agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-11 | | Înscris în bibliotecă de NC CARTEA A DOUA 19 Margareta Vino cu mine, cititorule! Cine ți-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veșnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă! Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, și am să-ți arăt o asemenea dragoste! Da! Maestrul se înșela, cînd la spital, în ceasul acela tîrziu de după miezul nopții, îi spunea lui Ivan că ea l-a uitat. Era cu neputință. Nu, ea nu-l uitase. înainte de toate, să dezvăluim taina pe care maestrul nu voise s-o dezvăluie lui Ivan. Pe iubita lui o chema Margareta Nikolaevna. Tot ceea ce maestrul îi povestise despre ea săr¬manului poet era adevărul adevărat. I-a descris-o așa cum era: frumoasă și inteligentă. La aceasta trebuie să mai adău¬găm ceva: putem spune cu convingere că multe femei ar fi dat orice să facă schimb cu Margareta — adică, să-și schimbe viața cu a ei. Femeie la treizeci de ani, fără copii, Margareta era soția unui specialist de vază, care, pe deasupra, făcuse o descoperire de importanță națională. Era tînăr, frumos, bun, cinstit, și-și adora nevasta. Margareta Nikolaevna cu soțul ei ocupau etajul de sus al unei vile superbe, aflată pe o ulicioară din apropierea Arbatului, în mijlocul unei grădini. Un loc în-cîntător! Oricine se poate convinge de asta, dacă vrea să se ducă pînă acolo. Să-mi spună mie, și eu îi dau adresa, îi arăt drumul; vila mai e și astăzi acolo. Margareta Nikolaevna nu ducea lipsă de bani. Putea să-și cumpere orice-i făcea plăcere. Printre cunoscuții soțului erau și oameni foarte interesanți. Niciodată nu avusese de-a face cu un primus. Nu cunoștea ororile traiului într-un apartament 231 comun! în concluzie... era oare fericită? Nici o clipă! Din ziua cînd, la nouăsprezece ani, se măritase și se mutase în această vilă ea nu cunoscuse fericirea. O, zei! Ce-i lipsea acestei ființe? Ce-i trebuia acestei femei, în ai cărei ochi ardea totdeauna o mică flacără de neînțeles? Ce-i trebuia acestei vrăjitoare, cu uitătura puțin crucișă, care în acea zi de primăvară ieșise ți-nînd în mînă un buchet de mimoze? Nu știu, nu am aflat. Desigur, spunea adevărul, avea nevoie de el, de maestru, nu de vila aceea în stil gotic, nici de grădina ei, și nici de bani. Spunea adevărul, pe el îl iubea. Chiar și mie, povestitor obiectiv și un străin, mi se strînge inima la gîndul sentimentului pe care l-a încercat Margareta cînd a venit a doua zi în căsuța maestrului (din fericire, fără să fi vorbit cu bărbatul ei, care nu se întorsese la ora fixată) și a aflat că maestrul dispăruse. A făcut totul ca să afle ceva despre el, dar, bineînțeles, nu a aflat nimic. Și s-a întors la vila ei, urmîndu-și cursul vieții de pînă atunci. Dar de îndată ce zăpada murdară de pe trotuare și de pe străzi se luă, de îndată ce pe fereastră intră prima adiere a vîntului de primăvară, jilav și neliniștitor, Margareta Niko-laevna începu să tînjească și mai mult decît în timpul iernii. Plîngea deseori pe-ascuns, ceasuri în șir, amarnic. Nu știa pe cine iubește: un om viu sau unul mort? Și pe măsură ce zilele treceau pline de disperare, mai cu seamă cînd afară se lăsa bezna nopții, o chinuia tot mai des gîndul că dragostea ei o leagă de un mort. Trebuia să-l uite sau să moară. Nu putea să mai conti¬nue o viață ca aceasta! Nu, nu putea! Trebuia să-l uite cu orice preț, da, să-l uite! Dar el nu se lăsa uitat, asta era durerea ei! „Da, da, aceeași greșeală!" își spuse Margareta stînd lîngă sobă, cu ochii ațintiți la focul pe care-l aprinsese în amintirea acelui foc ce ardea atunci, cînd el, maestrul, scria despre Pilat. „Ah, pentru ce am plecat în noaptea aceea de la el? Pentru ce? A fost o nebunie! M-am întors a doua zi, după cum îi fă¬găduisem, dar a fost prea tîrziu. Da, m-am întors așa cum s-a întors și nefericitul Levi Matei — prea tîrziu!" Toate aceste cuvinte erau, fără îndoială, absurde, pentru că, ce s-ar fi schimbat în realitate dacă ea ar fi rămas în noap- 232 tea aceea la maestru? L-ar fi salvat? E ridicol!... am exclama noi, dar asta n-o vom face de față cu o femeie deznădăjduită. în ziua cînd se iscase toată zarva fără de noimă provocată de apariția magului negru la Moscova, în vinerea aceea în care unchiul lui Berlioz a fost izgonit înapoi la Kiev, cînd a fost arestat contabilul și s-au mai petrecut o mulțime de alte lucruri stupide și de neînțeles, Margareta s-a trezit pe la amia¬ză în dormitorul ei cu ferestre mari, orientate spre turnul vilei. Deșteptîndu-se din somn, Margareta nu izbucni în plîns, cum se întîmpla adeseori, pentru că se trezise cu o presimțire — cu presimțirea că în ziua aceea se va întîmpla, în sfîrșit, ceva. Această presimțire ea căută s-o păstreze în sufletul ei, să-i facă mai mult loc, de teamă ca nu cumva s-o părăsească. „Cred! șopti solemn Margareta. Cred că se va întîmpla ceva! Imposibil să nu se întîmple, fiindcă, mă întreb, pentru care păcate mi-a fost trimis chinul ăsta de o viață? Recunosc că am mințit, că am înșelat, că am dus o viață tăinuită, dar nu-i cu putință să fiu pedepsită pentru asta atît de crunt... Ceva se va întîmpla, negreșit, pentru că nimic nu poate să dureze o veșnicie. Și apoi, visul meu a fost prevestitor, vă jur că-i așa..." Astfel șoptea Margareta Nikolaevna, privind storurile pur¬purii în care se cuibărise lumina soarelui, în timp ce se îmbră¬ca cu gesturi nervoase și-și pieptăna în fața unei oglinzi tri¬ple părul cîrlioțant, tăiat scurt. Visul pe care-l avusese în noaptea aceea Margareta fusese într-adevăr neobișnuit. Trebuie spus că în timpul chinurilor ei sufletești din iarna ce trecuse, nu-l visase niciodată pe maes¬tru. Noaptea, el o lăsa în pace; numai ziua ea se chinuia cum¬plit, în noaptea asta însă îl visase. Se făcea că se află într-o regiune cu totul necunoscută, tris¬tă, posomorită sub cerul înnourat al unui început de primă¬vară. Sus — cerul acela cu nori mițoși, grăbiți, iar mai jos, dedesubtul norilor — un pîlc de ciori de cîmp zburînd mut. O punte mică și strîmbă, sub ea un rîuleț tulbure de primăvară. Copaci amărîți, aproape golași. Un plop tremurător, singu¬ratic, iar mai departe, printre copaci, la capătul unei grădini, o construcție mică din bîrne, o bucătărie, sau o baie de aburi, sau naiba mai știe ce! 233 Totul în jur era fără viață și atît de trist, încît parcă te tră¬gea să te spînzuri de plopul ăsta tremurător, lîngă podeț. în jur nici o pală de vînt, norii total nemișcați și nici un suflet de om. Da, iată un loc de iad pentru un om viu! Și iată, închipuiți-vă, ușa clădirii din bîrne se dă de perete și apare el. E destul de departe, dar Margareta îl vede deslu¬șit. Nu se poate dumiri cu ce este îmbrăcat, dar își dă seama că e în zdrențe. Are părul vîlvoi, e nebărbierit. Ochii lui bol¬navi sînt plini de neliniște. O cheamă, îi face semn cu mîna să se apropie. înecîndu-se în văzduhul fără viață ce o învăluie, Margareta fuge spre el pe terenul accidentat și se trezește. „Visul acesta poate să însemne una din două, își spunea Margareta Nikolaevna, sau a murit și m-a chemat, ceea ce ar însemna că a venit să mă ia și am să mor în curînd, iar asta ar fi foarte bine, căci atunci s-ar termina chinul meu, sau tră¬iește, și atunci visul poate să însemne că vrea să-mi aduc amin¬te de el! Vrea să spună că ne vom mai vedea... Da, ne vom revedea curînd de tot!" în aceeași stare de surescitare, Margareta se îmbrăcă, în-cercînd să se convingă că, în esență, totul se potrivește cum nu se poate mai bine și că asemenea clipe trebuie să știi să le prinzi și să profiți de ele. Bărbatul său plecase în delegație pentru trei zile. Timp de trei zile și trei nopți rămînea de capul ei; nimeni n-o putea împiedica să gîndească la ce voia, să vi¬seze la ce-i plăcea. Toate cele cinci odăi de la etajul de sus al vilei, întregul apartament, pentru care ar fi invidiat-o zeci de mii de moscoviți, se afla la dispoziția ei și numai a ei. Dar, fiind liberă trei zile întregi, Margareta nu-și alese din tot acest apartament luxos locul cel mai bun. După ce-și bău ceaiul, se retrase într-o cămăruță întunecoasă, fără ferestre, în care se păstrau valizele și unde erau două dulapuri mari cu tot felul de vechituri. Chircită în fața unuia dintre dula¬puri, deschise sertarul de jos, și, de sub un morman de cîrpe de mătase, scoase singurul lucru de preț pe care-l avea în viață. Þinea în mînă un vechi album din piele maronie în care avea fotografia maestrului, carnetul de la Casa de economii cu cele 10 000 de ruble depuse pe numele lui, petalele unui trandafir uscat, păstrate între filele unei foițe, și o parte din- 234 tr-un caiet, de grosimea unei coli de tipar, cu pagini scrise la mașină și cu marginea de jos arsă. înapoindu-se în dormitor cu această comoară în mîini, Margareta Nikolaevna așeză fotografia pe oglinda triplă și rămase așa aproape un ceas cu acel caiet, mistuit în parte de foc, pe genunchi, răsfoindu-l și recitind textul; după ce-l atin¬seseră flăcările, acesta nu mai avea nici început, nici sfîrșit: „... întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punțile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius; din tării po-gorîse bezna, așternîndu-se peste zeii înaripați ce se înălțau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu mete¬rezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare și eleș-tee... Pierise marele oraș, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată..." Margareta ar fi vrut să citească mai departe, dar mai de¬parte nu era nimic, doar niște franjuri carbonizate, inegale. Ștergîndu-și lacrimile, puse caietul deoparte și, proptin-du-și coatele pe măsuța de sub oglindă, reflectîndu-se toată în ea, rămase multă vreme cu ochii țintă la fotografie. Apoi, într-un tîrziu, lacrimile îi secară. își strînse cu grijă comoara, care, peste cîteva minute, era ascunsă din nou sub cîrpele de mătase și, în camera întunecoasă, zdrăngăni, încuindu-se la¬cătul. Margareta Nikolaevna își îmbrăcă pardesiul, cu gîndul să se ducă la plimbare. Frumoasa Natașa, femeia ei de serviciu, veni s-o întrebe ce ar dori să-i gătească pentru felul doi la masă și primi dezlegarea să-l facă la alegerea ei; ca să-i mai treacă de urît, Natașa lungi vorba cu stăpîna, povestindu-i printre altele că în ajun, la un teatru, un scamator făcuse niște trucuri atît de năstrușnice, încît lumea rămăsese buimacă; împărțise la toți pe gratis cîte două flacoane de parfum străin și ciorapi, iar apoi, după sfîrșitul spectacolului, cînd publicul ieșise în stradă, se pomeniră toți goi-pușcă! Margareta Nikolaevna se trînti pe scaunul de lîngă oglindă și izbucni în hohote de rîs. — Natașa! cum de nu ți-e rușine, ești o fată cu carte, deș¬teaptă.. . oamenii născocesc dracu știe ce, pe la diferite cozi, iar dumneata le dai crezare!... 235 Natașa se îmbujora la chip, replicîndu-i cu foc că nu e vor¬ba de minciuni, fiindcă în ziua aceea chiar, văzuse ea, cu ochii ei, la un magazin alimentar de pe Arbat o cetățeană care ve¬nise în pantofi, dar, stînd la rînd la casă, observă deodată că rămăsese desculță, numai cu ciorapii în picioare, iar panto¬fii ia-i de unde nu-s. Rămăsese acolo cu ochii holbați. La căl-cîi se vedea o gaură cît toate zilele! Pantofii aceia fermecați îi avea de la spectacolul din seara trecută. — Și s-a dus așa acasă? — Așa s-a dus! zicea Natașa tot mai roșie, de ciudă că nu i se dă crezare. Da, aflați că aseară miliția a ridicat vreo sută de persoane. Unele cetățene, plecînd de la spectacolul cu pri¬cina, fugeau pe Tverskaia numai cu chiloții pe ele. — Bineînțeles, de la Daria ai auzit aceste zvonuri, zise Mar¬gareta Nikolaevna, de mult observ că este o mincinoasă fără pereche. Această discuție comică se încheie cu o surpriză plăcută pentru Natașa. Margareta Nikolaevna se duse în dormitor și ieși de acolo ținînd în mînă o pereche de ciorapi și un fla¬con de colonie și, spunîndu-i Natașei că și ea ar vrea să facă o scamatorie, îi dădu fetei ciorapii și flaconul, rugînd-o un singur lucru: să nu alerge desculță pe Tverskaia și să nu as¬culte pălăvrăgelile Dariei. După ce se sărutară, cele două fe¬mei se despărțiră. în timp ce troleibuzul o ducea de-a lungul Arbatului, Mar¬gareta Nikolaevna, rezemată de speteaza moale a banchetei, se gîndea la ale ei, mai trăgînd uneori cu urechea și la șușo¬telile celor doi cetățeni din față. Aceștia, întorcînd capul din cînd în cînd cu teamă — să nu-i audă cumva cine știe cine — șușoteau pur și simplu niște aiureli. Bărbatul de lîngă geam, zdravăn, cărnos, cu niște ochi mici ca de porc, libidinoși, îi povestea vecinului său, un om mărunțel, că sicriul a trebuit să fie acoperit cu un văl negru... — Nu se poate! șopti uimit mărunțelul. E nemaiauzit!... Și ce-a făcut Jeldîbin? Prin vuietul uniform al troleibuzului, dinspre fereastră, se auzi răspunsul: — Miliția judiciară... scandal mare... mister, nu alta!... 236 Din aceste frînturi de fraze, Margareta Nikolaevna înjghe¬bă ceva mai coerent. Cei doi șușoteau despre un mort (nu-i pomeniseră numele) căruia azi-dimineață i se furase capul din sicriu... Iată că, din cauza asta, Jeldîbin e în toate stările. Iar cei doi care se șușotesc în troleibuz au și ei o legătură cu mortul furat. — Apucăm oare să ne ducem după flori? se neliniștea mă¬runțelul. Zici că cremația va fi la ora două? în cele din urmă, Margareta Nikolaevna se plictisi să mai asculte flecăreala misterioasă despre capul furat din sicriu și se bucură văzînd că ajunsese la destinație și că trebuie să coboare. După cîteva minute, ședea pe o bancă de lîngă zidul Krem¬linului, față în față cu Manejul. Margareta își îngusta ochii, să se ferească de soarele stră¬lucitor, amintindu-și de visul ei din noaptea trecută și gîndin-du-se că exact cu un an în urmă, în aceeași zi și la același ceas, stătuse pe această bancă alături de el. Ca și atunci, geanta ei neagră se afla lîngă dînsa, pe bancă. El însă lipsea acum, dar Margareta Nikolaevna vorbea totuși cu dînsul, în gînd: „Dacă ești deportat, de ce nu-mi dai un semn de viață? Oamenii dau semne de viață. Nu mă mai iubești? Nu, nu știu de ce, dar nu pot crede una ca asta. înseamnă că ai fost deportat și ai murit... Atunci, te rog, lasă-mă, dă-mi în sfîrșit libertatea de a trăi, de a respira!..." Tot ea răspundea în locul lui: „Ești li¬beră. .. nu vezi că nu te țin legată?" Apoi tot ea îi replica: „Nu, ăsta nu-i un răspuns! Dispari din amintirea mea, și-atunci voi fi liberă..." Prin fața ei se perindau trecătorii. Trăgînd cu coada ochiului la femeia cochetă, atras de fru¬musețea și singurătatea ei, un bărbat tuși ca să-și dreagă gla¬sul, se așeză pe celălalt capăt al băncii și, luîndu-și inima în dinți, vorbi: — Indiscutabil, astăzi este o vreme frumoasă. Dar Margareta îi aruncă o privire atît de posomorită, încît, ridicîndu-se pe dată, individul plecă. „Iată, de pildă, urmă în gînd Margareta, vorbind cu cel care-i stăpînea sufletul. De fapt, de ce l-am alungat pe acest bărbat? Mă plictisesc, și acest donjuan nu era chiar atît de 237 nesuferit, în afară, poate, de cuvîntul acela prostesc al lui, «in¬discutabil».. . De ce stau așa, singură cuc, lîngă acest zid? De ce mi-e viața pustie?" Ședea acolo tristă și abătută. Dar deodată simți în piept același val de așteptare și emoție care o izbise și dimineață. Da, o să se întîmple ceva! Valul o izbi din nou, și ea-și dădu seama că era un val sonor. Prin zgomotele orașului răsunau tot mai deslușit, apropiindu-se, sunetele unei tobe și ale unor instrumente de suflat ce cîntau cam fals. înaintea tuturor, trecînd pe lîngă grilajul grădinii, apăru, mergînd la pas, un milițian călare, urmat de alți trei, pe jos. Apoi se ivi un camion înaintînd încet; în el era îmbarcată o orchestră. în urma camionului, un autodric nou-nouț, cu si¬criul pe el, acoperit de coroane și jerbe, avînd în cele patru colțuri cîte un om în picioare: trei bărbați și o femeie. Chiar de la distanță, Margareta a putut vedea că chipu¬rile oamenilor care stăteau în picioare în mașina mortuară, însoțindu-l pe cel decedat pe ultimul său drum, erau zăpă¬cite și arătau ciudat. Mai ales acest lucru sărea în ochi în ce-o privea pe cetățeana care stătea în picioare, în colțul stîng din spate al carului mortuar. Obrajii grași ai femeii parcă-i umfla din interior și mai mult o taină picantă, iar în ochișorii care înotau în grăsime jucau niște luminițe indecente. încă puțin și ai fi zis că femeia va face cu ochiul spre mort și va zice: „Ați văzut vreodată una ca asta? Misticism, nu alta!..." Tot atît de zăpăcite arătau fe¬țele celor care îl petreceau pe jos pe mort și care, cam trei sute la număr, urmau încet carul mortuar. Margareta urmări cu privirea cortegiul, trăgînd cu ure¬chea la bătăile triste ale tobei ce se stingeau în depărtare, ar-ticulînd mereu același „bum, bum, bum", și gîndi: „Ce înmor-mîntare stranie... și cum te întristează bum-bum-ul ăsta! Of, zău, mi-aș vinde și sufletul diavolului, să aflu doar dacă tră¬iește... interesant, totuși, pe cine înmormîntează?" — Pe Berlioz Mihail Alexandrovici, se auzi alături un glas fonfăit de bărbat, pe președintele Massolitului. Adînc mirată, Margareta Nikolaevna se întoarse și zări pe bancă lîngă ea un cetățean, care se așezase probabil neau¬zit atunci cînd Margareta urmărise procesiunea funerară și 238 e de presupus că, distrată cum era, ultima întrebare și-o pu¬sese cu glas tare. între timp, cortegiul își încetini mersul; capătul lui ajun¬sese la un stop. — Da, urmă necunoscutul, ăștia sînt într-o stare de spirit cu totul stranie. Conduc la groapă un mort, gîndindu-se toți la un singur lucru: ce s-o fi întîmplat cu capul lui? — Care cap? întrebă Margareta, privindu-l cu atenție pe vecinul ei căzut parcă din cer. Descoperi că era mic de stat, roșu ca focul, cu un clonț uriaș ieșindu-i din gură; purta un costum în dungi, de calitate bună, cămașă scrobită, pantofi de lac și un melon pe cap. La gît avea o cravată țipătoare. Ui¬mitor era faptul că din buzunarul de la piept, unde bărbații poartă de obicei batista sau stiloul, ieșea un os de găină. — Da, vedeți dumneavoastră, o lămuri roșcatul, azi-dimi-neață, în sala Griboedov, acestui mort i s-a șterpelit capul din sicriu. — Cum se poate una ca asta?! exclamă, fără să vrea, Mar¬gareta, amintindu-și de șoaptele din troleibuz. — Naiba știe cum! răspunse familiar roșcatul, de altfel, presupun că n-ar fi rău să-l întrebăm despre asta pe Behe-moth. Grozav de dibaci l-au șterpelit! Un scandal nemaipo¬menit!... Și, mai cu seamă, e de neînțeles cine și pentru ce are nevoie de acest cap! Deși era preocupată de gîndurile ei, strania flecăreală a necunoscutului o impresiona pe Margareta Nikolaevna. — Dați-mi voie! exclamă ea deodată. Ați spus Berlioz? Despre el s-a scris astăzi în ziare?... — Cum să nu... Cum să nu... — Va să zică, în urma sicriului merg literații? întrebă Mar¬gareta. — Firește! — Și dumneavoastră îi cunoașteți cum arată la față? — Pe toți, fără excepție, se lăudă roșcatul. — Spuneți-mi, urmă Margareta, și glasul ei sună înfun¬dat, printre ei îl vedeți cumva pe criticul Latunski? — Ba bine că nu! răspunse roșcatul. Iată-l, ultimul din rîn-dul al patrulea. — Blondul acela? întrebă Margareta, mijindu-și ochii. 