?... De fapt, asta n are importanță!

"... va trebui să i citesc lui Ivan Vasilievici piesa Dv. Ca atare, luni, pe data de 13, ora 12, să fiți pre¬zent în Sivțev Vrajek.
Rămân devotat, al Dvs.
Foma Strij."

M a cuprins o adâncă emoție, constatând că scri¬soarea avea pentru mine o importanță covârșitoare.
Am hotărât să mă îmbrac astfel: guler tare, cravată albastră, costum gri. Ultima dintre condiții era ușor de realizat, întrucât costumul gri ajunsese să mi fie singurul costum mai de Doamne ajută.
Voi fi politicos, dar demn și nu voi mai da nici cea mai mică dovadă de servilism.
Ziua de treisprezece fu chiar următoarea și, venind de dimineață la teatru, am dat ochii cu Bombardov.
Sfaturile lui mi s au părut mai mult decât stranii.
— Cum vei trece de o clădire înaltă, cenușie, îmi spuse, vei coti la stânga, într o fundătură. De acolo nu ți va mai fi greu să ajungi la destinație. Vei vedea o poartă de fier forjat și o altă clădire cu coloane la fa¬țadă. Prin ușa din stradă nu se poate intra, așa că vei coti prin curte, pe după clădire. Acolo vei da ochii cu un om cu cojoc pe umeri, care te va întreba: "Ce do¬riți?" iar dumneata îi vei spune doar trei cuvinte: "Am fost chemat."
— E o parolă? l am întrebat. Dar dacă nu voi întâlni pe nimeni?
— Omul va fi acolo, îmi răspunse Bombardov cu răceală, apoi continuă: în spatele clădirii, chiar în drep¬tul omului cu cojoc, vei vedea un automobil așezat pe butuci, iar lângă el o găleată și un om care îi spală caroseria.
— Ai fost astăzi pe acolo? l am întrebat cu înfrigu¬rare.
— Nu, am fost acum o lună.
— Atunci de unde știi că omul va spăla și astăzi automobilul?
— În fiecare zi îi scoate roțile și l spală.
— Bine, dar când anume umblă cu el Ivan Vasilievici?
— Ivan Vasilievici nu umblă niciodată cu automobilul.
— De ce?
— Păi, unde să se ducă cu el?
— De pildă, la teatru.
— Ivan Vasilievici vine la teatru de două ori pe an, la repetiții generale, iar atunci este chemat de ur¬gență birjarul Drâkin.
— Asta i bună! La ce i mai trebuie birjarul, de vre¬me ce are automobil?
— Dar dacă se întâmplă cumva să moară șoferul de infarct în timp ce conduce, iar automobilul să in¬tre într o vitrină? Ce te faci atunci?
— Bine, dar calul n o poate lua și el razna?
— Calul lui Drâkin n o ia razna niciodată. El mer¬ge totdeauna numai la pas. Și, cum îți spuneam: chiar în fața omului cu găleata vei vedea o ușă. Vei intra pe ușa aceea și, urcând o scară de lemn, te vei afla în fața altei uși. Deschizând o, vei da cu ochii de un bust ne¬gru al lui Ostrovski. În fața lui sunt niște coloane mici albe și o sobă de tuci, la gura căreia stă pe vine un moș cu pâslari în picioare și face focul.
Am izbucnit în râs.
— Ești convins că va fi chiar acolo și va sta neapă¬rat pe vine?
— Sunt convins, răspunse cu voce seacă Bombar¬dov și nici măcar nu surâse.
— Ar fi interesant s o văd și pe asta.
— O vei vedea. Moșul te va întreba speriat: "Înco¬tro?" Iar dumneata îi vei răspunde...
— Am fost chemat!
— Îhâ. Atunci el îți va spune: "Lăsați vă aici paltonașul", după care vei ajunge într un vestibul. Dintr o altă ușă va ieși o felceră și te va întreba: "Ce doriți?" Iar dumneata îi vei răspunde...
Am dat din cap.
— Ivan Vasilievici te va întreba în primul rând ce a fost tatăl dumitale. Spune mi, cu ce s a ocupat?
— A fost viceguvernator.
Bombardov făcu o mină acră.
— Aă... nu, nu i bine să i o spui. Nu, nu. Spune i așa: tatăl meu a fost funcționar de bancă.
— Cu asta nu mai sunt de acord. De ce să încep printr o minciună?
— Pentru că ar putea să se sperie, iar dumitale...
Clipeam din ochi, nedumerit.
— ...iar dumitale ți e totuna: fie că i vorba de o bancă, fie de altceva. Pe urmă, dânsul te va întreba ce părere ai despre homeopatie. Să i spui că anul trecut ai luat niște picături pentru stomac, după care te ai simțit admirabil.
Tocmai atunci țârâiră mai multe sonerii. Bombar¬dov se grăbi să plece la repetiție, astfel că ultimele sfa¬turi mi le transmise într un limbaj aproape telegrafic.
— Pe Mișa Panin nu l cunoști, ești născut la Mos¬cova, despre Foma să i spui că nu ți a plăcut. Când veți discuta să nu te împotrivești cu nimic. În actul trei este vorba de un foc de pistol. Fragmentul acela să nu i l citești.
— Cum să nu i l citesc, când eroul meu se împușcă?
Soneriile zbârnâiră din nou. Bombardov o porni în goană, se pierdu în semiântuneric și doar glasul îi mai răsună, o dată, din depărtare:
— Treci peste pistol! Iar de guturai n ai suferit niciodată!
Uimit peste măsură de spusele lui Bombardov, am făcut totul ca, exact la ora amiezei, să mă aflu în fundătura cu pricina, din Sivțev Vrajek.
Omul cu cojocul lipsea, dar în locul indicat de Bom¬bardov am zărit o femeie cu broboadă pe cap. Privin¬du mă bănuitoare, femeia mă întrebă: "Ce doriți?" Cuvintele "Am fost chemat" o mulțumiră pe deplin, astfel că am cotit îndată după clădirea cenușie. Exact în locul despre care mi a vorbit Bombardov, staționa un automobil de culoare cafenie, dar nu pe butuci, ci pe toate cele patru roți, iar un om înalt și uscățiv îi ștergea cu o cârpă caroseria. În dreptul mașinii se afla o găleată și, alături de ea, o damigeană.
Am mers mai departe, după indicațiile primite, până ce am ajuns la bustul lui Ostrovski. "Hm!... m am gândit, aducându mi aminte de Bombardov: în soba cea neagră, de tuci, ardeau cu flăcări vesele niște lemne de mesteacăn, dar la gura ei nu sta nimeni pe vine. N am apucat însă nici măcar să schițez un zâmbet, când ușa veche, de stejar lăcuit, dinaintea mea, se deschise, și în odaie intra un bătrânel încălțat cu niște pâslari peticiți, ținând în mână un vătrai. Zărindu mă, începu să clipească, speriat: "Încotro cetățene", mă în¬trebă. "Am fost chemat", i am răspuns, gustând din plin puterea magică a cuvintelor rostite. Moșul se în¬senină la chip și mi făcu semn cu vătraiul spre cealal¬tă ușă, care da într o altă încăpere. Acolo, sus, în tavan, licărea palid o lustră veche. Mi am scos paltonul și, ținându mi manuscrisul la subsuoară, am ciocănit ușor în tăblia unei alte uși din fața mea. Îndată răsună de dincolo clinchetul lănțișorului pe care îl da jos cineva, pe urmă o cheie se răsuci în broască, ușa se deschise și în prag se ivi o femeie îmbrăcată cu un halat alb și cu o băsmăluță albă pe cap. "Ce doriți?" mă întrebă. "Am fost chemat", i am răspuns. Femeia mă privi cu multă atenție, după aceea îmi făcu loc să intru.
— E rece afară? mă întrebă.
— Ba nu, e vreme frumoasă, "vara babelor", i am răspuns.
— Nu cumva aveți guturai? mă întrebă din nou.
Am tresărit, amintindu mi de Bombardov și i am răspuns:
— Nu, nu am.
— Bateți la ușa aceea și intrați înăuntru, îmi spuse cu glas sever femeia, pe urmă ieși din odaie. Înainte de a ciocăni în tăblia neagră, ferecată în fier, am arun¬cat o privire în jurul meu.
O sobă albă de teracotă. Dulapuri uriașe în lungul pereților. Prin aer plutește o mireasmă amăruie de ierburi, parcă de izmă verde. Și i o tăcere deplină. Pe neașteptate, tăcerea fu spartă de un hârâit profund. Bătu un ceas de douăsprezece ori la rând după care, undeva, printre dulapuri, un glas de cuc se porni să cânte prevestitor.
Am bătut la ușă, am răsucit inelul uriaș de fier și, în clipa următoare, ușa îmi făcu loc să intru într o odaie mare și luminoasă.
Eram foarte tulburat și n am izbutit să deslușesc aproape nimic, în afara unei canapele pe care ședea Ivan Vasilievici. Era aidoma cu cel din portretul pe care îl mai văzusem, doar că părea mai tânăr și mai zvelt. Mustața neagră, numai cu câteva fire cărunte prin ea, îi sta răsucită cu multă îngrijire. Pe piept, îi lucea un lornion prins cu un lănțișor de aur.
Zâmbetul său fermecător mă uimi de a binelea.
— Bucuros să te cunosc, rosti graseind ușor, te rog să șezi.
Și, îndată, m am așezat într un fotoliu.
— Numele dumitale? mă întrebă Ivan Vasilievici, privindu mă cu blândețe.
— Serghei Leontievici.
— Îmi pare bine! Ei, ce mai zici, Serghei Pafnutie vici? Privindu mă cu aceeași blândețe, Ivan Vasilie¬vici bătu darabana cu degetele în tăblia mesei, unde se afla un capăt de creion și un pahar cu apă, acope¬rit nu se știe de ce cu o hârtiuță.
— Vă mulțumesc mult, toate sunt bune.
— Nu cumva ești răcit?
— Nu.
Ivan Vasilievici scoase un oftat și mă întrebă:
— Dar tatăl dumitale cum se simte?
— Tatăl meu a murit.
— Îngrozitor, făcu Ivan Vasilievici. Spune mi, la care doctor v ați adresat? Cine l a îngrijit?
— N aș putea să vă spun precis. Mi se pare că pro¬fesorul... profesorul Iankovski.
— Foarte rău, spuse Ivan Vasilievici, trebuia să vă adresați profesorului Pletușkov, atunci nu s ar fi întâmplat nimic.
Am făcut un gest de părere de rău pentru faptul că nu ne am adresat profesorului Pletușkov.
— Dar și mai grozavi sunt... hm... hm... homeopații, continuă Ivan Vasilievici. E uluitor ce bine știu să trateze bolnavii. Zicând acestea, aruncă o privire fugară spre paharul cu apă de pe masă. Dumneata crezi în homeopatie?
"Bombardov e un geniu!" m am gândit, apoi am început să bolborosesc cam în doi peri:
— Pe de o parte, desigur că... Să știți că perso¬nal... deși multă lume nu crede...
— Foarte rău că nu crede! spuse Ivan Vasilievici. Iei, acolo, cincisprezece picături și nu mai simți ni¬mic. Mai scoase un oftat, după aceea mă întrebă: Dar ce a fost tatăl dumitale, Serghei Panfilâci?
— Serghei Leontievici, i am spus cu blândețe.
— Mii de scuze! exclamă Ivan Vasilievici. Așadar, cu ce s a ocupat?
"Ia să nu umblu cu fofârlica!" m am gândit și i am răspuns:
— A fost viceguvernator.
Zâmbetul lui Ivan Vasilievici pieri ca prin farmec.
— M da, m da, m da, făcu el, rămase câteva clipe tăcut, mai bătu o dată darabana în tăblia mesei, pe urmă îmi spuse: Ei bine, să începem...
Mi am desfăcut manuscrisul, mi am dres glasul, am simțit cum mi se taie răsuflarea, am mai tușit o dată și am început să citesc.
Mai întâi am citit titlul piesei. După aceea, lunga enumerare a personajelor. În cele din urmă, am ata¬cat începutul actului întâi.
"...Un șir de luminițe în zare, o curte învelită în omăt, ușa mică a unei clădiri anexe. De după ușă, ră¬sună stins acorduri din Faust, pe care cineva le în¬cearcă la pian..."
Ați avut vreodată prilejul să citiți unei singure persoane o piesă de teatru? Vă rog să mă credeți că i o treabă foarte dificilă. Din când în când, îmi ridicam ochii la Ivan Vasilievici și mă ștergeam pe frunte cu batista.
Ivan Vasilievici stătea ca o stană de piatră și mă privea prin lornion, fără să și ia ochii de la mine. Mă îngrijora faptul că n a mai zâmbit deloc, cu toate că în tabloul întâi se găseau câteva lucruri destul de amu¬zante. Actorii cărora le citisem piesa știu că s au dis¬trat copios, iar unul din ei a râs cu lacrimi.
Ivan Vasilievici însă nu numai că n a râs niciodată, dar nici măcar n a mai oftat. Ori de câte ori îmi înăl¬țăm privirea întâlneam mereu aceeași imagine: lornionul de aur îndreptat spre mine și, dincolo de acesta, o pereche de ochi care mă priveau țintă. Până la urmă, a început să mi se pară că poantele pe care le presărasem prin piesă nu sunt câtuși de puțin amuzante.
Așa am ajuns la sfârșitul tabloului întâi și am în¬ceput să citesc din cel de al doilea. În liniștea cumpli¬tă din jurul nostru, răsuna doar glasul meu monoton și părea că un dascăl face o citanie la căpătâiul unui mort.
Încetul cu încetul m am simțit cuprins de o stranie apatie, ba chiar în câteva rânduri am fost gata să mi închid caietul din care citeam. Mi se părea că, dintr o clipă în alta, Ivan Vasilievici mă va întreba cu un glas sever: "Nu mai ai de gând să isprăvești?" Răgușisem, îmi dregeam glasul tușind la răstimpuri, citeam când cu voce de tenor, când cu un bas profund, ba de vreo două ori vocea mi s a frânt cu totul. Faptul nu ne a dis¬trat însă defel, nici pe mine și nici pe Ivan Vasilievici.
Îmi aduse o oarecare ușurare apariția femeii în alb. Pătrunse fără zgomot în odaie, iar cel dinaintea mea aruncă îndată o privire pătrunsă de îngrijorare spre ceasornicul din perete. Femeia îi întinse lui Ivan Vasilievici un păhărel, Ivan Vasilievici înghiți medi¬camentul, luă o gură de apă din paharul acoperit, pe urmă așeză din nou peste el foița de hârtie. Femeia îi făcu lui Ivan Vasilievici o plecăciune adâncă, tradițio¬nală și se depărtă cu fruntea sus.
— Domnule, te rog să continui, îmi spuse Ivan Va¬silievici, și am început să citesc din nou. Undeva, de¬parte, se auzi glasul stins al cucului. Pe urmă, în spatele unui paravan, sună telefonul.
— Te rog să mă scuzi, îmi spuse Ivan Vasilievici, sunt cei de la birou, care trebuie să mi comunice o ches¬tiune de mare importanță. Da, îi răsună glasul de după paravan, da... Hm... hm... Clica aceea iar își face de cap, e limpede. Vă ordon să nu suflați o vor¬bă. Diseară va veni la mine un om de încredere și vom întocmi amândoi un plan de acțiune...
Reveni de după paravan și, curând, ajunserăm la sfârșitul tabloului cinci. Dar tocmai atunci, la începu¬tul tabloului șase, avu loc o întâmplare de necrezut. Mai întâi, de undeva, de departe, îmi ajunse la urechi zgomotul unei uși trântite, apoi plânsul hohotitor și parcă prefăcut al cuiva, ușa opusă aceleia prin care am intrat eu, ducând de bună seamă către odăile din interiorul clădirii, se dădu de perete și în încăpere pă¬trunse valvârtej, înnebunit de spaimă, un motan gras, vărgat ca un tigru. Se repezi pe lângă mine spre per¬deaua de voal de la fereastră, își înfipse în ea ghearele și porni să se cațere spre tavan. Voalul fu prea subțire și se rupse cât ai clipi din ochi. Sfâșiindu-l întruna, motanul ajunse sus și aruncă de acolo o privire dis¬perată. Ivan Vasilievici scăpă lornionul din mână. Tocmai atunci, intră în fugă pe ușă Ludmila Silvestrovna Preahina. Zărind o, motanul dădu să se cațere și mai sus, dar îi tăie calea tavanul. În aceeași clipă lunecă de pe corniza rotundă și rămase înțepenit, cu ghearele înfipte în perdea.
Preahina alergă prin odaie cu ochii închiși, lipin¬du și de frunte pumnul în care se zărea o batistă udă, mototolită, iar cu cealaltă mână ținând o altă batistă albă, uscată, cu dantelă pe margini. Ajungând în mij¬locul odăii, căzu într un genunchi, își plecă fruntea, iar mâna și o întinse înainte ca un prizonier care își oferă paloșul învingătorului său.
— N am să mă mișc de aici, învățătorule, țipă cu glas pițigăiat, până ce n am să fiu convinsă că mă vei apăra! Pelikan este un trădător! Martor mi e Dumne¬zeu atotvăzătorul!
În clipa aceea, voalul trosni, iar în dreptul mota¬nului se mai căscă o gaură, lată de un arșin.
— Zât!! urlă deodată, cu disperare, Ivan Vasilievici și bătu din palme.
Motanul lunecă peste perdea, sfâșiind o de sus până jos, o zbughi din odaie, iar Preahina hohoti cu glas răscolitor și, ducându și pumnii la ochi, țipă printre sughițuri:
— Ce mi a fost ciat să aud?! Ce mi a fost dat să aud?! Oare dascălul și binefăcătorul meu mă dă afa¬ră?! Dumnezeule, Dumnezeule!! Vino și vezi ce se petrece!!
— Privește în jurul dumitale, Ludmila Silvestrovna! țipă Ivan Vasilievici și tot atunci în pragul ușii răsări o bătrânică. Þipă și ea cu glas neașteptat de puternic:
— Milocika! Înapoi! E un străin de față!
Ludmila Silvestrovna deschise ochii și mi zări costumul gri în fotoliul de aceeași culoare. Își holbă ochii la mine și mi se păru că lacrimile i se zvântaseră cât ai bate din palme. Sări în picioare, șopti "Dumnezeule..." și se repezi afară. Bătrânica pieri și ea îndată, iar ușa se în¬chise.
Tăcurăm. După o lungă pauză, Ivan Vasilievici bătu darabana în tăblia mesei.
— Ei, cum ți a plăcut? mă întrebă. Pe urmă adău¬gă: S a dus dracului perdeaua!...
Tăcurăm din nou.
— Cred că te a mirat scena de adineauri, nu i așa? mă întrebă Ivan Vasilievici și scoase un oftat.
Am oftat și eu, ușor, și m am foit în fotoliu, nești¬ind ce să i răspund, pentru că scena nu mă mirase câtuși de puțin. Mi am dat seama prea bine că n a fost decât o urmare a celeilalte scene, din etuvă, și că Preahina își îndeplinise promisiunea de se arunca la picioarele lui Ivan Vasilievici.
— Asta a fost o repetiție, îmi spuse deodată Ivan Vasilievici. Dumneata ai crezut pesemne că nu i de¬cât un scandal. Ia spune mi, ce părere ți ai făcut?
— E uluitor! am răspuns, ferindu mi ochii.
— Nouă ne place să revenim uneori la câte o scenă pe care am mai jucat o... hm... hm... Să știi că orele de studiu au o mare însemnătate. Iar ceea ce s a spus despre Pelikan, să nu crezi. Pelikan e unul din cei mai virtuoși și mai folositori oameni din teatru!...
Ivan Vasilievici se mai uită o dată, necăjit, la per¬deaua sfâșiată și urmă:
— Și acum, să ne vedem mai departe de treabă.
N am izbutit s o facem, pentru că în odaie intră bătrânică de adineauri.
— Mătușa mea, Nastasia Petrovna, îmi spuse Ivan Vasilievici.
Am făcut o plecăciune. Bătrânica plăcută la înfățișare mă privi cu bunăvoință, se așeză pe un scaun și mă întrebă:
— Cum stați cu sănătatea?
— Vă mulțumesc din inimă, i am răspuns, făcându i o nouă plecăciune, sunt perfect sănătos.
Un timp tăcurăm cu toții; Ivan Vasilievici și mătu¬șa dumisale se uitară la perdea, apoi schimbară între ei o privire pătrunsă de amărăciune.
— Cu ce prilej ați binevoit să poftiți la Ivan Vasi¬lievici?
— Leonti Sergheevici mi a adus o piesă de teatru, răspunse în locul meu Ivan Vasilievici.
— A cui piesă?
— Chiar Leonti Sergheevici a scris o.
— Da' de ce a scris o? întrebă cu îngrijorare Nastasia Ivanovna.
— Cum adică "de ce"?... Hm... Hm...
— Oare și piesele s au isprăvit în lumea asta? spu¬se cu o blândă mustrare în glas bătrânica. Sunt piese atât de frumoase! Și nu una două, ci o sumedenie! Nu ți ar ajunge nici douăzeci de ani să le joci pe toate. Atunci, la ce bun să te mai ostenești scriind altele?
Vorbise atât de convingător, încât, o clipă, n am știut ce să i răspund. Dar Ivan Vasilievici bătu dara¬bana cu degetele și spuse:
— Leonti Leontievici a scris o piesă contempo¬rană!
Bătrânica păru brusc îngrijorată.
— Noi nu ne răsculăm contra puterii de stat, spuse.
— De ce să ne răsculăm? i am ținut isonul.
— Spuneți mi, Roadele învățăturii nu vă place? mă întrebă cu o sfioasă neliniște Nastasia Ivanovna. E o piesă minunată. Și ar avea și Milocika un rol acolo... Oftă și se ridică în picioare. Să l salutați din partea mea pe tăticul dumneavoastră.
— Tatăl lui Serghei Sergheevici a murit, o lămuri Ivan Vasilievici.
— Să i fie țărâna ușoară, spuse Nastasia Ivanovna cu politețe. Dumnealui, sărmanul, n o fi știut că scri¬eți piese de teatru? Da' de ce a murit?
— N au dat de un doctor ca lumea, spuse Ivan Va¬silievici. Leonti Pafnutievici mi a povestit cu de amă¬nuntul această tristă întâmplare...
— Da' de chemat cum vă cheamă, că m am cam încurcat, spuse Nastasia Ivanovna. Ba sunteți Leonti, ba Serghei! Oare se ngăduie acum să și schimbe lu¬mea și numele cel mic? Nu demult, și a schimbat și la noi unul numele de familie și acu stai și te dumi¬rești cu cine ai de a face.
— Mă numesc Serghei Leontievici, i am răspuns cu o voce răgușită.
— Mii de scuze, exclamă Ivan Vasilievici, i am în¬curcat eu numele!
— Ei, să nu vă mai țin de vorbă, făcu bătrânica.
— Cotoiul merită o mamă de bătaie, s o țină minte, spuse Ivan Vasilievici, ăsta i bandit, nu cotoi. În ulti¬ma vreme ne au cam încolțit tot felul de bandiți, mi se adresă pe un ton familiar, nici nu mai știu ce i de făcut cu ei!
O dată cu amurgul care cobora cu repeziciune se dezlănțui și marele dezastru.
Am început să citesc:
— Bahtin (către Petrov). Adio, băiete. Mă vei urma și tu, cât de curând...
Petrov. Stai! Ce vrei să faci?
Bahtin (își trage un glonte în tâmplă și se prăbușește. Din depărtare, se aude o armoni...)
— Ei, nu, cu asta nu mai sunt de acord! exclamă Ivan Vasilievici. Ce nevoie ai de asta! S o scoți nu maidecât. Ce rost au, Doamne iartă mă, împușcătu¬rile într o piesă!
— Bine, dar omul trebuie să se sinucidă, am repli¬cat, dregându mi glasul.
— Foarte frumos! N are decât să se sinucidă, dar trea¬ba asta o poate face și înjunghiindu se cu un pumnal.
— Vedeți, acțiunea se petrece în timpul războiului civil. Pe vremea aceea nu se mai foloseau pumnale...
— Ba se foloseau, ripostă Ivan Vasilievici, mi a spus o dată ăsta... acela... am uitat cum îi spune... că se foloseau și pe atunci... Te rog foarte mult să scoți această împușcătură!
Am tăcut din gură, săvârșind astfel o greșeală de neiertat, pe urmă am citit mai departe:
— (...monică și, din când în când, izbucnesc împușcă¬turi. În capul podului, apare un om cu o pușcă în mână. Luna...)
— Dumnezeule! strigă Ivan Vasilievici. Iar împuș¬cături! Alte împușcături! Asta i o adevărată calami¬tate! Leo... știi ceva? Scoate, rogu te, în întregime scena asta. E cu totul și cu totul de prisos.
— Ba, eu eram de părere, i am spus, încercând să vorbesc cât mai potolit, eram de părere că este tocmai scena culminantă... Pentru că, vedeți dumneavoas¬tră, aici...
— Eroare! Totală eroare! mi o reteză scurt Ivan Va¬silievici. Scena asta nu numai că nu i culminantă, dar e un adevărat balast. Ce ți trebuie toate bazaconiile alea? Eroul ăsta al dumitale... cum îi zice?...
— Bahtin.
— Așa... Eroul ăsta își înfige un pumnal în inimă, acolo, departe... Ivan Vasilievici arătă cu mâna unde¬va în zare. După aceea vine un altul și i spune mai¬că sii: Știi, Behteev s a înjunghiat!
— Bine, dar el n are mamă, am șoptit holbându mă la paharul pe care îl acoperea foița de hârtie.
— Ba trebuie să aibă neapărat. Trebuie s o născo¬cești. Nu i greu deloc. E adevărat, mai întâi ți se pare că i greu: cum așa, n a fost nici un fel de mamă și de¬odată apare! Dar să știi că i o eroare. În realitate e foarte ușor. Bătrâna rămâne să plângă la ea acasă, iar cel care i a adus vestea... Poate să l cheme Ivanov...
— Bine, dar Bahtin e un erou! Are și câteva mono¬loguri în scena cu podul... Credeam că...
— O să i spună Ivanov toate monologurile!... Ai niște monologuri foarte frumoase și ele trebuie păs¬trate. Ivanov va spune cam așa: bietul Petea s a înjun¬ghiat, iar înainte de a muri a spus cutare și cutare... va fi o scenă de neuitat.
— Cum pot să fac una ca asta, Ivan Vasilievici, când am tocmai acolo o scenă de masă... Podul este locul unde se ciocnesc masele...
— Să se ciocnească în culise. Noi nu trebuie să ve¬dem asta pentru nimic în lume. E îngrozitor să le vezi ciocnindu se în plină scenă! Dumneata, Serghei Leontievici, ai noroc, spuse Ivan Vasilievici, izbutind o singură dată să mi pronunțe numele cum se cuvine, ai noroc că nu l ai cunoscut pe un oarecare Mișa Panin!... (Am simțit că mi îngheață inima.) Trebuie să ți spun că i o persoană din cele mai ciudate! Îl ținem la teatru, pentru orice eventualitate: când se întâmplă ceva, îi dăm drumul să se descurce... O dată, ne a adus și el o piesă dintr astea, de n am știut pe unde să ne scoatem cămașa. Îi zicea Stenka Razin. Vin într o zi la teatru, eram cu trăsura, și încă de departe aud, că erau geamurile deschise, niște urlete, fluierături, țipete, înjura lumea, trăgeau cu puștile! Până și calul era cât pe ce s o ia razna. Am crezut că s au răsculat actorii. Groaznic! Când colo, ce să vezi: Strij al nostru făcea repetiție. Vin și i spun Avgustei Avdeevna: unde ți a fost capul, cucoană? Vrei, zic, să mă pună la zid pentru treaba asta? Când o da Strij foc la teatru, pe cine crezi că o să tragă la răspundere? Avgusta Av¬deevna, cât e ea de energică, se uită la mine dispera¬tă și mi spune: "Tăiați mi capul, Ivan Vasilievici, dar eu cu Strij nu mai am putere să lupt!" Strij e o adevă¬rată pacoste pentru teatrul nostru. Dacă ai să l întâlnești vreodată, să fugi de el cât te or ține picioarele. (Am simțit că mi îngheață inima.) Desigur, toate acestea se întâmplă cu voia unui oarecare Aristarh Platonovici, dar pe dumnealui, slavă Domnului, n ai avut de unde să l cunoști. Așa că vezi și dumneata cum îi povestea cu împușcăturile. Pentru împușcăturile as¬tea, știi ce poți să pățești? Dar să continuăm...
Și am tot continuat, până ce s a lăsat de a binelea înserarea. Abia într un târziu, sleit de puteri, m am auzit rostind cu o voce hârâită: "Sfârșit."
Curând însă, m am simțit cuprins de spaimă și deznădejde. Am avut impresia că abia am izbutit să clădesc o căsuță și să mă mut în ea, când acoperișul s a prăbușit peste mine.
— Admirabil, spuse Ivan Ivanovici, după ce mi am închis caietul. Acum va trebui să prelucrezi tot acest material.
Mi a venit să urlu:
— Ce ați spus?!
Totuși n am urlat.
Între timp, Ivan Vasilievici, din ce în ce mai inspi¬rat, începu să mă lămurească, intrând în cele mai mici amănunte, cum va trebui, practic, să mi prelucrez ma¬terialul. Sora eroului, care se afla și ea printre perso¬naje, trebuia să devină mama acestuia. Dar având în vedere că sora avea un logodnic, iar mama, în vârstă de cincizeci și cinci de ani (pe care Ivan Vasilievici o boteză la iuțeală, zicându i Antonina) nu putea, fireș¬te, să mai fie logodită, un rol întreg îmi zbura afară din piesă. Un rol care, pe deasupra, îmi și plăcea foarte mult.
Înserarea se furișa în odaie. Ne mai vizită o dată felcera cea cu băsmăluța albă pe cap, iar Ivan Vasilie¬vici înghiți încă o porție din nu știu ce fel de picături. Pe urmă o băbuță cu chipul stafidit ne aduse o lămpiță cu abajur și atunci se făcu seară de a binelea.
În cap, gândurile mi se învârteau într o horă ne¬bunească. Ciocane grele îmi băteau în tâmple. De foa¬me, stomacul mi se răsucea spasmodic, iar încăperea în care mă aflam părea că și strâmbă tavanul și pereții. Dar lucrul cel mai de seamă era că scena de pe pod amenința să piară cu totul iar o dată cu ea ar fi dispă¬rut în neființă și eroul meu.
Ba nu, cel mai de seamă lucru era că se iscase, pe¬semne, o neînțelegere. În fața ochilor, îmi și apărea afișul pe care piesa mea își trâmbița cu litere de o șchioapă vi¬itoarea premieră, iar în buzunar îmi foșnea ultima sută rămasă din cele primite la încheierea contractu¬lui. Foma Strij părea că mi stă în spate, asigurându mă că mi va monta piesa numai în două luni de zile, și totuși, din cele spuse acum de Ivan Vasilievici, reie¬șea că ea trebuie scrisă din nou de la prima la ultima replică. Într un iureș amețitor îmi trecură pe dinainte Mișa Panin, Evlampia, Strij, scenele din etuvă. Piesa mea însă se destrămase.
Pe urmă se petrecu ceva și mai neprevăzut, ba, după cum mi se păru, chiar cu neputință de închipuit.
Arătându mi (și încă într un chip pe deplin izbu¬tit) cum trebuie să se înjunghie Bahtin, pe care îl bo¬teză o dată pentru totdeauna cu numele de Behteev, Ivan Vasilievici oftă o dată prelung și mi vorbi cam astfel:
— Să ți spun eu ce piesă ar trebui să scrii... Ai ajunge să te scalzi în bani cât ai clipi din ochi. O pro¬fundă dramă psihologică... Soarta unei actrițe. Cică undeva, într o țară, trăiește o actriță pe care o clică de dușmani înrăiți încep s o persecute, s o terorizeze, să i facă viața un chin... Ea însă nu face decât să înal¬țe rugăciuni pentru ei, pentru dușmanii săi...
"Și să provoace scandaluri", m am gândit, cuprins pe neașteptate de o ură aprigă.
— Lui Dumnezeu îi înalță rugăciuni?
Întrebarea îl puse pe Ivan Vasilievici în încurcătu¬ră. Scoase un oftat și mi răspunse:
— Lui Dumnezeu? Hm...hm... Nu, în nici un caz. Să nu scrii că lui Dumnezeu... Nu lui Dumnezeu, ci... artei, căreia îi este devotată cu trup și suflet. Iar de chinuit, o chinuiește o bandă de tâlnari pe care îi întărită vrăjitorul Cernomor .
Să scrii că într o zi vrăjitorul a plecat în Africa și a lăsat în locul său pe o oarecare doamnă X. O femeie îngrozitoare. Șade la birou și i în stare de orice. Când ți e să iei cu ea o gustare, trebuie să fii cu ochii în pa¬tru, căci e capabilă să ți pună în ceai niște zăhărel...
"Mamă, Doamne, să știi că pe Toropețkaia o în¬condeiază!" îmi fulgeră prin minte.
— ...că i de ajuns să tragi doar o înghițitură și gata, te și vezi pe lumea cealaltă. Ea și, împreună cu ea, nelegiuitul acela de Strij... adică... vreau să spun... un oarecare regizor...
Stăteam acolo, fixându-l pe Ivan Vasilievici cu o privire tâmpă. Încetul cu încetul, zâmbetul îi pieri de pe buze, și, deodată, mi am dat seama că ochii îi sunt departe de a fi blânzi.
— Se vede că ești un om cam îndărătnic, spuse morocănos și își mușcă buzele, ca și când ar fi meste¬cat ceva.
— Ba nu, Ivan Vasilievici, numai că nu cunosc deloc lumea teatrelor și pe urmă...
— Studiaz o, dragul meu. E tot ce poate fi mai ușor. Avem în teatrul nostru niște figuri de toată fru¬musețea... E de ajuns să i privești o dată că ai și scris un act și jumătate din piesă. Niște tipi de la care te poți aștepta oricând să ți șterpelească vreo pereche de ghete din cabină, ori să te înjunghie țe la spate.
— E înfiorător, am rostit cu o voce bolnavă și mi am dus mâna la tâmplă.
— După câte văd, nu te prea încântă... Ești un om greu de convins! De fapt, piesa dumitale este și ea o piesă bună. Ivan Vasilievici mă cercetă atent cu pri¬virea. Nu ți a mai rămas decât s o rescrii și totul va fi în ordine...
Când am plecat de acolo, picioarele îmi erau ca de vată, sângele mi se zbătea în tâmple și am privit cu ură bustul negru al lui Ostrovski. Coborând scara de lemn, bombăneam vorbe nedeslușite, iar piesa, pe care n o mai puteam suferi, îmi atârna geu în mână.
Ieșind în curte, vântul îmi smulse pălăria din cap și mi o zvârli într o băltoacă. De "vara babelor" nu mai era nici pomeneală. Ploaia se abătea pieziș, pan¬tofii îmi lipăiau pe asfalt, frunze ude cădeau din vârful copacilor. Pe după guler mi se scurgau picături reci de apă.
Mergeam încet, blestemându mi pe șoptite viața, blestemându mă pe mine însumi, iar de o parte și de alta se perindau felinare strâmbe, licărind gălbui prin sita deasă a burniței.
În colțul unei ulicioare dosnice, să zărea o lumini¬ță palidă, venind dinspre un chioșc de ziare. Ziarele, presate cu bucăți de cărămidă, se rânduiseră, ude și ele, peste tejgheaua îngustă. Nu știu ce n a îndem¬nat să cumpăr revista Chipul Melpomenei, a cărei co¬pertă înfățișa un bărbat în tricou, cu pană la căciuliță și cu niște ochi fardați și nenaturali.
Odăița în care îmi duceam zilele mi se păru acum de a dreptul infectă. Am zvârlit pe podea manuscri¬sul umflat de apă, după aceea m am așezat la masă, apăsându mi tâmpla cu mâna, să mi potolesc durerea de cap. Cu cealaltă mână rupeam fărâme de pâine din¬tr un coltuc și le mestecam încet.
Luând mâna de la tâmplă, am început să răsfoiesc Chipul Melpomenei care se umezise de a binelea. Am dat de poza unei cucoane cu malacov. Îmi trecu prin față un titlu: "Atenție!", pe urmă un altul: "Un tenor di grazzia își face de cap" și deodată mi am zărit nu¬mele tipărit pe una din pagini. Am rămas atât de ui¬mit, încât nici durerea de cap nu mi am mai simțit o. Numele a mai apărut o dată și încă o dată, pe urmă a mai răsărit acolo și un Lope de Vega. Nu mai era nici o îndoială: aveam în față foiletonul Să ți cunoști lungul nasului, al cărui personaj principal eram eu în¬sumi. Subiectul articolului l am uitat. Îmi amintesc vag doar introducerea:
"Sus, în Parnas, era o plictiseală de moarte.
— Nu mai văd, bre, nici o figură nouă, spuse, căscând, Jean Baptiste Molière.
— Ai dreptate, nenișorule, m am cam plictisit și eu, îi ținu isonul Shakespeare..."
Îmi aduc aminte că după aceea se deschidea acolo o ușă și intram eu, un tânăr cu părul negru și cu un manuscris cât toate zilele la subsuoară.
Își băteau joc de mine, nu mai încăpea nici o îndoia¬lă. Își băteau joc cu toții: și Lope de Vega și Shakespeare, și ironicul Molière, care mă întreba dacă scrisesem ceva în genul lui Tartuffe, și Cehov, pe care îl știam din cărți ca pe unul din cei mai delicați oameni din lume. Dar cel mai aprig mă lua în derâdere însuși autorul foiletonului, al cărui pseudonim era "Dulăul".
Amintindu mi acum întâmplarea, îmi vine să râd. Atunci însă, eram furios la culme. Am început să umblu cu pași mari prin odaie, simțindu mă jignit fără nici un motiv, fără să am vreo vină, absolut pe nedrept.
Dorința nebunească de a l ucide pe acel Dulău ceda locul nedumeririi privitoare la vina pe care nu mi o știam.
— E din pricina afișului! îmi spuneam în șoaptă. Totuși n am nici un amestec în treaba asta. Na, imbe¬cilule, să mă ții minte! exclamam în șoaptă și părea că l și văd pe Dulău prăbușindu se însângerat la pi¬cioarele mele.
Chiar atunci, am simțit un miros de pipă arsă, după aceea ușa scârțâi prelung și în odaie pătrunse Likospastov, înfășurat într o manta de ploaie, de pe care șiroia apa.
— Ai citit? mă întrebă cu bucurie. Frățioare, te fe¬licit, ți au frecat zdravăn ridichea. Ce să i faci, vrei să fii mare, taci și rabdă. Cum am dat de articolul ăsta, am și pornit o încoace, zic: trebuie să mi vizitez prie¬tenul, și își agăță într un cui mantaua, care din cauza ploii se făcuse țeapănă.
— Cine i Dulăul ăsta? l am întrebat cu glasul înă¬bușit.
— Ce te interesează?
— Va să zică, îl cunoști?...
— L ai cunoscut și tu.
— Ba, n am auzit de el în viața mea!
— Ei, cum să nu fi auzit? Þi l am prezentat chiar eu. Nu ți aduci aminte, atunci, pe stradă... Când cu afișul acela caraghios... Cu Sofocle...
Abia atunci mi am amintit de grăsanul care îmi măsurase cu atâta luare aminte pletele... "Tânărul cu părul negru..."
— Ce i am făcut ticălosului? l am întrebat furios pe Likospastov.
Acesta clătină din cap.
— Urât, băiete, foar r rte urât. Văd că te ai înfumu¬rat zdravăn. Cum adică, să nu mai poată scoate omul o vorbă la adresa ta? Încă n ai aflat că de critică ai ne¬voie ca de aerul pe care îl respiri?
— Asta se cheamă critică? Nu vezi că și bate joc de mine?... Cine i individul?
— E un dramaturg, îmi răspunse Likospastov. A scris până acum cinci piese de teatru. Și i un băiat foarte gentil, degeaba te înfurii. În ziua aceea o fi avut și el o strângere de inimă. Pe toți ne a durut po¬vestea aceea...
— Bine, dar afișul nu l am compus eu! Oare este vina mea că teatrul îi are în repertoriu pe Sofocle, pe Lope de Vega ... și...
— Totuși, tu nu ești Sofocle, făcu Likospastov, rânjind cu răutate. Eu, băiete, scriu de douăzeci și cinci de ani încheiați, totuși nu mă compară nimeni cu So¬focle. Oftă din greu.
Mi am dat seama că n am ce să i răspund. Nu am! Să i spun: "Nu te compară nimeni, pentru că tu scrii prost, în timp ce eu scriu bine"? Puteam oare să i spun așa ceva? Puteam?
Am tăcut din gură. Likospastov vorbi din nou:
— Să știi că afișul a cam răscolit spiritele. M au și întrebat câțiva ce i cu numele tău acolo. Supără afi¬șul, supără! Să știi însă că n am venit să mă iau cu tine la harță, ci, aflând despre celălalt necaz al tău, am venit să te consolez, să mai stăm și noi de vorbă ca între prieteni...
— Despre ce fel de necaz ai aflat?
— Se zice că piesa ta n a prea fost pe placul lui Ivan Vasilievici, spuse Likospastov și ochii îi scânteiară. Am auzit că i ai citit o chiar astăzi.
— Pe asta de unde o mai știi?
— D aia are lumea gură, să vorbească, îmi răs¬punse oftând Likospastov, căruia îi plăcea să foloseas¬că tot felul de proverbe și zicale. Ia spune mi, o știi pe Nastasia Ivanovna Koldâbaeva? Fără să mi aștepte răspunsul, continuă: E mătușa lui Ivan Vasilievici, și i o doamnă care merită tot respectul. O Moscovă în¬treagă îi poartă stimă. Odinioară, lumea i se proster¬na la picioare. A fost o celebritate, o actriță de mare prestigiu. Iar la noi în casă stă o croitoreasă: Stupina Ana. Chiar astăzi a fost pe la Nastasia Ivanovna, nu i nici o oră de când a venit de acolo. Nastasia Ivanov¬na i a povestit totul. A fost, cică, astăzi pe la Ivan Va¬silievici unul nou, negru ca un gândac (mi am dat seama imediat că i vorba de tine), să i citească o pie¬să pe care a scris o, dar lui Ivan Vasilievici piesa nu i a plăcut. Asta i, frățioare. Îți aduci aminte ce ți am spus când ai venit să ți citești piesa de teatru? Þi am spus clar: actul trei nu are profunzime, e cu totul su¬perficial. Nu trebuie să te superi. Eu nu ți doresc decât binele. Atunci n ai vrut să mă asculți. Ivan Vasilievici însă e meșter mare. Nu l poate înșela nimeni. Și a dat seama imediat despre ce i vorba. Or, dacă lui nu i a plăcut, înseamnă că piesa n o să fie jucată. Ce reiese de aici? Reiese că ai să rămâi numai cu afișul. O să râdă lumea de tine: ia te uită, a dat chix Euripide al nostru! Ba, mai mult decât atât, Nastasia Ivanovna a spus că ai mai fost și obraznic cu Ivan Vasilievici. Că l ai supărat. Dânsul cică a început să te povățuiască, iar tu nici una, nici două: phe! phe! Să mă ierți, dar asta i prea de tot! Þi ai cam luat nasul la purtare. Să știi că piesa ta nu i chiar atât de grozavă (după opinia lui Ivan Vasilievici), ca să ți permiți una ca asta...
— Hai să mergem la o bodegă, i am spus încet, că nu mai pot sta acasă. Nu pot.
— Te înțeleg! Te înțeleg foarte bine! exclamă Likospastov. Merg cu plăcere. Numai că... să vezi... și își răscoli cu îngrijorare portofelul.
— Lasă că am eu...
Peste o jumătate de ceas, stăteam amândoi la o masă așternută cu o față pătată, lângă una din feres¬trele mari și aburite ale restaurantului "Neapole". Un ins blond, simpatic, își făcu de lucru, așezându ne pe masă câteva gustări și vorbindu ne cu o deosebită drăgălășenie. Castraveților le spuse "castraveciori", icrelor, "vine și icrișoarele". Numai în câteva clipe iz¬buti să creeze o atmosferă atât de plăcută, încât mă făcu să uit cu totul că afară i o beznă de nepătruns, și nici Likospastov nu mi se mai păru așa cum era de fapt: o viperă.



