agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-02 | |
Ultimele insule albe pregăteau lansarea unei noi ere. O epocă a veridicului, a transcendenței. Copacii uscați, schelete ale unei ierni devastatoare, îmbrățișau cerul cu mii de binecuvântări arboricole. Relicvele episodului aparent susurau printre frunzele supreaviețuitoare, oh, toamnă amară și dezgustătoare! Relicvele îmbrățișau pământul...
Un corp fragil, cu siguranță uman, pregătea grădina artificială în foișorul central. În mijloc - obiectul înălțării prin versete și tânguiri misterioase. Cercul strângea umbrele efervescenței laterale, îmbrățișând clădirile din jur. Atmosfera? Atmosfera se înconjura de briza unui început, atmosfera se îmbrățișa pe sine... Adunarea spectatorilor diurni era o operațiune mai dificilă. Înconjurarea foișorului cu elemente cvasi-relevante nu putea fi constituită decât de porțiunile scenei incipiente. Era dificil. Iar ziua cobora tot mai mult cu suava-i visare spre peisajul urbano-marginal... Singura ființă vie aranja piesele concertului, floarea din glastră și scaunul torturii infinite. Lumea în care reprezenta doar o picătură de carne mult prea fragilă o îndepărtase spre toropeala crematoriului interior. Durerea o măcina, îi spulbera limitele eficienței locale. Suferința îi îmbrățișa traseul inovator, însă ocupa locuri strâmte prin colțurile întunecate ale creierului epuizat. Durerea nu era reală. Însă epuizarea era mai mult decât prezentă... Netezi cutele rochiei roșii, vaporoase, așezându-se, prudent, pe scaunul veșniciei. Relaxare. Completare. Dar și prezențe non-umane, spectatorii unei drame sonore, unei armorii pre-operatorii. Se apropia extirparea fiecărui sunet chinuit, a petalelor unui summum atotvăzător, a lacunei primăvăratice. Evul revenise, iar artista mângâia suav primele note, primul sunet de testare. Instrumentul funcționa, era acordat cu armoniile universale. Dar lipsea un element crucial, o inspirație momentană: firescul realității. O realitate confecționată din hârtie creponată, sau poate din turtă dulce. Apoi se răzgândi, era prea târziu pentru regrete simplificate. Apăsă butonul, iar spectatorii non-umani se ridicară ca la un semn. Erau pregătiți pentru funcția lor primară, de a asculta și de a fi mângâiați de miile de acorduri inițiale, sutele de note mijlocii și de singura creație umană. Artista începu concertul de primăvară, o vijelie crescândă, un uragan nimicitor de acorduri, veleități muzicale și tremur intestin. Frunzele vibrau, cerul zâmbea, luminile pâlpâiau iar timpul se oprise de admirație și invidie. Iar sunetele eliberatoare spulberară manechinele de hârtie prin flăcări de lumină și culori programate. Focul cuprinse totul. Doar în centru, ca un demon furios, artista grăbea ritmul spre finalul apocaliptic, spre nimic, spre visul primăverii milenare...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate