- Prostul cel mai prost e prostul alterat de filozofie, a spus, cândva, Lucian Blaga.
Așa gândea amicul Nimeni, ca împăcat cu întreg universul, apoi, după un răstimp, povestește pe tonul său foarte serios...

... Deprimat, intră la „Intim”, bufetul cu cea mai mare densitate de populație pe metru pătrat, care probabil de-aici își trage și numele:
- Petrică, băiatule, ce mai faci?, se repede un individ aproape să-l strivească în brațele lungi, vânjoase.
Privește, nedumerit, la ipochimenul din fața sa, care, după toate aparențele, se bucura sincer de vedere.
- Cum, nu mă cunoști?, ai uitat când spărgeam cu praștia geamurile vecinilor?, când făceam tot felul de năzbâtii?
- Gicule, tu ești!, exclamă, și parcă vede înaintea ochilor geamuri țăndări, curți devastate. Te-ai schimbat, cât să nu te mai cunoască omul, atât te-ai schimbat.

Se privesc, un timp, mutește, triști ca niște vite melancolice.
- Necazuri?, întreabă Gicu, mișcându-și capul ca și când ar zice: „Se vede. Suferi!”

Petrec, apoi, un alt timp în tăcere, ochi în ochi, sprijiniți cu coatele pe măsuța înaltă și îngustă, pe care se mai înghesuiau și alte perechi de coate.
- Ia o fiolă, îndeamnă Gicu. Tămăduiește.

Abătut, Petrică aruncă pe măsuță o bancnotă. Ca prin ciur, vede cum o pereche de coate dispare de pe masă, apoi cum, după numai câteva minute, reapare:
- Remediu natural, băiatule, bioterapie, prună sută la sută, îndeamnă Gicu și toarnă licoarea alb-gălbuie în pahare. Trebuie băută dintr-o înghițitură, altfel n-are efect, glăsuiește el, competent, după care trece la demonstrație practică.
Petrică procedează întocmai și dă peste cap paharul de o sută de mililitri. Fața i se schimonosește ca-ntr-o criză acută de ulcer. Simte cum o căldură binefăcătoare îl învăluie și limba i se dezleagă:
- Sunt dezolat!
- Aoleu!, exclamă fostul coleg de joacă, de parcă cineva i-ar fi spus că, a doua zi, se demolează „Intimul”. Aoleu, băiatule, nu e bine, să știi! Nu e deloc bine. Mai ia, tămăduiește!

Se contemplă, iarăși, cu ochi triști, suferinzi, cu sufletele pregătite ca pentru a fuziona.
- Gicule, sunt dezolat!
- Aoleu, nu e bine! Sărmanul de
tine! Pe obrajii lui Gicu se preling lacrimi amare, compătimitoare. Nu mai e copilul smintit de altădată, se vede de la o poștă. S-a schimbat mult, în bine, băiat de ispravă cu suflet pentru semeni. Suferă suplimentar: odată pentru el și încă odată pentru coleg. Suferă îngrozitor... Plânge din inimă:
- Exteriorizează-te, băiatule! Varsă-ți focul!
Petrică se pornește, la rându-i, într-un plâns răvășitor:
- Sunt de-a dreptul dezolat!, se lamentează printre mugete.
- Nu e bine, nu e!, o ține Gicu întruna. Nu e bine, băiatule! Sărmanul de tine! Ho, ho, ho... Mai, o înghițitură...

Cei doi nefericiți beau și plâng, plâng și beau.
- Mă, Petrică, mă, nu mi-ai spus care ți-e necazul... Nu mi-ai spus.
- Cum nu ți-am spus, Gicule?
- Așa bine, nu mi-ai spus. Și e de rău băiatule, e de rău. Spovedește-te băiatule, spovedește-te. Altfel, zău că e de rău. Nu mi-ai spus și e de rău...
- Nici tu nu mi-ai spus care ți-e focul... Da’ eu tot îți zic. Mare necaz, Gicule! M-a părăsit soarta, mă... Da, da, soarta... M-a părăsit și sufăr enorm...
- Nevasta?
- Nu, mă, soarta. Adică destinul, filozofic vorbind.
- E rău, băiatule, rău.
- Am suferit mult și încă sufăr. O durere inexplicabilă, o durere fără margini, fără leac mi-a pătruns înăuntru, pe sub suflet. Se petrece ceva rău cu trupul meu.
- Îmi pare rău, sincer!
- O durere a ființei, a non-existentului, mai rea decât cea mai mare durere fizică...
- Să nu cumva să fie...
- Durere surdă și mută în celule, ca în fața morții inevitabile...
- Îmi pare tare rău. Cancer?
- Nu, mă, Gicule, mai grav: durere metafizică, filozofic vorbind. Boală grea, domnule! N-ai auzit?, suferință nevindecabilă, cu tensiune de idei! Se lasă cu neliniște, cutremurare...
- Trebuie să te ții tare, să primești boala pieptiș, fără să zici câr, fără să zici...hâc!...
- Ai dreptate, trebuie să luptăm și să ne obișnuim cu boala, cu durerea. Că fără durere, omul nu este întreg, fără suferință nu poate simți că trăiește, cu adevărat...Gata cu smiorcăiala, gata cu lamentarea!...

Se îmbrățișează ca niște bărbați ce sunt, apoi pornesc spre ieșirea din bufet, împleticindu-se.