Capitolul 13
Aflu adevărul

Nimic nu i mai rău pe lume, tovarăși, decât teama și neîncrederea în propriile tale forțe. Tocmai acestor slăbiciuni le datorez întrebarea pe care de la un mo¬ment dat am început să mi o pun cu tot mai multă stăruință: oare n ar trebui, într adevăr, s o transform în mamă pe sora cea logodită?
"Totuși nu i cu putință", îmi spuneam, "ca el să nu știe ce spune. Doar se pricepe în treburi dintr astea!"
Și astfel, luând într o zi condeiul în mână, m am așternut pe scris. Din această încercare n a ieșit însă decât un fel de talmeș balmeș. Mai ales că mama cea nechemată, pe nume Antonina, mi a trezit o aseme¬nea ură în suflet încât, de îndată ce se ivea pe coala de hârtie, îmi și încleștam fălcile, scrâșnind din dinți. Nici nu era de mirare. Eroii trebuie să vi i iubiți. Dacă sen¬timentul acesta vă lipsește, nu vă sfătuiesc să porniți la treabă. Vă asigur că veți avea parte numai și nu¬mai de necazuri.
"Vă asigur!" am urlat cu glas hârâit și, făcând hârtia bucățele, am jurat că nu voi mai călca pe la teatru. Totuși, mi a venit foarte greu să mi țin jurământul. Eram dornic să știu ce se mai întâmplă acolo. "Ba nu" – îmi ziceam îndată – "dacă așa i vorba, n au decât să mă poftească ei pe mine."
Trecu însă o zi, mai trecu una, trecu o săptămână întreagă, dar de poftit, nu mă poftea nimeni. "Pe¬semne că a avut dreptate ticălosul de Likospastov", mi am spus.
"Ãștia nu mai au de gând să mi joace piesa. S a dus naibii afișul, s au dus naibii și Mrejele Fenisei! Ghinionist mai sunt, Dumnezeule!"
Totuși se mai află pe lume și oameni de treabă, voi spune, parafrazându-l pe Likospastov. Într o zi, cine¬va îmi bătu la ușă, apoi în odaie își făcu apariția Bombardov. Vizita lui m a bucurat atât de mult, încât am simțit că mă ustură pleoapele.
— Nu mă surprinde nimic, îmi spuse Bombardov așezându se pe pervazul ferestrei și lovind încet cu piciorul în calorifer. Eram convins că așa o să se întâmple. Te am și prevenit!
— Bine, dar gândește te, gândește te, Piotr Petroivici! exclamam întruna. Cum aș fi putut să omit îm¬pușcătura! Spune și dumneata!...
— Ei bine, n ai omis o. Și ce ai făcut cu asta? rosti cu asprime în glas Bombardov.
— Nu mă despart de eroul meu nici în ruptul ca¬pului, am strigat pătruns de indignare.
— Nici nu te ai fi despărțit de el.
— Stai! Dă mi voie!
Înecându mă de supărare, i am povestit lui Bombardov toate prin câte trecusem. I am vorbit despre Antonina, despre Petea, care urma să rostească pre¬țioasele monologuri ale eroului, și despre pumnalul care mă întărâtase îndeosebi.
— Ce zici de asemenea proiecte? l am întrebat fu¬rios.
— Aiureli! răspunse Bombardov, aruncând fără voie o privire peste umăr.
— Și atunci?...
— Tocmai de aceea nu trebuia să te încăpățânezi, spuse încet Bombardov. Trebuia să i spui așa: Ivan Vasilievici, vă sunt foarte recunoscător pentru indicați¬ile dumneavoastră și voi încerca să le urmez întocmai. De contrazis n ai voie să l contrazici, de ce nu vrei să pricepi? La dumnealui, în Sivțev Vrajek, nu l contra¬zice nimeni.
— Cum adică? Chiar nimeni? Niciodată?
— Nimeni și niciodată, spuse Bombardov, apăsând pe fiecare cuvânt. Nimeni nu l a contrazis, nu l contrazice și nu l va contrazice nicicând.
— Orice ar spune?
— Orice.
— Dar dacă îmi va cere ca eroul meu să plece la Penza? Sau ca mama asta, Antonina sau cum naiba o cheamă, să se spânzure? Sau să aibă o voce de contralto? Sau ca soba de colo să fie neagră și nu albă? Ce trebuie să i răspund?
— Că, într adevăr, soba e neagră.
— Și atunci cum o să apară ea pe scenă?
— Albă, cu o pată neagră.
— Asta i ceva monstruos! Nemaiauzit!...
— Ce are a face? Ne am învățat, spuse Bombardov.
— Aristarh Platonovici nu poate să i spună nimic?
— Nu, nu poate, pentru că din anul una mie opt sute optzeci și cinci n a mai schimbat cu Ivan Vasilie vici o vorbă.
— Cum adică?
— Uite așa, bine. În o mie opt sute optzeci și cinci s au certat și de atunci evită să se întâlnească. Nu și mai vorbesc nici măcar la telefon.
— Să știi că mi a rămas mintea n loc! Cum de mai stă teatrul în picioare?
— După cum vezi, stă, ba încă foarte bine. Cei doi și au delimitat sferele de influență. Dacă, spre exem¬plu, pe lucrarea dumitale a pus ochii Ivan Vasilievici, poți să fii sigur că pe Aristarh Platonovici n o să l mai intereseze. Și viceversa. Prin urmare, nu au mo¬tive să se ciocnească unul de celălalt. Sistemul e ge¬nial.
— Doamne, Dumnezeule! Tocmai acum a trebuit Aristarh Platonovici să plece în India. Dacă ar fi fost aici, m aș fi adresat lui.
— Hm, făcu Bombardov, și se uită pe fereastră.
— Că doar nu te poți înțelege cu un om pe care nu l interesează părerea nimănui.
— Ba îl interesează. Îl interesează părerea a trei persoane: cea a lui Gavril Stepanovici, a Nastasiei Ivanovna, mătușa lui, și a Avgustei Avdeevna. Ele sunt sin¬gurele persoane de pe planeta noastră care pot avea o influență asupra lui Ivan Vasilievici. În cazul când altcineva ar încerca să l influențeze în vreun fel pe Ivan Vasilievici, n ar izbuti să obțină de la dânsul decât un răspuns contrar celui dorit.
— De ce?
— Pentru că el nu are încredere în nimeni.
— Bine, dar asta i de neînchipuit!
— Toți oamenii mari au fanteziile lor, făcu, împă¬ciuitor, Bombardov.
— Bine, am înțeles totul. Consider că nu mai pot avea nici o speranță. Dacă montarea piesei mele pre¬supune ca ea să fie ciopârțită în așa hal încât să și piardă orice înțeles, nici nu e cazul să mai fie jucată. Nu vreau ca publicul să mă arate cu degetul, văzând că un om care trăiește în secolul douăzeci și are în mână un pistol se înjunghie cu pumnalul.
— Nu te ar fi arătat nimeni cu degetul, pentru că n ar mai fi rămas nici un fel de pumnal. Eroul dumi¬tale s ar fi împușcat ca orice om normal.
Am amuțit.
— Dacă nu te ai fi pus de a curmezișul, continuă Bombardov, dacă ai fi ascultat de sfaturile celor care ți au vrut binele și ai fi acceptat și pumnalul, și pe Antonina, ai fi scăpat ușor și de pumnal, și de Anto nina. Pentru orice problemă, există anumite căi și anumite metode de rezolvare.
— Ce fel de metode?
— Asta i specialitatea lui Mișa Panin, rosti cu glas cavernos Bombardov.
— Așadar, acum totul e pierdut? am întrebat amărât.
— E cam greu de rezolvat, e cam greu, răspunse trist Bombardov.
Se mai scurse o săptămână. Cei de la teatru păreau că mă uitaseră definitiv. Încet, încet, rana începuse să mi se vindece, și singurul lucru care m a mai necăjit au fost orele de serviciu de la Curierul navigației, pre¬cum și reportajele pe care, de voie, de nevoie, trebu¬ia să le scriu în continuare.
Când, deodată... O, acest cuvânt, fie el de trei ori blestemat! Părăsind pentru vecie lumea aceasta (și faptul se va petrece cât de curând!) știu că nu voi scă¬pa nici atunci de teama cea atât de josnică și totuși de neînvins pe care mi o inspiră. El mă înspăimântă ca și cuvântul "surpriză", ca și cuvintele "sunteți chemat la telefon", "v a sosit o telegramă" sau "poftiți în bi¬roul de dincolo". Știu prea bine ce urmează după ele.
Și cum vă spuneam, într una din zile, mă pome¬nesc cu Demian Kuzmici în pragul ușii; mă salută po¬liticos și mi întinde o invitație prin care eram rugat să poftesc la teatru a doua zi la orele patru.
A doua zi n a mai plouat. A doua zi s a lăsat o în¬viorătoare geruială de toamnă târzie. Bocănind cu călcâiele pe asfalt, cu sufletul prins în chinga neliniș¬tii, am pornit o direct spre teatru.
Cea dintâi imagine care mi s a fixat pe retină a fost cea a unui cal gras cât un rinocer, înhămat la o birjă, precum și cea a unui bătrânel firav, cocoțat pe capra trăsurii. Prin nu știu ce asociație de idei, am înțeles îndată că este vorba de celebrul Drâkin. Faptul avu darul să mă tulbure și mai mult. Intrând pe ușa tea¬trului, mă impresionă și agitația care domnea pretu¬tindeni. Biroul lui Filea rămăsese pustiu. Toți vizitatorii acestuia, mai bine zis cei mai încăpățânați dintre ei, așteptau răbdători afară, în curte, tremurând de frig, și doar din când în când aruncau priviri lacome pe fe¬reastra oficiului. Unii dintre ei încercau chiar să bată în geam cu degetele înghețate, dar fără nici un suc¬ces. Am ciocănit la ușă, ușa s a crăpat nițel, dinăuntru m a fixat ochiul lui Bakvalin, apoi am auzit glasul lui Filea:
— Să intre imediat!
Și am intrat. Cei care sufereau afară, au dat să mă urmeze, dar ușa le a fost trântită în nas. Alunecând pe scară, am fost ridicat de Bakvalin și, în cele din urmă, am ajuns în oficiu. Filea nu mai ședea la măsuța lui din dosul barierei, ci în încăperea din față. Purta o cravată nouă, parcă o văd și acum, cu picățele. Era bărbierit cu mare grijă. Mă salută cu o solemnitate neobișnuită, dar și cu un aer de ascunsă tristețe. Ceva se petrecea în ziua aceea la teatru, ba chiar am simțit, așa cum trebuie să simtă un taur dus la abator, că este vorba de o ches¬tiune importantă și în care, închipuiți vă, rolul prin¬cipal îl avem de jucat eu însumi.
Faptul se vădi până și în fazele scurte pe care Filea i le adresă încet, dar poruncitor, lui Bakvalin:
— Paltonul dumnealui! Fii atent!
După aceea, avu darul să mă uimească purtarea curierilor și plasatorilor. Nici unul dintre ei nu sta lo¬cului, toți se aflau într o continuă stare de agitație, pe care un neinițiat n ar fi fost în stare să și o explice. Astfel, Demian Kuzmici alergă la un moment dat în trap vioi pe lângă mine, mi o luă înainte și urcă scara spre balcon, călcând fără zgomot, ca o nălucă. Abia pieri din vedere, când de sus, de la balcon, coborî Kustov, tot la trap, și dispăru îndată ca și cel dintâi. Pe jos, prin semiobscuritatea foaierului principal, tre¬cu în fugă Kliukvin, trase din nu se știe ce pricină perdeaua la una din ferestre, de celelalte nu se atinse deloc, și dispăru ca prin farmec.
Bakvalin trecu în goană, neauzit, peste postavul soldățesc așternut pe jos și pieri pe după ușa bufe¬tului, iar de acolo țâșni Pakin și dispăru în sala de spectacole.
— Să urcăm la etaj. Vă conduc chiar eu, îmi spuse cu politețe Filea, însoțindu mă.
Am urcat scara. O altă siluetă goni fără zgomot pe lângă noi și se topi în culoarul de la balcon, iar mie începu să mi se pară că în jurul meu se agită umbre¬le morților.
În clipa când ne și apropiam în tăcere de ușa etu¬vei, l am văzut stând în fața ei pe Demian Kuzmici. Tocmai atunci, dintr un culoar vecin, se repezi spre ușă o siluetă mică, cenușie, dar Demian Kuzmici țipă scurt și se răstigni peste tăblia de lemn, iar silueta se abătu pieziș, apoi o înghiți umbra de pe meandrele scării.
— Dumnealui să intre! făcu scurt Filea și dispăru.
Demian Kuzmici se propti cu umărul în tăblia ușii, aceasta se deschise, apoi... veni o altă ușă și în cele din urmă am intrat în etuvă, unde nu se mai afla nici o umbră. Toropețkaia aprinsese pe biroul din fața ei o lampă cu picior. Nu mai scria la birou, ci ședea în fotoliu și citea un ziar. Zărindu mă, dădu ușor din cap.
Dincolo, în fața ușii care ducea spre cabinetul di¬recțiunii, sta în picioare Avgusta Menajraki, îmbrăca¬tă cu un jerseu verde, având la piept o cruciuliță de diamante și, prinsă de cordonul lat, din piele lăcuită, o legătură grea de chei.
Îmi spuse "pe aici" și am intrat într o încăpere lu¬minată orbitor.
Ochii mi se abătură mai întâi peste mobilierul scump din mesteacăn din Karelia, cu ornamente au¬rite, peste biroul uriaș din același lemn fin și peste bustul negru al lui Ostrovski, care trona și aici, în¬tr un colț al încăperii. De sus, revărsa lumina un enorm candelabru, de jur-împrejur o revărsau apli¬cele. Mi se păru atunci că toate portretele din galerie se adunaseră aici, iar acum veneau spre mine. L am recunoscut pe Ivan Vasilievici, care ședea pe canapea în fața unei mescioare rotunde. Pe masă sclipea, albă, o chisea cu dulceață. L am recunoscut pe Kneajevici, i am recunoscut din portretele văzute în galerie și pe alți câțiva, printre care și pe o doamnă de o prestanță desăvârșită, ce purta acum o bluză purpurie și o ja¬chetă maro presărată cu năsturași, ca o boltă cu stele, iar pe umeri o blană grea de samur. Pălărioara fante¬zie părea că i se lăsase din zbor peste părul încărunțit, ochii îi străluceau tinerește pe sub sprâncene, iar degetele împodobite cu inele de aur și diamante îi străluceau și ele.
De față mai erau și alte persoane, pe care nu le vă¬zusem în portretele din galerie. Lângă spătarul cana¬pelei se oprise medicul care mai deunăzi o scosese dintr o criză de nervi pe Milocika Preahina și care ți¬nea și acum în mână un păhărel de cristal. În dreptul ușii sta bufetierul cu aceeași expresie de adâncă în¬tristare întipărită pe chip.
Deoparte, o masă rotundă, mare, părea pregătită pentru un dejun copios. Lumini orbitoare alergau peste cristaluri și porțelanuri rânduite pe fața de masă albă ca zăpada, alte lumini licăreau mohorât în sticle¬le de apă minerală, printre care se întrezărea o pală roșie, venind de bună seamă de la icrele de Manciu¬ria. Societatea numeroasă care se afla instalată în adâncul moale al fotoliilor din încăpere tresări văzându mă în pragul ușii, pe urmă se înclină răspunzându mi la salut.
— Ah, Leo... porni să spună Ivan Vasilievici.
— Serghei Leontievici, îl corectă numaidecât Kneajevid.
— Așa... Serghei Leontievici, bine ai venit! Șezi, te rog, aici, lângă noi! Și îmi strânse jovial mâna. N ai vrea să iei o gustare? Poate chiar o masă mai consis¬tentă? Să nu te jenezi. Noi te vom aștepta. Ermolai Ivanovici al nostru este un adevărat vrăjitor. E de ajuns să l rogi frumos și... Ermolai Ivanovici, cam ce ai putea oferi dumnealui pentru dejun?
Drept răspuns, vrăjitorul Ermolai Ivanovici pro¬cedă cam astfel: își dădu ochii peste cap, pe urmă i readuse la loc și mi adresă o privire în care am citit o mută implorare.
— Sau poate o băuturică? mă invită în continuare Ivan Vasilievici. Niște apă minerală? Citro? Limonadă, răchițele? Ermolai Ivanovici! i se adresă cu severita¬te bufetierului. Avem suficiente rezerve de răchitele? Te rog să ai pentru asta o grijă deosebită.
Drept răspuns, Ermolai Ivanovici surâse cu sfială și puse bărbia în piept.
— Trebuie să ți spun că Ermolai Ivanovici este un... hm... hm... un magician. Într o vreme din cele mai cumplite a salvat de la foamete, servindu le nisetru, pe toți cei din teatrul nostru. Altfel, n ar mai fi rămas nimeni în viață. Actorii îl adoră.
Ermolai Ivanovici nu păru flatat de amintirea fap¬tei sale eroice: dimpotrivă, se întunecă la chip.
Cu o voce limpede, fermă, sonoră, i am adus la cunoștință lui Ivan Vasilievici că am luat atât micul de¬jun, cât și masa de prânz și, în același timp, am refu¬zat categoric apa minerală și răchițelele.
— Atunci, poate o prăjitură? Ermolai Ivanovici face niște prăjituri de li se duce vestea!...
Cu o voce și mai sonoră, energică (după aceea Bombardov mi a mărturisit părerile celor de față, spunându mi: "Zice lumea că ai avut o voce, să dai și să fugi!", "Cum, adică?" "Răgușită, pițigăiată. Plină de ură...") am refuzat și prăjiturile.
— Apropo de prăjituri, făcu deodată, cu glas cati¬felat, un ins blond, îmbrăcat și pieptănat cu o deo¬sebită eleganță, care ședea în dreptul lui Ivan Vasilie¬vici. Îmi aduc aminte că ne am adunat cu toții într o zi la Pricevin. Am avut surpriza să l vedem acolo și pe marele duce Maximilian Petrovici... Am râs atunci cu hohote... Ivan Vasilievici, cred că l cunoașteți pe Pricevin? A, să vă povestesc mai târziu întâmplarea asta nostimă.
— Îl cunosc pe Pricevin, cum să nu, răspunse Ivan Vasilievici, e un escroc fără pereche. A lăsat o pe dru¬muri pe propria lui soră... Ei, și acum...
În clipa aceea, mai intră pe ușă un om care nu fă¬cea parte din galeria de portrete, și anume Mișa Panin. "Într adevăr, el l a împușcat pe acela..." m am gândit, privindu i chipul.
— O! Preastimatul Mihail Alexeevici! strigă Ivan Vasilievici, înălțându și brațele către nou venitul. Mă bucur că te văd! Ia loc în fotoliu. Și acum, să vă fac cunoștință, mi se adresă Ivan Vasilievici. Dumnealui este scumpul nostru Mihail Alexeevici, care îndepli¬nește la noi niște funcții de mare însemnătate. Iar dumnealui este...
— Serghei Leontievici! interveni vesel Kneajevici.
— Întocmai!
Fără să spunem celor de față că ne am cunoscut mai demult și fără să ne împotrivim prezentărilor respective, Mișa și cu mine ne am strâns mâna priete¬nește.
— Ei, și acum, să începem! exclamă Ivan Vasilie¬vici. Îndată ochii tuturor se fixară asupra mea, ceea ce făcu să mă treacă un fior. Cine dorește să ia cuvântul? Ippolit Pavlovici, dumneata?
Un ins foarte prezentabil, cu pletele ca pana cor¬bului, îmbrăcat cu foarte mult bun simț, își puse mo¬noclul la ochi și mă privi stăruitor. După aceea își turnă un pahar de apă minerală, se șterse la gură cu o batistă de mătase, o clipă rămase nehotărât, pe urmă își mai turnă unul și abia atunci începu să vor¬bească.
Avea o voce superbă, caldă, vădind mult exerci¬țiu, foarte convingătoare și care îți mergea la inimă.
— Romanul dumitale Le... Serghei Leontievici? Nu i așa? Romanul dumitale e foarte, foarte bun. Are...ă... cum să zic eu – oratorul trase cu coada ochiu¬lui spre masa pe care se rânduiseră sticlele cu apă mi¬nerală, și îndată Ermolai Ivanovici porni cu pași mă¬runți într acolo și i aduse o sticlă proaspătă – are să zic așa, o deosebită profunzime pe plan psihologic, iar personajele sunt uimitor de bine conturate... A... Cât despre descrierile de natură, pot să spun că se ridică aproape la nivelul lui Turgheniev!
În clipa aceea apa minerală țâșni din sticlă, orato¬rul bău un al treilea pahar și cu o simplă mișcare din sprâncene făcu să i sară monoclul de la ochi.
— Aceste descrieri de natură, continuă, aceste nopți... ă... aceste nopți înstelate ale Ucrainei... pe urmă învolburatul Nipru... ă... după cum s a expri¬mat însuși Gogol... ă... Minunat e Niprul, după cura îți amintești... și apoi mireasma aceea a salcâmilor... Totul e realizat la dumneata cu o deosebită măies¬trie...
Mi am întors privirea către Mișa Panin. Acesta se ghemuise în fotoliu ca un animal rănit, iar ochii îi erau de a dreptul înfricoșători.
— Impresionează mai ales... ă... descrierea sihlei... a plopilor cu frunze argintii... Îți amintești?
— Îmi stă și azi în fața ochilor noaptea aceea de pe Nipru, când am fost cu toții în excursie, s auzi glasul de contraltă al doamnei cu blana de samur.
— Apropo de excursie, făcu râzând basul de lângă Ivan Vasilievici, a fost o întâmplare teribil de picantă când cu guvernatorul general Dukasov. Vă aduceți aminte de el, Ivan Vasilievici?
— Da. Un mâncău fără pereche! răspunse Ivan Va¬silievici. Continuă, te rog.
— Romanul dumitale nu merită... ă... nu merită decât complimente... dar... îmi pare rău... scena își are legile ei!
Ivan Vasilievici mânca dulceață, ascultând cu mul¬tă plăcere cuvântarea lui Ippolit Pavlovici.
— Dumneata n ai izbutit să redai în piesă toată aroma Sudului, a acelor nopți voluptuoase. Psiholo¬gia personajelor a rămas și ea abia schițată, ceea ce a influențat nefavorabil mai ales rolul Bahtin... Aici, oratorul păru jignit fără veste, ba chiar pufni îmbuf¬nat: Pf... pf... așa că eu...ă... nu știu dacă... lovi ușor cu muchia monoclului într un caiet pe care îl ținea în mână și în care mi am recunoscut manuscrisul, în fine, piesa dumitale nu poate fi jucată... Îmi pare rău, își sfârși cu totul supărat cuvântarea, îmi pare rău!
În clipa aceea, privirile ni se întâlniră. Și cred că în ochii mei oratorul nu desluși decât uimire și o pro¬fundă mânie.
Căci trebuie să vă spun că în romanul meu nu erau amintiți nici salcâmii, nici plopii argintii, nici în¬volburatul Nipru, nici... Într un cuvânt, nu se afla absolut nimic din toate acestea.
"Nu l a citit! Nu mi a citit romanul", îmi zbârnâia prin minte, "și cu toate acestea îndrăznește să l co¬menteze. Stă să discute despre nopțile din Ucraina... La ce bun m au chemat aici?!"
— Cine mai dorește să ia cuvântul? întrebă cu vioi¬ciune Ivan Vasilievici.
Se lăsă o tăcere încordată. Nimeni nu mai dorea să ia cuvântul. Doar dintr un ungher al încăperii răsună o voce:
— Oho ho...
M am uitat într acolo și am zărit în colțul odăii un om în vârstă, îmbrăcat cu o bluză cenușie. Mi am amintit vag că i văzusem chipul într unul din portre¬te... Privirea îi era potolită și exprima, de fapt, plicti¬seală, o veche plictiseală. Când l am privit, își întoarse ochii în altă parte.
— Vrei să ne vorbești dumneata, Feodor Vladimirovici? îl întrebă Ivan Vasilievici.
— Nu, răspunse acesta.
Tăcerea căpătă un caracter straniu.
— Poate că vrei dumneata să spui ceva? mi se adresă Ivan Vasilievici.
Cu o voce deloc răsunătoare, deloc limpede, de loc vioaie (mi am dat seama eu însumi de aceasta) am rostit:
— Din câte am înțeles, piesa mea nu vă convine. De aceea vă rog să mi o restituiți.
Pe neașteptate, în jurul meu se iscă agitație. Foto¬liile scârțâiră peste parchet, cineva mi se aplecă peste umăr și mi spuse:
— Cum poți să spui așa ceva? Îmi pare rău!
Ivan Vasilievici privi uimit chiseaua cu dulceață, apoi pe cei din jurul său.
— Hm... hm... și bătu darabana cu degetele, noi îți spunem cu toții prietenește că dacă îți vom juca piesa îți vom pricinui cel mai mare rău cu putință. Un rău îngrozitor. Mai ales în cazul când va pune mâna pe ea Foma Strij. Dumitale însuți o să ți pară rău și ai să ajungi să ne blestemi...
După o pauză, am spus:
— În acest caz, vă rog să mi o restituiți.
Și atunci, am zărit limpede în ochii lui Ivan Vasi¬lievici o expresie de mânie.
— Ne ați semnat, după câte știm, un mic contract, răsună de undeva o voce și îndată din spatele medi¬cului se ivi chipul lui Gavril Stepanovici.
— Bine, dar teatrul dumneavoastră nu dorește să mi joace piesa. Atunci pentru ce vă mai trebuie?
Un chip tinerel, cu ochii sclipind de după lentile¬le pince nez ului veni spre mine și cu o subțire voce de tenor îmi spuse:
— Aveți cumva de gând s o duceți la teatrul lui Schlippe? Ce credeți că vor fi în stare să facă aceia? N o să vedeți decât niște ofițerași înfumurați umblând de colo colo prin scenă. Cine are nevoie de asta?
— Pe baza dispozițiilor și a regulamentelor exis¬tente, dumnealui nu are dreptul s o remită teatrului Schlippe. Dumnealui a semnat cu noi un contract, spuse Gavril Stepanovici, ieșind din spatele doctoru¬lui.
"Oare ce se întâmplă aici? Ce vor ăștia de la mine?" m am întrebat și, deodată, pentru prima oară în via¬ță, am simțit că nu mai pot să respir.
— Iertați mă, am rostit din greu, nu mai pricep ni¬mic. Dumneavoastră îmi spuneți că nu vreți s o ju¬cați, dar de oferit unui alt teatru, nu am dreptul s o ofer. Ce i de făcut?
Aceste cuvinte avură un efect neașteptat. Doamna cu blana de samur schimbă o privire jignită cu basul de pe canapea. Dar cel mai înfricoșător păru chipul lui Ivan Vasilievici. Zâmbetul îl părăsi cu totul iar ochii arzători cătau țintă la mine.
— Cu toții vrem să te salvăm de la primejdia care te paște! spuse Ivan Vasilievici. Vrem să te salvăm dintr un pericol iminent, care te pândește de după colț.
Din nou se lăsă tăcere. Curând ea deveni atât de penibilă încât n am mai fost în stare s o suport.
După ce am zgâriat câteva clipe cu degetul căptu¬șeala fotoliului, m am ridicat în picioare și i am salu¬tat pe toți printr o plecăciune. Îmi răspunseră și ei la fel, în afară de Ivan Vasilievici, care mă privea uimit. Călcând strâmb, am ajuns la ușă, m am poticnit, am ieșit din încăpere, i am făcut o plecăciune Polixeniei Toropețkaia, care privea cu un ochi în Izvestia iar cu celălalt la mine, precum și Avgustei Menajraki, care mă măsură cu severitate, apoi am ieșit afară, pe culoar.
Interiorul teatrului dispărea cu încetul în umbra amurgului. De departe, prin ușa deschisă a bufetului, se întrezăreau mici pete albe. Erau măsuțele care se pregăteau în vederea spectacolului din seara aceea.
Ușa sălii de spectacole era dată și ea de perete. M am oprit pentru câteva clipe și am privit înăuntru. Scena era descoperită în întregime până spre zidul de cărămidă din spate. De sus, cobora încet un chioșc verde, acoperit cu iederă, iar prin marea poartă late¬rală muncitorii, mici cât furnicile, aduceau în scenă un șir de coloane albe.
Câteva clipe mai târziu mă și aflam în stradă.
Bombardov nu avea telefon, astfel că i am trimis chiar în seara aceea o telegramă cu următorul conținut:
"Vino parastas stop fără dumneata înnebunesc, nu mai pricep nimic."
Cei de la poștă n au vrut să mi primească telegra¬ma și nu mi au primit o decât după ce i am amenin¬țat că i voi reclama la Curierul navigației.
În seara următoare, ședeam cu Bombardov în fața mesei frumos așternute. Curând, nevasta maistrului de care am mai pomenit ne aduse niște blinele.
Lui Bombardov i a plăcut ideea mea de a face o masă de pomenire, precum și odaia mea în care făcu¬sem o desăvârșită ordine și curățenie.
— Acum sunt mai liniștit, i am spus după ce și a mai potolit foamea, și nu vreau să știu decât un singur lu¬cru: ce a fost cu adunarea aceea. Așa ceva încă nu mi a fost dat să văd.
Drept răspuns, Bombardov lăudă blinelele, mai privi o dată în jurul său prin odaie și mi spuse:
— Ar cam trebui să te însori, Serghei Leontievici. Să iei o femeie sau o fată simpatică și delicată.
— O discuție asemănătoare a mai fost descrisă de Gogol, i am răspuns, și n ar trebui să ne repetăm. Spu¬ne mi, ce a fost acolo?
Bombardov dădu din umeri.
— N a fost nimic altceva decât o consfătuire a lui Ivan Vasilievici cu veteranii teatrului.
— Așa? Dar, ia spune mi, cine era doamna aceea cu blana de samur?
— Era Margarita Petrovna Tavriceskaia, actriță la teatrul nostru. Face parte și ea din așa zisul grup al veteranilor sau al ctitorilor. Și a câștigat faima prin faptul că, asistând în anul o mie opt sute optzeci la debutul ei pe scenă, răposatul Ostrovski a spus: "Foar¬te bine."
Am mai aflat după aceea de la interlocutorul meu că la adunare n au participat decât ctitorii, fiind con¬vocați de urgență de către Ivan Vasilievici spre a mi discuta piesa, și că Drâkin a fost anunțat cu o zi îna¬inte, astfel că a trebuit să și spele bine trăsura cu for¬mol și să și țesale calul.
Întrebându-l pe Bombardov cine era cel care vor¬bise despre marele duce Maximilian Petrovici și de¬spre mâncăul de guvernator, am aflat că era cel mai tânăr dintre ctitorii teatrului.
Trebuie să menționez că răspunsurile lui Bombar¬dov erau foarte reținute și laconice. Observând aceasta, am încercat să insist mai mult cu întrebările, pentru a obține de la oaspetele meu nu numai date seci, for¬male, în genul "născut în cutare loc, numele și pre¬numele cutare", ci și niște caracterizări mai vii. Mă interesau nespus de mult oamenii pe care i am văzut adunați în cabinetul direcțiunii. Presupuneam că în caracterizările respective aveam să găsesc o explica¬ție a purtării fiecăruia la cea ședință misterioasă.
— Va să zică, Gornostaev ăsta (cel care povestise despre guvernatorul general) este un actor bun? l am întrebat, turnându i vin, pe Bombardov.
— Îhî, răspunse acesta.
— Ei, nu, cu asta nu mi ai spus nimic. Uite, spre exemplu, despre Margarita Petrovna se știe că a lău¬dat o Ostrovski, rostind acel "foarte bine". Asta îmi spune ceva. Pe câtă vreme acest "îhî" este egal cu zero. Poate că și Gornostaev s a făcut vestit prin ceva?
Bombardov îmi aruncă o privire piezișă, aș zice bănuitoare, și vorbi rar, cam în doi peri...
— Ce aș putea să ți spun despre el? Hm, hm... Își goli paharul, pe urmă spuse cu mai multă vioiciune: Ba, da, mi am amintit. De curând, Gornostaev ne a uimit pe toți printr o întâmplare pe drept cuvânt mi¬raculoasă....
Îndată se apucă să toarne peste blinele unt topit și l turna atât de încet, încât n am mai putut răbda și i am strigat cu ciudă:
— Spune o dată, domnule, n o mai lungi!
— Formidabil, vinul ăsta, "Napareuli", ocoli to¬tuși răspunsul Bombardov, punându mi pentru un moment răbdarea la încercare. Apoi continuă: Treaba asta s a întâmplat în urmă cu vreo patru ani. Era la începutul primăverii și mi aduc aminte că Gherasim Nikolaevici era pe atunci parcă mai vesel și mai gu¬raliv ca de obicei. Dar veselia asta nu i a fost a bine! Știu că începuse să și facă tot felul de planuri, mereu îi ardea de ducă, părea chiar că întinerise. Trebuie să ți spun că are pentru teatru o mare pasiune. În pe¬rioada aceea, țin minte, l am auzit adeseori spunând: "Am cam rămas în urmă, băieți. Altădată cunoșteam foarte bine viața teatrală din Occident, plecam în fie¬care an peste hotare și eram la curent cu tot ce se întâmpla pe scenele din Germania, din Franța și nu nu¬mai de acolo. Dădeam câte o raită chiar prin America, spre a cunoaște cele mai noi realizări din domeniul artei teatrale." "Păi de ce nu înaintezi o petiție să mai pleci și acum?" îl întreba lumea. El surâdea cu blândețe și răspundea: "Îîn nici un caz, dragii mei. Oare pot eu să admit ca statul să cheltuiască pentru mine valuta care i atât de prețioasă? Mai bine să plece vreun ingi¬ner sau un conducător de întreprindere!"
Un om adevărat, dintr o bucată! Și cum îți spun (Bombardov își cercetă paharul la lumina becului și din nou lăudă vinul)... și cum îți spun, mai trece o lună și se face primăvară de a binelea. Tocmai atunci s a întâmplat și nenorocirea. Vine într o zi Gherasim Nikolaevici la Avgusta Avdeevna în birou, tace, nu zice nimic. Când se uită femeia la el, îl vede galben ca un mort, cu ochii stinși, bun de pus în mormânt. "Ce i cu dumneata, Gherasim Nikolaevici?", "Nimic, ce să fie?" zice. "Nu vă faceți idei." Se duce la fereastră, în¬cepe să bată darabana în geam și să fluiere ușurel o melodie tristă și parcă foarte cunoscută. Avgusta Av¬deevna a tras cu urechea și când s a dumirit, să i vină rău, nu alta: era marșul funebru de Chopin. N a pu¬tut să reziste, i s a strâns inima de milă și nu l a mai slăbit cu întrebările: "Ce ai pățit? Ce i cu dumneata?"
Într un târziu, s a uitat la ea, a zâmbit amar și i a spus: "Jură mi că n ai să mărturisești nimănui!" Fe¬meia, îți închipui, a jurat numaidecât. "Adineauri am fost la doctor și mi a spus că am cancer la plămâni." S a întors și a ieșit pe ușă.
— Mda, asta i o chestie... am rostit încet, posomo¬rându mă.
— Nici vorbă! întări Bombardov. Și atunci, Av¬gusta Avdeevna pune l imediat să jure și spune i tot lui Gavril Stepanovici. Acesta fugi la Ippolit Pavlovici. Ippolit Pavlovici la nevastă sa. Nevastă sa la Evlampia Petrovna. Pe scurt, n au trecut nici două ore și a aflat toată lumea, până la calfele din atelierul de croitorie, că activitatea artistică a lui Gherasim Ni¬kolaevici a luat sfârșit și că teatrul ar putea să i co¬mande de pe acum coroana mortuară. Un ceas mai târziu, actorii au și început să se certe la bufet cui să fie încredințate rolurile lui Gherasim Nikolaevici.
Între timp, Avgusta Avdeevna pune mâna pe tele¬fon, pe urmă dă buzna direct la Ivan Vasilievici. Și nu trec după aceea nici trei zile că tot Avgusta Avde¬evna îl sună pe Gherasim Nikolaevici și i zice: "Peste cinci minute sunt la dumneata" și, într adevăr, dă fuga la el acasă. Îl găsește întins pe divan, îmbrăcat cu un halat chinezesc, pământiu în obraz, dar mândru și liniștit.
Avgusta Avdeevna, femeie cu simț practic cum o știi, țac! îi și trântește pe masă cărțulia roșie și un cec.
Gherasim Nikolaevici tresare atunci și zice:
— Sunteți niște oameni răi! Doar nu v am cerut asta! Ce rost are să mori printre străini?
Avgusta Avdeevna e o femeie dintr o bucată și i o secretară înnăscută! Cuvintele muribundului i au trecut pe lângă ureche. A strigat:
— Faddei!
Faddei e servitorul credincios al lui Gherasim Ni¬kolaevici. În clipa următoare Faddei s a și ivit în prag.
— Trenul pleacă peste două ore. Adu i imediat lui Gherasim Nikolaevici pledul! Lenjeria. Valiza. Ser¬vieta. Mașina va fi jos peste patruzeci de minute.
Condamnatul doar a oftat prelung și dat din mână, sfârșit de puteri.
Undeva, în Alpi, poate la granița Elveției, poate în altă parte, în fine, cam pe acolo... – Bombardov se frecă peste frunte – în fine, nu contează... sus, la trei mii de metri deasupra nivelului mării, se află un sa¬natoriu de mare altitudine. Aparține unei somități mon¬diale, profesorul Cly. Lumea se duce acolo numai în cazuri disperate. Când, vorba ceea: ori mori, ori te vin¬deci. Mai rău nu poate să ți fie, ba uneori se mai întâmplă și câte o minune. Cly așază bolnavii pe niște terase descoperite, cu vedere spre piscurile înzăpezi¬te, le face niște injecții cu sarcomatină, îi pune să res¬pire oxigen și câteodată izbutește să le mai lungească viața cu un an, doi.
Cincizeci de minute mai târziu, Gherasim Nikolaevici a și fost dus cu mașina prin dreptul teatrului, așa cum i a fost dorința, iar a doua zi Demian Kuz mici a povestit tuturor că l a văzut ridicându și mâna și binecuvântând teatrul, după care automobilul s a îndreptat cu toată viteza spre gara Belorusko Baltiiski.
Curând a venit vara și s a răspândit un zvon pre¬cum că Gherasim Nikolaevici ar fi încetat din viață. Actorii au mai sporovăit pe socoteala asta, l au mai compătimit puțin... Totuși era vară... Cu toții se pre¬găteau de plecare, căci începea turneul. Așa că n a fost jale prea mare... Așteptam să i sosească trupul neînsuflețit... Între timp, stagiunea a luat sfârșit și ac¬torii au plecat care încotro. Trebuie să ți spun că Plisov al nostru...
— Unul simpatic, cu mustață, nu i așa? l am între¬bat. Are și un portret în galerie?
— Acela e, confirmă Bombardov, pe urmă conti¬nuă: Cum îți spun, Plisov a fost trimis în delegație la Paris, ca să studieze acolo mașinile de teatru. I au fă¬cut, desigur, rapid, toate actele și omul a plecat. Trebuie să știi că Plisov are o putere de muncă extra¬ordinară, iar de scena lui turnantă e de a dreptul îndrăgostit. Nu ți mai spun cât l a invidiat lumea. Te cred, fiecare ar fi vrut să vadă Parisul... "Om fericit!" îi spuneau. Fericit, nefericit, și a luat actele, s a urcat în tren și a plecat la Paris, tocmai în perioada când se zvonea despre încetarea din viață a lui Gherasim Ni¬kolaevici. Plisov e un om cu totul deosebit și, fiind la Paris, nici măcar n a observat turnul Eiffel. Un entu¬ziast. A stat numai și numai sub scena teatrelor, a studiat tot ce a trebuit, a cumpărat și niște reflectoa¬re, mă rog, și a îndeplinit misiunea cu cinste. În cele din urmă, i a venit timpul să plece acasă. Și atunci s a hotărât să facă și el măcar o plimbare prin oraș, să aibă cât de cât habar de acele locuri. A umblat pe străzi, a călătorit și cu autobuzul, cu cei din jur s a în¬țeles în special prin mormăieli, i s a făcut o foame de lup și a ajuns în sfârșit undeva, la dracu n praznic. "Să intru și eu într un local", și a spus, "să iau o gus¬tare." Vede o lumină. Își dă seama că nu mai este în centru și că, prin urmare, n o să l coste prea mult. In¬tră pe ușă. Într adevăr, localul era cam de mâna a doua. Se uită în jur și deodată rămâne stană de piatră.
Ce crezi că a văzut? Drept în fața lui, la o măsuță, îmbrăcat cu un smoching elegant și cu o floare prin¬să la butonieră, ședea răposatul Gherasim Nikolae¬vici. Ba mai era și cu două franțuzoaice după el. Îi ascultau snoavele și se prăpădeau de râs. În dreptul lor – o sticlă de șampanie într o frapieră și un vas cu fructe.
Lui Plisov să i vină rău, nu alta. "Nu se poate", și a spus, "să știi că am halucinații. N are cum să șadă aici Gherasim Nikolaevici și să râdă cu franțuzoaice¬le. Bietul de el nu poate fi decât într un singur loc și anume la cimitirul Novodevicie!"
Sta Plisov și se holba la insul acela care semăna leit cu răposatul, când colo îl vede că se ridică deodată în picioare, iar chipul pare să i exprime un fel de neliniște. Mai întâi Plisov a crezut că omul e întrucâtva nemulțumit să l vadă acolo, dar mai târziu s a du¬mirit că Gherasim Nikolaevici – căci, într adevăr, el era – doar rămăsese foarte mirat să și întâlnească la Paris compatriotul. Numaidecât, Gherasim Nikolae¬vici le a șoptit ceva franțuzoaicelor, iar ele au și zbu¬ghit o pe ușă.
Totuși, Plisov nu s a dezmeticit de a binelea decât după ce Gherasim Nikolaevici a venit să l îmbrățișe¬ze și să l sărute pe amândoi obrajii. După aceea lu¬crurile s au limpezit. Stând să l asculte pe Gherasim Nikolaevici, Plisov striga întruna, uimit peste mă¬sură: "Nu mai spune!" Căci se petrecuse o adevărată minune.
Când îl aduseseră pe Gherasim Nikolaevici, în Al¬pii aceia, era într un asemenea hal, încât Cly n a făcut decât să dea din cap și să spună: "Hm..." L au întins pe Gherasim Nikolaevici sus, pe terasă, i au făcut o injecție cu sarcomatină, i au dat și o pernă cu oxigen. La început bolnavul s a simțit din ce în ce mai rău, încât i s a spus după aceea că profesorul începuse să aibă cele mai întunecate presupuneri pentru ziua care avea să vină. Vezi Doamne, inima nu i mai func¬ționa nici ea cum trebuie. Totuși, ziua aceea, a doua, a trecut cu bine. I au repetat injecția. S a simțit încă mai bine. Iar mai târziu, să vezi și sa nu crezi. Într o dimineață, Gherasim Nikolaevici al nostru s a ridicat de pe cușetă și a spus: "M aș duce să fac o plimbare." Auzindu i vorbele, nu numai asistenții, ci și însuși Cly au făcut niște ochi cât cepele. Într un cuvânt, după ce a mai trecut o zi, Gherasim Nikolaevici a început să se plimbe pe terasă, i a revenit culoarea în obraji, la fel și pofta de mâncare... Temperatura 36,8 pulsul normal, de dureri nici pomeneală.
Gherasim Nikolaevici ne a povestit mai târziu că de prin toate satele din jur începuse să vină lume, să l vadă la față. Din orașe soseau tot felul de medici renumiți, iar Cly le a făcut într una din zile o amplă comunicare, zicând că asemenea cazuri se întâlnesc o dată la o mie de ani. Au vrut să dea la ziar poza lui Gherasim Nikolaevici, dar el s a împotrivit. Nu îi plăcea să i se facă reclamă.
La un moment dat, Cly i a spus că n are nici un rost să mai stea prin coclaurile Alpilor și că îl va tri¬mite la Paris să se odihnească acolo după suferințele îndurate. Așa a ajuns Gherasim Nikolaevici la Paris. Cât despre franțuzoaice, i a explicat lui Plisov că sunt niște doctorițe tinere, pariziene, care au de gând să scrie despre el un articol. Cam așa s au petrecut lu¬crurile cu vindecarea lui Gherasim Nikolaevici.
— Într adevăr, e un lucru uimitor, am observat. Totuși, nu pricep cum a izbutit să scape cu viață?
— Tocmai asta i minunea, răspunse Bombardov. S a constatat atunci că de la cea dintâi injecție sarcomul lui Gherasim Nikolaevici a și început să se resoarbă și în curând s a resorbit cu totul.
Am bătut din palme a mirare:
— Ei, nu vorbi! am exclamat. Bine, dar așa ceva nu s a mai întâmplat niciodată!
— Ba, se poate întâmpla o dată la o mie de ani. Bombardov tăcu o clipă, apoi continuă. Stai puțin, că n am terminat. În toamnă, a venit Gherasim Niko¬laevici acasă într un costum nou, elegant, refăcut, ba chiar ars de soare, căci medicii de la Paris l au mai trimis și pe coasta oceanului să se întremeze. Când cobora la bufet, ai noștri îl luau de a dreptul cu asalt, să le povestească despre ocean, despre Paris, despre medicii din vârful Alpilor și alte chestii dintr astea. Pe urmă a început stagiunea. Gherasim Ivanovici a apărut pe scenă și trebuie să ți spun că a jucat foarte bine. Așa au mers lucrurile până prin martie... În martie, îl vedem într o zi pe Gherasim Nikolaevici că vine la repetiția cu Lady Macbeth sprijinit în baston. "Ce i cu dumneata?" "Nu i nimic, mă cam înjunghie pe la șale." Ce poți să i faci omului: junghiul e junghi. Azi îl înjunghie, mâine îi trece. Dar nu i a tre¬cut. Ba, s a întețit și mai tare... Ultraviolete? Nici un efect. A căpătat insomnie, nu mai putea să doarmă pe spate... Slăbea văzând cu ochii. I au dat pantopon. Degeaba. Du te iar la doctor. Și poți să ți închi¬pui...
Bombardov făcu o pauză bine dozată și căscă niș¬te ochi de m au trecut fiorii.
— Poți să ți închipui... Doctorul s a uitat la el, l a pipăit, a clipit din ochi... Și atunci Gherasim Niko¬laevici îi spune: "Doctore, n o mai lungi, eu nu s mu¬iere, am trecut prin multe... e vorba de dumnealui?" Dumnealui a fost!! răcni Bombardov și bău pe neră¬suflate un pahar cu apă. Îi reapăruse sarcomul! Îi ata¬case rinichiul drept și a început să i l macine! Desi¬gur, o chestie senzațională. La naiba cu repetițiile, Gherasim Nikolaevici merge acasă. Numai că de data aceasta supărarea n a mai fost așa de mare. Acum, puteam avea cu toții speranță. Dă i, scoate i din nou în trei zile pașaportul, procură i bilete pentru sanato¬riul alpin și trimite l iar pe Gherasim Nikolaevici la profesorul Cly. Acela l a primit ca pe un frate. Cred și eu. Sarcomul lui Gherasim Nikolaevici îi făcuse re¬clamă în toată lumea! Du l din nou pe terasă, înțea pă-l iar cu seringa și povestea s a repetat întocmai! După douăzeci și patru de ore, durerile au încetat, la două zile după aceea Gherasim Nikolaevici s a plim¬bat pe terasă, iar în cea de a treia zi s a ținut după profesor să i dea voie în curte, că ar vrea să joace tenis! Îți poți închipui cam ce a fost în întreg sanato¬riul! Au început să vină la Cly garnituri întregi cu bolnavi. Profesorul a dat ordin să se construiască ală¬turi un alt corp de clădire. Deși era rezervat, ca toți europenii, nu s a mai putut stăpâni. L a sărutat pe Gherasim Nikolaevici pe amândoi obrajii și l a trimis la odihnă cum era și cazul, de data aceasta mai întâi la Nisa, pe urmă la Paris și după aceea în Sicilia.
Și iar a venit Gherasim Nikolaevici acasă tocmai în toamnă; abia ne întorseserăm cu toții din turneu de prin Donbass. Sănătos, voinic, rumen în obraji, nu¬mai costumul și l cumpărase de altă culoare: cu un an în urmă își luase unul cafeniu, acum avea unul gri în carouri. Timp de trei zile încheiate ne a tot poves¬tit despre Sicilia și despre burghezii care joacă la ru¬letă, la Monte Carlo. Cică i un spectacol înfiorător. Pe urmă a venit noua stagiune, iar în primăvară ia o nene de la început. Acum, sarcomul i se fixase la ge¬nunchiul stâng. Du te iar la Cly, după aceea la odih¬nă în insula Madera și abia în încheiere la Paris.
În ceea ce privește sarcomul însă nimeni nu mai avea emoții. Ne am dat seama cu toții că profesorul Cly găsise remediul. Pe lângă asta, s a mai constatat că, datorită injecțiilor, sarcomul are de la an la an o rezis¬tență tot mai redusă și Cly speră, ba chiar e ferm con¬vins, că nu vor mai trece decât două sau trei veri și organismul lui Gherasim Nikolaevici se va opune el însuși, unei noi recidive a cancerului. Într adevăr, în urmă cu doi ani, Gherasim Nikolaevici s a ales doar cu niște dureri slabe în cavitatea sinuzală, care, în scurt timp, după un tratament la Cly, i au dispărut com¬plet. Acum, Gherasim Nikolaevici se află sub o stric¬tă și neîncetată supraveghere. Fie că are dureri, fie că nu le are, în fiecare an, în aprilie e trimis peste hotare.
— O adevărată minune! am spus și, pe neaștepta¬te, am oftat adânc.
Între timp, cheful nostru luase, cum se zice, amploa¬re. Vinul de Napareuli ne amețise ușor, discuția de¬venise mai vioaie și, în primul rând, mai sinceră. "Ești un om original, ai un spirit caustic, și multă putere de observație", gândeam. "îmi placi foarte mult, dar ești șiret, nu ți dezvălui gândurile cu una, cu două, și firea aceasta ți a format o teatrul..."
— Să nu mai fii așa! m am pomenit spunându i oaspetelui meu. Spune mi, te rog, – îți mărturisesc că sunt tare necăjit –, oare piesa mea este într adevăr atât de proastă?
— Pot să ți spun doar atât, făcu Bombardov, că piesa dumitale este o piesă bună.
— Atunci de ce s au petrecut lucrurile acelea stra¬nii, care m au făcut să sufăr atâta? De ce? Nu le a plăcut piesa?
— Ba nu, spuse Bombardov cu hotărâre. Ba nu, cu totul dimpotrivă. Totul s a petrecut precum știi, toc¬mai pentru că le a plăcut. Ba pot să spun că le a plă¬cut extraordinar de mult.
— Bine, dar Ippolit Pavlovici...
— Cel mai mult i a plăcut tocmai lui Ippolit Pavlo¬vici, rosti Bombardov cu glas scăzut, însă rar și apă¬sat, și mi se păru că i zăresc în ochi un licăr de compasiune.
— Poți să înnebunești..., am șoptit.
— Ba nu trebuie să înnebunești deloc... Numai că dumneata nu știi ce înseamnă teatrul. Există în lume tot felul de mașini din cele mai complicate. Teatrul însă este cea mai complicată dintre toate...
— Spune! Spune mi tot ce știi! am exclamat și mi am cuprins capul cu mâinile.
— Piesa le a plăcut atât de mult, încât a stârnit prin¬tre ei panică, urmă Bombardov. De aici au pornit toate. După ce piesa a fost citită, și veteranii au aflat despre ce i vorba, s au și repezit să și împartă rolu¬rile. Pe Bahtin urma să l joace Ippolit Pavlovici, iar rolul lui Petrov s au gândit să i l dea lui Valentin Konradovici.
— Cui? Lui Valen... aceluia, care...
— Da, chiar lui.
— Stai, domnule! am urlat deodată cât m a ținut gura. Păi, omul acela...
— Desigur, desigur, se grăbi să afirme Bombar¬dov, care, după cum mi am daț seama, înțelesese prea bine ce voiam să spun, Ippolit Pavlovici are șaizeci și unu de ani, iar Valentin Konradovici, șaizeci și doi împliniți... Câți ani are Bahtin, cel mai vârstnic dintre eroii dumitate?
— Douăzeci și opt de ani!
— Așa, așa. Ei, și după ce li s a trimis veteranilor câte un exemplar din piesă, s a întâmplat ceea ce dum¬neata nici nu ți ai putea închipui. Așa ceva nu s a mai întâmplat la teatrul nostru de cincizeci de ani, de când ființează. Pur și simplu s au simțit cu toții jig¬niți.
— Cine i a jignit? Cel care le a distribuit rolurile?
— Ba nu. Autorul.
Nu mi a rămas decât să mă holbez la oaspetele meu, ceea ce am și făcut. Bombardov continuă.
— Da, da, autorul. Și ntr adevăr, grupul veterani¬lor a judecat cam așa: noi căutăm întruna, suntem de a dreptul însetați după un rol frumos, am fi încântați să ne arătăm întreaga măiestrie într o piesă contempo¬rană, și când colo... poftim! Vine unul în haine gri și ne aduce o piesă în care nu vezi decât niște băiețan¬dri! Prin urmare, noi nu putem fi distribuiți! Atunci de ce ne a mai adus o? Doar așa, în derâdere? Până și Gherasim Pavlovici, cel mai tânăr dintre ctitori, are cincizeci și șapte de ani bătuți pe muche.
— Bine, dar eu nu pretind ca piesa mea să fie ju¬cată de veterani! am urlat din nou. S o joace tinerii!
— Ia te uită ce isteț e dumnealui! exclamă Bombardov și chipul îi luă o expresie satanică. Va să zică, ai vrea ca Argunin, Galin, Elaghin, Blagosvetlov, Strenkovski să iasă la rampă, să primească aplauze? Bra¬vo! Bis! Ura! Uitați vă și voi, oameni buni, ce frumos știm noi să jucăm! Iar ctitorii să șadă pe scaun și să zâmbească stingheriți, zicând în mintea lor: care va să zică, lumea nu mai are nevoie de noi? Care va să zică, ne putem cărăbăni la azilul de bătrâni? Hi, hi, hi. Ești grozav! Ești grozav!
— Totul e limpede! am strigat încercând s o fac și eu cu glas satanic. Acum totul e limpede!
— Cum ar putea să fie altfel? mi o tăie Bombardov. Oare nu ți a spus Ivan Vasilievici că logodnica eroului trebuie să fie mama lui? Ar fi jucat o Marga¬rita Pavlovna sau Nastasia Ivanovna...
— Nastasia Ivanovna?!
— Zău că nu ești un om de teatru, rosti cu un aer jignitor Bombardov, fără să mi explice însă de ce mă jignește.
— Spune mi un singur lucru, am făcut surescitat. Cui au vrut să dea rolul Annei?
— Firește că Ludmilei Silvestrovna Preahina.
Pe neașteptate, mă cuprinse o furie oarbă.
— Cu um! Ce ai spus? Ludmilei Silvestrovna?! Am sărit în picioare. Dumneata își bați joc de mine!
— Adică de ce? mă întrebă cu seninătate Bombar¬dov.
— Ce vârstă are dumneaei?
— Iartă mă, dar asta n o știe nimeni.
— Să știi că Anna are nouăsprezece ani! Nouă¬sprezece! Pricepi? Dar nici măcar asta nu contează. Contează că Preahina nu i în stare să joace.
— Rolul Annei?
— Las o pe Anna. Nu poate să joace nimic!
— Dă mi voie!
— Ba nu, dă mi dumneata voie. O actriță care a vrut să interpreteze un om jignit și persecutat și care l a înfățișat în asemenea hal, încât un cotoi și a ieșit din minți și a sfâșiat o draperie, să știi de la mine că nu i în stare să joace nimic.
— Cotoiul acela e tâmpit, spuse Bombardov, căruia furia mea îi făcea o vădită plăcere. Suferă de obezita¬te, miocardită și neurastenie. Stă toată ziua în vârful patului, nu vede pe nimeni, te cred și eu că s a spe¬riat.
— Sunt de acord, cotoiul e un neurastenic! am ur¬lat mai departe. Totuși are foarte mult bun simț și în¬țelege admirabil jocul de scenă. De data aceasta a intuit limpede impostura! Mă înțelegi, o impostură care re¬pugnă. Cotoiul a fost pur și simplu șocat! Și apoi, spune mi și mie ce a fost cu bufoneria aceea?
— A fost o scrânteală, mă lămuri Bombardov.
— Ce înseamnă asta?
— În limbajul nostru, prin scrânteală se înțelege orice fel de încurcătură care se întâmplă în scenă. Când se încurcă, de exemplu, un actor la o replică sau cade prea devreme cortina sau...
— Am înțeles, am înțeles...
— În cazul de față au scrântit o două persoane: atât Avgusta Avdeevna, cât și Nastasia Ivanovna. Cea dintâi te a îndrumat la Ivan Vasilievici, fără s o previ¬nă pe Nastasia Ivanovna că vei veni acolo. Cealaltă i a dat drumul în scenă Ludmilei Silvestrovna, fără să controleze dacă mai era cineva la Ivan Vasilievici. Firește. Avgusta Avdeevna este mai puțin vinovată, pentru că Nastasia Pavlovna se dusese, între timp, la magazin să cumpere niște ciuperci...
— E clar, e clar, repetam, încercând un râs mefisto¬felic. Totul mi e foarte clar. Și îți mai spun o dată că Ludmila Silvestrovna nu i în stare să joace.
— Stai puțin. Lumea de aici, de la Moscova, sus¬ține că în tinerețe a jucat excepțional...
— Lumea dumitale de la Moscova minte! am ex¬clamat. Femeia asta interpretează durerea și plânsul, dar ochii îi sticlesc de răutate. Joacă de bucurie și țipă: "Vara babelor!" dar ochii îi fug în lături! Izbuc¬nește în râs, dar pe cel care o ascultă îl trec fiorii, de parcă i ar fi turnat cineva sifon pe sub cămașă! Ea nu se poate numi actriță.
— Oare așa să fie? Să știi că studiază de treizeci de ani celebra teorie a lui Ivan Vasilievici despre trans¬figurare...
— Nu cunosc această teorie! Și după câte văd, teo¬ria nu i a priit deloc.
— Poate ai să mi spui că nici Ivan Vasilievici nu se poate numi actor?
— Ba nu, asta nu. Când a intrat în pielea lui Bahtin să mi arate cum s a omorât acela, îți jur că am rămas înmărmurit: avea ochi de mort. A căzut pe canapea și am avut în față un om înjunghiat. Dacă poți să tragi o concluzie dintr o scenă atât de scurtă, or, eu cred că se poate, la fel cum izbutești să recunoști un mare cântăreț după o singură frază muzicală pe care ți o cântă, să știi că omul acesta e un maestru desăvâr șit al scenei. Numai că n am înțeles deloc ce a vrut să mi spună despre conținutul piesei.
— Numai vorbe înțelepte!
— Dar pumnalul?!
— Uite ce este: dumneata nici nu ți ai deschis bine caietul, că el a și început să te asculte. Da, da. A și început să facă tot felul de socoteli: cum să distribuie rolurile, cum să i împace pe ctitori, ce trebuie să facă pentru ca ei să ți poată juca piesa fără ca aceasta să i prejudicieze cu ceva... Iar dumneata îi dădeai zor cu împușcăturile. Eu lucrez la teatru de zece ani și mi s a spus că unicul foc de armă care a răsunat aici pe scenă a fost tras în anul o mie nouă sute unu, dar și acela a avut niște urmări foarte neplăcute. În piesa lui... cum Dumnezeu îl cheamă... e un autor cunos¬cut... În sfârșit, n are importanță... deci, în piesa ace¬luia, doi dintre eroi, mai nervoși, se ceartă între ei pentru o moștenire. Se tot ceartă așa, până ce unul din ei scoate pistolul și trage în celălalt, fără ca totuși să l nimerească... Cât timp au ținut repetițiile obiș¬nuite, asistentul imita împușcătura bătând din pal¬me. La repetiția generală însă a tras în culise un foc adevărat. Și ce să vezi? Nastasia Ivanovna a leșinat pe loc – n auzise niciodată așa ceva – iar pe Lud¬mila Silvestrovna au apucat o istericalele. De atunci, nu s a mai tras în teatru nici un foc de armă. Piesa a suferit o modificare, eroul n a mai tras cu pistolul, ci de fiecare dată venea să l amenințe pe celălalt cu o stropitoare, strigând "te omor, mizerabile!" și dând din picioare, iar piesa – după părerea lui Ivan Vasi¬lievici – n a avut din această pricină decât de câștigat. Autorul s a supărat foc pe teatru, timp de trei ani n a mai discutat cu nici unul dintre directori, to¬tuși Ivan Vasilievici nu și a schimbat hotărârea...
Pe măsură ce noaptea aceea amețitoare se apropia de sfârșit, avântul meu se potolea și el cu încetul și nu mai ripostam furios, ca până atunci, la cele ce mi spu¬nea Bombardov, ci începusem să i pun din ce în ce mai multe întrebări. Gura îmi luase foc de la icrele de Manciuria și de la somonul sărat și el, peste măsură, astfel că ne potoleam mereu setea cu ceai. Prin odaie plutea un fum gros ca laptele, pe ferăstruica deschisă venea o boare de aer înghețat, fără să risipească fu¬mul, ci doar înfrigurându ne.
— Spune mi, lămurește mă, îi vorbeam lui Bombardov cu o voce stinsă, dacă n au ce face cu piesa mea, de ce nu mi dau voie s o duc altundeva, la un alt teatru? La ce le mai trebuie? La ce?
— Să știi că mi placi! Cum adică la ce le trebuie? Crezi că teatrului nostru i ar conveni să joace altcine¬va o piesă nouă, ba încă una care, după câte se vede, ar putea să aibă succes? Ca ce chilipir? Doar ai sem¬nat cu mâna dumitale contractul care prevede că n ai voie s o prezinți unui alt teatru.
Îndată îmi săltă cu învăpăieri verzui, prin fața ochilor, șiragul alineatelor: "autorul nu are dreptul", țopăi cu neîndemânare expresia: "având în vedere" și se perindară siluetele viclene ale paragrafelor. Mi am amintit de cabinetul îmbrăcat în piele și mi se păru că simt o adiere de parfum.
— Blestemat fie în vecii vecilor! am hârâit cu ciudă.
— Cine?
— Blestemat fie! Gavril Stepanovici!
— E un șoim! exclamă Bombardov și ochii înroșiți de nesomn îi scânteiară.
— Și când te gândești că pare atât de blajin! Aduce vorba numai despre suflet!...
— Eroare, aiureală, moft, lipsă de perspicacitate! exclamă Bombardov. Ochii i se încinseseră, i se încin¬sese și țigara, vărsa fum pe nări. E o acvilă, un con¬dor. Stă sus pe o stâncă și vede la patruzeci de kilometri în jur. Când se ivește în zare câte un punct negru, mișcător, își ia zborul în fâlfâit de aripi, apoi deodată se prăvale ca un bolovan! Un țipăt slab, un horcăit... și iată l că se avântă din nou spre cer cu prada în gheare!
— Ești poet, lua te ar naiba!
— Iar dumneata, făcu Bombardov cu un surâs gingaș, ești un om răutăcios! Of, Serghei Leontievici, presimt că o să mai ai necazuri...
Cuvintele lui mă iritară. Nu m am crezut nicioda¬tă un om răutăcios, dar tot atunci mi am amintit cele ce mi spusese Likospastov despre rânjetul meu de lup...
— Prin urmare, am rostit căscând, piesa mea n o să meargă? Prin urmare totul e pierdut?
Bombardov mă privi lung, pe urmă rosti cu o ne¬așteptată căldură:
— Fii gata să înduri orice. Nu vreau să te mint. Piesa nu va merge. Poate, doar, o minune...
Dincolo de fereastră se întredeschidea pleoapa unei noi, mohorâte și jilave zile de toamnă. Dar, neluînd în seamă grețoasele resturi de mâncare de pe masă, nici mucurile de țigări strivite în farfurii, dus pesemne de iureșul unui ultim val pornit din tainice străfunduri sufletești, am rostit atunci un înflăcărat monolog despre magnificul bidiviu de aur.
Doream ca cel de lângă mine să poată vedea și el, aievea, scânteile mici care saltă peste crupa aurie a calului, întinderea pustie a scenei cu răcoarea și mi¬resmele ei, hohotele de râs care se rostogoleau prin marea sală învăluită în umbră... Dar nu acesta era lucrul cel mai de seamă. Spărgând în treacăt o farfu¬rioară de porțelan, am încercat cu toată stăruința să l conving pe Bombardov că mi a fost de ajuns să ză¬resc o dată bidiviul de aur, pentru ca în aceeași clipă să mi se dezvăluie marea taină a scenei în toate amănuntele ei. Că, prin urmare, încă de foarte multă vre¬me, poate încă din copilărie, poate încă dinainte de a mă fi născut, am visat la ea, chiar fără să mi dau sea¬ma prea bine că tânjesc după suava, neasemuita ei încântare. Și iată că mi am văzut visul împlinit!
— Sunt cel nou! strigam. Sunt cel nou! Sunt cel care a trebuit să vină și iată mă că am venit!
Îndată, niște roți grele porneau să mi se învârtească în creierul cuprins de fierbințeală și apărea de un¬deva Ludmila Silvestrovna, fluturându și batista.
— Ea nu este o artistă! horcăiam furios.
— Stai oleacă... Doar nu poți să...
— Te rog să nu mă contrazici, i am curmat vorba cu severitate, voi v ați obișnuit cu ea, iar ochiul meu e un ochi nou și pătrunzător. Eu o văd așa cum este...
— Totuși!...
— Și n o va ajuta nici un fel de te... teorie! Mai aveți acolo pe unul mărunțel și cârn, joacă rolul unui funcționăraș. Mâinile îi sunt albe, vocea hârâită, dar nu are nevoie de nici un fel de teorie. Și mai este unul, cu niște mănuși negre, joacă rolul unui ucigaș... nici ăsta n are nevoie de teorie!
— Îl chemă Argunin! Răzbi surd până la mine un glas prin perdelele de fum.
— Nu există nici un fel de teorii! am exclamat plin de trufie, ba chiar am scrâșnit din dinți și în clipa aceea, mi am zărit pe haină o pată de ulei cu o felioa¬ră de ceapă în mijloc. Buimăcit, am aruncat o privire în jurul meu! De noapte nici pomeneală. Bombardov stinsese lumina, iar prin umbra albăstrie obiectele din odaie se întrevăzură tot mai limpede, în întreaga lor hidoșenie.
Noaptea fusese devorată, noaptea pierise.



Capitolul 14
Misterioșii făcători de minuni

Uimitoare alcătuire are memoria omului! Uneori ți se pare că faptele de odinioară s au petrecut de foarte curând, dar în clipa când pornești să reconstitui evenimentele în înlănțuirea lor, în succesiunea lor firească, îți dai seama că nu e cu putință s o faci. Mul¬te din zalele lanțului au pierit cu totul. Câte o amintire ți se ivește în minte atât de limpede, încât parcă ai retrăi o aievea, dar altele se frâng, se fărâmițează și nu ți mai rămân în minte decât pulbere, fire de putre¬gai și o burniță jilavă. Căci ce i altceva amintirea decât putregai? Burnița? Burnița? Așadar, luna care a urmat nopții aceleia de beție a fost noiembrie. Ploaie înghe¬țată pe jumătate cu lapoviță. Despre Moscova ce să vă mai povestesc, sunt încredințat că o cunoașteți. Nici nu i nevoie să v o descriu. În noiembrie, străzile îi sunt tare urâte. Nu e mai plăcut nici prin birourile in¬stituțiilor. Dar asta încă n ar fi nimic. Mai rău e când nici acasă nu te simți bine. Spuneți mi și mie, vă rog, cu ce se pot curăța petele de pe haine? Am încercat ba cu una, ba cu alta, când într un fel, când în altul. Lucru curios: spre exemplu dai cu puțină benzină și rezultatul îl vezi cu ochii. Pata se face mai palidă, mereu mai palidă, până ce dispare complet. Și ești fe¬ricit, pentru că nimic nu te poate chinui mai mult de¬cât o pată pe îmbrăcăminte. E urât, neplăcut, te scoate din sărite. Pe urmă, agăți haina într un cui, iar a doua zi când te scoli, pata e din nou acolo, ba, pe dea¬supra, mai miroase și a benzină. Același lucru se întâmplă și după apa fierbinte, ceai sau colonie. Ei, drăcia dracului! Te înfurii, dai din colț în colț, dar n ai ce face. Nu, să știți că cel care și a pătat cândva haina e sortit să umble astfel, cu pata pe el, până ce va putrezi și va fi azvârlită la gunoi însăși haina cu pricina. Mie acum mi e totuna, dar celorlalți le urez să aibă cât mai puține pete.
Așadar, am tot curățat pata aceea, fără să ajung la vreun rezultat. În zilele următoare îmi aduc aminte că mi s au rupt șireturile la pantofi, am început să tu¬șesc, mă duceam ca și până atunci la Curierul, mă chi¬nuia insomnia, umezeala din odaie, iar de citit citeam pe apucate și orice îmi cădea în mână. Tot atunci s a întâmplat să mă părăsească toți cei pe care îi cunoș¬team. Likospastov a plecat pe neașteptate în Caucaz, amicul meu căruia îi furasem pistolul a fost mutat la Leningrad, iar Bombardov s a îmbolnăvit de nefrită și a fost internat în spital. Din când în când mă du¬ceam să l vizitez. Bineînțeles, nu i ardea să discute despre teatru. Totodată, înțelegea și el că după întâmplarea cu Zăpada neagră nu mai era cazul să redeschi¬dem această temă. Cât despre boala care îl adusese acolo, puteam discuta în voie pentru că aici se întreză¬rea totuși o rezolvare a situației. De aceea am sporovoit mai mult despre nefrită, ba chiar ne am adus aminte și de Cly, totuși n am prea fost în apele noastre.
De fapt, ori de câte ori îl vedeam pe Bombardov, îmi și aduceam aminte de teatru, dar de fiecare dată îmi impuneam să nu l întreb nimic. Îmi jurasem, de altfel, nici să nu mă mai gândesc la aceasta, deși, fi¬rește, era un jurământ prostesc. Nu ți poți impune să nu gândești. Poți doar să ți interzici a mai pune vreo întrebare în legătură cu teatrul. Și acest lucru mi l am interzis cu desăvârșire.
Teatrul dispăruse parcă de pe fața pământului. Nu mi a mai parvenit de acolo nici o veste. De oameni, repet, m am depărtat din nou. Umblam pe la antica¬riate și, vârându mă în câte un ungher mai întunecos, stăteam să răsfoiesc reviste pline de praf. Îmi amin¬tesc că într o zi am văzut o poză încântătoare... un arc de triumf...
Între timp, n a mai plouat și, cu totul pe neaștep¬tate, s a lăsat gerul. Geamurile din mansarda mea s au acoperit cu flori de gheață. Șezând în dreptul lor, suflând peste un bănuț și lipindu l de geamul înghe¬țat, mi am dat seama într o zi că nu poți îndura ca piesele pe care le scrii să nu ți fie jucate.
Totuși, în câte o seară, pornea să izvorască de sub dușumea, de la vecinul de jos, melodia unui vals, mereu aceeași (cineva încerca s o învețe), și făcea să reînvie pozele din cutioara mea fermecată, acum însă mai stranii ca altădată și ivindu se la răstimpuri mai rare. Astfel, de pildă, mi se părea că la etajul de jos se găsește spelunca unor fumători de opiu, ba chiar mi se închega în minte și o acțiune pe care am numit o cu multă dezinvoltură "actul trei". Vedeam straturi de fum vinețiu, o femeie cu chip asimetric, un ins în frac, otrăvit de clăbucii înăbușitori ai fumului, și un altul, cu chipul galben ca lămâia și cu niște ochi oblici, furișându i se pe la spate, în mână cu un cuțit sclipi¬tor, ca briciul. O izbitură surdă, o baltă de sânge. Nă¬luciri!... Prostii! Și apoi v aș întreba: unde să duci o piesă cu actul trei de soiul acestuia?
De fapt, nici nu mi puneam pe hârtie nălucirile. Și atunci, firește, se naște întrebarea – în primul rând în mintea mea – de ce un om care s a îngropat într o mansardă, care a suferit o mare înfrângere și care, pe deasupra, mai e și ipohondru (n aveți grijă, asta o știu și eu prea bine) n a făcut totuși o nouă în¬cercare de a și curma zilele?
Vă mărturisesc fără ocol: cea dintâi dintre expe¬riențe mi a provocat un fel de silă pentru asemenea acte de violență. Asta în ceea ce mă privește personal. Motivul adevărat, desigur, e altul. Totul trebuie făcut la timpul său. Dar să nu mai discutăm pe aceas¬tă temă.
În ceea ce privește lumea exterioară, nu puteam, bineînțeles, s o evit cu desăvârșire. Continuam să păs¬trez legătura cu ea mai ales prin aceea că, primind până acum de la Gavril Stepanovici când cincizeci, când o sută de ruble, mă abonasem la trei reviste de teatru, precum și la Vecerniaia Moskva.
Revistele îmi soseau aproape cu regularitate. Cercetând rubricile cu titlul "Noutăți teatrale", întâlneam când și când numele celor pe care îi cunoscusem.
Astfel, la data de cincisprezece decembrie am citit:
"Cunoscutul scriitor Izmail Alexandrovici Bondarevski își definitivează piesa Șișurile din Montmartre, cu subiect din viața emigranților. După cum am aflat, piesa va fi oferită Teatrului Vechi."
Desfăcând ziarul la data de șaptesprezece, am citit o altă informație:

"Cunoscutul scriitor E. Agapionov lucrează cu asi¬duitate la comedia Cumnatul, pe care i a comandat o Teatrul «Cohorta Amicilor»."

La douăzeci și două a fost inserat anunțul urmă¬tor:

"Într o convorbire avută cu unul din redactorii noștri, dramaturgul Klinker i a comunicat că se pre¬gătește să ofere noua sa piesă Teatrului Independent. Albert Albertovici a adăugat că piesa lui reprezintă o amplă frescă a luptelor din războiul civil, care au avut loc lângă Kasimovo. Piesa poartă titlul convențional de Asaltul."

Mai departe, știrile veniră grindină: la douăzeci și unu, la douăzeci și patru, la douăzeci și șase. În pagi¬na a treia a nu mai știu cărui ziar, am dat de figura ne¬clară a unui tânăr morocănos, cu fruntea aplecată, pregă¬tit parcă să împungă. Mai jos știrea. Este vorba de Prok I.S. Scrie o dramă. Definitivează actul al treilea.

Jvenko Onisim. Anbakomov. Patru, cinci acte.

În ziua de doi ianuarie m am simțit jignit.
O altă știre:

"La Teatrul Independent, consultantul M. Panin a organizat o consfătuire la care a participat un grup de dramaturgi. Tema consfătuirii: «O piesă contem¬porană pentru Teatrul Independent»."

Articolul respectiv era intitulat "E timpul!" Se vor¬bea în el, cu părere de rău și pe un ton de mustrare că Teatrul Independent este singurul care n a pre¬zentat nici o piesă care să reflecte epoca noastră. "Și totuși", se spunea în articol, "în special Teatrul Inde¬pendent este acela care ar putea dezvălui în modul cel mai corespunzător sensurile piesei unui drama¬turg contemporan, în cazul când această dezvăluire ar face o asemenea maeștri ca Ivan Vasilievici și Aris tarh Platonovici."
Urma o serie de mustrări pe deplin meritate și la adresa dramaturgilor care n au izbutit să creeze o operă demnă de Teatrul Independent.
Pe vremea aceea, căpătasem obiceiul să vorbesc de unul singur.
— Stați, fraților, mormăiam, încruntându mă su¬părat, cum adică n a scris nimeni nici o piesă? Dar podul? Dar armonica? Petele de sânge pe omătul bă¬tătorit?
Afară șuiera viscolul, iar în rafalele lui părea că deslușesc și astăzi umbra acelui pod blestemat și gla¬sul armonicii și trosnetul sec al armelor.
Ceaiul mi se răcea în pahar, din pagina ziarului mă privea un chip cu favoriți. Mai jos era publicată telegrama adresată consfătuirii de către Aristarh Platonovici:
"Cu trupul la Calcutta, sufletește cu voi."
— Ia te uită ce viață i acolo, fierbe ca ntr un stăvi¬lar, șopteam căscând, iar eu parcă aș fi îngropat de viu.
Noaptea trece încet, va trece și ziua de mâine, vor pieri toate câte le voi avea de trăit, și nu mi va rămâne decât marea mea nereușită.
Șchiopătând, mă târam spre canapea, îmi frecam genunchiul bolnav, îmi dădeam jos haina, mă înfio¬ram de frig, îmi întorceam deșteptătorul.
Trecură astfel multe nopți și mi le amintesc foarte bine, dar nu știu cum pe toate laolaltă, pentru că, dor¬mind, înghețam de frig. Zilele însă parcă mi le ar fi șters cineva din minte cu buretele. Nu mi amintesc de nici una.
Așa se scurse timpul până spre sfârșitul lui ianua¬rie și iată că atunci, în noaptea de douăzeci spre două¬zeci și unu, am visat un vis pe care mi l amintesc și astăzi în toată limpezimea lui.
O sală imensă într un palat, prin care se făcea că trec agale. În candelabre de aur fumegă luminări gre¬le, pântecoase, galbene ca mierea. Mă văd purtând niș¬te veșminte stranii, cu pantaloni subțiri, strânși pe pi¬cior. Mă aflu nu în zilele noastre, ci într un trecut îndepărtat, poate în secolul al cincisprezecelea. Pă¬șesc încet peste pardoseala de marmură, iar la brâu mi se leagănă un pumnal. Toată frumusețea visului nu pornea de la ceea ce eram de fapt, pesemne un cârmuitor al ținutului, ci tocmai de la acel pumnal care inspira o vădită teamă curtenilor aflați ici colo prin sală. Nici măcar aburii vinului nu mi ar fi adus amețeala pe care mi o aduse pumnalul acela și, zâmbind, ba nu, râzând prin vis, pășeam fără zgomot în¬spre ușile înalte.
Visul a fost atât de fermecător, încât, trezindu mă, am mai râs o vreme.
Tocmai atunci îmi bătu cineva în ușă. M am ridi¬cat, și, învelit cu plapuma, am pornit, târșindu mi pa¬pucii scâlciați. Îndată, mâna vecinei mele se strecură pe ușa întredeschisă și mi întinse un plic. Într un colț scânteiau aurii literele "TI."
Am rupt plicul; îl am și acum în față (și l voi lua cu mine când voi pleca departe!). În plic se afla o foaie de hârtie, cu aceleași litere de aur, gotice, sub care, în¬tr un colț, cu scrisul mare, apăsat, al lui Foma Strij, îmi erau adresate următoarele rânduri:

Dragă Serghei Leontievici!
Vino neîntârziat la teatru! Mâine la orele 19 dau drumul la repetiții cu Zăpada neagră.
Al D tale, F. Strij.

M am lăsat pe canapea cu gura strâmbă a zâmbet, recitind năuc biletul, și gândindu mă la pumnal; pe urmă, privindu mi genunchii goi, îmi răsări în minte tam nesam Ludmila Silvestrovna.
În clipa aceea, cineva bătu la ușă vesel și cu putere.
— Da, am strigat.
În odaie intră Bombardov. Palid, cu chipul de ceară, parcă și mai înalt după boala prin care trecuse. Rosti cu o voce schimbată din aceeași pricină:
— Ai și aflat? Tocmai pentru asta am venit la dum¬neata.
Și atunci, ridicându mă înaintea lui în toată goli¬ciunea și mizeria și târând după mine plapuma cea veche, l am sărutat, scăpând pe dușumea foaia de hârtie.
— Cum de a fost cu putință? l am întrebat, aplecându mă să ridic scrisoarea.
— Nici eu nu pot pricepe, îmi răspunse oaspetele meu cel drag. N o va pricepe nimeni și nici măcar n o va afla vreodată. După mine, aici e mâna lui Panin și a lui Strij. Dar ce anume au făcut pentru asta nu se poate ști, pentru că e mai presus de înțelegerea noastră. Într un cuvânt, e un miracol.




PARTEA A DOUA




Capitolul 15

De la un capăt la altul al parterului, peste dușu¬mea, pierind apoi cine știe pe unde, se așternuse tru¬pul subțire, de șarpe, al unui cablu electric, învelit într o husă prăfuită. Cablul alimenta un bec mititel de pe o măsuță așezată în culoarul din mijloc al par¬terului. Becul avea putere să lumineze doar o foaie de hârtie de pe masă și o călimară. Pe fila albă era de¬senată o mutră cu nasul cârn, în dreptul căreia se afla o coajă de portocală și o scrumieră plină vârf cu mucuri de țigară. Carafa cu apă arunca un licăr palid: era în afara cercului luminos proiectat pe măsuță.
Peste întregul parter stăruia un semiântuneric atât de dens, încât, nimerind aici după lumina de afară, oamenii orbecăiau, ținându se de spătarele fotoliilor, până ce ochii li se obișnuiau din nou cu umbra.
Cortina fusese ridicată și peste întreaga scenă se abătea de sus lumina slabă a unei sofite exterioare. Pe scenă se înălța un arlechin întors cu spatele spre sală. Pe placajul gălbui sta scris: "Lupii și oile – 2" Se mai afla un fotoliu, un birou și două taburete. În fo¬toliu ședea un muncitor îmbrăcat cu o haină obișnuită peste o rubașcă de stambă, iar pe unul din taburete, un tânâr, purtând și el haine civile, dar încins cu o cen¬tură de care sta agățată o sabie cu un dragon al ordi¬nului "Sf. Gheorghe".
În sală domnea o căldură înăbușitoare, căci era în plină lună mai.
Era un antract al repetiției din ziua aceea și toți ac¬torii se duseseră la bufet să ia o gustare. Eu însă ră¬măsesem în sală. Întâmplările din ultimele luni lăsa¬seră urme. Mă simțeam istovit, de parcă m ar fi bătut cineva și mereu îmi venea să mă așez pe câte un scaun și să stau așa multă vreme, nemișcat. Acelei stări îi luau adeseori locul stranii accese de energie când aș fi tot umblat, aș fi vorbit întruna, aș fi dat sfaturi, m aș fi angajat în fel de fel de discuții. Acum însă șe¬deam cuprins de cea dintâi dintre stările cu pricina. Pe sub abajur unduiau straturi de fum, abajurul le absorbea, pe urmă fumul urca vertical, pierzându se în umbră.
Gândurile mi se roteau în jurul unui singur lucru, și anume piesa mea. Din ziua în care Foma Strij îmi trimisese scrisoarea de pomină, viața mi se schimbase cu desăvârșire. Parcă se născuse în mine un alt om. Până și biata mea odaie părea să arate altfel, deși nu se schimbase cu nimic; până și lumea din jur parcă luase o altă înfățișare. El, omul acela, căpătase deoda¬tă drept de existență, iar viața pe care o ducea în ini¬ma Moscovei căpătase un sens și chiar însemnătate.
Gândurile însă îmi rămâneau legate de piesă. Mă copleșise cu totul până și în vis, căci o visam necon¬tenit, ba pusă în scenă de mai multă vreme în decoruri de basm, ba scoasă cu totul de pe afiș, când huiduită, când bucurându se de un nemaivăzut succes. Îmi aduc aminte că în al doilea din aceste cazuri visam că era jucată pe o scenă oblică, pe care actorii se cățărau ca niște zidari, agitând felinare și cântând tot felul de cântece. Autorul, nu se știe de ce, se afla și el acolo, umblând de a lungul stinghiilor șubrede tot atât de nepăsător ca o muscă pe un perete, iar jos, la picioa¬rele lui, se legănau pomi înfloriți, căci piesa era juca¬tă într o livadă plină de un public entuziast.
În primul dintre cazuri, visam de cele mai multe ori următoarea variantă: autorul, ducându se la repe¬tiția generală, uita să și pună pantalonii. La început, pornind pe stradă, era foarte rușinat și spera că va putea să se strecoare neobservat, ba chiar își pregătea dinainte o scuză pentru cei ce l ar fi putut opri din drum: cică ar fi ieșit adineauri din baie, iar pantalonii i s ar afla undeva în culise. Mergând însă mai depar¬te, situația devenea tot mai penibilă, bietul autor se oprea pe trotuar, căuta din ochi un vânzător de ziare, nu l afla nicăieri, pe urmă îi venea în minte să cum¬pere un palton, constata că nu are bani și se ascundea în dosul unei uși, pentru ca în cele din urmă să și dea seama că a întârziat la repetiție.
— Vanea! răsuna, abia auzindu se, un glas de pe scenă. Dă o pe cea galbenă!
În loja aflată lângă portalul scenei se aprindea o lumină, o rază ca o pâlnie se strecura oblic, iar pe scenă se aprindea atunci o pată rotundă, galbenă, și pornea să lunece ușor, smulgând din umbră când un fotoliu cu căptușeala roasă și cu poleiala căzută de pe brațe, când pe un recuziter ciufulit, cu un candelabru de lemn în mâini.
Cu cât pauza se apropia de sfârșit, cu atât mai multă mișcare căpăta scena, până atunci aproape pustie. De¬corurile înălțate până sub tavan, spânzurând de acolo în nesfârșite șiruri paralele, păreau deodată să prindă viață. Câte unul luneca în sus, dând brusc la iveală un pâlc de becuri orbitoare. Altul, dimpotrivă, supunându se unei voințe necunoscute, prindea să coboare, dar, ajuns la jumătatea scenei, zbura și el spre înălțimi, pierind din vedere. În culise creșteau umbre întune¬cate. Raza cea galbenă părăsea scena și se înfigea în¬tr una din loji. Cineva bătea cu ciocanul. Din umbră apărea un ins în haine civile, dar cu pinteni la călcâie, și traversa scena. Altcineva, aplecat, striga cu mâna dusă pâlnie la gură:
— Gnobin! Dă i drumul!
Atunci, totul de pe scenă pornea să se miște aproa¬pe fără zgomot, ducându se din ce în ce mai repede spre una din culisele laterale. Iată l pe recuziter pur¬tat de acea forță misterioasă, cu candelabrul lui cu tot. Iată, lunecând în urma lui, masa de scris și fotoliul. Cineva sări pe placa turnantă în contra sensului, fugi câțiva pași, încercând să se mențină pe loc, apoi fu dus și el spre culisa din spatele său. Răsuna un zumzăit tot mai puternic, iar din partea opusă se arăta, luând locul mobilierului de până atunci, o construcție stra¬nie, complicată, alcătuită din stinghii, scări și platfor¬me de lemn galben, negeluit. "Vine podul", gândeam, încercând o neobișnuită emoție ori de câte ori se ivea din culise.
— Gnobin! Stop! răsuna pe scenă. Gnobin, dă l mai înapoi!
Podul se oprea. Din spatele decorurilor, se aprin¬deau atunci reflectoare pântecoase, zvârlind lumină în ochii osteniți ai celor din sală, după care piereau din nou și de sus prindea să coboare lent un decor în tușeuri grosolane, tăind scena de a curmezișul. "E ghereta paznicului...", îmi trecea prin minte. Mă în¬curcam în geometria scenei, mă foiam nervos în foto¬liu și încercam să mi dau seama cum vor arăta toate acestea, când, în locul matahalei diforme, alcătuite din tot felul de obiecte demontabile, folosite în alte spectacole, va fi construit în sfârșit un pod adevărat. În culise clipeau din nou ochii rotunzi ai reflectoarelor, iar de jos izvora, potopind întreaga scenă, un val de lumină caldă, vie. "Au aprins rampa!..."
Tot atunci, îmi mijeam ochii prin întuneric zărind silueta care se apropia cu pași hotărâți de masa regi¬zorului.
"Vine Romanus, iar o să iasă cu scandal..." gân¬deam, încercând să mi feresc ochii cu palma de lumi¬na becului.
Și într adevăr, câteva clipe mai târziu, peste umă¬rul meu se apleca un barbișon ascuțit și ochii agitați ai lui Romanus, dirijorul, avârleau câte un licăr scurt. La butoniera hainei purta o insignă jubiliară cu două mici litere aurii: "TI."
— Se non è vero, è ben trovato, ba poate și mai și! în¬cepea, ca de obicei, Romanus, rostogolind niște ochi de lup hămesit. Căuta din priviri o victimă și, negă¬sind o, se așeza lângă mine.
— Ce zici de asta? Îm? mă întreba, mijindu și ochii.
"Iar mă provoacă ăsta, să fiu al naibii de nu mă provoacă...", gândeam, cuprins de fiori.
— Nu, serios, fii bun și spune mi, ce părere ai? continua Romanus, privindu mă țintă în ochi, aș vrea să știu și eu. Cu atât mai mult cu cât ești scriitor și nu poți trece cu vederea porcăriile care se petrec în tea¬trul nostru.
"Ca să vezi cu cât meșteșug o aduce din condei, gândeam în continuare, atât de necăjit, încât simțeam cum mă mănâncă pielea.
— Să lovești cu trombonul în spate un concert maistru și mai ales o femeie! exclama cu patos Roma¬nus. Nu, domnule! Așa nu mai merge! Lucrez de treizeci și cinci de ani în teatru, dar așa ceva n am pomenit. Strij crede că muzicanții sunt niște porci pe care îi poți vârî într o cocină? Tare aș vrea să știu cum vede un scriitor o asemenea situație?
Nu mai puteam să mă eschivez.
— Dar ce s a întâmplat? întrebam.
Romanus tocmai asta aștepta. Cu o voce sonoră, încercând să fie auzit de muncitorii care, îndemnați de curiozitate, veneau tot mai mulți la rampă, înce¬pea să înșire cum că Strij i ar fi vârât pe cei de la or¬chestră într o fundătură a scenei, unde ei nu au nici o posibilitate să cânte, și aceasta din următoarele motive: în primul rând e înghesuială, în al doilea rând e întuneric, în al treilea rând în sală nu se aude nimic, și în al patrulea rând el n are pe ce să se urce, astfel că orchestra nu l vede.
— Ce i drept, există oameni, îi dădea înainte cu gura Romanus, care se pricep la muzică așa cum se pricepe ursul...
"Să te ia dracu'!" gândeam.
— ...la prins pește!
Eforturile lui Romanus erau încununate de suc¬ces. Din ghereta maistrului de lumini se auzeau râsete înfundate și ieșea la iveală un cap vesel.
— Or, asemenea persoane n ar trebui să se ocupe de regie, ci mai degrabă să vândă cvas lângă cimitirul Novodevicie!... nu se lăsa Romanus.
Râsetele se repetau.
Aflam după aceea că ticăloșiile admise de Strij au și avut consecințe. Prin întuneric, un trombonist a lo¬vit o din greșeală cu trombonul în spate pe concert maistra Anna Anufrievna Denjina, în așa hal, încât... abia după radioscopie vom ști ce i de făcut.
Romanus venea să adauge că locul cel mai indicat ca să i rupi cuiva coastele nu i nicidecum un teatru. În cel mai rău caz poți s o faci la cârciumă, unde, în treacăt fie zis, anumite persoane obișnuiesc să și desăvârșească educația artistică.
Chipul zâmbăreț al electricianului se ivea din ochiul gheretei. Gura i se strâmba de râs.
Romanus însă e convins că lucrurile nu se vor sfârși aici. El a și învățat o pe Anna Anufrievna ce să facă. Trăim, slavă Domnului, în Statul sovietic, preci¬za el, și nu e cazul să li se rupă coastele unor mem¬bri ai sindicatului. A învățat o pe Anna Anufrievna să facă plângere la comitetul de instituție.
— Ce i drept, îți citesc în ochi o anume îndoială, continua el sfredelindu mă cu privirea. Dumneata nu ești pe deplin convins că celebrul nostru președinte de comitet s ar pricepe la muzică tot atât de bine ca Rimski Korsakov sau ca Schubert.
"Afurisit mai ești, stimabile!" gândeam.
— Dă mi voie!... ziceam, încercând un ton grav.
— Nu, serios, să fim sinceri! exclama Romanus, strângându mă de braț. Dumneata ești scriitor. Prin urmare, înțelegi foarte bine că i prea puțin probabil ca Mitea Malokroșecinâi, fie el și de douăzeci de ori președinte, să poată deosebi oboiul de violoncel sau o fugă de Bach de foxtrotul "Aliluia".
Aici Romanus declara că numitul Mitea Malokro¬șecinâi mai are șansa, ca cel mai bun prieten al lui...
— ...și tovarăș de pahar!...
Tenorului care chicotea în gheretă pornea să i țină isonul și un bariton răgușit. Peste placajul gheretei se înălțau acum două capete radioase.
—... pe nume Anton Kaloșin, să l ajute să se descurce cât de cât în probleme de artă. De fapt, nici nu i o chestie prea complicată, ținând seama că înainte de a veni la teatru, Anton a făcut parte dintr o unitate de pompieri, unde a cântat la trompetă. Și apoi, de n ar fi Anton, Romanus nu pune mâna în foc că anumiți regi¬zori n ar încurca și ei ba chiar lesne de tot, uvertura la "Ruslan" cu cea mai banală "Veșnică pomenire"!
"Omul ăsta e periculos, gândeam, privindu l pe Ro¬manus, e de a dreptul periculos. Și n ai cum să lupți împotriva lui!"
Dacă n ar fi Kaloșin la mijloc, fără îndoială că cei de la teatrul nostru ar fi în stare să i pună pe instru¬mentiști să cânte chiar spânzurați cu capul în jos de reflectoare, mai ales că Ivan Vasilievici nici nu se arată pe la teatru. Cu toate acestea, teatrul va fi obligat să i plătească Armei Anufrievna despăgubiri pentru coastele ei fărâmate. Romanus a sfătuit o să se ducă la sindicat și să afle cum privesc cei de acolo aseme¬nea întâmplări, despre care se poate spune pe drept cuvânt:
— Se non è vero, è ben trovato, ba chiar și mai și! Din spate se auziră niște pași înăbușiți, de bună
seamă aveam să scap din încurcătură.
În dreptul mesei se oprise Andrei Andreevici. An¬drei Andreevici era prim asistent de regie la teatru și, în această calitate, se ocupa acum de piesa Zăpada neagră.
Blond, plinuț, îndesat, cu niște ochi vioi care vă¬deau o bogată experiență de viață, Andrei Andre¬evici, în vârstă de patruzeci de ani, poate chiar neîmpliniți, își știa bine meseria. Și meseria lui nu era deloc ușoară.
Eram în mai, și Andrei Andreevici nu mai purta costumul său obișnuit de culoare închisă și ghete gal¬bene, ci o cămașă albastră de satin și niște pantofi din pânză gălbuie. Veni în dreptul mesei, cu veșnica lui mapă la subsuoară.
Văpăile din ochii lui Romanus se întețiră. Nici n a¬pucă bine Andrei Andreevici să și pună mapa sub conul de lumină al lămpiței, că scandalul izbucni.
Se iscă de la o frază a lui Romanus:
— Protestez categoric împotriva terorizării instru¬mentiștilor și cer a se consemna într un proces ver¬bal toate faptele comise, fără nici o excepție!
— Cine i terorizează? întrebă Andrei Andreevici pe un ton oficial, mișeându și ușor sprinceana.
— Dacă am început să jucăm piese care aduc mai mult a opere... Începu Romanus, dar tăcu brusc, realizând că și autorul e de față. Apoi continuă, schimonosindu și obrazul într un zâmbet care îmi era adresat mie: ceea ce este foarte bine! Căci autorul nostru înțe¬lege toată importanța muzicii la un teatru de dramă!... Atunci... Eu cer cu insistență ca orchestrei să i se gă¬sească un loc unde să poată cânta așa cum se cuvine.
— Orchestrei i s a făcut loc în culise, spuse Andrei Andreevici, deschizându și mapa cu un aer foarte preocupat.
— În culise? N ar fi mai bine în cușca suflerului? Poate la magazie?
— Dumneata ai spus că orchestra nu poate să cânte în fosă.
— În fosă? țipă Romanus. O spun și astăzi. Îți aduc la cunoștință că n o poate face nici la bufet!
— Îți aduc la cunoștință că și eu știu acest adevăr, spuse Andrei Andreevici și îi zvâcni și cealaltă sprin¬ceană.
— Dumneata o știi, făcu Romanus și, convingându se că Strij încă nu venise, continuă: pentru că ești un vechi lucrător al acestui teatru și te pricepi în artă, ceea ce nu se poate spune despre unii regizori...
— Și totuși eu te rog să te adresezi regizorului. Dânsul a verificat acustica și...
— Ca să poți verifica acustica, trebuie să ai un aparat cu care să ți verifici mai întâi propriile tale urechi. Dar dacă te ai născut afon...
— Refuz să continuu discuția pe acest ton, spuse Andrei Andreevici și își închise mapa.
— Care ton? Ce ton? făcu mirat Romanus. Îl rog pe autorul aici de față să spună și dânsul cât de indig¬nat a fost văzând în ce hal sunt schilodiți muzicanții noștri!!
— Stai, domnule..., am început, zărind privirea uimită a lui Andrei Andreevici.
— Ba nu stau deloc! țipă Romanus către Andrei Andreevici. Dacă asistentul de regie, care trebuie să cunoască scena ca pe propriile sale buzunare...
— Te rog să nu mă înveți cum trebuie să cunosc scena, spuse Andrei Andreevici și rupse fără să vrea șnurul de la mapă.
— Din păcate, e necesar! E absolut necesar! hârâi Romanus, rânjind cu răutate.
— Am să consemnez în procesul verbal tot ce mi ai spus.
— N ai decât. Chiar îmi faci un mare serviciu!
— Te rog să mă lași în pace! Dumneata îmi dezor¬ganizezi repetiția!
— Iar eu te rog să notezi și fraza asta în proce¬sul verbal! țipă Romanus.
— Te rog, nu țipa!
— Ba, te rog eu să nu țipi!
— Te rog, nu țipa! izbucni Andrei Andreevici, și ochii îi sclipiră. Îndată urlă cât îl ținu gura: Mașiniș tii! Ce faceți acolo? și se repezi pe scenă.
Prin culoarul din stal veni cu pași grăbiți Strij, iar în urma lui se desenară siluetele întunecate ale acto¬rilor.
Îmi amintesc și începutul scandalului cu Strij.
Romanus merse grăbit în întâmpinarea acestuia, îl luă de braț și vorbi cam așa:
— Foma, știu foarte bine că prețuiești muzica, și că nu s a întâmplat din vina ta, totuși, pe viitor, te rog foarte mult să iei toate măsurile ca asistentul dumi¬tale să nu și mai bată joc de muzicanți!
— Mașiniștii! striga, urcat pe scenă, Andrei An¬dreevici. Unde i Bobâlev?
— Bobâlev stă la masă, veni de sus o voce înăbu¬șită.
Actorii făcură cerc în jurul lui Romanus și Strij.
Era cald, eram în mai. Oamenii aceia, ale căror chi¬puri păreau enigmatice în penumbră, își machiaseră până atunci de sute de ori chipurile, de sute de ori in¬traseră în pielea a zeci de personaje, se emoționaseră, se dăruiseră artei până la epuizare... Cu toții obosise¬ră cumplit către sfârșitul stagiunii, erau nervoși, fă¬ceau mofturi și se ironizau unii pe alții. Romanus le oferi astfel o imensă și foarte plăcută distracție.
Skavronski cel înalt, cu ochii albaștri, își freca mulțumit palmele și murmura:
— Așa, așa, așa... Zi i înainte! Pe Dumnezeul meu! Să le spui tot ce ai pe suflet, Oskar!
Toate acestea nu rămăseseră fără rezultat.
— Te rog să nu răcnești la mine! țipă deodată Strij, izbind din răsputeri cu manuscrisul în tăblia mesei.
— Tu ești cel care răcnește! schelălăi Romanus.
— Așa este! Pe Dumnezeul meu! făcu plin de ve¬selie Skavronski, îndemnându l când pe Romanus: Așa e, Oskar! Coastele ne sunt mai scumpe decât aces¬te spectacole! când pe Strij: Oare actorii sunt mai pre¬jos decât muzicanții? Foma, să ții cont de problema asta!
— Ce aș mai bea niște cvas, în loc să stau la repe¬tiție... spuse, căscând, Elaghin. Nu se mai isprăvește odată scandalul?
Scandalul mai continuă o vreme, țipetele răsuna¬ră nepotolit din cerul așternut în jurul lămpii, iar fu¬mul se înălța întruna spre tavan.
Dar zarva care se iscase nu mă mai interesa. Ștergându mă pe frunte de nădușeală, venisem în drep¬tul rampei, iar acum stăm s o privesc pe Aurora Gaucier, pictor scenograf, care, umblând pe marginea scenei turnante cu o riglă gradată în mâini, o așeza întruna pe dușumeaua scenei. Chipul îi era calm, poate un pic trist, gura strâmbă. Părul bălai ba i se aprindea, de parcă îi dădea foc cineva, atunci când ea se apleca peste marginea rampei, ba i se stingea din nou și se făcea ca scrumul. Iar eu mă gândeam că tot ce se petrece acum, tot ce se prelungește atât de chinuitor, totul va avea odată și odată un sfârșit...
Între timp, scandalul contenise.
— Haideți, băieți! Haideți! îi chema Strij. Ne pier¬dem vremea degeaba!
Patrikeev, Vladâcinski, Skavronski porniseră să se plimbe agale de a lungul rampei, printre recuziteri. Romanus se urcă și el pe scenă. Apariția lui nu trecu neobservată. Veni la Vladâcinski și l întrebă îngrijorat dacă nu cumva i se pare că Patrikeev exagerează cu bufoneriile lui, ceea ce ar putea face ca publicul să iz¬bucnească în râs tocmai la importanta replică a lui Vladâcinski: "Unde vreți să mă duc? Sunt singur, sunt bolnav!..."
Vladâcinski se făcu galben ca ceara, iar peste câteva clipe actorii, lucrătorii și recuziterii, adunați în fața rampei, stăteau să asculte cu toții cum se ceartă între ei cei doi vechi rivali Vladâcinski și Patrikeev. Cel dintâi, un ins de statură atletică, palid din fire, iar acum și mai palid din pricina mâniei, își încleștase pumnii și, căutând ca vocea sa puternică să pară cât mai amenințătoare, spunea, fără să se uite la Patrikeev:
— Trebuie să rezolv o dată și problema asta! Ar fi cazul să ne dea de gândit clovnii care, folosind tot fe¬lul de gaguri răsuflate, ne fac teatrul de râs!...
Comicul Patrikeev, care pe scenă interpreta roluri de tineri caraghioși, iar în viața de toate zilele era un omuleț îndesat, foarte iute și descurcăreț, încercă să și alcătuiască o expresie de dispreț și în același timp de adâncă mânie, din care pricină în ochi i se citi tris¬tețe, iar pe chip o durere fizică, apoi îi răspunse cu un glăscior răgușit:
— Te rog să nu întreci măsura! Eu sunt actor al Tea¬trului Independent, și nu un vulgarizator ca dum¬neata.
Romanus rămăsese între culisă și ochii îi strălu¬ceau plini de satisfacție. Vocile celor doi fură acope¬rite de glasul lui Strij, care izbucnise dintre șirurile de fotolii:
— Isprăviți odată! Andrei Andreevici! Semnal de alarmă pentru Stroev! Unde a dispărut omul ăsta? Îmi dați peste cap planul de producție!
Andrei Andreevici apăsă cu un gest familiar bu¬toanele tabloului de comandă al asistentului, și un¬deva în depărtare, în străfundurile culiselor, la bufet și prin foaier, se auziră țârâind soneriile, în semn de alarmă.
Între timp, Stroev, care stătuse? până atunci să pă¬lăvrăgească la Toropețkaia, în etuvă, porni să coboa¬re în goană scările spre sala de spectacole, sărind câte trei trepte o dată. Evită să urce pe scenă dinspre par¬ter. Se strecură printr o poartă laterală, zăngănindu și pintenii prinși la ghetele sale de toate zilele și ajunse neobservat la postul de comandă, pe urmă la rampă, unde rămase locului, căutând cu multă iscusință să lase impresia că se află acolo de foarte multă vreme.
— Pe unde umblă Stroev? urla Strij. Sunați-l, sunați-l întruna! Încetați odată cu cearta!
— Îl sun! spuse Andrei Andreevici, dar tocmai atunci se întoarse și l zări pe Stroev chiar lângă el. N auzi, domnule, soneriile? i se adresă cu severitate și îndată zbârnâitul de pe culoare se stinse.
— Sunt pentru mine? făcu mirat Stroev. La ce mi trebuie mie? Stau aici de zece minute... ba nu, de un sfert de ceas... minimum... Mamma... mia... Își dre¬se glasul, tușind.
Andrei Andreevici își umplu pieptul cu aer, dar nu i spuse nimic, doar îl privi cu mult tâlc. Cât despre aerul inspirat, îl folosi ca să strige din răsputeri:
— Pe cei care nu joacă, îi rog să părăsească scena! Începem repetiția!
Totul se potoli, recuzitierii plecară, iar actorii se duseră la locurile lor. În culise, Romanus îl felicita în șoaptă pe Patrikeev pentru observațiile adresate cu mult curaj și onestitate lui Vladâcinski, pe care cine¬va trebuia odată și odată să l pună la punct.



