O cameră goală. Un om cu mintea alergând prin trecut și prezent, agățându-se de vis și părăsind realitatea, stă cu capul plecat, privind podeaua. E rece în cameră, dar transpirația umedă îi aduce aminte de o boală și de firul de realitate de care se prinde. Ah, Doamne, ce amintiri! Ce pedepse! Își dorea să poată lăsa moștenirea unor gânduri și căi pe care le urmase. Își dorea să spună tuturor cât de frumoasă este viața și cât de greu este să o trăiești. Timpul se duela cu sănătatea lui, cu visele, cu gândurile. Știa că va pierde, pentru că nu e primul în lupta asta. Oameni mai mari au murit, și oameni mai mari au ajuns la concluzia lui despre viață. Încerca să recapituleze rece și plin de oboseala vieții. Câte elemente găsise că sunt importante în viață. Pleca de la animale, de la evoluția lor și asemănarea din comportament între ele și oameni și direcția de involuție a omului. Ajungea la evoluția fiecăruia dintre noi, la cunoașterea personală a lumii și concluziile puse pe axa timpului ca o evoluție a oamenilor ca specie. Trecea mai departe la filozofie și cultură, ca ocupație principală a animalului din noi care a descoperit gândirea, pentru a ne opri din discuția cu Eu-l interior care implicit ar duce la sensul nostru, același, în spre care ne îndreptăm.
Întunericul lumina puternic camera. Ochii se deschideau încet și citeau litere pe tavan. Cum ar fi să dorm, să mă adâncesc acum în vise normale și clarvăzătoare? Mă deranjează atât de mult lumina asta a întunericului, de parca am sulițe înfipte adânc în minte, trecându-mi prin ochi. Ce am rămas din ce eram? Pot să consider că lumea asta am explorat-o și știu ce îmi rezervă, dar parcă nu e încă timpul să plec. E un suflet care mă așteaptă și o să mă duc la el.
Am ajuns la zidul pe lângă care mă tot plimbam și care era Iubirea. Să fie și ea, Iubirea, un mod de a îmi ocupa timpul până la final, marele final?
Cu lumina puternică a întunericului în ochi, bătrânul nostru, pășește calm, singur, spre ușa sufletelor.