2.
M-am trezit buimăcit cînd s-a auzit clopotul unei sonerii și Ankovitch s-a ridicat din fotoliu și s-a îndreptat spre ușa de la intrarea în bungalow. Am fugit repede la postul de observație și am deslușit silueta unui portorican sfrijit, în pantaloni de piele jerpelită, cu bandană neagră de mătase legată în jurul scăfîrliei și cu un bumb din oțel nichelat înfipt în nas. I-a întins eroului meu un pachețel învelit în țiplă care conținea o pudră albă suspectă, iar acesta i-a pus în palma întinsă o hîrtie cu mutra lui Ullysses S. Grant. Al naibii schiat, Ankovitch al meu trăgea pe nas “zăpadă” columbiană! Degeaba i-am urlat în toate cotloanele creierului “arunc-o, arunc-o în budă, ajungi dependent” că nu s-a sinichisit.
N-am pus geană pe geană. Toată noaptea m-au colindat holograme de groază, șerpi cu față de leu, pitici cu patru mîini și două capete, cîini cu picioare de damă în ciorapi de nylon și pantof cu toc și alte dihănii ieșite din interacțiunea jucăuș-diabolică a crackului cu neuronii, care au pus-o de un sabat negru, dănțuind în lumina focurilor bengale care explodau cu intermitență în sinapse. Am ațipit abia spre ziuă, cînd ultima bîzdîganie, un dragon chinezesc din burta căruia un Ipod liliachiu, cu barbă și tiară de rege asirian mormăia stihuri din Bukowski s-a topit în aburii meningelui încins.
Tîmpitul dormea dus ca un nesimțit, iar eu am început să mă perpelesc, frămîntat de gînduri negre privind viitorul. Dacă ajungea zarzavat, adio concediile în Belize, se ducea dracului și gratificația mea babană, odată cu speranța ca să devin vreodată editor-asociat în firmă , Ross Baranoff fiind destul de cinic ca să mă trimită la munca de jos printre ratații care se străduiau sisific să traducă mantre tibetane încrustate pe omoplat de cerb.
Trebuia să iau măsuri energice. În definitiv, “Editura” mă trimisese acolo ca să-i protezej investiția, nu ca să vizionez un horror de serie B , iar dacă nu acționam în timp util, riscam să mă înec fără speranță în gelatina creierului lui Ankovitch! Din păcate cei de la departament îmi puseseră într-o gentuță doar dispozitive sofisticate, memory-stickuri, piese electronice și microcipuri, iar echipamentul cerebro-neuronal al individului era la nivelul anilor 60’ , mi-ar fi prins bine o cheie franceză și o lampă cu acetilenă ca să mă descurc în hățișul angrenajelor desuete. Cu chiu cu vai, am luat-o spre hipotalamus ca să văd ce rotiță din emoțiile lui Ankovitch nu se învîrtea bine. Așa cum bănuiam, totul aici era în regim de avarie: fibre nervoase încolăcite și sugrumate care duceau spre nicăieri, tuburi strîmbate, resturi de masă cenușie și nuclei bazali paradiți. Nu prea aveam ce face, ar fi fost nevoie de un electrician calificat plus un neurolog care să facă ordine cu bisturiul. De ciudă am tras un șut în tuberculii amigdalieni și drogatul a tresărit violent, încetîndu-și sforăitul.
Din pîlnia holografică s-a ițit timid un puști pistruiat care dormea încolăcit, cu degetul mare în gură și o mănușă de baseball hărtănită între genunchi, lîngă un rough collie cu blana frumos pieptănată. Am strigat din toate puterile “ Lyonel, trezește-te, hopa-sus băiete, plecăm la meci!”
Collie a lătrat scurt, imperativ și încet-încet în scăfîrlie începură să pîlpîie becurile.