Capitolul 16
O căsătorie reușită

În luna iunie fu și mai cald decât în mai.
Am reținut aceasta, deși restul întâmplărilor mi s au șters într un chip de a dreptul uimitor din me¬morie. N am reținut decât niște frânturi fără importan¬ță. Îmi amintesc, astfel, de trăsura lui Drâkin, aflată din nou în fața teatrului, îl văd pe însuși Drâkin, în caftanul lui albastru, cocoțat sus, pe capră, precum și chipurile mirate ale șoferilor, ocolind cu grijă trăsuri¬ca aceea hodorogită.
Îmi amintesc, apoi, o sală mare, cu o sumedenie de scaune dispuse în neorânduială și mai mulți actori așezați pe ele la întâmplare. Tot acolo, la o masă aco¬perită cu postav gros, stăteau trei persoane: Ivan Vasilievici, Foma Strij și cu mine.
În perioada aceea, am avut prilejul să l cunosc mai îndeaproape pe Ivan Vasilievici și mi o amintesc ca pe o perioadă de maximă încordare. Aceasta de¬oarece îmi îndreptasem pe atunci toate eforturile spre a i face lui Ivan Vasilievici o impresie dintre cele mai frumoase. Or, această dorință mi a cam dat de furcă.
La fiecare două zile, o rugam pe Dusia să mi calce costumul gri, plătindu i pentru asta câte zece ruble.
Am aflat, de asemenea, într un gang o mică du¬gheană cu pereți de carton și vânzătorul, un om gră¬suliu, purtând la mână două inele cu diamante, îmi vându douăzeci de gulere tari, astfel că îmi puneam zilnic câte un guler nou. Pe lângă aceasta, mai cumpă¬rasem, nu în gang, ci la un magazin universal de stat, șase cămăși: patru albe, una în dungi liliachii și una în pătrățele albastre. Precum și opt cravate de culori diferite. De la un cetățean care ședea fără șapcă, indi¬ferent de anotimp, la un colț de stradă din centrul orașului, lângă o stinghie de care spânzurau șireturi de ghete, am cumpărat două borcănele cu cremă galbenă și mi curățăm în fiecare dimineață pantofii, împrumutând în acest scop de la Dusia o perie și lus¬truindu i apoi cu poala unui halat vechi.
Aceste cheltuieli uriașe, peste puterile mele, m au obligat să scriu în decurs de numai două nopți o po¬vestire intitulată "Puricele", cu care, apoi, în orele libere, am început să cutreier redacțiile revistelor săptămânale, spre a o plasa. Am luat o de la Curierul navigației, unde povestea a plăcut, dar publicarea ei mi a fost refuzată din motivul pe deplin justificat că n avea nici o contingență cu navigația fluvială. Ar fi prea lungă și plictisitoare povestea peregrinărilor mele pe la diferite alte redacții, precum și felul în care de fiece dată povestirea îmi era respinsă. Am re¬ținut doar un amănunt: că pretutindeni eram întâmpinat cu o anumită ostilitate. Îmi amintesc mai ales de un individ gras, cu pince nez, care nu numai că mi a respins cu multă hotărâre opera, dar mi a făcut și un soi de morală:
— În povestirea dumitale se simte echivocul, îmi spuse grasul, și mi am dat seama că mă privește cu silă.
Aici trebuie să mă justific. Grasul se înșela. Poves¬tirea nu avea nici un fel de echivoc, dar e cazul să mărturisesc (acum o pot face) că era din cale afară de plictisitoare, fără nici o noimă, și nu demonstra decât că autorul era incapabil să scrie povestiri. Că pentru asta îi lipsea harul.
Și totuși s a petrecut o minune. Umblând cu po¬vestirea în buzunar vreme de două săptămâni, ducând o în Varvarka, în Vozdvijenka, în Cistâie Prudî, în bulevardul Strastnoi, ba chiar, îmi amintesc, și în Plușciha, am izbutit pe neașteptate s o plasez în uli¬cioara Zlatoustinski, pe lângă Miasnaia, dacă nu mă înșel, tocmai la etajul patru, unui om cu un neg mare și negru pe unul din obraji.
Încasând suma cuvenită și lichidându mi astfel ma¬rele deficit bugetar, am revenit la teatrul fără de care nu mai puteam trăi, așa cum un morfinoman nu poa¬te trăi fără morfină.
Se cuvine să mărturisesc însă, cu o strângere de inimă, că toate aceste strădanii ale mele au dat greș, ba chiar, spre marea mea nefericire, au avut un efect contrar celui scontat. Anume, pe zi ce trecea, îmi dă¬deam seama că Ivan Vasilievici mă apreciază din ce în ce mai puțin.
Ar fi naiv să se creadă că mi pusesem toate spe¬ranțele în pantofii cei galbeni care scânteiau în razele soarelui de primăvară. O, nu! Aici se afla o combina¬ție foarte subtilă și complicată, din care făcea parte, spre exemplu, o metodă constând în rostirea unor cuvântări cu o voce scăzută, profundă și plină de simțire. Unei asemenea voci i se adăuga și o privire deschisă, limpede, cinstită, în plus cu o umbră de zâmbet (deloc lingușitor, ci, dimpotrivă, pornit din inimă). Eram pieptănat fără cusur, bărbierit în așa fel încât dacă mi treceam dosul palmei peste obraz nu simțeam nici o înțepătură, în afară de aceasta făceam aprecieri laco¬nice, inteligente, care aveau darul să uimească prin adânca pătrundere a problemelor respective. Și to¬tuși, nu ajungeam la nici un rezultat. Un timp, când dădea ochii cu mine, Ivan Vasilievici îmi zâmbea cu multă bunăvoință, după aceea a început să mi zâmbească mai rar, pentru ca, în cele din urmă, să nu mi mai zâmbească deloc.
Atunci am început să fac repetiții noaptea. Mă așezam pe scaun, îmi puneam în față o oglinjoară și mă pomeneam vorbind cu convingere:
— Ivan Vasilievici! Să vă spun despre ce este vor¬ba; după părerea mea, pumnalul nu poate fi utilizat, pentru că...
Și totul mergea strună. Pe buze îmi flutura un zâmbet pătruns de respect și modestie, ochii, privind din oglindă, dădeau dovadă de sinceritate și inteli¬gență, cărarea îmi despărțea ca un fir alb părul ne¬gru. Toate acestea nu puteau să nu conducă la efectul scontat. Și totuși treburile mergeau din ce în ce mai rău. Nu mai aveam vlagă în mine, slăbisem, ba nici de aspectul vestimentar nu mă mai îngrijeam ca până atunci. Îmi îngăduiam să mi pun de două ori la rând unul și același guler la cămașă.
Într o noapte, m am hotărât să fac o verificare. Mi am rostit monologul fără a mă uita în oglindă și numai la sfârșit, strâmbându mi hoțește ochii, am arun¬cat într acolo o privire și am simțit că mi piere graiul.
Din oglindă mă privea un chip cu zbârcituri pe frunte, cu dinții rânjiți și cu niște ochi în care nu se putea citi numai îngrijorare, dar și un gând perfid. Mi am pus mâinile în cap, dându mi seama că oglinda mă înșelase, pe urmă, pătruns de ciudă, am azvârlit o pe dușumea. Din ramă sări afară un ciob în trei col¬țuri. E semn rău, zice lumea, când ți se sparge oglin¬da. Oare ce ar fi avut de spus despre un nebun care și o sparge cu bună știință?
Ești un prost, un prost! am urlat, și, fiind cam pel¬tic de felul meu, mi se păru că aud croncănind în tă¬cerea nopții o cioară. Care va să zică, totul a mers bine atâta timp cât m am privit în oglindă! A fost însă de ajuns s o dau la o parte ca orice posibilitate de au¬tocontrol să dispară, chipul să mi fie stăpânit pe de¬plin de gândurile care îmi vin în minte și... ah, naiba să mă ia!
Dacă aceste însemnări vor ajunge cândva în mâinile unui cititor, sunt convins că i vor produce o impre¬sie din cele mai dezagreabile. Cititorul va crede că are de a face cu un om viclean și ipocrit, care, urmă¬rind cine știe ce scopuri meschine, încearcă să se pună bine cu Ivan Vasilievici.
Nu vă grăbiți a mă condamna. Vă voi spune înda¬tă care îmi era scopul.
Ivan Vasilievici încerca stăruitor, cu multă încăpățânare, să elimine din piesa mea scena în care se îm¬pușcă Bahtin (Behteev), luna își revarsă razele înghe¬țate, iar în depărtate cântă o armonică. Or, eu îmi dădeam seama că în acest caz piesa va înceta să mai existe. Ea însă trebuia să viețuiască, pentru că prin ea spuneam adevărul. Ceea ce auzisem despre firea lui Ivan Vasilievici mi a fost de ajuns. De fapt, nici n am avut nevoie de asemenea caracterizări. L am studiat și l am înțeles pe Ivan Vasilievici din prima zi în care ne am cunoscut și, încă de atunci, mi am dat seama că orice împotrivire față de el este cu totul și cu totul zadarnică. Nu mi rămăsese decât o singură soluție: să izbutesc ca, încetul cu încetul, să i spun până la sfâr șit tot ce aveam de spus. Trebuia, prin urmare, să vadă în mine o persoană agreabilă, cu care se poate sta de vorbă. Tocmai de aceea inventasem povestea cu oglinda. Voiam să salvez focul de pistol, voiam ca lumea să audă sinistrul glas al armonicii sus, în capul podului, unde peste albul zăpezii se lățea încet, în bătaia lunii, o baltă de sânge. Voiam ca toți să vadă zăpada cea neagră. Altceva nu mai voiam nimic.
Cioara croncăni din nou:
— Prostule! Tu nu înțelegi tocmai esențialul!
Oare cum poți să i placi unui om, de vreme ce el nu ți este pe plac? Ce ți închipui? Că poți înșela pe cineva? Tu să nu l ai la inimă iar pe el să l faci să te simpatizeze? Nu vei reuși niciodată, oricât te vei strâmba în fața oglinzii.
Într adevăr, Ivan Vasilievici nu mi era deloc agre¬abil. Nu mi plăcea nici Nastasia Ivanovna, mătușa dumnealui, nu mi plăcea deloc nici Ludmila Silvestrovna. Or, lucrul acesta se simte!
Trăsura lui Drâkin dădea de veste că Ivan Vasilie¬vici se afla la teatru, la repetițiile cu Zăpada neagră.
În fiecare zi, la amiază, Pakin intra în trap vioi, zâmbind, în sala de spectacole, cu o pereche de galoși în mână. În urma lui venea Avgusta Avdeevna, ducând un pled cadrilat, iar în urma ei Ludmila Silvestrovna, cu un caiet de însemnări și cu nelipsita ei batista dantelată.
Intrând și el în sală, Ivan Vasilievici își punea galo¬șii. Se așeza la masa regizorului, Avgusta Avdeevna îi punea pledul pe umeri și atunci, pe scenă, repetiția putea începe.
Ludmila Silvestrovna se așeza în apropiere, pe o margine de fotoliu, nota câte ceva în caiet și scotea din când în când mici strigăte de admirație.
Cred că a sosit timpul să mă explic. Motivul anti¬patiei pe care o nutream pentru Ivan Vasilievici și pe care încercam prostește să mi o ascund nu se referea nici la galoși, nici la pledul cadrilat și nici măcar la Ludmila Silvestrovna, ci numai și numai la faptul că Ivan Vasilievici, care a desfășurat vreme de cincizeci și cinci de ani o bogată activitate regizorală, inventa¬se o teorie, larg cunoscută și după părerea tuturor genială, despre felul în care un actor trebuie să și pregătească rolul pe care îl avea de jucat pe scenă.
Nu mă îndoiesc nici o clipă că teoria era, într ade¬văr, genială, dar mă exasperase aplicarea ei în practică.
Fac prinsoare cu oricine că dacă aș fi invitat un om din afara teatrului la una din repetiții, respecti¬vul ar fi fost uimit peste măsură.
Patrikeev avea în piesa mea rolul unui mic func¬ționar îndrăgostit de o femeie care nu i răspundea însă cu aceleași sentimente.
Rolul era amuzant, iar Patrikeev îl juca și el cu mult umor, și din zi în zi mai bine. Era atât de reușit, încât de la o vreme începu să mi se pară că nici nu mai este actorul Patrikeev, ci chiar funcționarul pe care mi l imaginasem. Că Patrikeev, adică, existase ca atare înaintea rolului, iar eu, printr un al șaselea simț, îl intuisem.
După ce trăsura lui Drâkin se opri în fața teatrului, iar Ivan Vasilievici fu înfofolit în pledul său cadrilat, repetiția începu tocmai cu rolul interpretat de Patri¬keev.
— Așadar, să începem, spuse Ivan Vasilievici. În stal se făcu liniște ca înainte de liturghie, și Patrikeev, cuprins de emoție (și o manifestă prin aceea că păru gata gata să izbucnească în plâns), repetă cu actrița scena în care îi făcea o fierbinte declarație de dragoste.
— Așa... făcu Ivan Vasilievici și ochii îi clipiră vioi prin lentilele lornionului, să știți că nu dau doi bani pe ceea ce ați făcut acolo.
Am rămas încremenit și am simțit un gol în sto¬mac. Nu mi puteam închipui cum ar fi putut cineva să joace scena aceea măcar o idee mai bine de cum o jucase Patrikeev. "Dacă va fi în stare să realizeze și acest lucru, m am gândit, privindu l cu respect pe Ivan Vasilievici, atunci voi spune și eu că este un om genial."
— Doi bani nu dau, repetă Ivan Vasilievici. Ce în¬seamnă asta? Sunt niște clenciuri răsuflate și totul e fals de la cap la coadă. Spune mi, ce sentiment are dumnealui față de această femeie?
— O iubește, Ivan Vasilievici! Moare după ea! urlă Foma Strij, care urmărise întreaga scenă.
— Bun, făcu Ivan Vasilievici, apoi din nou i se adresă lui Patrikeev. Dumneata știi oare ce înseamnă o dragoste înflăcărată?
Drept răspuns, Patrikeev hârâi câteva vorbe de sus, de pe scenă, dar nimeni nu izbuti să înțeleagă ce anume spusese.
— O dragoste înflăcărată, continuă Ivan Vasilie¬vici, se manifestă prin aceea că un bărbat este gata să facă orice pentru iubita lui. Și ordonă: Să se aducă o bicicletă!
Această dispoziție a lui Ivan Vasilievici îl încântă peste măsură pe Strij. Îndată l am auzit strigând cu înfrigurare:
— Hei, recuziter! O bicicletă!
Un recuziter aduse în scenă o bicicletă veche, cu ghidonul julit. Patrikeev o privi cu un aer plângăreț.
— Un om, îndrăgostit face totul pentru iubita lui, continuă cu glas răsunător Ivan Vasilievici, bea, mănâncă, umblă pe jos și cu bicicleta...
Înfiorat de plăcere și curiozitate, mi am aruncat o privire în caietul cu scoarțe de mușama al Ludmilei Silvestrovna și am văzut că notase cu un scris copi¬lăresc următoarele: "Un om îndrăgostit face orice pentru iubita lui..."
—...așadar, fii amabil să mergi și dumneata cu bi¬cicleta pentru fata pe care o iubești, spuse Ivan Vasilievici și luă dintr o cutiuță o bomboană de mentă.
Am rămas cu ochii țintă la scenă. Patrikeev se sui în șa, iar actrița care juca rolul iubitei se așeză într un fotoliu, și își lipi de pântece o uriașă poșetă lăcuită. Patrikeev apăsă pe pedale și o porni nesigur în jurul fotoliului cu un ochi la cușca suflerului, peste care se temea să nu cadă, cu celălalt la actrița dinaintea lui.
Prin sală se iscară râsete.
— Nu i bine deloc, observă Ivan Vasilievici, după ce Patrikeev se opri locului. De ce ai căscat ochii la recuziter? Pentru el mergeai cu bicicleta?
Patrikeev o porni din nou, de data aceasta strâmbându și amândoi ochii spre actrița din fotoliu, dar nu izbuti să întoarcă la timp și dispăru, cu bicicletă cu tot, în culise.
Dar fu adus îndărăt. Când apăru pe scenă, împingând de ghidon bicicleta, Ivan Vasilievici declară că nici această încercare n a fost pe placul lui, astfel că Patrikeev porni în cea de a treia cursă, cu capul sucit către partenera lui.
— Este îngrozitor! spuse Ivan Vasilievici. Mușchii îți sunt încordați, n ai pic de încredere în dumneata. Relaxează te, lasă ți mușchii în voia lor. Nici capul nu l ții cu naturalețe. Poziția lui e total neconvingă¬toare.
Patrikeev făcu un ocol, plecându și fruntea și pri¬vind pe sub sprâncene.
— E o cursă aiurea, dumneata mergi aiurea, nu ești deloc plin de iubita dumitale.
Și Patrikeev merse din nou. Una din curse o făcu punându și mâna în șold și privind o cuceritor, la un moment dat coti brusc și nimeri peste actriță. Cu roa¬ta murdară a bicicletei îi murdări fusta și femeia țipă înspăimântată. Un țipăt asemănător scoase și Ludmila Silvestrovna din sală. Interesându se dacă nu cum¬va actrița a fost lovită și necesită îngrijire medicală și aflând că nu se întâmplase nimic grav, Ivan Vasilievici îl trimise din nou pe Patrikeev să dea ocol scenei. Acesta mai făcu o serie de curse până ce, în sfârșit, Ivan Vasilievici îl întrebă dacă nu cumva a obosit. Pa¬trikeev răspunse că n a obosit, totuși Ivan Vasilievici spuse că îl vede obosit și astfel Patrikeev fu lăsat să coboare de pe bicicletă.
Îi luă locul un grup de "oaspeți". Am ieșit să fu¬mez o țigară la bufet, iar după ce am revenit în sală, am văzut că poșeta actriței cu pricina zace pe dușu¬mea, actrița însăși șezând cu mâinile vârâte sub ea, la fel ca și "oaspeții" săi, cei trei bărbați și o femeie care nu era altcineva decât Veșniakova, de care auzisem altcândva dintr o scrisoare sosită din India. Cu toții încercau să și spună replicile, așa cum se prevedea în piesă, dar nu izbuteau să meargă înainte, pentru că Ivan Vasilievici îi oprea la fiece pas pornind să le ex¬plice unde anume greșesc. Încurcătura în care se aflau iubita lui Patrikeev și oaspeții săi era sporită de fap¬tul că le venea mereu să și scoată mâinile de sub ei și să gesticuleze.
Intuind cât sunt de uimit, Strij îmi explică în șoap¬tă că actorii fuseseră puși cu bună știință de Ivan Va¬silievici în situația de față cu scopul de a se obișnui să dea mai multă expresivitate cuvintelor rostite, fără a se ajuta de gesturi.
Amețit de atâtea impresii noi, uimitoare, mă întor¬ceam spre casă, monologând cam astfel:
"Într adevăr, totul te uimește. Dar te uimește nu¬mai pentru că ești profan în acest domeniu. Fiecare artă își are legile, tainele, metodele sale proprii. Unui sălbatic, spre exemplu, i s ar părea ciudat și ridicol să vadă un om care își curăța dinții cu periuța, după ce și umple gura cu praf de cretă. Unui neinițiat i se pare ciudat că un medic, în loc să i facă bolnavului dintr o dată operația necesară, procedează într un fel deosebit de ciudat, luându i, spre exemplu, sânge la analiză și așa mai departe..."
Ardeam de nerăbdare să văd la repetiția de a doua zi continuarea scenei cu bicicleta, cu alte cuvinte să mi dau seama dacă Patrikeev va izbuti să facă o cursă cu bicicleta numai "pentru ea".
În ziua următoare, nimeni nu mai pomeni de bici¬cletă. Mi a fost dat să văd însă alte lucruri tot atât de ciudate. Același Patrikeev trebui să i oferi iubitei sale un buchet de flori. Povestea cu buchetul a început pe la amiază și a durat până la orele patru.
La repetiția despre care vorbesc avu de oferit bu¬chetul nu numai Patrikeev, ci și toți ceilalți actori: și Elaghin, care juca rolul generalului, și chiar Adalbert, care întruchipa un șef de bandă. Faptul mă uimi peste măsură. Foma însă mă potoli și de data aceas¬ta, spunându mi că Ivan Vasilievici procedează, ca de obicei, cu multă înțelepciune, căutând ca o mișcare scenică să fie învățată în același timp de cât mai mulți actori. Și, într adevăr, Ivan Vasilievici își însoți lecția cu relatări foarte interesante și instructive despre fe¬lul cum trebuie oferit unei doamne un buchet de flori, povestind în același timp cine și cum anume știa să ofere flori doamnelor. Am aflat atunci că cel mai bine știa s o facă tot Komarovski Bioncourt (Ludmila Silvestrovna exclamă, întrerupând repetiția: "Așa e, așa e, Ivan Vasilievici, parcă l văd și acum!"), precum și un bariton italian pe care Ivan Vasilievici îl cu¬noscuse la Milano în 1889.
De fapt, neavând prilejul să l cunosc pe bariton, pot afirma că cel mai frumos știa să ofere flori însuși Ivan Vasilievici. Captivat de propria sa istorisire, el se urcă pe scenă și arătă cam de vreo treisprezece ori la rând cum trebuie oferit acest dar fermecător. În ge¬neral, am început să mă conving tot mai mult că Ivan Vasilievici e un actor deosebit și într adevăr genial.
A doua zi am întârziat la repetiție, iar atunci când am ajuns în sală, i am văzut pe scenă, așezați pe scaune unul lângă celălalt, pe Elaghin, pe Olga Sergheevna (actrița care interpreta rolul eroinei), pe Veșniakova (musafira ei), pe Vladâcinski, pe Adalbert și pe alți câțiva necunoscuți, care, la comanda lui Ivan Vasilie¬vici: "unu, doi, trei", își scoteau din buzunar niște portvizite invizibile, porneau să numere niște bani invizibili și ei, pe urmă îi puneau la loc.
După ce studiul luă sfârșit (fusese inițiat datorită faptului că în tabloul respectiv Patrikeev avusese de numărat niște bani), începu un alt studiu. Andrei Andreevici chemă pe scenă o mulțime de oameni, care, așezându se pe scaune, începură să scrie cu niște con¬deie invizibile pe mese și coli invizibile tot atâtea scri¬sori, și după aceea să lipească plicurile (din nou pornind de la Patrikeev). Tot secretul consta în faptul că scrisoarea trebuia să fie un răvaș de amor.
Studiul acela fu marcat de o neînțelegere. Anume, încurajându i pe actorii care veneau în scenă și necu noscând prea bine personalul de serviciu – unii din¬tre lucrători fuseseră angajați recent la teatru – Ivan Vasilievici îndemnă să scrie imaginara scrisoare și pe un tânăr recuziter cu părul zburlit, care tot umbla pe lângă rampă:
— Dumneata ce faci acolo? îi strigă Ivan Vasilievici. Aștepți invitație specială?
Recuziterul se așază pe scaun și începu, împreună cu ceilalți, să scrie în aer și să și scuipe peste degete. După părerea mea n o făcea mai prost ca ceilalți, doar că zâmbea întruna, rușinat și se făcuse stacojiu la față.
Ivan Vasilievici observă aceasta și strigă din nou:
— Ce i cu inimosul acela de la margine? Cum îl cheamă? Poate că vrea să se angajeze la circ? Ești cam neserios, tinere!
— El e recuziter! E recuziter, Ivan Vasilievici! gemu Foma, și Ivan Vasilievici se potoli, iar tânărul fu lăsat în pace.
Astfel, zilele se scurseră pline de trudă neobosită. Am avut multe de văzut. Am asistat, spre exemplu, la o scenă când o mulțime de actori, în frunte cu Ludmila Silvestrovna (care, de fapt, nici nu juca în piesă), se repezeau întruna, țipând, spre niște ferestre imagi¬nare și priveau prin ele în zare.
Fapt e că în același tablou unde figurau și buche¬tul de flori, și scrisoarea, era o scenă în care eroina mea, zărind în depărtare flăcările unui incendiu, tre¬buia să alerge la fereastră.
Scena fu începutul unui amplu studiu de inter¬pretare. Studiul acela luă asemenea proporții, încât, ca să fiu sincer, mă făcu să am gânduri din cele mai negre.
Ivan Vasilievici, din teoria căruia făcea parte, printre altele, o descoperire constând în aceea că la repetiții textul piesei nu are nici o importanță, iar personajul respectiv trebuie creat pe baza propriului text al ac¬torului, porunci tuturor să se emoționeze fiecare în felul său la vederea incendiului.
Ca atare, toți cei care alergau la ferestre, strigau ceea ce fiecare credea de cuviință că trebuie să strige.
— Vai, Doamne Dumnezeule!! strigau cei mai mulți.
— Unde a luat foc? Ce se petrece? exclama Adalbert.
Auzeam glasuri de bărbați și de femei strigând:
— Salvați vă, care puteți! Apa, unde i apa? Arde casa lui Eliseev! (Asta ce mai era?) Ajutor! Salvați co¬piii! A sărit casa în aer! Chemați pompierii! Suntem pierduți!
Toată această hărmălaie o întrecea glasul strident al Ludmilei Silvestrovna, care emitea niște țipete de a dreptul absurde:
— O, Dumnezeul meu! O, Doamne atotputernic! Ce o să se întâmple cu toate cuferele mele?! Dar cu briliantele? Cu briliantele mele!!
Negru la față ca aerul în furtună, o priveam lung pe Ludmila Silvestrovna, care își frângea mâinile pe scenă, și mă gândeam că eroina piesei mele rostește doar atât: "Priviți... arde...", dar o spune magistral și că n am nici un chef să aștept până ce Ludmila Silves¬trovna, neavând nici în clin, nici în mânecă cu piesa, va învăța să se emoționeze în fața unui incendiu. Þi¬petele neomenești despre niște cufere care n aveau nici ele vreo legătură cu piesa mă încrâncenau într atâta, încât ajunsesem să capăt un tic nervos.
Către sfârșitul celei de a treia săptămâni, am în¬ceput să fiu cuprins de disperare. Din trei motive. În primul rând, am făcut un calcul aritmetic care a avut darul să mă îngrozească. De trei săptămâni, actorii n au stat să repete decât un singur tablou. Or, piesa avea în total șapte tablouri. Prin urmare, dacă am so¬coti numai câte trei săptămâni pentru un tablou...
— O, Doamne! șopteam acasă la mine, chinuit de insomnie și răsucindu mă întruna pe canapea. Trei ori șapte... douăzeci și una de săptămâni sau cinci... Într adevăr, cinci... ba, poate, chiar șase luni!! Când va mai fi reprezentată piesa mea?! Peste o săptămână, stagiunea ia sfârșit și repetițiile nu vor reîncepe decât în septembrie! Vai de mine! Septembrie, octombrie, noiembrie...
Noaptea se risipea grabnic, făcând loc zorilor. Gea¬mul era deschis, dar în odaie nu pătrundea nici o boare de vânt. Veneam la repetiții cu migrenă, galben și tras la față.
Al doilea motiv al deznădejdii mele era și mai grav. Acestui caiet pot să mi încredințez taina: înce¬pusem să am îndoieli în ce privește teoria lui Ivan Vasilievici. Da! Mi e groază s o mărturisesc, dar acesta este adevărul.
Începusem să am niște bănuieli sumbre încă pe la sfârșitul primei săptămâni. Către sfârșitul celei de a doua, înțelesesem prea bine că teoria cu pricina nu putea fi în nici un caz aplicată la piesa mea. Patrikeev nu numai că n a început să ofere cu mai multă ele¬ganță buchetul, să scrie scrisoarea, să facă declarații de dragoste, ci, dimpotrivă, a devenit încordat, țea¬păn, ba și a pierdut și tot hazul. Mai ales că a con¬tractat pe neașteptate un guturai.
Când, cuprins de tristețe, i am comunicat lui Bombardov ultima din aceste întâmplări, omul surise pe sub mustață și mi spuse:
— Nu i nimic, guturaiul îi va trece repede. Se și simte mai bine, iar astăzi, ba chiar și aseară, a jucat biliard la clubul nostru. Îndată ce veți isprăvi cu re¬petițiile la tabloul acesta, guturaiul îi va trece defini¬tiv. De fapt, guturai vor mai avea și alții. Și, în primul rând, Elaghin.
— Fir ar să fie! am exclamat, începând să înțeleg despre ce era vorba.
Profeția lui Bombardov se adeveri și de data aceas¬ta. A doua zi dispăru de la repetiție Elaghin, iar An¬drei Andreevici notă astfel în procesul verbal: "Învoit de la repetiție. Guturai." Același necaz îl ajtinse și pe Adalbert. O altă însemnare, identică, în procesul ver¬bal. Lui Adalbert îi urmă Veșniakova. Scrâșneam din dinți, punând la socoteală încă o lună pentru guturai, în sinea mea însă nu i condamnam nici pe Adalbert și nici pe Patrikeev. Căci, într adevăr, de ce trebuia să și piardă timpul o căpetenie de tâlhari asistând la un incendiu imaginar din tabloul al patrulea, când treburile ei tâlhărești și care o interesau nemijlocit erau legate numai de tablourile trei și cinci?
Așa fiind, în timp ce Patrikeev bea bere și jucă bi¬liard la club, Adalbert făcea repetiții cu Hoții de Schiller la un club din Krasnaia... Presnia. Instruia acolo o echipă de amatori.
Într adevăr, se vede că sistemul nu era bun de apli¬cat la piesa mea, ba pot să afirm că i și dăuna. Astfel, o ceartă între două personaje, petrecută în tabloul al patrulea, făcuse necesară următoarea replică:
— Am să te provoc la duel!
Nu o dată, în toiul nopții, eram gata să mi frâng mâinile pentru că scrisesem acea frază, fie ea de trei ori blestemată.
Nici n a fost bine rostită replica pe scenă, că l am și văzut pe Ivan Vasilievici înviorat fără veste. Ordo¬nă pe loc să fie aduse câteva florete. M am îngălbenit. Și am mai stat multă vreme după aceea să mă uit la Vladâcinski și Blagosvetlov, care porniseră să se due¬leze pe scenă, temându mă întruna ca nu cumva Vla¬dâcinski să i scoată lui Blagosvetlov ochii.
Între timp, Ivan Vasilievici s apucase să poves¬tească tuturor despre duelul care a avut loc odinioară între Komarovski Bioncourt și un fiu al primarului Moscovei.
Mai importantă însă decât întâmplarea cu fiul ace¬la blestemat al primarului fu propunerea lui Ivan Va silievici, care mă îndemnă tot mai stăruitor să introduc în piesă o scenă de duel cu spadele.
Am privit această propunere ca pe o glumă nesă¬rată și vă puteți închipui ce am simțit rând Strij cel viclean și ipocrit îmi ceru ca în timp de o săptămână să și scriu scena în cauză. Bineînțeles că am protestat vehement, dar Strij n a vrut să cedeze în raptul capu¬lui. M a făcut să mi pierd cu desăvârșire cumpătul o notiță din caietul lui de regie, care suna cam așa: "Aici va avea loc duelul."
Așa s a întâmplat că m am pus rău și cu Strij.
Continuam să mă zvârcolesc noaptea pe canapea, cuprins de amărăciune și mânie. Mă simțeam jignit din cale afară.
— Lui Ostrovski nu i ai fi pretins să vâre scene de duel în piesă, mormăiam furios, și nici pe Ludmila Silvestrovna n ai fi pus o să urle la repetiții despre cuferele ei cu diamante!
Și sentimentul de meschină invidie față de Os¬trovski îl tortura crunt pe dramaturg. Dar poate aces¬tea se refereau, ca să zic așa, la un caz particular, la piesa pe care o scrisesem. Era însă vorba sși de ches¬tiuni mai grave. Chinuit de dragostea mea pentru Teatrul Independent, prins de el ca un gândac pe un dop de plută într un insectar, continuam seară de seară să mă duc la spectacole.
(1936-l937)