239 — Da, are părul de un blond cenușiu... îl vedeți, ăla care-și tot înalță ochii spre cer! — Care seamănă cu un pastor? — Ãla, ăla! Margareta nu-l mai întrebă nimic, scrutîndu-l pe Latunski. — După cum văd, vorbi din nou roșcatul cu un zîmbet, dumneata îl urăști pe acest Latunski! — Mai urăsc eu și pe altcineva, îi răspunse printre dinți Margareta, dar despre asta nu este interesant să vorbim. în timpul acesta procesiunea își urmă drumul! în urma celor care mergeau pe jos, veneau acum automobile, în mare parte goale. — Bineînțeles, nu e nimic interesant aici, Margareta Niko-laevna. Margareta se întoarse spre el, mirată: — Mă cunoști? Drept răspuns, roșcatul își scoase melonul și o salută cu un gest larg. „O adevărată mutră de răufăcător!" se gîndi Margareta, privindu-l cu luare-aminte pe interlocutorul ei întîmplător. — Eu nu te cunosc, zise ea rece. — De unde să mă cunoști? Dar, dacă vrei să știi, am fost trimis la dumneata într-o chestiune. Margareta păli, dîndu-se înapoi. — Cu asta trebuia să începi, zise ea, și nu să bați cîmpii, să îndrugi, dracu știe ce, despre capul tăiat. Dumneata vrei să mă arestezi? — Dar nu-i adevărat! exclamă roșcatul, ce-i asta? Dacă am intrat în vorbă, neapărat trebuie să te și arestez? Pur și sim¬plu, am o treabă cu dumneata. — Nu înțeleg nimic: Ce treabă? După ce aruncă un ochi în jur, roșcatul rosti misterios: — Am fost trimis să te invit la cineva pentru astă-seară. — Cred că aiurezi. Cine e acel cineva? — Un foarte ilustru străin, zise cu tîlc roșcatul, îngustîn-du-și un ochi. Margareta se mînie foc. — A apărut o specie nouă — codoșul de stradă! rosti ea, ridicîndu-se să plece. 240 — Aș fi recunoscător pentru asemenea însărcinări! strigă roșcatul jignit și mormăi în urma Margaretei: Proasto! — Ticălosule, îi răspunse ea. Dar în aceeași clipă auzi în spate glasul roșcatului: — „întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punțile suspen¬date care legau templul de cumplitul turn Antonius. Pierise marele oraș, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreo¬dată. .." Piei și dumneata, să nu te mai văd, cu caietul dumi-tale pîrlit, cu trandafirul uscat, cu tot! Stai aici pe bancă sin¬gură și roagă-te de el să-ți dea libertatea de a trăi, de a respira; să dispară din amintirea dumitale! Albă la față, Margareta se întoarse spre bancă. Roșcatul o pavea printre gene. — Nu înțeleg nimic, rosti ea încet. Despre pagini puteai afla... puteai să pătrunzi în casă să spionezi... Ai mituit-o pe Natașa, da? Dar cum ai putut să-mi afli gîndurile? Crispîn-du-se ca de o durere, adăugă: Cine ești? Spune! De la ce insti¬tuție? — Ce plictiseală! bombăni roșcatul și vorbi mai tare: iar-tă-mă, doar ți-am spus că nu sînt de la nici o instituție. Stai jos, te rog. Margareta se supuse fără nici o împotrivire; așezîndu-se însă, îl mai întrebă o dată: — Cine ești? — Ei, cine, mă cheamă Azazello. Dar asta tot nu-ți spune nimic. — N-ai să-mi spui de unde ai aflat despre paginile arse și despre gîndurile mele? — N-am să-ți spun, zise rece Azazello. — Dar despre el știi ceva? șopti rugător Margareta. — Ei, să zicem că știu. — Te implor, spune-mi numai un lucru... Trăiește?... Nu mă chinui! — Trăiește, trăiește, îi răspunse în silă Azazello. — Doamne!... — Te rog, fără emoții și fără multă zarvă, îi zise Azazello încruntîndu-se. 241 — Iartă-mă, iartă-mă, bolborosea Margareta, acum supu¬să; sigur că m-am supărat pe dumneata, dar, recunoaște, cînd un necunoscut de pe stradă invită o femeie undeva, într-o vizită... nu am prejudecăți, te asigur — aici Margareta zîmbi cu amărăciune — dar eu niciodată nu mă văd cu nici un fel de străini, și nici nu am poftă să întrețin relații cu ei... și afa¬ră de asta, soțul meu... vezi, drama mea constă în faptul că trăiesc cu un om pe care nu-l iubesc... dar cred că ar fi nedemn să-i stric viața... Cu mine s-a purtat totdeauna frumos... Vădit plictisit, Azazello ascultă vorbele ei incoerente, după care îi spuse cu asprime: — Te rog să taci un minut. Și Margareta amuți, supusă. — Te invit la un străin cu totul inofensiv. Și nici un suflet de om n-o să afle despre această vizită. Asta cel puțin ți-o garantez eu. — Ce nevoie are el de mine? îl întrebă insinuant Margareta. — Ai să afli mai tîrziu despre asta. — înțeleg, eu trebuie să mă culc cu el, zise îngîndurată Margareta. La aceste cuvinte, Azazello scoase un „hm" arogant și-i răspunse așa: — Orice femeie din lume, te pot încredința, ar fi visat așa ceva, mutra lui Azazello se strîmbă de rîs, dar te voi decep¬ționa, asta nu se va întîmpla. — Ce fel de străin?! strigă răvășită Margareta, atît de tare, încît persoanele care treceau pe lîngă bancă întoarseră capul spre ea. Și ce interes am eu să mă duc la el? Azazello se aplecă spre dînsa, șoptindu-i semnificativ: — La drept vorbind, ai un foarte mare interes, profită de ocazie... — Cum? exclamă Margareta cu ochii deodată rotunjiți. Dacă nu mă înșel, îmi dai de înțeles că acolo aș putea afla ceva despre el? Azazello încuviință tăcut din cap. — Merg! strigă cu energie Margareta, apudndu-l pe Aza¬zello de mînă. Merg, oriunde ar fi! 242 Scoțînd un „uf" de ușurare, Azazello se lăsă pe speteaza băncii, acoperind cu spatele lui cuvîntul „Niura", crestat cu briceagul, și zise ironic: — Greu ți-e și cu femeile! și-și băgă mîinile în buzunarele pantalonilor, întinzîndu-și înainte picioarele. De ce, de pildă, m-au trimis pe mine în chestiunea asta? Mai bine se ducea Behemoth, el e plin de farmec... — încetează cu mistificările dumitale și nu mă mai chinui cu tot felul de enigme, îl rugă Margareta, zîmbind amar. Sînt o ființă nefericită, și dumneata profiți de lucrul ăsta... Mă bag într-o istorie stranie, dar, îți jur, numai pentru că m-ai ademe¬nit vorbindu-mi despre el Simt că toate aceste lucruri, pe care nu le înțeleg, mă amețesc... — Fără drame, fără drame, te rog, ripostă, strîmbîndu-se, Azazello. Trebuie să înțelegi și situația în care mă aflu eu. Să iau la palme pe vreun administrator, sau să dau afară din casă vreun unchi, sau să împușc pe cineva, sau vreun alt fleac de felul ăsta, asta, da, e specialitatea mea directă. Dar să stau de vorbă cu femeile îndrăgostite, mulțumesc, nu!... Pentru că, vezi dumneata, de o jumătate de ceas mă tot chinuiesc să te conving... Ei, cum rămîne, vii? — Vin, răspunse simplu Margareta Nikolaevna. — Atunci fii bună și ia asta, urmă Azazello și, scoțînd din buzunar o cutiuță rotundă din aur curat, o întinse Margare¬tei, adăugind: Dar ascunde-o o dată, nu vezi că se uită trecă¬torii? O să-ți prindă bine, Margareta Nikolaevna. Că în ulti¬mele șase luni, dumneata ai îmbătrînit binișor de durere. Margareta se aprinse la față, dar nu spuse un cuvînt, iar Azazello urmă: — Astă-seară, la ora 9,30 fix, fii bună, după ce te dezbraci pînă la piele, să-ți ungi fața și corpul cu alifia asta. Mai departe, poți să faci ce vrei, dar să nu te depărtezi de telefon. La ora zece am să te sun și am să-ți spun tot ce ai de făcut. N-ai să ai grijă de nimic, vei fi dusă acolo unde trebuie și nu ai să ai de suferit nici un fel de neplăceri. E limpede? Margareta rămase mută cîteva clipe, apoi răspunse: — E limpede. Obiectul acesta este din aur curat, se vede după greutate. Ce să-i faci, înțeleg foarte bine că cineva vrea 243 să mă cumpere și să mă atragă într-o afacere dubioasă, pentru care am să plătesc foarte scump... — Ce înseamnă asta, la urma urmei? șuieră Azazello. Iar începi?... — Nu, stai puțin! — Dă-mi crema înapoi! Margareta strînse mai aprig cutiuța în pumn și spuse: — Nu, așteaptă! Știu la ce merg. Dar o fac din cauza lui, pentru că nu mai am altă speranță în lumea asta. Vreau să-ți spun însă că, dacă mă duci la pierzanie, ai să te-acoperi de rușine! Da, de rușine! Pier din cauza dragostei! și, lovindu-se cu mîna în piept, Margareta se uită la soare. — Dă-mi-o înapoi! răcni cu furie Azazello. Dă-mi-o îna¬poi, și — la dracu cu toate astea! N-au decît să-l trimită pe Behemoth! — O, nu! exclamă Margareta, spre mirarea trecătorilor. Pri¬mesc să fac orice, sînt gata să joc toată comedia asta cu alifia, sînt gata să mă duc și la dracu-n praznic! Nu-ți dau cutia! — Ptiu! vocifera pe neașteptate Azazello și, cu ochii hol¬bați spre grilajul grădinii, îi arătă ceva cu degetul. Margareta se uită într-acolo, fără să descopere nimic deo¬sebit. Dar cînd se întoarse spre Azazello, ca să-i ceară o expli¬cație la stupidul „ptiu"! nu avea cine să i-o mai dea: interlo¬cutorul ei misterios dispăruse. Margareta băgă repede mîna în poșetă, unde, înainte de aceste țipete, ascunsese cutiuța, și se convinse că este acolo. Atunci, fără să se mai gîndească la ceva, fugi grăbită din par¬cul Alexandrovski. 20 Crema lui Azazello Printre crengile unui arțar se străvedea luna plină plutind pe cerul limpede al serii. Teii și salcîmii din grădină pictaseră pămîntul cu meșteșugite arabescuri de pete. Fereastra cu trei canaturi, larg deschisă, acoperită cu o draperie, era violent luminată. în dormitorul Margaretei Nikolaevna, toate lăm- 244 pile erau aprinse, luminînd dezordinea nemaipomenită care domnea acolo. Pe pat, deasupra plăpumii, erau aruncate cămăși, ciorapi, lenjuri. Alte obiecte vestimentare, mototolite, zăceau pe po¬dea, alături de o cutie de țigări strivită nervos cu piciorul. O pereche de pantofi se afla pe noptieră, alături de o ceașcă de cafea nebăută și de scrumiera, în care mai fumega un muc de țigară. Pe speteaza unui scaun atîrna o rochie neagră de seară. în cameră mirosea a parfum; afară de asta, de undeva venea un miros de fier încins. Margareta Nikolaevna ședea în fața oglinzii, cu halatul de baie aruncat pe trupu-i gol, și cu pantofi negri, de antilopă, în picioare. Ceasul de aur — un ceas brățară — și-l pusese în față, alături de cutiuța primită de la Azazello, și nu-și mai lua ochii de la cadran. Uneori i se părea că ceasul s-a stricat și că acele încreme¬niseră. Dar ele se mișcau, deși foarte încet, lipindu-se parcă de cadran; înaintau totuși și, în sfîrșit, acul cel lung căzu pes¬te al 29-lea minut după ora 9. Inima Margaretei zvîcni cum¬plit, cu atîta putere, încît nici nu reuși în primele clipe să ia în mînă cutiuța. învingînd momentul de slăbiciune, o des¬chise și văzu crema grasă și gălbuie dinlăuntrul ei. I se păru că miroase a mocirlă. Cu vîrful degetului, luă un pic de cre¬mă în palmă, simțind în aceeași clipă, mai tare, mirosul de pădure și de ierburi de baltă; apoi, cu palma, începu să-și ungă fruntea și obrazul. Crema se așternea cu ușurință și, după cum i se păru, se evapora pe dată. După cîteva încercări, Margareta se privi în oglindă și scăpă din mîini cutiuța, drept pe geamul ceasu¬lui, care plesni. închise ochii, apoi mai consultă o dată oglin¬da și izbucni într-un rîs zgomotos. Depilate la margini cu penseta, sprîncenele ei se făcură acum mai dese, așternîndu-se în două arcade egale deasu¬pra ochilor, deveniți fără veste mai verzi și mai vii. Brazda verticală, subțire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, cînd dispăruse maestrul, pierise acum cu desă-vîrșire. Pieriseră, de asemenea, și umbrele gălbui de la tîm-ple, precum și zbîrciturile abia vizibile, de la colțul ochilor. 245 Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă și pură, iar părul coafat i se despletise. Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cîrlionțat. După ce rîse pe săturate, se săltă făcînd să-i alunece de pe umeri halatul și, luînd o mină de cremă grasă și ușoară, începu să-și ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză și arămie. Apoi, într-o clipă, ca și cînd cineva i-ar fi scos din creier un ac ce o înțepa, i se calmă durerea de la tîmplă ce o chinuise întreaga seară după întîlnirea cu Azazello; muș¬chii brațelor și ai picioarelor i se întăriră, în timp ce trupul își pierdu greutatea. Se săltă, rămînînd suspendată în văzduh deasupra covo¬rului, apoi încet, atrasă în jos, se lăsă pe podea. — Vai, ce cremă! Vai, ce cremă! strigă Margareta, aruncîn-du-se într-un fotoliu. Crema o schimbase nu numai la înfățișare. Acum, în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui, clocotea bucuria, pe care o simțea ca pe niște bășici ce-i înțepau trupul. Se simțea liberă, eliberată de toate. Pe deasupra, înțelegea acum lim¬pede că se întîmplase tocmai ceea ce presimțise de diminea¬ță, și că acum își părăsește pentru totdeauna casa și viața ei de altădată. Din această viață de altădată, se desprinse totuși gîndul că are de împlinit numai o datorie, una singură, îna¬inte de-a începe ceva nou, neobișnuit, care o trăgea sus, în văz¬duh. Și, așa cum era, goală, trecu din dormitor, ridicîndu-se mereu în văzduh, în cabinetul bărbatului ei și, luminîndu-l, se repezi spre masa de scris. Luă un creion, smulse o filă din blocnotes și scrise repede cu caractere mari, fără ștersături, un bilet: „Iartă-mă și uită-mă cit se poate de repede. Te părăsesc pentru totdeauna. Nu mă căuta, este inutil. Am ajuns vrăjitoare din cauza durerii și a nenorocirilor care m-au lovit. E timpul să plec. Adio. Margareta." Cu sufletul ușor ca un fulg, zbură apoi în dormitor, iar în urma ei veni în fugă Natașa, cu mîinile încărcate de tot felul de lucruri. De îndată, toate acestea — un umeraș de lemn cu o rochie, batiste de dantelă, pantofi albaștri de atlaz pe ca- 246 lapoade, o cingătoare — toate se risipiră pe podea, și Natașa își plesni în culmea uimirii mîinile, acum eliberate de povară. — Ce zici, sînt frumoasă? strigă cu glas tare, răgușită, Mar¬gareta Nikolaevna. — E cu putință? șopti Natașa, dîndu-se înapoi. Cum fa¬ceți asta, Margareta Nikolaevna? — E crema! Crema, crema! țipă Margareta, arătînd spre cutiuța scînteietoare de aur și răsucindu-se în fața oglinzii. Uitînd de rochia șifonată, ce zăcea pe podea, Natașa se apropie de oglindă și, cu ochii în flăcări, privi restul de unsoare din cutie. Buzele îi șopteau ceva. Din nou se întoarse spre Mar¬gareta și spuse cu un fel de venerație: — Pielea! Pielea, cum e! Margareta Nikolaevna, să știți că pielea dumneavoastră lucește. Apoi își reveni, se repezi la rochie, o ridică și începu s-o scuture. — Lasă! Lasă! îi strigă Margareta, dă-o dracului. Lasă to¬tul. Deși, nu, ia-o drept amintire. Ia tot ce este în cameră! Ca ieșită din minți de uimire, Natașa încremeni, privind-o un timp pe Margareta, apoi i se aruncă de gît, sărutînd-o și strigînd: — Pielea e ca de atlaz! Luminoasă! Ca de atlaz! Dar sprîn-cenele, vai, ce mai sprîncene! — Ia toate cîrpele astea, ia-ți parfumurile și cară-le la dum¬neata în cufăr. Ascunde-le, mai strigă Margareta, dar să nu te atingi de bijuterii, ca să nu fii învinuită de furt! Natașa strînse într-o boccea tot ce-i căzu sub mînă: rochii, pantofi, ciorapi, lenjerie, și ieși în fugă din dormitor. Tocmai în momentul acela, de undeva dinspre partea cea¬laltă a ulicioarei, dintr-o fereastră deschisă, țîșni un vals gra¬țios și răsunător și se auzi zgomotul unei mașini ce stopa în fața porții. — îndată o să telefoneze Azazello! strigă Margareta, as-cultînd valsul ce se revărsa în ulicioară. Are să telefoneze! Iar străinul este inofensiv, da, acum înțeleg că este inofensiv! Mașina urui, depărtîndu-se. Apoi, portița se trînti cu zgo¬mot, și pe lespezile cărării răsunară pași. „E Nikolai Ivanovici, îl cunosc după pași, se gîndi Marga¬reta; trebuie să fac la despărțire ceva caraghios și interesant în același timp." 247 Trase la o parte draperia ferestrei, așezîndu-se într-o rînă pe pervaz, și-și cuprinse genunchiul cu brațele. O rază argin¬tie o mîngîia din dreapta, Margareta ridică ochii spre lună, cu un aer îngîndurat și poetic. Pașii mari răsunară un timp, apoi se opriră. După ce mai admiră un pic clarul de lună, Mar¬gareta oftă, întoarse privirea spre grădină și-l văzu într-ade¬văr pe Nikolai Ivanovici, vecinul de la etajul de jos. Era scăl¬dat în lumina strălucitoare a lunii. Ședea pe bancă și se vedea de la o poștă că nimerise involuntar acolo. Ochelarii îi stăteau strîmb pe nas, iar servieta și-o strîngea în brațe. — Să trăiești, Nikolai Ivanovici, zise Margareta cu o voce tristă. Bună seara! Vii de la o ședință? Nikolai Ivanovici rămase tăcut. — Și eu, urmă Margareta, aplecîndu-se tot mai mult pe fereastră, stau singură, după cum vezi, mă plictisesc, privesc luna și ascult valsul... își trecu mîna stingă peste tîmplă, potrivindu-și o șuviță de păr, apoi zise furioasă: — Să știi că e nepoliticos din partea dumitale. Nikolai Iva¬novici! Sînt femeie, la urma urmei! E o bădărănie să nu răs¬punzi cînd ți se vorbește. Nikolai Ivanovici se profila clar în lumina lunii, deslușin-du-i-se pînă și ultimul nasture la vesta lui cenușie, pînă și cel din urmă fir de păr din barbișonul lui spălăcit; deodată zîmbi ca un dement, se ridică de pe bancă și, nemaiștiind, se vede, de el, stînjenit cum era, în loc să-și scoată pălăria, își avîntă servieta și-și îndoi picioarele, ca și cînd s-ar fi pregătit să joace. — Ah, ce tip plicticos ești, Nikolai Ivanovici! urmă Mar¬gareta. In general, nici nu pot să-ți spun cum mi s-a urît de voi toți, și sînt atît de fericită că mă despart de voi! Lua-v-ar mama dracului pe toți! în clipa asta, în spatele Margaretei, în dormitor, zbîrnîi telefonul. Margareta sări de pe pervaz și, uitînd de Nikolai Ivanovici, smulse receptorul din furcă. — Azazello la telefon, se auzi în receptor. — Dragul meu, dragul meu Azazello! strigă Margareta. — E timpul. Ia-ți zborul, urmă Azazello în receptor, și din tonul lui se simțea că-i face plăcere elanul sincer, bucuria 248 Margaretei. Cînd ai să treci deasupra porții, strigă: „sînt invi¬zibilă". Apoi mai zboară puțin deasupra orașului, ca să te mai obișnuiești, după care o iei spre sud, afară din oraș, și drept la rîu te oprești. Ești așteptată! Margareta puse la loc receptorul și, în aceeași clipă, în ca¬mera alăturată se auzi un bocănit, un fel de șchiopătat și un ciocănit. Margareta deschise larg ușa și, dansînd, peria de parchet zbură în dormitor. Bătea cu vîrful ei darabana pe po¬dea, zvîrlea din coadă și se repezea spre fereastră. Chiuind de bucurie, Margareta încalecă pe coada periei. Abia atunci își aminti călăreața că în toată învălmășeala asta uitase să se îmbrace. Porni în galop spre pat și înhață primul obiect ce-i căzu în mînă — o cămașă albastră. Apoi, avîntînd-o în aer ca pe un stindard, ieși în zbor pe geam. Deasupra grădinii val¬sul răsună mai tunător. Lunecînd de pe pervaz în jos, Margareta îl văzu pe Niko¬lai Ivanovici stînd pe bancă. Parcă încremenise acolo, complet uluit, rrăgînd cu urechea la strigătele și bocănelile care se au¬zeau din dormitorul viu luminat al locatarilor de sus. — Nikolai Ivanovici, adio! strigă Margareta dănțuind prin fața lui. Acesta oftă adînc și lunecă de pe bancă jos, agitîndu-și mîi-nile și trăgînd servieta după el. — Adio pentru totdeauna! îmi iau zborul! strigă Marga¬reta, acoperind cu glasul ei sunetele valsului. Aici își dădu seama însă că n-are deloc nevoie de cămașă și, cu un sinistru hohot de rîs, acoperi cu ea capul lui Nikolai Ivanovici. Orbit, acesta se prăbuși pe lespezile aleii. Ca să arunce o ultimă privire spre casa în care se chinuise atîția ani, Margareta întoarse capul și zări la fereastra cuprin¬să parcă de flăcări chipul Natașei schimonosit de uimire. — Adio, Natașa! strigă Margareta, smucind coada periei. Sînt invizibilă! Sînt invizibilă! strigă ea și mai tare și, trecînd peste poartă printre crengile arțarului care-i șfichiuiră obrajii, zbură în ulicioară, urmărită de sunetele total demente ale valsului. 249 21 Zborul Sînt invizibilă și liberă! Sînt invizibilă și liberă!... Zburînd pe deasupra ulicioarei ei, Margareta nimeri în-tr-alta ce o tăia pe prima în unghi drept. Străbătu într-o clipă această ulicioară lungă, peticită, cîrpită, cu casele într-o rînă, cu ușa strîmbă a găzăriei în care petrolul se vindea cu măsura, iar insecticidul în flacoane, învățînd cu acest prilej că liberă fiind, și invizibilă, și, oricît de mare i-ar fi plăcerea, trebuie să fie cît de cît rezonabilă. Era gata-gata să se lovească mortal de un felinar vechi și strîmb din colțul străzii, și nu izbuti de-cît printr-o minune să frîneze în ultima clipă. După ce-l ocoli, strînse mai tare coada periei și-și continuă zborul, mai înce¬tinit, atentă la cablurile electrice și la firmele care atîrnau de-a curmezișul trotuarelor. A treia ulicioară dădea direct spre Arbat. Aici, Margareta învăță să-și conducă peria în mod magistral, dîndu-și seama că vehiculul ei e sensibil la cea mai ușoară atingere a mîinilor și a picioarelor și că, zburînd deasupra orașului, trebuie să fie cu ochii în patru și să nu se dezlănțuie. Afară de asta, chiar pe cînd străbătea spațiul pe deasupra primei ulicioare, și-a dat seama că trecătorii n-o vedeau zburînd. Nimeni nu-și su¬cea capul, nimeni nu striga: „Uite, uite!" Nimeni nu se dădea în lături speriat, nu țipa, nu leșina; nimeni nu izbucnea într-un rîs dement. Margareta zbura neauzit, foarte încet și jos, cam la nivelul etajului al doilea. Dar, cu tot zborul lent, chiar la intrarea în Arbatul cu luminile lui orbitoare, nu-și calculă bine mișca¬rea și se lovi cu umărul de un disc luminos pe care era dese¬nată o săgeată. Accidentul ăsta o supără foc. Se dădu îndărăt pe peria ei ascultătoare, zbură în lături și apoi, năpustindu-se deodată asupra discului, îl făcu țăndări cu coada periei. Se auzi zăngănitul cioburilor, trecătorii săriră într-o parte, de un¬deva se desluși un fluierat, și Margareta, săvîrșind această năzbîtie, izbucni în hohote de rîs. „Pe Arbat trebuie să fiu mai prevăzătoare, își zise ea. Pe aici e o adevărată harababură, așa încît te descurci greu." 250 Spunînd aceasta, începu să se strecoare printre cabluri. Sub ea pluteau acoperișurile troleibuzelor, ale autobuzelor și ale turismelor, în timp ce pe trotuare, după cum i se părea de sus, pluteau rîuri de șepci. Și din ele se desprindeau pîrîiașe, ce se vărsau în gurile de foc al magazinelor luminate în noapte. „O, ce talmeș-balmeș! gîndi furioasă Margareta, aici nici nu poți să te întorci." Tăie Arbatul, se ridică mai sus, cam la înălțimea etajului trei, și, trecînd pe lîngă clădirea din colț a teatrului cu luminile lui orbitoare, pluti într-o ulicioară îngustă cu două rînduri de case înalte. Toate ferestrele erau deschise și de pretutindeni se revărsa muzica transmisă la radio. Din curiozitate, Marga¬reta aruncă o privire pe una din ferestre. Era o bucătărie. Lîn¬gă două primusuri, arzînd cu un vuiet năprasnic, stăteau și se certau două femei, fiecare cu cîte o lingură în mînă. — Uite ce-i, Pelagheia Petrovna, te rog să stingi lumina cînd ieși de la toaletă, spuse femeia ce stătea înaintea unei cra-tițe pline cu bunătăți, din care ieșeau aburi. Că de nu, o să cerem în scris evacuarea dumitale. — Grozavă mai ești dumneata, răspunse cealaltă. — Amîndouă sînteți grozave, zise tare Margareta, trecînd prin fereastră, în bucătărie. Părțile beligerante, auzindu-i glasul, se întoarseră, încre¬menind cu lingurile murdare în mînă. Margareta își întinse încetișor mîna printre ele și, întorcînd robinetele primusuri¬lor, le stinse. Scoțînd un geamăt de uimire, femeile rămaseră cu gurile căscate. Dar Margareta se și plictisise în bucătărie și, pornind iar în zbor, se întoarse în ulicioară. Imobilul uriaș și luxos cu șapte etaje de la capătul aces¬teia, construit pesemne de curînd, îi atrase atenția. Veni în jos și, aterizînd, descoperi că toată fațada casei era de marmură neagră, că avea uși largi, că în spatele vitrinei se profila șapca cu firet de aur și sclipeau nasturii portarului și că, deasupra intrării, scria cu litere de aur: „Casa Dramlitului"1. Uitîndu-se printre gene, Margareta căuta să pătrundă sen¬sul cuvîntului „Dramlit". Luînd la subțioară peria, intră în vestibul, îmbrîncindu-l cu ușa, spre marea lui mirare, pe portar, 1 Casa dramaturgului și a publicistului. 251 și, lîngă ascensor, pe un perete, zări o tablă neagră, uriașă, iar pe ea, scrise cu litere albe, numărul apartamentelor și numele locatarilor. Inscripția care încununa lista „Casa dramaturgu¬lui și a publicistului" o făcu pe Margareta să scoată un țipăt înăbușit de fiară. Urcîndu-se ceva mai sus prin văzduh, citi cu atenție încordată numele: Hustov, Dvubratski, Kvant, Bes-kudnikov, Latunski... — Latunski! țipă ea ascuțit. Latunski! El e cel... care... l-a nenorocit pe maestru! La intrare, portarul sări în sus, uluit, cu ochii holbați la tabla neagră, străduindu-se să înțeleagă minunea: de ce lista locatarilor pornise subit să scoată țipete stridente? în timpul acesta, Margareta urca repede scara repetînd cu frenezie: — Latunski 84... Latunski 84... Iată, la stînga — 82, la dreapta — 83, mai sus, la stînga — 84! Aici! Iată și cartea de vizită: «O. Latunski». Margareta descăleca de pe coada periei și tălpile ei înfier-bîntate atinseră răcoarea plăcută a palierului. Sună o dată, încă o dată. Dar nu venea nimeni să-i deschidă. Apăsă mai tare butonul soneriei, al cărei zbîrnîit îl auzea chiar și ea în apartamentul lui Latunski. Da, locatarul apartamentului 84 de la etajul șapte trebuie să-i fie recunoscător pînă la moarte răposatului Berlioz, președintele Massolit-ului, pentru că ni¬merise sub tramvai, și pentru că mitingul de doliu fusese fixat tocmai în seara aceea. Criticul Latunski se născuse sub o stea norocoasă; ea l-a salvat de întîlnirea cu Margareta, ajunsă vră¬jitoare în vinerea aceea. Nimeni nu venea să deschidă. Atunci, Margareta se re¬pezi în jos, cu toată viteza, numărînd etajele; ajunse la parter, țîșni în stradă și, uitîndu-se în sus, numără și controla de afa¬ră etajele vrînd să-și dea seama unde veneau ferestrele apar¬tamentului ocupat de Latunski. Erau, fără doar și poate, cele cinci ferestre pe colț, la etajul 7, cufundate în întuneric. După ce se convinse că nu greșește, se ridică în văzduh, și, peste cîteva clipe, iat-o intrînd pe fereastra deschisă într-o cameră întunecoasă, unde se așternea, argintie, doar o cărare îngustă strecurată de lumina lunii. Margareta alergă pe această cărare și găsi pe dibuite comutatorul. în clipa următoare întreaga locuință era luminată. Peria stătea părăsită într-un ungher. După ce se convinse că nu era nimeni în tot apartamentul, deschise ușa de la intrare și controla dacă într-adevăr pe car¬tea de vizită stă scris numele lui Latunski. Da, nimerise unde trebuia. Se spune că și astăzi criticul Latunski se face alb ca varul cînd își amintește de seara aceea cumplită, și că pînă astăzi rostește cu devoțiune numele lui Berlioz. Nu se știe cu ce de¬lict sinistru și infam s-ar fi încheiat seara aceea dacă el ar fi fost acasă, pentru că Margareta s-a întors din bucătărie cu un ciocan greu în mînă. Zburătoarea invizibilă și goală-pușcă încerca să se stăpî-nească, să se oprească, dar mîinile îi tremurau de nerăbdare. Ochind bine, lovi cu ciocanul clapele pianului, și în aparta¬ment se revărsă primul urlet jalnic. Instrumentul produs de firma Becker — cu totul nevinovat — urla în culmea dispe¬rării. Clapele se prăvăleau, aplicele albe de os zburau în toate părțile. Pianul vuia, gemea, zdrăngănea și hîrîia. Cu sunetul unei împușcături de revolver, crăpă sub lovi¬tura de ciocan placa de rezonanță de sus, lustruită. Răsuflînd greu, Margareta rupea și strivea coardele cu ciocanul. în cele din urmă, obosită, se dădu la o parte, se trînti într-un fotoliu, să-și tragă răsuflarea. în baie, apa vuia cumplit, ca și în bucătărie. „Mi se pare că a început să curgă pe jos..." constată Margareta, adăugind cu glas tare: — Dar să nu-mi pierd vremea aici. Din bucătărie se prăvălea spre coridor un torent de apă. Plescăind cu picioarele desculțe prin băltoace, Margareta du¬cea apă cu niște căldări din bucătărie în cabinetul criticului și o vărsa în sertarele mesei de scris. Apoi, după ce sparse cu ciocanul ușile dulapului din cabinet, se năpusti în dormitor. Făcu țăndări oglinda șifonierului și, scoțînd din el un costum de haine al criticului, îl înecă în cadă. O călimară plină cu cerneală, luată din birou, o vărsă în patul somptuos pentru două persoane. Distrugerea îi pro¬voca o aprigă desfătare, cu toate acestea, rezultatele i se păreau prea neînsemnate. De aceea începu să facă ce-i trecea prin minte. Spărgea vazoanele cu ficuși din camera unde se afla 252 253 pianul. Fără să termine treaba, se întorcea în dormitor și, cu un cuțit de bucătărie, tăia cearșafurile, spărgea fotografiile înrămate. Nu simțea pic de oboseală și numai sudoarea curgea pe ea șiroaie. în timpul acesta, în apartamentul 82 de sub apartamentul lui Latunski, femeia de serviciu a dramaturgului Kvant își bea ceaiul în bucătărie, ascultînd nedumerită zgomotele ce răz¬băteau de sus: bocănituri, zăngănit de sticlă și un necontenit du-te-vino. Ridicînd privirea în tavan, văzu cum acesta își schimbă de la o clipă la alta culoarea, făcîndu-se din alb al¬băstrui spălăcit. Pata creștea văzînd cu ochii și deodată se îm-pînzi de picături. Cîteva secunde femeia încremeni locului, minunîndu-se de fenomenul ăsta, pînă cînd, în cele din urmă, din tavan se porni o adevărată ploaie, care nu întîrzie să se reverse cu zgomot pe podea. Femeia sări în picioare, puse sub șuvoiul de apă un lighean, ceea ce se dovedi inutil, în-trucît ploaia se întețea, lărgindu-și teritoriul, inundînd plita cu gaze și masa cu vesela de pe ea. Atunci, cu un țipăt, femeia se repezi afară din apartament, luînd-o în sus pe scări și, după cîteva clipe, soneria de la ușa apartamentului lui Latunski prinse iar să zbîrnîie. „Gata, s-au pus pe sunat. E timpul s-o iau din loc", își zise Margareta și încalecă pe coada periei, atentă la glasul de fe¬meie care striga pe gaura cheii: — Deschide, deschide, te rog! Dusia, deschide! La voi curge? Pe noi ne-a inundat! Margareta se ridică cam la un metru în văzduh și lovi în lustră. Două lămpi făcură explozie, aruncînd în toate părțile țurțuri de cristal. Strigătele de la intrare amuțiră, și pe scară se auzi un tropăit. Margareta pluti pe geam afară și, făcîndu-și ușurel vînt, își repezi ciocanul în geamul ferestrei, care scînci, în timp ce pe peretele exterior, îmbrăcat în marmură, al clă¬dirii, se prăvăli o cascadă de cioburi. Apoi ea zbură spre gea¬mul următor. Jos, departe, oamenii începură să alerge pe tro¬tuar; din cele două mașini care staționau în fața clădirii una claxona și se îndepărtă. Terminînd cu ferestrele lui Latunski, Margareta pluti spre apartamentul vecin. Loviturile se făcură mai dese, stradela se umplu de pocnete și zăngănit. Din pri¬ma intrare ieși în fugă portarul, se uită în sus, șovăi un pic, 254 nedîndu-și seama din capul locului ce are de întreprins, apoi băgă în gură fluierul și fluieră ca un turbat. în fluieratul acesta, cu o adevărată frenezie, după ce a spart ultimul geam de la etajul șapte, Margareta coborî spre etajul șase și începu să spargă geamurile și aici. Chinuit de inactivitatea prelungită de după ușile elegan¬te ale intrării, portarul își punea tot sufletul în fluierat, urmă¬rind-o pas cu pas pe Margareta, ca și cînd ar fi acompaniat-o, în pauze, cînd ea trecea de la o fereastră la alta, el își lua avînt și, în fiecare lovitură dată de Margareta, umflîndu-și obrajii, se punea pe fluierat, sfredelind văzduhul nopții pînă la ceruri. Sforțările lui, în combinație cu sforțările Margaretei, dez¬lănțuită, dădură rezultate mari. în casă se stîrnise panică. Gea¬murile rămase încă întregi se deschideau, apăreau în ele capete omenești, care se ascundeau pe dată, iar geamurile deschise — repede se închideau. în casele de peste drum, în ferestre, pe un fond luminat, apăreau siluetele întunecate ale oamenilor, care căutau să înțeleagă de ce, fără nici un motiv, crapă gea¬murile în clădirea nouă a „Dramlit"-ului. în ulicioară, toată lumea alerga spre casa „Dramlit"-ului, iar în clădire, pe toate scările, tropăiau oameni, foindu-se fără nici un rost. Femeia de serviciu a lui Kvant striga celor ce fu¬geau pe scări că apartamentul lor a fost inundat; în curînd, i se alătură și femeia familiei Hustov de la apartamentul 80, de sub locuința lui Kvant. La Hustovi, apa țîșnise din tavan, și în baie, și în bucătărie. în cele din urmă, în locuința Kvan-ților, în bucătărie, din tavan se prăbuși un strat uriaș de ten¬cuială, f ăcînd praf toată vesela murdară, după care, din zdren¬țele tavanului, se porni o ploaie în toată legea, de parcă turna cu găleata. Atunci, pe scara unu se dezlănțuiră niște țipete disperate. Zburînd prin dreptul penultimei ferestre de la etajul trei, Margareta se uită înăuntru și zări un individ care-și punea masca de gaze, cuprins de panică. Ea-l sperie, spărgînd gea¬mul cu ciocanul, și omul o șterse din odaie. Sălbatica devastare se curmă pe neașteptate. Lunecînd spre etajul doi, Margareta se uită pe fereastra din margine, acoperită cu o draperie ușoară de culoare închisă. în odaie, sub un glob de sticlă, ardea un bec slab. într-un pătuț cu plasă 255 ședea un băiețel de vreo patru ani, trăgînd cu urechea speriat la zgomotele de afară. Era singur, cei mari o zbughiseră pe¬semne pe palier, să vadă ce se întîmplă. — Sparg geamurile, zise băiețelul, după care strigă: Mamă! Neprimind nici un răspuns, mai spuse: — Mamă, mi-e frică. Margareta dădu deoparte draperia și zbură pe geam, în odaie... — Mi-e frică, repetă băiețelul, cuprins de un tremur. — Nu-ți fie teamă, nu-ți fie teamă, micuțule, îl liniști Mar¬gareta, străduindu-se să-și îmblînzească oarecum glasul nele¬giuit, răgușit în bătaia vîntului, băieții s-au apucat să spargă geamurile. — Cu praștia? o întrebă băiețelul, potolindu-se. — Cu praștia, cu praștia, încuviință Margareta. Tu dormi liniștit. — E Sitnik, zise băiețelul, el are praștie. — Bineînțeles că el e! Băiețelul se uită șiret undeva, într-o parte, și întrebă: — Și tu, tanti, unde ești? — Eu nu sînt, îi răspunse Margareta. Mă visezi. — Așa am crezut și eu, zise băiețelul. — Culcă-te, îi porunci Margareta, pune-ți obrazul în palmă și visează-mă. — Bine, am să te visez, am să te visez neapărat, se învoi băiețelul și în aceeași clipă se cuibări în pătuțul lui, cu obra¬zul în palmă. — Am să-ți spun o poveste, începu să vorbească din nou Margareta, punîndu-și mîna înfierbîntată pe căpșorul tuns: A fost odată o tanti... Și nu avea copii, și nu știa ce e fericirea, întîi, multă, multă vreme a tot plîns, iar mai tîrziu s-a făcut rea... Margareta amuți și își retrase mîna: copilul dormea. Ea își lăsă încetișor ciocanul pe pervazul ferestrei și zbură pe geam afară. Lîngă clădire era zarvă mare. Pe asfaltul tro¬tuarului, presărat cu cioburi, alergau niște oameni, strigînd ceva. Printre ei apăruseră și milițieni. Deodată, se auzi un clo¬pot, și din Arbat își făcu intrarea în ulicioară mașina roșie a pompierilor, cu scară. Dar ce urma să se petreacă n-o mai interesa pe Margareta. Calculîndu-și bine mișcările, ca să nu se agate de vreun cablu, strînse mai tare peria și într-o clipă se pomeni deasupra casei cu bucluc. Sub ea, ulicioara căzu într-o rînă, prăvălindu-se. în locul ulicioarei, sub picioarele ei, se ivi o îngrămădire de acoperișuri brăzdată la colțuri de niște cărări scînteietoare. Toată această îngrămădire pluti pe neașteptate într-o parte, iar lanțurile de lumini se spălăciră, contopindu-se treptat. Margareta se mai smuci o dată, și toată îngrămădirea de acoperișuri intră în pămînt, în locul ei țîșnind o mare de lu¬mini electrice tremurătoare, care se ridică deodată vertical, ca apoi să apară deasupra capului ei, în timp ce sub picioarele sale sclipi argintul lunii. Dîndu-și seama că făcuse o tumbă, își luă din nou poziția normală și, întorcînd capul, văzu că nici lacul nu mai era, și că acolo, în urma ei, la orizont, nu mai rămăsese decît o văpaie trandafirie. în clipa următoare se stin¬se și aceasta, și Margareta se pomeni singură cu luna, care aler¬ga deasupra ei, în stînga. Părul îi era de mult vîlvoi, în timp ce lumina lunii îi scălda șuierînd trupul gol. Văzînd cum un¬deva, jos, două șiruri de lumini răzlețe se contopesc în două dîre neîntrerupte de foc, ca apoi să dispară cu repeziciune, Margareta își dădu seama că zboară cu o viteză fantastică și o uimi faptul că nu se înăbușă. în clipele următoare, jos, departe, în întunericul negru al pămîntului, se aprinse o nouă văpaie de lumină electrică, re-pezindu-se sub picioarele ei, ca în secunda următoare să por¬nească a se învîrti în chip fantastic, ca o elice, și să se prăbu¬șească în beznă. Alte cîteva clipe și fenomenul se repetă. — Orașele! Orașele! strigă Margareta. După aceea, de vreo două-trei ori văzu sub ea sclipirea palidă parcă a unor săbii în cutii negre deschise și-și dădu seama că erau rîuri. întorcîndu-și capul și privind sus și spre stînga, zburătoa¬rea vedea încîntată cum aleargă luna deasupra ei, nebunește, înapoi spre Moscova, dar stînd în același timp cu totul ciudat pe loc, încît se putea desluși limpede pe ea o tainică siluetă întunecată — un balaur, sau un căluț cocoșat, cu botul ascuțit îndreptat spre orașul pe care-l lăsase în urmă. 256 257 Atunci Margaretei îi trecu prin minte că, de fapt, degeaba gonește cu atîta furie peria, că se lipsește de posibilitatea de a vedea cum trebuie, de a se desfăta, de a gusta din plin zbo¬rul. Ceva îi spunea că acolo unde zboară, va fi așteptată și că nu are de ce să se plictisească gonind cu asemenea repezi¬ciune nebunească și la asemenea înălțime. Aplecă peria cu părul țepos înainte, așa încît coada aces¬tuia se ridică în sus și, încetinind mult mersul, se apropie de pămînt. Și această alunecare, ca într-o săniuță aeriană, îi adu¬se o nemaipomenită desfătare. Pămîntul se ridică spre ea, și îri viitoarea neagră, fără nici o formă pînă atunci, se arătară tainele și frumusețile lui în timpul unei nopți cu lună. Pă¬mîntul venea spre ea și pe Margareta o și pătrundea mirosul pădurilor înverzite. Zbură deasupra ceței unei pajiști înrou¬rate, apoi deasupra unui lac. Sub ea cîntau în cor broaștele, iar undeva departe, făcînd, nu se știe de ce, să-ibată tare ini¬ma, venea cu zgomot mare un tren. în curînd îl văzu. Se tîra încet, ca o șenilă, împroșcînd văz¬duhul cu scîntei. Luîndu-i-o înainte, Margareta mai zbură deasupra oglinzii unei ape, în care trecu, sub picioarele ei, o a doua lună, apoi veni mai jos și o porni, gata-gata să atingă vîrfurile unor pini uriași. Din spate se auzi deodată un vîjîit spintecînd văzduhul; creștea, apropiindu-se, ajungînd-o din urmă pe Margareta. Treptat, la vîjîitul acesta, semănînd cu cel provocat de un obiect zburător, de un proiectil, se adăugă hohotul de rîs al unei fe¬mei, întorcînd capul, Margareta văzu venind spre ea o ară¬tare ciudată, de culoare închisă. Conturîndu-se tot mai precis, se desluși în sfîrșit un călăreț în zbor; încetinindu-și goana, pe Margareta o ajunse din urmă Natașa. Goală, cu părul răvășit fluturîndu-i în vînt, zbura călare pe un vier gras, care strîngea între copitele dinainte o servietă, în timp ce cu cele dinapoi bătea înverșunat văzduhul. Pe lin¬gă vier, zbura legat de un șnur și sclipind uneori în lumina lunii un Tpince-nez, iar vierul avea pe cap o pălărie care-i alu¬neca tot mai mult pe ochi. Uitîndu-se mai bine, Margareta își dădu seama că vierul nu era altul decît Nikolai Ivano-vici, și hohotele ei de rîs tunară peste pădure, împletindu-se cu hohotele Natașei. 258 — Natașa! chiui Margareta. Te-ai uns cu cremă? — Suflețelul meu!! îi răspunse Natașa, trezind cu țipetele ei pădurea de pin adormită. Regina mea, să știi că am uns și chelia dumnealui! — Prințesă! zbieră plîngăreț vierul, purtîndu-și în galop călăreața. — Suflețelul meu! Margareta Nikolaevna! strigă Natașa, galopînd alături de Margareta, recunosc, am luat cremă. Că și noi vrem să trăim și să zburăm! Iertați-mă, stăpîna mea, dar eu nu mă întorc, nu mă întorc pentru nimic în lume! Ah! Ce bine e, Margareta Nikolaevna... M-a cerut în căsătorie, și Natașa arăta cu degetul spre gîtul vierului, care gîfîia ruși¬nat, da, m-a cerut în căsătorie! Cum îmi spuneai, ia zi? strigă ea aplecîndu-se spre urechea vierului. — Zeiță! urla acesta, nu pot să zbor atît de repede! Pot să pierd hîrtii importante, Natalia Prokofievna, protestez! — Ia mai du-te dracului cu hîrtiile tale! striga hohotind obraznic Natașa. — Ce tot spui, Natalia Prokofievna, ne poate auzi cineva, strigă rugător vierul. Zburînd alături de Margareta, Natașa îi povesti, rîzînd, ce se întîmplase în vilă după plecarea ei. Fata mărturisi că nu se atinsese de lucrurile primite în dar de la Margareta, ci se dezbrăcase și, repezindu-se la cutia cu cremă, se unsese cu ea. Și i se întîmplase același lucru ca și stăpînei sale. Dar, în timp ce ea se minuna, privindu-se în oglindă, rîzînd, fericită de frumusețea ei vrăjită, se deschi¬sese ușa și apăruse Nikolai Ivanovici. Þinea tulburat în mîini cămașa Margaretei Nikolaevna, propria-i pălărie și servieta. Văzînd-o pe Natașa, Nikolai Ivanovici încremenise. Venin-du-și în fire, roșu ca un rac, declarase că a socotit de datoria lui să ridice cămășuța și s-o aducă el, personal... — Ce-a fost în stare să sporovăiască, ticălosul! hohotea Natașa. Ce-a fost în stare să-mi spună, să mă ademenească! ce bani mi-a făgăduit! Zicea: Klavdia Petrovna n-o să afle ni¬mic. Ce, doar n-ai să spui că mint! strigă Natașa către vier, care-și întoarse rîtul într-altă parte, rușinat din cale-afară. Zburînd prin dormitor, Natașa îl unsese cu cremă pe Niko¬lai Ivanovici, după care rămăsese și ea încremenită de uimire. 259 Chipul respectabilului locatar de jos se strânsese într-un rit, iar la mîini și la picioare se pomenise cu niște copite mititele. Privindu-se în oglindă, Nikolai Ivanovici pornise a urla dis¬perat, sălbatic, dar era prea tîrziu. După cîteva clipe, înșeuat, plîngînd în hohote deznădăjduite, zbura undeva la dracu, afară din Moscova. — Cer stăruitor să mi se dea iar înfățișarea mea normală! grohăi și guiță pe neașteptate vierul, cînd cuprins de frene¬zie, cînd rugîndu-se cu umilință. Nu am de gînd să zbor la o adunare ilegală! Margareta Nikolaevna, te rog, e de datoria dumitale s-o pui la punct! Þi-a fost femeie de serviciu! — Aha, va să zică acum sînt pentru tine femeie de servi¬ciu? femeie de serviciu? strigă Natașa, dupindu-l pe vier de ureche. Adineauri eram zeiță! Cum îmi spuneai? Zi! — Venera! răspunse plîngăreț vierul zburînd deasupra unui pîrîu ce spumega printre stînci și atingînd cu copitele niște tufe de alun. — Venera! Venera! strigă triumfătoare Natașa, cu o mînă în șold, cu cealaltă întinsă spre lună. Margareta! Regină! Rugați-vă pentru mine, să mă lase să rămîn vrăjitoare! Dumneavoastră vi se îndeplinește orice rugă, vă e dată puterea! Și Margareta răspunse: — Bine. îți promit! — Mulțumesc, strigă Natașa și, deodată, urlă tăios și trist: Hei! Hei! Mai repede, mai repede! Ia sporește viteza! Strînse între călcîie șoldurile vierului, teșite și slăbite de goana cea turbată, și animalul se smuci atît de tare, că din nou spintecă văzduhul, și Natașa apăru undeva înainte, ca un punct negru, pierind, o dată cu ea stingîndu-se și vîjîitul zbo¬rului. Ca și înainte, Margareta zbura agale printr-o regiune pus¬tie și necunoscută, peste niște dealuri presărate cu bolovani risipiți printre pini răzleți și uriași. Ea nu zbura însă pe dea¬supra pinilor, ci printre trunchiurile lor poleite dintr-o parte de argintul lunii. Umbra ușoară a zburătoarei aluneca pe pă-mînt în fața ei, iar luna o mîngîia din spate. Margareta simțea că se află lîngă o apă și bănuia că va ajun¬ge curînd la capătul drumului. Pinii se dădură în lături, și ea se apropie încetișor prin văzduh de o rîpă abruptă, calcaroa-să. Dedesubt, jos, în vale, șerpuia un rîu învăluit în umbră. Peste toate se așternea ceața, agățîndu-se de tufele de pe mar¬ginea rîpei, în timp ce malul celălalt era jos și neted. Acolo, sub un pîlc singuratic de copaci rămuroși, se zbătea flacăra mică a unui foc de vreascuri și se zăreau siluete mărunte, în mișcare. Margaretei i se păru că aude din partea aceea o mu¬zică veselă, sîcîitoare. Mai departe, cît vedeai cu ochii, pe cîm-pia argintată de lună nu se deslușeau semnele nici unei așe¬zări sau ale prezenței omului. Margareta sări de pe mal și într-o clipă atinse apa. După goana ei prin văzduh undele o îmbiau. Aruncînd cît colo pe¬ria, își făcu vînt și se repezi în rîu cu capul în jos. Trupul ei ușor străpunse ca o săgeată apa, și o trîmbă de stropi țîșni atît de sus, de ziceai că acum-acum ajunge la lună. Apa era caldă ca în baie și, ieșind în bezna neagră pe oglinda rîului, singură în noapte, Margareta înotă pe săturate. Nu era nimeni lîngă Margareta, dar ceva mai departe, în spatele unor tufe, se auzea plescăit și fornăit — și acolo se scălda cineva. Margareta ieși pe mal. După scăldat, trupul îi ardea. Nu simțea nici un fel de oboseală și țopăia fericită pe iarba rea¬vănă. Deodată încetă să mai danseze și-și încorda atenția. For¬năitul se auzea mai aproape și, de după tufișuri de răchită, apăru un grăsan gol-goluț, cu un joben negru de mătase pe cap, pus mai spre ceafă. Tălpile picioarelor le avea negre-nă-molite, așa încît părea că poartă ghete negre. Judecind după felul cum gîfîia și sughița, era băut bine, ceea ce se confirma și prin faptul că deodată rîul începu să miroasă a coniac. Văzînd-o pe Margareta, grăsanul o pironi cu ochii, iar apoi urlă bucuros: — Ce-o fi asta? Oare pe ea o văd? Godina, că doar tu ești, văduvă veselă! Și tu te afli aici? și înainta spre ea, să o salute. Margareta se dădu înapoi și-i răspunse cu demnitate: — Du-te la mama dracului! Nu sînt nici o Clodină. Vezi cu cine stai de vorbă și, după ce se gîndi o clipă, adăugă la vorbele ei o înjurătură lungă, scabroasă. Toate acestea avură darul să-l dezmeticească pe grăsunul ușuratic. 260 261 — Vai! exclamă el încet și tresări, iertați-mă cu mărinimie, luminăția voastră, regină Margot! V-am confundat și vinovat e coniacul, fie el blestemat! Grăsanul se lăsă pe un genunchi, dădu la o parte jobenul, făcu o plecăciune și începu să bolbo¬rosească, amestecînd frazele rusești cu cele franțuzești, niște aiureli despre nunta însîngerată a unui prieten al său Gues-sard, la Paris, despre coniac și despre faptul că e distrus de trista greșeală pe care o făcuse. — Mai bine ți-ai pune pantalonii, nenorocitule, zise mai blînd Margareta. Grăsanul zîmbi larg, arătindu-și toți dinții, bucuros că Mar¬gareta nu este supărată și-i comunică extaziat că în clipa de față e fără pantaloni, doar pentru că, distrat fiind, i-a lăsat la fluviul Enisei, unde se scăldase ceva mai înainte, dar că îndată zboară acolo, mai ales că Eniseiul e la doi pași. După aceea începu să se dea înapoi, cu fața spre Margareta, și se dădu așa pînă-n clipa cînd alunecă și căzu pe spate în apă. Dar că-zînd chiar, păstra pe fața-i bordisită cu mici barbete un zîm-bet de extaz, afecțiune și devotament. Margareta scoase un fluierat puternic și, încălecînd peria, care alergase de îndată la chemarea ei, trecu în zbor pe malul celălalt. Umbra rîpei calcaroase nu ajungea pînă acolo, și ma¬lul lin era scăldat în razele lunii. Cînd Margareta puse piciorul pe iarba înrourată, orches¬tra de sub sălcii răsună mai tare, și din focul de vreascuri zbură mai vesel un snop de scîntei. Sub ramurile sălciilor, presă¬rate cu cercelușe gingașe și pufoase, conturîndu-se în razele lunii, ședeau pe două rînduri niște broaște fălcoase și, um-flîndu-se, de parc-ar fi fost de cauciuc, cîntau din fluiere de lemn un marș solemn și eroic. Dinaintea muzicanților atîr-nau smocuri de putregai fosforescent, prinse în nuielușe de sălcii, ca să lumineze partiturile. Pe botul broaștelor sclipeau umbrele dănțuitoare ale focului de vreascuri. Marșul se cînta în cinstea Margaretei. I se făcea o primire dintre cele mai triumfale. Rusalcele străvezii își întrerupseră hora încinsă deasupra rîului și o aclamară fluturînd în aer niște ierburi de apă, iar deasupra malului pustiu și verzui răsună, rostogolindu-se pînă departe, lărmuirea lor de bun venit. Niște vrăjitoare în pielea goală țîșniră de după sălcii, 262 se încolonară cu reverențe și plecăciuni, curat ca la curtea îm¬părătească. Cineva, cu picioare de țap, veni fuga la Margareta, lipindu-și buzele de mîna ei și, așternînd pe iarbă o țesătură de mătase, întrebă dacă regina e mulțumită, dacă i-a făcut plăcere scăldatul, poftind-o să se întindă, ca să se odihneas¬că, ceea ce Margareta și făcu. Cel cu picioare de țap îi oferi o cupă cu șampanie pe care ea o bău și simți deodată parcă încălzindu-i-se inima. Intere-sîndu-se de soarta Natașei, află că aceasta se și scăldase și por¬nise, călare pe vierul ei, spre Moscova, ca să ajungă acolo mai înainte, să dea de veste cui trebuie că Margareta va sosi cu-rînd și să ajute la confecționarea și împodobirea toaletei sale. Scurta ședere a Margaretei sub sălcii a fost marcată de un episod: în văzduh răsună un fluierat, și un trup negru, gre¬șind vădit ținta, se prăbuși în apă. Peste cîteva clipe în fața Margaretei se ivi același grăsan cu barbete, care se prezentase într-un mod atît de nereușit pe celălalt mal. Apucase, după cum se vedea, să facă drumul pînă la Enisei și înapoi, întrucît era îmbrăcat sărbătorește cu frac, însă ud leoarcă, din cap pînă-n picioare. Coniacul îi făcuse figura pentru a doua oară: cobo-rînd, nimerise tot în apă. în schimb, nu-și pierduse zîmbetul nici în acest caz atît de trist, și a fost admis să-i sărute mîna Margaretei, care rîdea vesel. Apoi toată lumea începu să se pregătească de plecare. Ru¬salcele își jucară hora în lumina lunii și se topiră în razele ei. Cel cu picioare de țap se informă reverențios cu ce a călătorit Margareta pînă la rîu. Aflînd că sosise călare pe o perie, re¬marcă: — O, se poate? E atît de incomod! După ce întocmi într-o clipă din două cioturi mici un tele¬fon bizar, ceru cuiva să i se trimită neîntîrziat, într-un minut, o mașină, ceea ce se și făcu, chiar într-un minut. Pe ostrov ateriza un automobil șarg, deschis, numai că la volan nu ședea un șofer obișnuit, ci un cioroi de cîmp, negru, cu pliscul lung, cu o șapcă de mușama pe cap și cu mănuși lungi, cu manșetă largă. Ostrovul se făcea tot mai pustiu. Luîndu-și zborul, vrăjitoarele se topiseră în văpaia lunii. Fo¬cul de vreascuri se stingea, și peste tăciuni se așternea o spu¬ză căruntă. 263 Cel cu picioarele de țap o ajută pe Margareta să se urce în mașină, și ea se lăsă pe bancheta largă a automobilului șarg. Automobilul hurui și se repezi în sus, mai-mai să atingă luna. Ostrovul pieri, pieri și rîul, în timp ce Margareta gonea prin văzduh înapoi spre Moscova. 22 La lumina făcliilor Huruitul uniform al automobilului zburînd în înalturi o legăna pe Margareta, iar lumina caldă a lunii o învăluia, plă¬cută și mîngîietoare. își întindea fața cu ochii închiși s-o alin¬te vîntul, gîndindu-se cu oarecare tristețe la malul rîului ne¬cunoscut, pe care-l părăsise și pe care, după cum presimțea, n-o să-l mai vadă niciodată. După toate minunile și vrăjito¬riile din seara aceea, bănuia la cine se duce, dar nu-i era frică. Speranța că acolo va izbuti să-și redobîndească fericirea pier¬dută îi dădea curaj. De altfel, nu-i fu dat să viseze prea mult la fericirea ei în această mașină. Nu se știe dacă cioroiul își cunoștea bine meseria, ori mașina era atît de bună, cert este că nu trecu multă vreme și, cînd Margareta deschise ochii, zări dedesubt, în locul întunericului pădurii, o mare tremu¬rătoare — luminile Moscovei. Pasărea neagră — șoferul — deșurubă din zbor roata dreaptă din față, aterizînd într-un cimitir pustiu din raionul Dorogomilov. Fără să-l întrebe nimic pe șofer, Margareta coborî împre¬ună cu peria ei, lingă o lespede funerară; cioroiul porni auto¬mobilul și-l dirija drept spre rîpa din dosul cimitirului, unde acesta se prăbuși cu un huruit infernal și pieri. Cioroiul își duse respectuos mîna la șapcă, se sui călare pe roată și-și luă zborul. în aceeași clipă, din spatele unui monument funerar apăru o pelerină neagră. în lumina lunii, scînteie un clonț, și Mar¬gareta îl recunoscu pe Azazello. Cu un gest, acesta o invită să încalece peria, iar el sări călare pe o floretă lungă, și amîn-doi își luară zborul, aterizînd peste cîteva clipe, nevăzuți de nimeni, în fața casei nr. 302 bis de pe strada Sadovaia. în timp ce, ducînd sub braț peria și floreta, cei doi treceau prin gang. Margareta zări un bărbat cu șapcă și cizme înalte, care aștepta probabil pe cineva. Deși erau aproape aerieni, omul singuratic auzi pașii celor doi și tresări alarmat, nepu-tînd înțelege de unde venea zgomotul. Pe un al doilea om, semănînd uimitor cu primul, ei l-au întîlnit lîngă intrarea a șasea. Și din nou se repetă aceeași istorie. S-au auzit pașii lor... omul se întoarse îngrijorat și se în¬cruntă. Iar atunci cînd ușa se deschise și se închise din nou, omul se repezi în urma celor ce intrau nevăzuți, privi în spa¬țiul de la intrare, dar, desigur, nu văzu nimic. Al treilea, copia fidelă a celui de al doilea, și deci și a celui dintîi, veghea pe palierul etajului doi. Fuma țigări tari și, tre-cînd pe lîngă el, Margareta începu să tușească. Cel care fuma sări de pe banca pe care ședea, ca și cînd l-ar fi împuns ceva, începu să se uite în jur neliniștit, se apropie de balustrada scării, privi în jos. în timpul acesta, Margareta cu însoțitorul ei se și aflau în fața apartamentului nr. 50. N-a trebuit să sune. Azazello deschise încet ușa cu che¬ia lui. Primul lucru care o uimi pe Margareta la intrare fu întu¬nericul. Domnea o beznă ca într-o subterană; și ea simți ne¬voia să se agate de pelerina lui Azazello, de teamă să nu se poticnească. Dar chiar în clipa aceea, undeva, departe, sus, sclipi flăcăruia unei candele, care porni să se apropie treptat. Din mers, Azazello îi luă Margaretei peria de sub braț, și aceas¬ta se mistui în întuneric. Apoi începură să urce niște trepte largi, care i se părură Margaretei fără de sfîrșit. O uimea faptul că în vestibulul unui apartament obișnuit din Moscova putea să încapă o scară ca asta, cu totul ieșită din comun și invizibilă. Simțea însă bine sub picioare această scară nesfîrșită. Dar urcușul luă sfîrșit și Margareta își dădu seama că se află pe un palier. Flăcăruia se apropie, și Margareta văzu chipul unui bărbat, înalt și negru, ținînd în mînă o candelă. Cei care avuseseră nefericirea să-i pice zilele acelea în cale l-ar fi recunoscut fără îndoială de în¬dată, chiar și numai la pîlpîirea slabă a candelei. Era Koroviev, alias Fagot. 264 265 E drept, înfățișarea lui Koroviev se schimbase mult. Cli¬pind prin întuneric, flăcăruia se răsfrîngea de data asta nu într-un pince-nez cu geamul crăpat, pe care ar fi trebuit să-l arunce de mult la lada de gunoi, ci într-un monoclu, ce-i drept, crăpat și el. Pe fața lui impertinentă, mustăcioara era frizată și pomădată, iar faptul că părea negricios se explica foarte simplu — Koroviev era îmbrăcat în frac. Alb îi era numai plas-tronul. Mag, dirijor de cor, vrăjitor, translator și dracu mai știe ce în realitate, Koroviev se înclină și, plimbînd cu un gest larg candela prin văzduh, o invită pe Margareta să-l urmeze. între timp Azazello dispăruse. „Ce seară ciudată, își spuse Margareta. La toate m-aș fi așteptat, numai la asta nu. Ce-o fi însemnînd? S-o fi stins lu¬mina la ei? Dar lucrul cel mai uimitor e spațiul imens al în¬căperii. .. Cum se face că pot intra toate astea într-un aparta¬ment moscovit? E pur și simplu imposibil!..." Oricît de puțină lumină oferea candela lui Koroviev, Mar¬gareta își dădu seama că se află într-o sală de-a dreptul de ne¬cuprins, prevăzută și cu o coloană întunecată, care la prima impresie părea fără de sfîrșit. Koroviev se opri lîngă un divă-naș, își așeză candela pe un soclu, cu un gest îi propuse Mar¬garetei să se așeze, iar el însuși se opri alături, într-o poză pitorească, rezemat de soclu. — Dați-mi voie să mă prezint, zise Koroviev cu voce hî-rîită. Mă numesc Koroviev. Vă uimește faptul că nu avem lu¬mină? Desigur, socotiți că o facem din economie? Nici gînd! Dacă ar fi așa, aș accepta ca primul călău pe care-l voi întîlni, fie și unul dintre cei care în seara asta, ceva mai tîrziu, vor avea cinstea să vă sărute genunchiul, să-mi taie capul, nici mai mult, nici mai puțin — chiar pe postamentul acesta! Nu, messire nu poate să sufere lumina electrică, și o vom aprinde numai în ultima clipă. Atunci, vă rog să mă credeți, n-o să ne plîngem de întuneric. Ba aș zice chiar că ar fi mai bine să nu fie atîta lumină. Koroviev îi plăcu Margaretei, și trăncăneala lui scîrțîitoare avu un efect liniștitor asupra ei. 266 — Nu, răspunse Margareta, altceva mă uimește; unde în¬cap toate astea? și făcu un gest cu mîna, subliniind astfel spa¬țiul necuprins al sălii. Koroviev zîmbi mieros, și umbrele prinseră a juca în cu¬tele nasului său. — E cel mai simplu lucru! răspunse el. Celor care cunosc bine a cincea dimensiune le este ușor să lărgească încăperea pînă la proporțiile dorite. Vă spun mai mult, stimată doam¬nă — pînă la dracu știe ce proporții! De altfel, eu, trăncăni Koroviev mai departe, am cunoscut oameni care n-aveau nici o idee nu numai despre a cincea dimensiune, ci, în general, despre nimic, și, cu toate acestea, făceau adevărate minuni în ce privește lărgirea spațiului lor. Așa s-a întîmplat, de pil¬dă, cu un orășean care, după cum mi s-a povestit, primind un apartament de trei camere pe Zemleanoi Val, fără a cincea dimensiune și alte lucruri năucitoare, l-a transformat cît ai clipi într-o locuință de patru camere, trăgînd prin una din odăi un zid despărțitor. După aceea, a făcut schimb de locuință primind două apartamente separate în două cartiere diferite ale Moscovei: unul de trei, și altul de două camere. Cred că sînteți de acord că acum omul avea cinci camere. Apartamen¬tul de trei camere l-a preschimbat cu două apartamente de cîte două camere, devenind posesor, după cum vedeți, a șase camere, ce-i drept, risipite într-o dezordine desăvîrșită prin întreaga Moscovă. Omul se pregătea să execute ultima și cea mai strălucită mișcare a sa, dînd un anunț la ziar că schimbă șase camere aflate în cartiere diferite pe un apartament de cinci camere pe Zemleanoi Val — cînd activitatea i-a fost în¬treruptă din pricini independente de voința lui. Posibil să aibă și astăzi vreo cameră, dar, cutez să vă asigur, nu la Moscova. Iată ce pișicher, și dumneavoastră binevoiți să discutați de¬spre a cincea dimensiune. Deși nu ea discutase despre a cincea dimensiune, ci Koro¬viev, Margareta rîse înveselită, ascultînd peripețiile pișiche¬rului — specialist în problema schimbului de locuință, Koro¬viev însă urmă: — Dar să trecem la fapte, da, la fapte, Margareta Niko-laevna. Sînteți o femeie foarte inteligentă și ați și ghicit, desi¬gur, cine e stăpînul acestei case. 267 Inima Margaretei zvîcni cu putere: se mulțumi să încuvi¬ințeze din cap. — Așadar, urmă Koroviev, sîntem dușmanii oricăror lu¬cruri nelămurite, ai oricăror mistere. în fiecare an, messire dă un bal. Balul acesta se cheamă balul de primăvară al lunii pline, sau balul celor o sută de regi. Vine la lume!... Aici, Koroviev își prinse obrazul în mînă, ca și cînd l-ar fi apucat o durere de măsea. De altfel, sper să vă convingeți singură. Așadar, messire este celibatar, după cum vă dați seama, de¬sigur. Dar are nevoie de o stăpînă a casei, de o amfitrioană — Koroviev făcu un gest de neputință — recunoașteți și dum¬neavoastră că fără amfitrioană... Margareta îl asculta pe Koroviev, străduindu-se să nu sca¬pe o vorbă; își simțea inima înfiorată, în timp ce speranța fericirii o amețea. — S-a stabilit o tradiție, vorbi mai departe Koroviev, în pri¬mul rînd pe stăpîna balului s-o cheme Margareta, în al doilea rînd, să fie originară din partea locului. Noi, după cum ve¬deți, călătorim și, în momentul de față, ne aflăm la Moscova. Aici, am găsit 121 de Margarete, dar, dacă mă credeți, Koro¬viev se plesni deznădăjduit peste pulpă, nici una nu cores¬pundea pînă cînd, în sfîrșit, o întîmplare fericită... Koroviev zîmbi cu tîlc, înclinîndu-se, și Margareta simți din nou un fior rece străbătîndu-i inima. — Mai pe scurt, strigă Koroviev. Scurt de tot: Vreți să ac¬ceptați această misiune? — Vreau! răspunse răspicat Margareta. — S-a făcut, zise Koroviev și, ridicînd candela, adăugă: Urmați-mă, vă rog. Porniră printre coloane și, în cele din urmă, ajunseră într-o sală, cu un miros puternic de lămîi, unde se auzeau niște foș¬nete și ceva trecu pe lîngă capul Margaretei, atingîndu-l. Ea tresări: — Nu vă speriați, o liniști dulce pe Margareta Koroviev, luînd-o la braț. Sînt șiretlicurile de bal ale lui Behemoth, ni¬mic mai mult. Și, în general, am să îndrăznesc să vă sfătuiesc să nu vă temeți de nimic, Margareta Nikolaevna. Ar fi o ne-chibzuință. N-am să vă ascund că balul va fi pompos. Vom vedea persoane a căror putere a fost cîndva deosebit de mare. 268 Dar, zău, cînd te gîndești cît de microscopice sînt posibilitățile lor în comparație cu posibilitățile celui din suita căruia am cinstea să fac parte, devine caraghios și chiar, aș zice, trist... Și-apoi, dumneavoastră în persoană sînteți de viță regească. — De ce de viță regească? șopti speriată Margareta, lipin-dvi-se de el. — Ah, regină, trăncănea jucăuș Koroviev, problemele sîn-gelui sînt cele mai complicate probleme din lume! Și dacă am interoga unele străbunici, mai ales pe acelea care se bucurau de reputația unor mironosițe, ni s-ar deschide niște taine ui¬mitoare, preastimată Margareta Nikolaevna! N-am să păcă¬tuiesc defel dacă, vorbind despre toate acestea, am să pome¬nesc despre un pachet de cărți de joc bizar amestecate. Există lucruri unde nu sînt valabile nici barierele de castă și nici chiar granițele dintre state. Am să fac o aluzie: una dintre reginele Franței, care a trăit în veacul al șaisprezecelea, trebuie să pre¬supunem că s-ar mira din cale-afară dacă cineva i-ar spune că pe adorabila ei stră-stră-stră-strănepoată, după mulți, mulți ani, eu am s-o duc de braț, la Moscova, prin sălile de bal. Dar am ajuns! în aceeași clipă, Koroviev suflă în candelă, și candela dis¬păru din mîna lui, iar Margareta văzu dinaintea-i, pe podea, o dîră de lumină strecurîndu-se pe sub o ușă întunecată. Ko¬roviev bătu încet în ușa asta; Margareta se tulbură atît de tare, că prinseră a-i clănțăni dinții, iar prin șira spinării o trecu un fior. Ușa se deschise și cei doi intrară într-o cameră deloc spa¬țioasă. Margareta văzu un pat larg, de stejar, cu cearșafurile și pernele murdare și boțite. în fața patului se înălță o masă tot de stejar cu picioare sculptate, pe care se afla un candela-bru cu brațe ce imitau niște labe de pasăre cu gheare. în cele șapte labe de aur ardeau șapte luminări groase de ceară. Pe masă, se mai găsea o tablă de șah cu figuri neobișnuit de ar¬tistic cizelate. Mai erau acolo o masă cu o cupă de aur pe ea și un alt candelabru, cu brațele în formă de șerpi. Mirosea a sulf și a smoală. Umbrele sfeșnicelor se încrucișau pe podea. Printre cei prezenți, Margareta îl recunoscu pe Azazello; acesta era îmbrăcat în frac și stătea lîngă speteaza patului. Gătit așa, Azazello nu mai semăna cu banditul care apăruse 269 pentru prima oară în fața Margaretei în parcul Alexandrovski și, de altfel, o salută pe Margareta foarte galant. Vrăjitoarea goală, Hella, care-l tulburase atît de mult pe bufetierul de la Teatrul de varietăți și aceeași pe care o spe¬riase cocoșul în noaptea celebrei ședințe de magie neagră, șe¬dea pe covoraș la picioarele patului, mestecînd ceva într-o oală, din care ieșea fum cu miros de sulf. în afară de aceștia, în cameră se mai afla un motan negru uriaș, cocoțat pe un taburet înalt în fața tablei de șah și ținînd în laba dreaptă un cal. Hella se ridică și se înclină în fața Margaretei. La fel făcu și motanul, sărind de pe taburet. în timp ce executa o reve¬rență cu piciorul drept, scăpă din labă calul și se băgă sub pat să-l caute. Moartă de frică, Margareta le vedea toate nelămurit în umbrele perfide ale luminărilor. Se uita țintă la patul în care ședea cel pe care, cu foarte puțin timp în urmă, bietul Ivan încercase să-l convingă, pe mal la Patriarșie prudî, că diavo¬lul nu există. Și tocmai acest inexistent ședea acum pe pat în fața Margaretei. Pe chipul Margaretei se ațintiră doi ochi: dreptul, cu o scîn-teie aurie în adîncuri, te sfredelea pînă-n străfundul sufle¬tului; stîngul era gol și negru, aidoma unei crăpături întu¬necate și înguste, aidoma unei bulboane fără fund a tuturor umbrelor și tenebrelor. Fața lui Woland era strîmbă, colțul drept al gurii — tras în jos, fruntea înaltă — cheală, brăzdată de cute adînci, paralele, cu sprîncenele drepte și ascuțite. Pie¬lea obrazului arăta de parcă un soare dogoritor o bronzase pentru veșnicie. Woland stătea tolănit pe pat, îmbrăcat numai cu o cămașă de noapte lungă, murdară și peticită la umărul stîng. Un pi¬cior gol îl ținea strîns sub dînsul, pe celălalt și-l întinsese pe un scăunel, și Hella ungea genunchiul acestui picior negri¬cios cu o alifie fumegîndă. Pe pieptul dezgolit și fără un fir de păr al lui Woland, Mar¬gareta desluși, atîrnînd de un lănțișor de aur, un scarabeu, sculptat cu măiestrie dintr-o piatră întunecată, cu niște slove scrise pe spatele lui mititel. Alături de Woland, pe un posta- ment masiv, greu, se înălța un glob terestru ciudat, parcă viu, luminat lateral de soare. Cîteva clipe se așternu tăcerea. „Mă studiază", se gîndi Margareta, și, cu un efort, izbuti să-și potolească tremurul picioarelor. în cele din urmă Woland începu a vorbi cu un zîmbet pe buze — care-i aprinse parcă și mai tare ochiul scînteietor. — Fii bine venită, regină, și scuzele mele pentru ținuta asta cazanieră. Glasul lui Woland era atît de gros, că unele silabe sunau doar ca un hîrîit. El luă de pe pat o spadă lungă și, aplecîndu-se, o agită pe sub pat, spunînd: — Ieși afară! Partida se contramandează. A sosit invitata. — Pentru nimic în lume, șuieră Koroviev alarmat, în chip de sufleor, la urechea Margaretei. — Pentru nimic în lume... începu Margareta. — Messire... mai suflă Koroviev la urechea ei. — Pentru nimic în lume, messire, spuse încet, dar deslușit Margareta, izbutind să se stăpînească și, cu un surîs, adăugă: Vă implor să nu întrerupeți partida. Cred că revistele de șah ar plăti bani grei dacă ar putea s-o publice. Azazello scoase un măcăit încet și aprobativ, iar Woland, după ce se uită cu luare-aminte la Margareta, observă ca pen¬tru sine: — Da, are dreptate Koroviev. Ce bizar se amestecă în pa¬chet cărțile de joc! Sîngele! Apoi întinse mîna, chemînd-o pe Margareta. Aceasta se apropie, fără să simtă podeaua sub picioarele ei desculțe. Woland își lăsă pe umărul ei mîna grea, ca de piatră, fierbinte ca focul și o trase spre sine, așezînd-o alături pe pat. — Ei, dacă ești de o gentilețe atît de încîntătoare, lucru la care, de altfel, mă așteptam, să lăsăm deoparte ceremoniile, zise el aplecîndu-se din nou spre marginea patului și stri-gînd: Mai ține mult circul ăsta sub pat? Ieși de acolo, bleste¬ma tule Hans! — Nu găsesc calul, dădu glas motanul de sub pat, cu un ton cald și fals. Galopează pe undeva, și în locul lui dau me¬reu de-o broască. 270 271 — Nu cumva îți închipui că te afli la un bîlci? îl întrebă Woland, prefăcîndu-se mînios. Nu e nici o broască sub pat! Păstrează-ți trucurile astea ieftine pentru „Varietăți". Dacă nu ieși imediat de-acolo, noi vom socoti că te-ai predat, de¬zertor afurisit! — Pentru nimic în lume, messirel zbieră motanul, apărînd în aceeași clipă de sub pat, cu calul în labă. — îți recomand... începu Woland, apoi izbucni: Ei bine, nici nu-mi vine să mă uit la bufonul ăsta! Ia priviți-l cum arată și cum s-a pocit stînd sub pat! în timpul acesta, motanul, plin de praf, ședea pe picioa¬rele dinapoi și se înclina în fața Margaretei. La gît purta acum un papion de frac, iar pe piept îi atîrna, de o curea, un bino¬clu de damă încrustat cu sidef. Mustățile îi erau poleite cu aur. — Ce-i asta? exclamă Woland. De ce ți-ai poleit mustă¬țile? Și, la ce dracu ți-ai pus papion, cînd n-ai nădragi pe tine? — Motanii nu poartă nădragi, messire, îi răspunse foarte demn motanul; doar n-o să-mi pretindeți să încalț și niște ciz¬me? Motan încălțat nu există decît în basme, messire, dar vă întreb: V-a fost dat să mai vedeți vreodată pe cineva venind fără cravată la bal? N-am vrut să mă prezint atît de necuvi¬incios. Nu intenționez să apar într-o postură comică, să risc să fiu luat de guler și azvîrlit afară! Fiecare se gătește cu ce poate. Vă rog să considerați, messire, că cele spuse de mine se referă și la binoclu! — Dar mustățile?... — Nu înțeleg, ripostă distant motanul, de ce, bărbierin-du-se astăzi, Azazello și Koroviev s-au pudrat cu pudră albă? Și în ce măsură e ea mai bună decît cea de aur? Eu mi-am pudrat mustățile, asta-i tot! Dacă m-aș fi bărbierit, ar fi fost altceva. Un motan ras e o adevărată bătaie de joc, ceva scan¬dalos, recunosc asta sus și tare! dar, în general, aici glasul mo¬tanului tremură de jignire, văd că mi se fac unele șicane și că în fața mea se ridică o foarte serioasă problemă: să iau sau nu parte la bal? Ce-o să-mi răspundeți, messire, la toate astea? Jignit cum era, motanul se umflă într-atît, încît ai fi zis că în clipa următoare o să plesnească. 272 — Uitați-vă la el, ce șarlatan e! strigă Woland, clătinînd din cap. Ori de cîte ori vede că nu mai are nici o șansă de cîș-tig, începe să te ducă cu vorba, ca cel din urmă pungaș de sub pod. Stai imediat jos și încetează cu mîzgălitura asta verbală! — Am să mă așez, răspunse motanul, luînd loc, dar am să vă contrazic în ce privește ultimele afirmații. Vorbele mele nu reprezintă defel mîzgălitura verbală, cum ați binevoit să vă exprimați în prezența unei doamne, ci un lanț de silogis¬me strîns împachetate, pe care le-ar fi apreciat, după valoa¬rea lor, cunoscători ca Sextus Empiricus, Marțian Capella, și poate chiar însuși Aristotel. — Șah la rege, zise Woland. — Poftim, n-aveți decît, răspunse motanul, și începu să privească cu binoclul tabla de șah. — Așadar, se întoarse Woland spre Margareta, îți reco¬mand, donna, suita mea. Ãsta, care face pe prostul, este mota¬nul Behemoth. Cu Azazello și Koroviev ai și făcut cunoștință; ți-o mai recomand pe Hella, slujnica mea. Este promptă, is¬teață și nu există nici un serviciu pe care ea să nu fie capabilă să ți-l facă. Frumoasa Hella zîmbea, privind-o pe Margareta cu ochii ei de culoarea ierburilor de baltă, continuînd să ia în căușul palmei alifie și s-o întindă pe genunchiul lui Woland. — Ei, asta-i tot, încheie Woland, strîmbîndu-se cînd Hella îi strînse prea tare genunchiul. După cum vezi, e o societate mică, pestriță și nemalițioasă. Tăcu și, întinzînd mîna spre glob, începu să-l întoarcă în fața sa. Globul era lucrat atît de iscusit, încît oceanele lui albastre se mișcau, în timp ce calota polului se așternea, ca cea adevărată, ferecată în ghețuri și zăpezi. In timpul acesta, pe tabla de șah se petrecea o totală pa¬nică. Un rege cu mantie albă, dezolat la culme, se învîrtea pe un pătrat, ridicînd mîinile cu disperare. Trei pioni albi — Lands-Knecht — cu halebarde se uitau pierduți la un ofițer care-și agita spada și arăta înainte, unde, în pătrate alătu¬rate, alb și negru, se vedeau călăreții negri ai lui Woland, că¬lare pe doi cai înfierbîntați, care scărmănau cu copitele pă¬tratele. 273 Pe Margareta o interesă nespus și o uimi faptul că figurile de șah erau vii. Motanul, dînd la o parte binoclul de la ochi, împinse ușu¬rel regele lui în spate. Acesta, într-un gest de disperare, își acoperi fața cu mîinile. — Cam proastă trebușoară, dragă Behemoth, zise încet Koroviev cu glas veninos. — Situația este serioasă, dar deznădăjduită nu-i în nici un caz, îi răspunse motanul, mai mult decît atît: sînt convins că voi obține victoria finală. Este suficient să analizăm puțin si¬tuația. Analiza aceasta el începu s-o facă într-un fel destul de stra¬niu, cu alte cuvinte, începu să croiască niște mutre și să facă cu ochiul regelui său. — Nu ajută, observă Koroviev. — Aoleu! strigă Behemoth, au zburat papagalii care în¬cotro, ceea ce eu am și prevăzut! într-adevăr, undeva în depărtare se auzi fîlfîitul multor aripi. Koroviev și Azazello se repeziră afară din cameră. — Dracu să vă ia cu ideile voastre aiurite pentru bal! bom¬băni Woland, fără să se dezlipească de globul său. îndată ce Koroviev și Azazello se făcură nevăzuți, clipitul lui Behemoth luă proporții. Regele alb, în cele din urmă, își dădu seama ce i se cere. Trase deodată mantia de pe el, o arun¬că pe pătrat și fugi de pe tabla de șah. Veșmîntul regesc arun¬cat îl ridică ofițerul, se înfășură în el și luă locul regelui. Koroviev și Azazello se întoarseră. — Ca de obicei—baliverne, bombănea Azazello, privin-du-l cu coada ochiului pe Behemoth. — Mi s-a părut că aud, răspunse motanul. — Ei, cît o să mai dureze asta? întrebă Woland. Șah la rege. — Probabil nu am auzit bine, mon maître, îi răspunse mo¬tanul, nu este șah la rege și nici nu poate fi. — Repet: șah la rege. — Messire, sînteți surmenat, replică motanul cu glas neli¬niștit și fals — nu există șah la rege! — Regele se află în pătratul g2, zise Woland fără să se uite la tablă. — Sînt îngrozit, messirel urlă motanul, prefăcîndu-se plin de groază, pe pătratul ăsta nu-i nici un rege! — Ce tot spui? întrebă nedumerit Woland și se uită pe tablă, unde ofițerul care stătea pe pătratul regelui se întorcea cu spatele acoperindu-și fața cu mîna. — Ah! nemernic ce ești! zise îngîndurat Woland. — Messire, din nou mă adresez logicii! vorbi motanul, li-pindu-și labele de piept, dacă jucătorul declară șah la rege, iar între timp regele nu se mai află de mult pe tablă, șahul e declarat nul! — Te predai sau nu? strigă Woland cu glas înspăimîntător. — Permiteți să mă gîndesc, îi răspunse smerit motanul și, punînd coatele pe masă, își vîrî urechile între labe și începu să gîndească. A stat și a meditat îndelung și pînă la urmă a zis: Mă predau. — Să omori creatura ticăloasă, nu alta, șopti Azazello. — Da, mă predau, zise motanul, dar mă predau exclusiv pentru că nu pot juca în atmosfera asta de hărțuială din par¬tea invidioșilor! El se ridică și figurile mici se băgară în lădiță. — Hella, e timpul, zise Woland și Hella dispăru din ca¬meră. Mă doare rău piciorul, și mai e și balul ăsta... urmă Woland. — Permiteți-mi mie, îl rugă încet Margareta. Woland o privi atent și-și trase genunchiul mai aproape de ea. Lichidul cleios, fierbinte ca lava, îi încingea mîinile, dar Margareta îi frecționa genunchiul fără să se crispeze, strădu-indu-se să nu-i provoace dureri. — Sfetnicii apropiați afirmă că este vorba de reumatism, spunea Woland, fără să-și ia ochii de la Margareta, eu însă suspectez că durerea asta din genunchi mi-a fost lăsată drept amintire de o vrăjitoare delicioasă, pe care am cunoscut-o îndeaproape în anul 1571, în munții Broken, la Catedra Dra¬cului. — Ah, e posibil oare? zise Margareta. — Fleacuri! Peste vreo trei sute de ani asta o să treacă! Mi s-au indicat o mulțime de medicamente, eu însă, după obi¬ceiuri vechi, respect leacurile bunicii. Bătrînica afurisită, bu-nică-mea, mi-a lăsat drept moștenire niște ierburi uimitoare! 274 275 Fiindcă veni vorba, spune-mi, dumneata ai vreo suferință? Poate că ai vreun alean, vreo durere care-ți otrăvește sufletul? — Nu, messire, nu am așa ceva, îi răspunse Margareta cea cuminte, iar acum, aflîndu-mă aici la dumneavoastră, mă simt bine de tot. — Sîngele e un lucru mare... zise vesel Woland, nu se știe de ce și adăugă: Văd că te interesează globul meu? — O, da, n-am mai văzut niciodată un asemenea obiect. — Bun obiect. Ca să fiu sincer, nu prea suport ultimele știri la radio. Le prezintă întotdeauna niște tinere care pro¬nunță nedeslușit numele localităților. Afară de asta, una din trei e ușor peltică, parcă aleasă anume așa. Globul meu e mult mai comod, cu atît mai mult, cu cît eu trebuie să cunosc pre¬cis evenimentele. De pildă, vezi fîșia asta de pămînt, scăldată într-o parte de apele oceanului? Privește, iat-o cuprinsă de flăcări. Acolo a izbucnit un război. Dacă privești mai de aproa¬pe, vezi și detaliile. Margareta se plecă spre glob și văzu cum pătrățelul de pămînt se lărgi, luminîndu-se în nenumărate culori și trans-formîndu-se într-un fel de hartă în relief. Apoi văzu panglica unui rîu și un sat pe malul lui. O căsuță, la început mică doar cît un bob de mazăre, crescuse, ajungînd pînă la mărimea unei cutii de chibrituri. Apoi, acoperișul ei sări în aer, fără zgo¬mot, o dată cu trîmbe de fum negru, iar pereții se năruiră de nu rămase din cutiuța cu etaj decît o grămăjoară din care ie¬șea învolburîndu-se un fum negru. Apropiindu-se și mai mult de glob, Margareta zări o siluetă mică de femeie întinsă la pămînt, iar lîngă ea, într-o băltoacă de sînge, un copil mic cu brațele în lături. — Ei, asta-i tot, zise zîmbind Woland; el n-a apucat să facă nici un păcat. Abadonna a lucrat impecabil. — N-aș fi vrut să fiu de partea celui împotriva căruia e acest Abadonna, remarcă Margareta. De partea cui e? — Pe măsură ce stau de vorbă cu dumneata, îi răspunse prietenos Woland, mă conving tot mai mult că ești o femeie foarte inteligentă. O să te liniștesc. Este foarte obiectiv și sim¬patizează în chip egal cu ambele părți beligerante. Drept ur¬mare, amîndouă părțile ajung totdeauna la rezultate iden- 276 tice. Abadonna! strigă încet Woland și, în aceeași clipă, din perete se desprinse silueta unui bărbat slab cu ochelari negri. Ochelarii aceștia făcură asupra Margaretei o impresie atît de puternică, încît ea își lipi obrazul cu un țipăt ușor de piciorul lui Woland. Destul! strigă acesta. Ce nervoși sînt oamenii de astăzi! O plesni pe Margareta cu palma pe spate, și trupul ei scoase un fel de clinchet. Vezi doar că e cu ochelari. Afară de asta, nu s-a întîmplat și nu se va întîmpla vreodată ca Aba¬donna să apară în fața cuiva înainte de vreme. Și, la urma urmei, sînt și eu aici. Ești în vizită la mine! Am vrut doar să ți-l arăt. Abadonna stătea nemișcat. — Dar nu se poate să-și scoată ochelarii măcar pentru o clipă? întrebă Margareta, lipindu-se de Woland și tremurînd, de data aceasta însă de curiozitate. — Uite că așa ceva nu se poate, îi răspunse grav Woland, făcîndu-i un semn lui Abadonna, care pieri pe dată. Ce vrei să spui, Azazello? — Messire, zise acesta, îngăduiți-mi să vă aduc la cunoș¬tință că la noi se află doi străini: o frumoasă — care scîncește și imploră să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei — însoțită, pardon, de vierul său. — Ce ciudat se poartă și frumoasele astea! observă Woland. — E Natașa, Natașa! exclamă Margareta. — Bine, să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei. Iar pe vier să-l duceți la bucătari. — Să-l taie? strigă speriată Margareta. Vai de mine, messire, e Nikolai Ivanovici, locatarul nostru de jos. E o neînțelegere la mijloc, vedeți, ea l-a uns și pe el cu cremă... — Dar dă-mi voie, zise Woland, la ce dracu și cine crezi că are de gînd să-l taie? Lasă-l să stea împreună cu bucătarii, și atîta tot. Doar nu pot, recunoaște și dumneata, să-i dau drumul în sala de bal. — Da, cam așa e... adăugă Azazello, raportînd apoi: Se apropie miezul nopții, messire. — A, bun. Woland se adresă apoi Margaretei: 277 — Așadar, te rog... îți mulțumesc dinainte. Nu te fîstîci și nu te teme de nimic. Nu bea nimic, în afară de apă, altfel ai să te înmoi și o să-ți fie greu. E timpul! Margareta se ridică de pe covoraș și atunci în ușă apăru Koroviev. 23 Mare bal la Satana Se apropia miezul nopții, trebuia să se grăbească. Mar¬gareta vedea nelămurit obiectele din jur. I se întipăriră în min¬te făcliile și bazinul din pietre prețioase multicolore. Cînd păși pe fundul bazinului, Hella și Natașa turnară peste ea un li¬chid roșu, fierbinte și dens. Simți pe buze un gust sărat și-și dădu seama că o spală cu sînge. Mantiei însîngerate îi luă lo¬cul alta — trandafirie, vîscoasă și transparentă; Margareta simți cum o amețește mirosul uleiului de trandafir. Apoi o întinseră pe un pat de cleștar și îi frecară trupul cu niște frun¬ze verzi, mari, făcînd să-i lucească pielea. în momentul acesta, dădu buzna înăuntru motanul, care se apucă să dea și el o mînă de ajutor. Așezîndu-se pe vine, la picioarele Margaretei, începu să-i frece tălpile, cu aerul unui lustragiu de pe stradă. Margareta nu-și amintea cine-i cususe pantofii din palide petale de trandafir, și nici cum se încheiaseră singuri cu două catarame de aur. O forță tainică o ridică în picioare și o așeză în fața unei oglinzi; în părul ei scînteia o coroană regească din diamante. De undeva, apăru Koroviev, care îi atîrnă pe piept un medalion greu, oval, prins de un lanț masiv, repre-zentînd un pudel negru. Podoaba i se păru foarte grea regi¬nei. Lanțul începu să-i roadă grumazul, medalionul cu pudel o trăgea tot timpul în jos, făcînd-o să se aplece. Dar, pentru neplăcerile pricinuite de lanțul cu pudelul negru, o răsplătea acel respect deosebit cu care o tratau acum Koroviev și Behe-moth. — Nu-i nimic, nu-i nimic! mormăia Koroviev din ușă. Nu-i nimic de făcut, trebuie, trebuie neapărat... Ingăduiți-mi, regină, să vă dau un ultim sfat: Printre oaspeți vor fi tot felul 278 de oameni, oh, foarte diferiți unul de altul, dar nimănui, regi¬nă Margot, să nu-i acordați întîietate și chiar dacă n-o să vă placă vreunul... fără-ndoială că n-o să lăsați să vi se citească sentimentele adevărate pe față, dar nu numai atît, nu trebuie, n-aveți voie nici să vă gîndiți la ele! Ar băga de seamă, ar băga de seamă din capul locului! Trebuie să-l îndrăgiți, regină, da, să-l îndrăgiți! în schimb, stăpîna balului va fi răsplătită cu prisosință. Și mai e ceva: — să nu-i uitați pe nici unul! Fiecă¬ruia măcar un zîmbet cît de mic, iar dacă nu veți avea timp să-i aruncați o vorbă, să vă întoarceți capul spre el măcar un pic! Orice, dar să-i luați în seamă, pentru că altfel, ei, oaspeții, ar tînji... După aceea, însoțită de Koroviev și Behemoth, Margareta trecu din camera cu bazinul într-o beznă adîncă. — Eu, eu, șopti motanul, eu am să dau semnalul! — Dă-l! încuviință Koroviev din întuneric. — începe balul!!! strigă asurzitor motanul, iar Margareta scoase și ea un țipăt scurt, rămînînd apoi cîteva clipe cu ochii închiși. Balul se deschise deodată: cu lumină, sunete și miresme. La brațul lui Koroviev, Margareta se pomeni într-o pădure tropicală. Papagali cu pieptul roșu și coada verde îi strigau: „Sîntem încîntați!" Dar pădurea cu zăpușeala ei, ca într-o baie de aburi, se sfîrși repede, făcînd loc unei săli răcoroase de bal, cu coloane de piatră gălbuie, scînteietoare. Ca și pădurea, sala de bal era pustie, și numai lîngă coloane stăteau niște negri goi, cu turbane argintii pe cap. Fețele lor căpătară o nuanță cafeniu-murdară, de tulburare, în clipa în care Margareta apă¬ru în sală, însoțită de suita ei, din care făcea parte și Azazello, ivit nu se știe de unde. Koroviev lăsă liberă mîna Margaretei și șopti: — Drept pe tulipe! Un zid scund de tulipe albe crescu dinaintea ei; dincolo de ele, Margareta zări nenumărate lumini cu abajur, iar în dreptul lor siluete în frac, piepți albi și umeri negri. Atunci își dădu seama de unde veneau sunetele balului. Asupra ei se prăvăli parcă urletul alămurilor, iar glasul viorilor ce răzbi de undeva, de sub ele, îi scaldă trupul asemenea dușului de 279 sînge. Orchestra, vreo sută cincizeci de oameni, cînta o po¬loneză. Văzînd-o pe Margareta, bărbatul în frac de la pupitrul dirijoral păli, buzele îi schițară un zîmbet și, deodată, cu o mișcare a mîinilor, îi ridică în picioare pe muzicanți. Și or¬chestra prinse a o legăna pe Margareta necontenit, în sune¬tele ei. Apoi dirijorul se întoarse cu spatele la orchestră și se înclină adînc, cu brațele în lături. Drept răspuns, Margareta îi zîmbi fluturînd mîna. — Nu, e puțin, e prea puțin, șopti Koroviev, n-o să închi¬dă ochii toată noaptea de amărăciune. Strigă-i: „Fii bine ve¬nit, rege al valsului!" Margareta se supuse, mirîndu-se că glasul ei, cu rezonanțe de clopot, acoperi vuietul orchestrei. Omul tresări de fericire, își duse mîna stîngă la piept, mînuind mai departe cu dreapta bagheta-i albă. — E puțin, e prea puțin, șopti Koroviev, aruncă-ți ochii în stînga, spre viorile întîi, și salută-le, așa încît fiecare să crea¬dă că-l recunoști. Aici sînt numai celebrități mondiale. întîi salută-l pe ăla de colo... după primul pupitru, e Vieuxtemps!... Așa, foarte bine... Acum — mai departe! — Cine-i dirijorul? îl întrebă Margareta, depărtîndu-se în zbor. —Johann Strauss! strigă motanul. Și să mă spînzure care-o vrea de o liană în pădurea tropicală, dacă a mai cîntat vreo¬dată la vreun bal o orchestră ca asta! Eu am invitat-o! Și, luați vă rog aminte, nici unul nu s-a îmbolnăvit și nici unul n-a refuzat să vină! în sala următoare nu mai erau coloane; în locul lor, într-o parte se înălța un zid de trandafiri roșii, roz și albi ca laptele, iar de partea cealaltă un zid de camelii japoneze bătute. între ele țîșneau, susurînd, havuzuri; în trei bazine clocotea, înspu¬mată, șampania; unul din bazine era de un violet străveziu, al doilea — de culoarea rubinelor, al treilea — de cleștar. Pe lîngă ele foiau niște negri cu turbane purpurii pe cap, tur-nînd în cupe joase șampanie din bazine cu polonice de ar¬gint, în zidul de trandafiri se făcu deodată o spărtură și apăru un bărbat care prinse a se agita pe o estradă. Purta un frac roșu cu coadă de rândunică. Dirija o orchestră de jaz insupor- 280 tabil de zgomotoasă. îndată ce o zări pe Margareta, dirijo¬rul se înclină în fața ei atît de adînc, încît brațele lui atinseră podeaua, apoi, îndreptîndu-se, țipă strident: — Halleluiah! Se lovi o dată peste un genunchi, apoi peste celălalt și, smulgînd din mîna muzicantului din margine un taler, îl făcu să zuruie, pocnindu-l de coloană. Depărtîndu-se în zbor, Margareta mai apucă să-l vadă pe virtuozul jazbandist luptîndu-se cu poloneza ce răsuna în spatele ei și lovindu-i în cap la nimereală cu talerul său pe cei din orchestră, care, cuprinși, chipurile, de o groază comi¬că, făceau reverențe adînci. în cele din urmă, zburară pe palierul scării, unde, după cum își dădu seama Margareta, o întîmpinase la sosire Koro¬viev cu candela în mînă, și unde, revărsîndu-se din lustre și aplice de cristal în formă de ciorchini de struguri, ardeau acum lumini orbitoare. O așezară pe regină la locul ei, și sub mîna stîngă ea simți un postament scund de ametist. — Puteți să vă sprijiniți de el, dacă o să vă fie prea greu să stați mult astfel, îi șopti Koroviev. Un individ tuciuriu îi aruncă sub picioare o pernă cu un pudel auriu brodat pe ea și, pe această pernă, supunîndu-se unor brațe care o îndrumau, Margareta își puse piciorul drept, îndoindu-l din genunchi. Apoi, încercă să se uite în jur. Koroviev și Azazello erau lîngă ea, în atitudini maiestuoase. Alături de Azazello se aflau alți trei tineri, care-i amintiră Margaretei, nelămurit, de Aba-donna. Din spate venea o adiere răcoroasă. întorcîndu-și ochii, Margareta văzu ieșind din peretele de marmură din spatele ei, țîșnind în șuvoaie, un vin înspumat, ce se scurgea apoi într-un bazin înghețat. Lîngă piciorul stîng, simțea ceva cald și mițos. Era Behemoth. Margareta stătea undeva sus de tot, și sub picioarele ei se așternea o scară impunătoare, acoperită cu un covor. Jos, departe de tot, ca și cînd ar fi privit printr-un binoclu întors, vedea holul imens cu un șemineu de necuprins, în a cărui gură largă și neagră ar fi putut intra cu ușurință un camion de cinci tone. Holul și scara, scăldate într-o lumină orbitoare, 281 erau pustii. Alămurile orchestrei sunau înfundat de departe. Cîteva clipe rămaseră cu toții nemișcați. — Dar unde sînt invitații? îl întrebă Margareta pe Koro-viev. — Vor fi îndată aici, regină; vor sosi numaidecît. O să fie destui, n-aveți grijă. Și, zău, aș prefera să tai lemne decît să-i primesc, aici pe palier. — Mare lucru! Ce-i aia să tai lemne? ripostă motanul gu¬raliv. Eu aș prefera să fiu taxator de tramvai; o muncă mai urîtă decît asta nu există pe lume! — Totul trebuie să fie gata din timp, regină, îi explică Ko-roviev, în vreme ce ochiul îi sclipea prin monoclul defect. Nu poate fi nimic mai rău decît atunci cînd primul musafir sosit rătăcește, neștiind ce să întreprindă, iar scorpia lui legitimă îl cicălește și-l pisează pentru faptul că ei doi au venit înain¬tea tuturor celorlalți musafiri. Asemenea baluri, regină, tre¬buie aruncate la gunoi. — Absolut la gunoi, confirmă motanul. — Pînă la miezul nopții n-au mai rămas decît zece secun¬de, anunță Koroviev; o să înceapă numaidecît. Cele zece secunde i se părură Margaretei îngrozitor de lungi. Dar pesemne că se scurseseră și nu se întîmpla nimic. Deodată însă, jos, în șemineul imens, se auzi o bufnitură pu¬ternică, și din gura lui răsări o spînzurătoare pe care se bălă¬băneau niște oseminte cam descompuse. Osemintele se des-prinseră din funie, căzură pe podea, și din ele țîșni un bărbat cu părul negru, de o rară frumusețe. Purta frac și pantofi de lac. Apoi, din șemineu țîșni un sicriu nu prea mare, cam pu¬trezit și el; capacul i se desprinse și pe podea se rostogoliră alte oseminte. Bărbatul cel frumos se repezi galant spre ele, oferindu-le brațul. Acest al doilea schelet se închegă, trans-formîndu-se într-o femeie fîșneață cu pantofiori negri în pi¬cioare și pene negre la pălărie, și amîndoi, bărbatul și femeia, porniră grăbiți să urce scara. — Primii invitați! exclamă Koroviev. Domnul Jacques cu consoarta. Vă recomand, regină, pe unul din cei mai intere¬sanți bărbați. Un falsificator de bani convins, un trădător de țară, dar un foarte bun alchimist. A ajuns celebru, șopti Ko- 282 roviev la urechea Margaretei, otrăvind pe amanta unui rege. Și doar nu i se întîmpla oricui una ca asta! II vezi ce superb e! Margareta, palidă, cu buzele întredeschise, se uita în jos, la spînzurătoarea și sicriul care dispăreau pe o ușă laterală a holului. — Sînt încîntat! urlă motanul drept în obrazul domnului Jacques, care tocmai ajunsese în vîrful scării. In timpul acesta, din șemineu se ivi un alt schelet, fără cap și fără un braț, care, atingînd podeaua, luă înfățișarea unui bărbat într-un frac impecabil. Consoarta domnului Jacques se și grăbi să îngenuncheze în fața Margaretei și, palidă de emoție, îi sărută piciorul. — Regină... bolborosi ea. — Regina este încîntată! strigă Koroviev. — Regină... rosti încet preafrumosul domn Jacques. — Sîntem încîntați, urlă motanul. Tinerii care-l însoțeau pe Azazello, cu un zîmbet prietenos, dar fără viață, le tot dădeau ghes domnului Jacques și con¬soartei sale să se apropie de cupele cu șampanie, pe care ne¬grii le țineau în mîini. Bărbatul în frac urca în fugă de unul singur scara. — Contele Robert, îi șopti Koroviev Margaretei, mai e încă și astăzi un bărbat interesant. Gîndiți-vă, regină, ce caraghios-lîc: aici avem de-a face cu un caz contrar; ăsta a fost amantul unei regine și și-a otrăvit propria nevastă. — Sîntem fericiți, conte, țipă Behemoth. Din șemineu căzură, pe rînd, plesnind și desfăcîndu-se în bucăți, trei coșciuge; apoi, un ins cu o mantie neagră pe umeri, căruia următorul schelet ieșit din gura neagră a șe¬mineului îi înfipse un cuțit în spate. De jos, se auzi un strigăt sugrumat. Din șemineu veni în fugă un cadavru intrat rău de tot în putrefacție. Margareta închise ochii, și o mînă griju¬lie apropie de nasul ei un flacon cu săruri. I se păru că era mîna Natașei. Scara se umplea tot mai mult de lume. Acum, pe fiecare treaptă se aflau bărbați în frac și femei goale, care-i însoțeau, deosebindu-se una de alta doar prin culoarea penelor de pe cap și a pantofilor. 283 Margareta văzu apropiindu-se de ea o doamnă cu ochii plecați ca o călugăriță, firavă, modestă și cu o eșarfă lată, verde la gît. Doamna șchiopăta, iar pe piciorul stîng purta o cizmă ciudată de lemn. — Cine-i dînsa... cu verde? întrebă, mașinal, Margareta. — E una din cele mai încîntătoare și mai serioase doamne, șopti Koroviev. V-o prezint: doamna Tofana. S-a bucurat de o popularitate grozavă printre napoletanele tinere și fermecă¬toare, precum și printre orășencele din Palermo, dar mai cu seamă printre acelea care se saturaseră de bărbații lor. Că doar se întîmplă, regină, ca o femeie să se sature de bărbatul ei... — Da, răspunse cu glas surd Margareta, privind zîmbi-toare spre doi bărbați în frac, care se plecară pe rînd în fața ei, sărutîndu-i genunchiul și mîna. — Ei vezi? izbuti să-i șoptească Koroviev, strigînd în ace¬lași timp cuiva: Domnule duce, doriți o cupă de șampanie? Sînt încîntat!... Da, și după cum spuneam, doamna Tofana se arăta înțelegătoare față de situația acestor biete femei, vîn-zîndu-le o anume apă în sticluțe. Soția turna apa în supa so¬țului; acesta o mînca, recunoscător pentru grija ce i-o purta consoarta și se simțea perfect. E drept, după cîteva ceasuri îl apuca o sete cumplită, apoi se culca în pat, iar peste o zi, fru¬moasa napoletană, care-și hrănise soțul cu sus-amintita supă, era liberă ca vîntul de primăvară. — Și ce are la picior? întrebă Margareta, întinzînd neobo¬sită mîna oaspeților care-o luaseră înainte doamnei Tofana cea șchioapă. Și la ce servește eșarfa aia verde la gît? Are gî-tul flasc? — Sînt încîntat, prințe! strigă Koroviev, răspunzînd în ace¬lași timp șoptit Margaretei: Are un gît superb, dar s-a întîm-plat ceva neplăcut în timp ce se afla la închisoare. în picior, regină, doamna Tofana poartă o cizmă spaniolă1, iar eșarfa își are povestea ei: Cînd au aflat că aproape cinci sute de soți prost aleși inițial părăsiseră Neapole și Palermo pentru tot¬deauna, temnicerii, cuprinși de o mînie oarbă, au sugrumat-o pe doamna Tofana. 1 Instrument de tortură folosit în Evul Mediu, care în rusește poartă denumirea de „cizmă spaniolă". 284 — Ce fericită sînt, o, prea bună regină, că mi-a fost sortită înalta cinste... șopti Tofana pe un ton sfielnic de călugăriță, străduindu-se să se lase într-un genunchi, dar cizma o împie¬dica. Koroviev și cu Behemoth, săritori, o ajutară să se ridice. — Sînt bucuroasă că vă văd, îi răspunse Margareta, întin¬zînd în același timp mîna următorilor invitați. Acum, pe scări urca un șuvoi de invitați. Margareta nu mai vedea ce se petrece în hol. Ridica și-și lăsa în jos mîna automat, cu un zîmbet încremenit pe buze. In văzduh, stă¬ruia un vuiet neîntrerupt; din sălile de bal răzbăteau sunetele orchestrei, aidoma vuietului mării. — Uite, asta e o femeie plictisitoare, vorbi cu glas tare Ko¬roviev, știind că în vuietul glasurilor nu mai poate fi auzit; — e moartă după baluri și visează mereu să se plîngă cuiva de batista ei. Printre cei ce urcau, Margareta o desluși pe femeia despre care era vorba. Era tînără, de vreo douăzeci de ani, cu un corp de o rară frumusețe, dar cu o privire neastimpărată și enervantă. — Ce batistă? întrebă Margareta. — I s-a dat o cameristă, o lămuri Koroviev, și de treizeci de ani, în fiecare seară, camerista pune pe noptiera acestei femei o batistă. Așa că dimineața, cînd se deșteaptă, găsește batista lîngă ea. A încercat s-o ardă în sobă, s-o arunce în rîu, dar nu scapă cu nici un chip de ea. — Ce batistă? întrebă Margareta în șoaptă, ridicîndu-și mîna și lăsînd-o în jos. — O batistă cu chenar albastru. Trebuie să vă spun că, pe vremea cînd lucra la o cafenea, într-o zi patronul a atras-o pînă-n cămară și după nouă luni a născut un băiat; s-a dus cu copilul într-o pădure, l-a sufocat cu o batistă și l-a îngro¬pat acolo. La proces a declarat că nu avea cu ce să-și hrăneas¬că pruncul. — Și unde e patronul acestei cafenele? întrebă Margareta. — Regină, miorlăi deodată motanul, jos, la picioarele Mar¬garetei, îngăduiți-mi să vă întreb: Ce are a face aici patronul? Doar nu el a sugrumat pruncul! Continuînd să zîmbească și să-și întindă mîna dreaptă, un¬ghiile ascuțite de la cea stîngă și le înfipse în urechea mota¬nului și-i șopti: 285 — Dacă tu, netrebnicule, îți mai permiți o dată să te bagi în discuție... Behemoth miorlăi cumva nu ca la bal și rosti cu glas hîrîit: — Regină... o să mi se umfle urechea... De ce să stricăm balul cu o ureche umflată? Eu vorbeam în sens juridic, din punct de vedere juridic... Mă rog, am să tac, am să tac, consi¬derați că nu sînt motan, ci un pește, numai fiți bună și lăsați-mi urechea în pace. Margareta îi slobozi urechea și pe dată văzu aproape de tot cei doi ochi sîcîitori și posomoriți. — Sînt fericită, regină amfitrioană, să fiu invitată la ma¬rele bal al lunii pline! — Iar eu sînt bucuroasă că te văd, foarte bucuroasă, îi răs¬punse Margareta. îți place șampania? — Ce faceți, regină?! strigă disperat, dar abia auzit, la ure¬chea Margaretei, Koroviev. Se blochează trecerea oaspeților. — îmi place, zise rugătoare femeia și, deodată, începu să repete mecanic: Frida, Frida, Frida! Mă cheamă Frida, o, re¬gină! — Știi ce să faci, Frida? îmbată-te astăzi și nu te mai gîndi la nimic, îi sugeră Margareta. Frida își întinse brațele spre regină, dar Koroviev și Behe¬moth o apucară cu îndemînare de braț, și Frida dispăru, luată de vîrtejul mulțimii. Acum de jos lumea venea ca un zid, luînd cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbați îmbrăcați în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe și oacheșe, de culoarea bobului de cafea și chiar negre de tot. în părul roșcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau și dănțuiau împrăștiind, risi¬pind scîntei pietrele prețioase. Și parcă cineva a împroșcat cu picături de lumină coloana de bărbați ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor țîșnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simțea în fiece secundă buze atingîndu-i genunchiul, în fiece secundă își întindea mîna pentru sărut, chipul i se strînse într-o mască nemișcată de salut. — Sînt încîntat, cînta monoton Koroviev, sîntem încîntați, regina este încîntată. — Regina e încîntată, fonfăia în spatele ei Azazello. — Sînt încîntat, țipa motanul. — Marchiza, mormăia Koroviev, și-a otrăvit tatăl, doi frați și două surori din cauza moștenirii! Regina este încîntată! Doamna Minkina, ah, ce frumoasă e! Un pic nervoasă. Pen¬tru ce trebuia să ardă chipul jupînesei cu un fier de ondulat părul! Bineînțeles, în asemenea condiții ești înjunghiat! Re¬gina e încîntată! Regină, o clipă de atenție: împăratul Rudolf, vrăjitor și alchimist. încă un alchimist — spînzurat. Ah, iat-o și pe ea! Ah, ce minunată casă de toleranță avea la Strasbourg! Sîntem încîntați. Croitoreasă moscovită, noi toți o iubim pen¬tru fantezia ei inepuizabilă, a avut un atelier și a născocit o drăcie nemaipomenit de caraghioasă: a făcut în perete două găurele rotunde... — Și doamnele nu știau? se interesă Margareta. — Știau toate, regină, de la prima la ultima, îi răspunse Koroviev, sînt încîntat. Băiețandrul ăsta de douăzeci de ani se deosebea din copilărie prin niște fantezii ciudate. Este un visător, un om bizar și excentric. L-a îndrăgit o tînără fată, iar el, nici una, nici două, a vîndut-o într-o casă de toleranță. De jos invitații curgeau puhoi. Nu se vedea sfîrșitul aces¬tui puhoi. Izvorul lui îl alimenta întruna imensul șemineu. Trecu un ceas, începu al doilea. Deodată Margareta își dădu seama că lanțul ei atîrna mai greu decît la început. Ceva cu¬rios se petrecea și cu brațul ei. înainte de a-l ridica, trebuia să se crispeze. Observațiile interesante ale lui Koroviev înce¬tară s-o mai intereseze. Atît chipurile mongole, cît și chipurile albe și cele negre deveniră indiferente, uneori se contopeau, iar văzduhul între ele începea să tremure și să se prelingă. Deodată simți în brațul drept o durere ascuțită, ca o împun¬sătură de ac și, strîngînd din dinți, îl îndoi din cot și-l așeză pe postament. In spatele ei, din sala mare de bal, se deslușea un foșnet, ca și cum de-a lungul pereților fîlfîiau niște aripi, și era lim¬pede că acolo dansau mulțimi nesfîrșite de oaspeți, iar Mar¬garetei i se părea că în această sală plină de ciudățenii pînă și podelele de marmură masivă, de mozaic și cleștar pulsea¬ză ritmic. Nici Caius Caesar Caligula, nici Messalina n-o mai intere¬sară pe Margareta, după cum n-o mai interesa nimeni dintre 286 287 regi, duci, cavaleri, sinucigași, otrăvitoare, spînzurați, codoa-șe, temniceri și trișori, călăi, denunțători, trădători nebuni, copoi, siluitori de minore. Numele lor i se învălmășiră în cap, chipurile se legară într-o singură lipie uriașă, și numai o sin¬gură față îi stăruia chinuitor în minte, încadrată de o barbă roșie ca focul — fața lui Maliuta Skuratov. Picioarele Marga¬retei se îndoiau și, din clipă în clipă, se temea să nu izbuc¬nească în plîns. Dar mai rău decît orice o chinuia genunchiul drept, pe care-l sărutau oaspeții. Se umflase, pielea i se învi¬nețise, cu toate că mîna Natașei apăruse de cîteva ori lîngă acest genunchi, înarmată cu un burete, ca să-l ungă cu o sub¬stanță parfumată. Cînd ceasul al treilea se apropia de sfîrșit, Margareta