Pînă se se pună pe picioare, lui Ankovitch îi trebui însă o jumătate de oră nesfîrșită. Clătinîndu-se ca un palmier sub rafalele unui ciclon, se duse în baie și-și goli bășica. Bîjbîi în dulăpiorul de medicamente și înghiți trei aspirine, una după alta. Se mînji pe gingii cu pastă de dinți, dar scăpă periuța în scoica toaletei. Își făcu o cafea mare, dar își vărsă jumătate de ceașcă în poală și rămase proptit în scaun, apatic, cu neuronii pîlpîind anemic, în timp ce zeama cafenie îi îmbibă chiloții, opărindu-l. Începeam să-mi pierd răbdarea, pînă și-un paraplegic ar fi fost mai ușor de manevrat, iar cînd pevezenghiul scoase dintre coperțile unui album, punguța cu restul de “albă-ca-zăpada” și se pregăti să dea din nou drumul șeptetului de pitici să-i țopăie în creier, mi-a sărit țandăra. Am trecut, fără să stau prea mult pe gînduri, la manșă. I-am comandat să arunce porcăria aia de drog la gunoi și să bea o cană mare cu suc de portocale. După aceea l-am împins la duș, iar după ce a ieșit de sub jetul înghețat, dîrdîind ca un cîine picat într-o dimineață de decembrie în East River, l-am pus să înghită trei linguri de bicarbonat dizolvate în zeamă de lămîie, plus o dușcă zdravănă de ulei comestibil. În timp ce voma îndoit de durere deasupra wc-ului, îi urlam repetat în timpane “ ești cel mai tare, n-ai nevoie de porcării ca să ieși din impas!”
L-am trimis din nou pe canapea ca să-și tragă suflarea, iar eu mi-am făcut un plan amănunțit ca să-i țin mintea sub control. Nu era ușor, trebuia să mă organizez și să lucrez în schimburi, mai ales că erau destule zone din scoarță pe care nu i le explorasem încă, cum era de pildă mașinăria care îi înregistra gîndurile și care bănuiesc că arăta ca un soi de fax demodat.
După prînz, a înghițit cu greu o conservă cu supă de pui și o felie de pepene, Ankovitch se puse în sfîrșit dinaintea mesei de scris.
“ Ok, bobocel, mi-am spus satisfăcut, ți-ai curățat maidanul cortical de bălării, e vremea să produci ceva!”
Din păcate a rămas cu ochii holbați la foaia albă, cu pixul în aer fără să schițeze un gest. Apoi se ridică greoi și se duse la bar cotrobăind cu gesturi nesigure prin puzderia de butelci.
“ Nu, băiețică, am urlat cătrănit, n-o luăm de la capăt!”
Am început repede să-i aplic bușituri în aria locomotoare pînă a scăpat sticla de vodcă din mînă. S-a reașezat tremurînd la masă și a scris încet, cîte o literă pe minut, următoarele:
Lamă Laț Cianură Cartuș Salt în gol
M-au apucat toți dracii, tipul mă aducea la disperare și l-am pus să mototolească foaia și să o bage în gură. A mestecat docil și și-a înghițit intențiile sinucigașe, în timp ce lacrimi sărate îi picurau pe obraz. Neștiind ce să mai fac am început să fredonez fals, “ Gingle bell” și deși eram deabia în octombrie, s-a potolit ca prin farmec. Din pîlnia holografică a ieșit collieul pe care-l văzusem în timp ce dormea doborît de cocaină. Simpatica javră începu să latre, iar Ankovitch începu din nou să se smiorcăie. L-am lăsat să lăcrimeze liniștit, mai ales că se duse să caute un album plin de fotografii în care ciobănescul se lăfăia în diferite ipostaze: pe o pajiște cu un frisbydisc în bot, alergînd o minge mare, roșie, pe o plajă murdărită de alge, la volanul unei camionete Ford cu tabla decolorată și în nenumărate poziții cu Lyon-copil.
A continuat să răsfoiască pozele, iar eu m-am tolănit în hamacul comod dintre emisfere ca să trag un pui de somn. După treizeci de ore petrecute sub țeasta lui Ankovitch eram extenuat. Poate ar trebui să-i cer lui Baranoff, cînd scap de aici, un spor de salariu.

3.
Ankovitch și-a cumpărat un cîine. Un shi-tzu caraghios, înalt de două palme , un flocos leu chinezesc în miniatură, cu blana alb-neagră și maniere de călugăr shaolin. Aș fi preferat să-și ia un collie sau un gold –retrevier care să-l pună în mișcare fiindcă e cam apatic, dar e bine și așa. Mie nu-mi plac deloc cîinii, am o amintire traumatizantă cu un Schnauzer uriaș care mi-a făcu harcea-parcea nădragii, pe cînd săream un gard cu intenția de a recupera o minge de soccer șutată aiurea, dar faptul m-a bucurat fiindcă nu mai stă singur-cuc printre cărțile lui.
După ce l-a adus acasă și l-a răsfățat cu o conservă de ton, s-a așezat vesel la masa de scris. După două ore de trudă neîntreruptă, coșul de hîrtii se umpluse de ciorne și mîzgălituri indescifrabile a reușit să scrie ceva valabil. Am împins scaunul, s-a ridicat în picioare și a început să declame răspicat , cu pauze de efect la finalul fiecărei strofe:
“ Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumești, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereți și ciudate coridoare - din aur sunt și ele.

Și-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roșu, îndărătul a toate.

Și-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu șase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.

Sunt multe-ncăperi și toate de aur
Cu pereți lucrați adânc în email,
În metal forjat; și prin roșiatica piatră
Anume cizelată, năvălește lumina aurie.

Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează și sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereți statornici ai timpului.” *

Versurile mi s-au părut cunoscute, dar nu mi-am amintit unde le auzisem, iar Ankovitch părea atît de fericit, aidoma unui școlar recitînd musafirilor în fața bradului de Crăciun, încît nu m-a lăsat inima să-i strecor vreo bănuială în minte.
După ce a gătat mulțumit de prestația sa, l-a luat pe Jade, așa își botezase canida, în brațe și l-a giugiulit, întrebîndu-l:
“ Þi-a plăcut pui pufos, poezia lu’ tăticu?
Javra l-a privit cu neîncredere, ochișorii lui l-au ațintit pînă-n fundul pupilelor și a mîrîit fioros. M-am tras repejor din dreptul orbitei, speriat de faptul că potaia flocoasă m-ar fi putut zări dar s-a potolit și a început să-și fluture țanțoș coada franjurată.
După ce și-a alintat pet-ul, răsfățîndu-l cu două-trei trufe de ciocolată, a scos dintr-un șifonier o rochie diafană, a atîrnat-o pe un umeraș în baie și s-a hlizit îndelung în oglinda cu ramă rotundă. Habar n-aveam ce avea de gînd, dar speram să nu înceapă iar să se drogheze cu vreo porcărie ascunsă prin dulăpiorul de medicamente. Undeva în spatele meu tot talamasul începu să se zbînțuie umflat de hormoni și o amenințare tăcută pîndea în fiecare tulpiniță de axon. Dintr-o cutiuță plată, cu multe despărțituri, Ankovitch scoase o pensulă mititică și începu să-și feștelească pleoapele cu fard azuriu. Își mînji apoi buzele cu un ruj țipător, în nuanțe vișinii și se pudră din belșug cu pămătuful, pînă cînd porii mari ai pielii lui gălbejite dispărură sub tencuiala. Rozalie. Se strîmba și schimonosea în luciul oglinzii, admirîndu-și noul luck, apoi își trase pe cap o perucă mare cu cosițe blonde, își îndesă fesele într-o pereche de ciorapi de plasă neagră și probă rochia. Părea foarte încîntat de înfățișarea lui și după ce încălță și o pereche de botine din piele roșie de nabuc începu să se fîțîie prin casă, fericit cu potaia chinezească pe urme. Făcea bezele imaginare, își dădea ochii peste cap și graseia porcărioare în dialectul cajun, arătînd exact ca o tîrfă transexuală în ajun de Mardi Gras.
Am răsuflat ușurat, dacă asta îl făcea fericit, n-avea decît să se deghizeze și-n Pocahontas și să agațe coloniști prin parcări. Cine eram eu să-i judec apucăturile, atîta vreme cît nu-și tăia venele, era în regulă! E drept că pederaștii mi-au provocat întotdeauna o firească neliniște, fiindcă îmi aduc mereu înaintea ochilor scena în care mi-am surprins profesorul de gimnastică din timpul colegiului, dezmierdîndu-se în cabina de duș cu un puști efeminat.
După ce a obosit să se plimbe pe tocuri, Ankovitch, îmboldit de oareșce porniri vinovate se așeză pe canapea, picior peste picior, și începu să compună ceva într-un carnețel cu coperți de marochin. Scria repede, cu bucle largi, înflorate ale literelor, iar cînd isprăvi, îl luă pe Jade în poală și începu să-i citească cu voce suavă, leșinată, de pipiță:

“Les sanglots longs
Des violins
De l’ automne
Blessent mon coeurs
D’une languer monotone…”

Am sărit ca ars:
“ Alooo, am urlat din galeria frontală unde stăteam, bătînd cu pumnii în țeastă, ce faci nene?”
El însă ignoră semnalele care-i bubuiau în cap și continuă să se sclifosească:

“Tout suffocant
Et bleme, quand
Sonne l’heurre,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleurs “

Am intrat în panică, dacă se tîmpea plagiind în halul ăsta, era pierdut definitiv pentru societate, nu-i mai rămînea decît să dedice poezele javrelor de rasă, iar intenția mea de a-mi duce pînă la capăt misiunea avea toate șansele să eșueze lamnetabil. Parcă îl auzeam pe Ross Banaroff, bătîndu-mă pe umăr și rînjind:
“ Bătrîne, cum se mai simte musiu Verlaine…ce a mai scris? Își ia sedativele la timp? “
Probabil că toate gîndurile care-mi umblau prin minte, au intrat într-un mod in explicabil în rezonanță cu neuronii lui Ankovitch, fiindcă a sărit brusc în picioare, shu-tzi-ul se ascunse schelălăind jignit după canapea, călcă în picioare condicuța cu pastișe, își smulse țoalele de muiere și începu să plîngă din nou, ca o liceană părăsită de amic în seara balului de absolvire.
Da, trebuia să acționez cu fermitate fiindcă atîta sensibilitate risipită aiurea nu e bună la un bărbat, fie el și artist și mai ales era imperativ să-l împing să scrie măcar în stilul care-l consacrase.
Restul zilei și l-a petrecut în treburi banale. S-a apucat să ude glastrele cu leandri ofiliți de pe verandă, apoi îl scoase pe Jade să-și satisfacă necesitățile fiziologice pe gazonul din jurul bungalowului, iar după ce și-a pregătit cina, dezghețînd în cuptor o pungă de fusili carbonara pe care a împărțit-o cu potaia, se culcă liniștit în patul drapat în lenjerie de mătase și a adormit ca un prunc.
Credeam că sosise momentul propice să-mi continui cercetările prin cotloanele unsuroase ale circumvoluțiile, dar nu s-a întîmplat așa. Ankovitch începu să viseze abundant și colorat, iar din pîlnia holografică începu să se perinde o droaie de personaje tridimensionale, care mai de care mai zgomotoase și mai exotice . Vis e puțin spus, de fapt am asistat la o adevărată derulare cinematografică și dacă aș fi proiectat filmul ce-l născocea creierul lui pe un ecran, ar fi fost coadă la bilete și m-aș fi îmbogățit! Din păcate, cei de la departament nu-mi puseseră în bagaje o cameră video și m-am mulțumit să mă așez comod pe-o protuberanță a lobului parietal și să vizionez toată tărășenia după placul inimii.


*” Casa splendoarei”- de Ezra Pound (traducere de Ion Caraion)