se uită în jos, deznădăjduită, și, deodată, tresări de bucurie: șuvoiul oaspeților se rărea. — Legile adunării balului sînt aceleași, regină, șoptea Ko-roviev, îndată valul va începe să scadă. Jur că noi răbdăm ul¬timele minute. Iată grupul unor pierde-vară din Brocken. Vin întotdeauna ultimii. Da, ei sînt. Doi vampiri beți... și atît? Ah, nu, iată încă unul. Ba nu, doi! Ultimii doi oaspeți urcau scara. — O, e cineva nou, spunea Koroviev, mijindu-și ochiul prin monoclu, ah, da, da. într-o zi Azazello i-a făcut o vizită și, la un pahar de coniac, i-a șoptit un sfat, cum să scape de o persoană, de ale cărei demascări el se temea teribil. Și iată că i-a ordonat cunoștinței sale, care depindea de el, să îm¬proaște cu otravă ucigătoare pereții cabinetului. — Cum îl cheamă? întrebă Margareta. — O, zău nu știu încă, răspunse Koroviev, trebuie întrebat Azazello. — Dar cine e cel care îl însoțește? — Este chiar subalternul acela al lui conștiincios. Sînt în-cîntat! strigă Koroviev ultimilor doi oaspeți. Scara se golise. Din prudență au mai așteptat nițel. Dar din șemineu nu mai ieși nimeni. După o secundă, nepricepînd ce se petrecuse, Margareta se pomeni iar în camera cu bazin, unde, izbucnind în plîns de durere în braț și în picior, se prăbuși pe podea. Dar, con-solînd-o, Hella și cu Natașa o traseră din nou sub dușul de sînge, îi dezmorțiră trupul, și Margareta se învioră din nou. 288 — încă puțin, încă puțin, regină Margot, șopti Koroviev, apărînd lîngă ea; trebuie să mai trecem în zbor prin sălile de bal, pentru ca respectabilii noștri oaspeți să nu se simtă pă¬răsiți. Și ia t-o pe Margareta ieșind din nou din camera cu bazin. Pe estrada din spatele zidului de tulipe, unde cîntase orches¬tra dirijată de regele valsului, acum se dezlănțuia un jaz de maimuțe. O gorilă uriașă, cu favoriți lățoși și cu o trompetă în labă, dirija orchestra, țopăind greoi pe loc. Un rînd al orchestrei era alcătuit din urangutani care suflau în alămuri sclipitoare. Pe umerii lor stăteau călare cimpanzei veseli cîntînd din ar¬monici. Doi paviani uriași, cu coame mari ca de leu, cîntau la piane, ale căror gemete nici nu se auzeau în tunetul, țipă¬tul ascuțit și bufniturile saxofoanelor, ale viorilor și ale tobe¬lor mînuite de labele gibonilor, mandrililor și ale macacilor. Pe pardoseala strălucitoare ca oglinda, se mișcau nenumă¬rate perechi, amenințînd să măture totul în calea lor. Se miș¬cau contopite parcă, uimind prin îndemînarea și puritatea gesturilor, învîrtindu-se într-o singură direcție. Deasupra mul¬țimii de dansatori, în văzduh, pluteau fluturi vii, mătăsoși; din tavan curgeau mănunchiuri de flori. în capitelurile co¬loanelor, pe măsură ce se stingea lumina electrică, se aprin¬deau miliarde de licurici, iar în văzduh pluteau lumini înne¬gurate de mlaștină. Apoi Margareta se pomeni într-un bazin imens, împrej¬muit cu o colonadă. Un Neptun negru, gigantic, scotea din gură un șuvoi trandafiriu. Din bazin se ridica un miros ame¬țitor de șampanie. Aici domnea o veselie nestăvilită. Lăsînd poșetele în grija cavalerilor lor sau a negrilor, care alergau cu cearșafuri în brațe, doamnele, vesele, aruncîndu-și pantofii, plonjau cu un țipăt de extaz în bazin. Trîmbe de spumă țîș-neau în sus. Fundul de cristal al bazinului era scăldat în lu¬mini ce se prefirau prin stratul de vin, unde se vedeau îno-rînd trupuri argintii. Apoi, înotătoarele săreau afară din bazin, bete moarte. Sub coloane răsunau hohote de rîs, vibrînd în sunetele jazului. 289 în toată această învălmășeală, Margareta observă obrazul unei femei amețite de băutură, cu ochi lipsiți de expresie, dar care, totuși, implorau; și-și aminti — era „Frida". Margareta simțea cum începe să i se învîrtă capul din cau¬za mirosului de vin, și era gata să plece, cînd deodată mota¬nul făcu în bazin un număr care o determină să întîrzie. Be-hemoth făcu niște vrăji la gura lui Neptun, și îndată, cu un șuierat și un bubuit puternic, masa aceea mișcătoare de șam¬panie părăsi bazinul, iar Neptun începu să azvîrle un val care nu era nici înspumat și nici jucăuș, de culoare galben-închisă. Doamnele — cu țipete stridente și urlete: — Coniac! — se re¬peziră de la marginile bazinului în spatele coloanelor. Peste cîteva clipe, bazinul se umplu, și motanul, răsucindu-se de trei ori în văzduh, se prăbuși în coniacul ce se vălurea. Ieși din coniac fornăind, cu cravata udă, cu poleiala de aur de pe mustăți și cu binoclul pierdute. Exemplul lui Behemoth s-a hotărît să-l urmeze acea croitoreasă întreprinzătoare și cava¬lerul ei, un tînăr mulatru necunoscut. Amîndoi se aruncară în coniac, dar Koroviev o luă imediat la braț pe Margareta și împreună îi părăsiră pe cei ce se scăldau. Margaretei i se păru că a zburat pe undeva, unde a văzut în iazuri de piatră munți de stridii. Apoi a zburat deasupra unei podele de sticlă cu guri de foc ce ardeau sub ea ca în iad și cu bucătari albi, drăcești, ce se foiau între ele. Apoi, unde¬va, ea nu-și dădea seama de nimic, a văzut subsoluri întune¬cate, unde ardeau niște făclii, unde niște fete serveau carne, care sfîrîia pe cărbuni încinși, unde se bea din căni mari în sănătatea ei. Apoi a văzut niște urși albi, care cîntau la armo¬nici și dănțuiau „Kamarinskaia" pe o estradă. A mai văzut și un șemineu potopit de flăcări în care se afla o scamatoare-sa-lamandră, care nu ardea... Și pentru a doua oară puterile în¬cepură s-o lase. — Urmează ultima ieșire, îi șopti, îngrijorat, Koroviev, și sîntem liberi! însoțită de acesta, ea se pomeni din nou în sala mare de bal, unde acum nu se mai dansa; oaspeții se înghesuiau prin¬tre coloane, lăsînd liber mijlocul sălii. Margareta nu-și amin¬tea cine o ajutase să se ridice pe estrada apărută în mijlocul acestui spațiu liber. Urcată pe estradă, spre mirarea ei, auzi 290 bătînd undeva miezul nopții, care, după socoteala sa, trecuse de foarte multă vreme. O dată cu ultima bătaie a ornicului, care suna de cine știe unde, peste mulțimile de oameni se lăsă tăcerea. Atunci Margareta îl zări din nou pe Woland. Venea însoțit de Abadonna, Azazello și încă de vreo cîțiva care semănau cu Abadonna — negri și tineri. Și Margareta desluși în fața ei o estradă ca a sa, pregătită pentru Woland. Dar Woland nu urcă pe estradă. Pe Margareta o uimi faptul că, la această ultimă scenă a balului, Woland ieși exact în ținuta în care-l văzuse în dormitor. Aceeași cămașă murdară, peticită la umeri, în picioare papuci scîlciați. Purta spadă, fără teacă, dar o fo¬losea drept baston, sprijinindu-se în ea. Șchiopătînd ușor, Woland se opri lîngă estrada pregătită pentru el, și Azazello se prezentă înaintea lui ținînd în mîini o tipsie cu capul retezat al unui om, fără dinții din față. Liniș¬tea netulburată de nimic o întrerupse numai o dată zbîrnî-itul unei sonerii obișnuite, aidoma celor de la intrarea unei case. Sunetul venea de departe și părea cu totul de neînțeles aici. — Mihail Alexandrovici, îi zise Woland capului, în timp ce pleoapele acestuia se ridicară, și, cutremurîndu-se, Marga¬reta văzu, pe fața de mort, niște ochi plini de expresie vie a gîndirii și a suferinței. — Totul s-a împlinit, nu-i așa? urmă Woland, uitîndu-i-se în ochi. Capul ți l-a tăiat o femeie, ședința nu a mai avut loc, iar eu locuiesc în apartamentul dumitale. Este un fapt real. Iar faptul real e lucrul cel mai cert de pe lumea asta! Dar pe noi ne interesează acum ceea ce va urma, și nu faptul acesta real care s-a petrecut. Dumneata ai fost totdeauna un înflă¬cărat propovăduitor al acelei teorii, potrivit căreia, după ce un cap a fost tăiat, viața omului se oprește, el prefăcîndu-se în cenușă și trecînd în neființă. îmi face plăcere să-ți aduc la cunoștință, în prezența oaspeților mei — cu toate că ei sînt dovada unei cu totul alte teorii —, că teoria dumitale este te¬meinică și ingenioasă. De altfel, toate teoriile au aceeași va¬loare. Printre ele e una, conform căreia fiecăruia îi va fi dat după credința sa. împlinească-se aceasta! Dumneata treci în 291 neființă, în timp ce eu voi avea bucuria să beau pentru ființă din cupa în care dumneata te transformi! Woland ridică spada și, în aceeași clipă, învelișurile capu¬lui se înnegriră, se zbîrciră, începînd apoi să cadă bucăți, bu¬căți; ochii dispărură, și Margareta zări curînd pe tipsie un cra¬niu gălbui cu ochi de smarald și dinți de mărgăritar, stînd pe un picioruș de aur. Capacul craniului se dădu în lături pe un arc. — îndată, messire, zise Koroviev, prinzînd privirea între¬bătoare a lui Woland. El va apărea în fața dumneavoastră. Aud în această tăcere de mormînt scîrțîitul pantofilor lui de lac și clinchetul cupei pe care o așezat-o pe masă, după ce a băut șampanie pentru ultima dată în viața lui. Dar iată-l. îndreptîndu-se spre Woland, în sală intra un oaspete sin¬guratic. După aspect, nu se deosebea prin nimic de nume¬roșii oaspeți-bărbați. Avea o singură particularitate: se clătina de emoție, lucru vizibil chiar și de departe. Obrajii îi ardeau, acoperiți de pete, iar ochii îi jucau în cap, nespus de înfrico¬șați. Oaspetele era uluit, ceea ce de altfel era și firesc: totul îl uimea, și mai ales, desigur, toaleta lui Woland. Dar i se făcu o primire deosebit de prietenoasă. — O, simpaticul baron Meigel, se întoarse Woland către el, zîmbind amabil. Acesta, însă, simțea cum îi ies ochii din cap de uimire. Sînt fericit să vă recomand, se adresă Woland oaspeților, pe respectabilul baron Meigel, salariat al comisiei de spectacole, avînd funcția de informator al străinilor în ce privește curiozitățile capitalei. Aici, Margareta încremeni, pentru că îl recunoscu pe acest Meigel. îl întîlnise de cîteva ori prin teatrele Moscovei și pe la diferite restaurante. „Stai puțin... gîndi ea, înseamnă, așa¬dar, că și el a murit." Lucrurile însă se lămuriră pe dată. — Dragul meu baron, urmă Woland, zîmbind fericit, a fost atît de încîntător! Aflînd că mă aflu la Moscova, mi-a tele¬fonat numaidecît, oferindu-mi serviciile, în specialitatea dom-niei-sale; cu alte cuvinte, ar dori să mă însoțească, pas cu pas, să-mi arate tot ce e de văzut la Moscova. Se înțelege de la sine că am fost fericit să-l invit la mine. în timpul acesta, Margareta îl văzu pe Azazello trecîndu-i lui Koroviev tipsia cu craniul. 292 — Dar, apropo, baroane, rosti Woland cu glas scăzut și deodată mai intim, s-a dus vestea setei dumitale excesive de a afla totul. Se zice că, în combinație cu limbuția dumitale, tot pe atît de dezvoltată, setea aceasta a început să atragă atenția tuturor. Mai mult decît atît, gurile rele au și aruncat cuvin¬tele: spion și calomniator. Și mai mult decît atît, se presupune că din cauza asta vei sfîrși în chip jalnic, cel mai tîrziu peste o lună. De aceea, ca să te scutim de această așteptare chinu¬itoare, ne-am hotărît să-ți venim în ajutor, folosind prilejul că te-ai invitat singur la mine în casă, tocmai în scopul de a trage cu ochiul și cu urechea, de a afla tot ce se poate afla. Baronul se făcu mai palid decît Abadonna, care era nespus de palid de felul lui, dar apoi se petrecu ceva foarte ciudat. Abadonna apăru deodată lîngă baronul Meigel și, pentru o clipă, își scoase ochelarii. în același moment, în mîna lui Aza¬zello sclipi un foc, se auzi un pocnet nu prea tare, de parcă ar fi bătut cineva din palme, și baronul se prăvăli pe spate, în timp ce sîngele îi țîșnea din piept, înroșindu-i cămașa scro¬bită și vesta. Sub acest șuvoi gîlgîitor, Koroviev puse o cupă și o întinse apoi plină lui Woland, în vreme ce trupul fără via¬ță al baronului zăcea pe pămînt. — Beau în sănătatea dumneavoastră, domnilor, zise încet Woland și, ridicînd cupa, își muie buzele în ea. Atunci se petrecu o metamorfoză. Cămașa peticită și pa¬pucii scîlciați dispărură. Woland purta o hlamidă neagră, și, la șold, o spadă de oțel. Apropiindu-se iute de Margareta, îi întinse cupa, spunînd poruncitor: — Bea! Aceasta simți cum amețește și se clatină, dar cupa se apro¬pia de buzele ei, și glasuri neștiute îi șopteau din dreapta și din stînga: — Nu vă temeți, regină... Nu vă temeți, regină, sîngele a intrat de mult în pămînt, și unde s-a vărsat cresc acum cior¬chini de struguri. Fără să deschidă ochii, Margareta luă o înghițitură și un fior dulce îi trecu prin vine, în timp ce urechile prinseră a-i vui. I se părea că aude strigăte asurzitoare de cocoș, că undeva răsună un marș. Mulțimile de oaspeți porniră să-și piardă chipul: și bărbații în frac, și femeile se transformau din nou 293 în oseminte. Sub ochii Margaretei, toată sala intră în putre¬facție; în aer plutea un miros de cavou. Coloanele se năruiră, luminile se stinseră, totul se stinse, pieriră havuzurile, came¬liile și tulipele. De fapt, nu era decît ceea ce fusese înainte: modestul salon al văduvei bijutierului, prin ușa întredeschi¬să a căruia se strecura o fîșie de lumină. Și pe această ușă întredeschisă intră Margareta. 24 Eliberarea maestrului în dormitorul lui Woland toate erau ca înainte de bal. Wo-land stătea în cămașă pe pat; numai Hella, în loc să-i fricțio-neze piciorul, pregătea cine pe masa la care se jucase înainte partida de șah. Koroviev și Azazello își scoseseră fracurile și ședeau lîngă masă, iar între ei, trona, se-nțelege, motanul, care nu voise să se despartă de cravata lui, deși ea se trans¬formase într-o cîrpă murdară. Clătinîndu-se, Margareta se apropie de masă și se sprijini în ea. Ca și prima dată, Woland îi făcu un semn să se apropie și o invită să se așeze lîngă el, pe pat. — A fost tare chinuitor, nu-i așa? — O, nu, messire, răspunse ea abia auzit. — Noblesse oblige, remarcă motanul, turnîndu-i Margare¬tei o licoare străvezie într-un pahar pentru vin negru. — E votcă? îl întrebă cu glas slab Margareta. Motanul sări în sus, adînc jignit. — Dați-mi voie, regină, rosti el răgușit; cum mi-aș fi îngă¬duit să ofer votcă unei doamne? E spirt curat! Margareta îi zîmbi, încercînd să respingă paharul. — Bea fără frică, îi zise Woland, și Margareta, ascultă¬toare, luă paharul în mînă. Așază-te, Hella, porunci Woland; explicîndu-i apoi Margaretei: Noaptea cu lună plină e o noap¬te de sărbătoare: eu cinez de obicei într-o societate restrînsă, alcătuită din prieteni și slugi. Așadar, cum te simți? Cum a trecut acest bal istovitor? 294 — Uluitor! croncăni Koroviev. Toți erau fermecați, înamo¬rați, striviți! Cît tact, cîtă pricepere, farmec și charmel Woland ridică paharul și ciocni cu Margareta. Aceasta și-l bău docilă pe-al ei, crezînd că după ce-l va bea își va da sfîrși-tul. Dar nu se petrecu nimic rău. Simți în stomac o căldură vie, în ceafă un zvîcnet ușor și-și recapătă puterile ca și cum s-ar fi deșteptat dintr-un somn lung, înviorător; pe deasupra simți și o foame de lup. Aducîndu-și aminte că nu luase ni¬mic în gură din dimineața zilei precedente, pofta de mîncare îi spori și mai tare... Așa că începu să înfulece cu lăcomie caviarul. Behemoth își tăie o bucată de ananas, puse pe ea sare, pi¬per și o mîncă; după care trase atît de semeț un al doilea pa¬har de spirt, încît îi făcu pe toți să-l aplaude. Cînd Margareta goli și ea al doilea pahar, luminările din candelabre prinseră a licări mai viu, iar focul se înteți în șemi-neu. Nu se simțea deloc amețită. Mușcînd din carne cu dinții ei albi, se desfăta cu sucul gustos, urmărindu-l din ochi pe Behemoth cum ungea cu muștar o stridie. — De ce nu pui și niște struguri deasupra? îi zise încet Hella motanului, dîndu-i un ghiont. — Rog să nu mi se dea lecții, replică acesta. Am ospătat destul la fel și fel de mese, fii fără grijă, știu să mă port! — Ah, ce plăcut e să cinezi așa, în fața șemineului, în inti¬mitate, într-un cerc restrîns, se auzi glasul dogit al lui Koro¬viev... — Eu aș zice, Fagot, că și balul are farmecul și anvergura lui, replică motanul. — N-are nici un farmec și nici o anvergură, interveni Wo¬land, iar urșii ăștia stupizi și tigrii din bar erau cît pe ce să-mi provoace o migrenă cu urletele lor. — De acord, messire, zise motanul, dacă dumneavoastră găsiți că nu are anvergură, apoi și eu, numaidecît, am să în¬cep să fiu de aceeași părere. — Ia vezi! îi răspunse Woland. — Am glumit, zise cu smerenie motanul, iar în ce-i pri¬vește pe tigri, am să ordon să fie prăjiți. — Tigrii nu se pot mînca, interveni Hella. 295 I — Crezi? în cazul acesta, vă rog să ascultați dădu glas mo¬tanul și, mijindu-și ochii de plăcere, povesti cum, odată, a pri¬begit timp de nouăsprezece zile în pustiu și singurul lucru pe care îl mînca era carnea tigrului, ucis de el. Toți ascultară cu interes această povestire captivantă, iar cînd Behemot o termină, exclamară toți în cor: — Gogoși! — Lucrul cel mai interesant în aceste gogoși, spuse Wo-land, este că sînt gogoși de la primul la ultimul cuvînt. — Ah, da? Gogoși? exclamă motanul, și toți își ziseră că va începe să protesteze, dar el nu făcu decît să spună încet: Istoria ne va judeca. — Spune-mi, te rog, îl întrebă Margareta pe Azazello, în¬viorată de votcă: dumneata l-ai împușcat pe acel fost baron? — Firește, răspunse Azazello, cum era să nu-l împușc? Tre¬buia neapărat împușcat. — M-am tulburat atît de tare! exclamă Margareta. Totul s-a petrecut atît de neașteptat! — Nu e nimic neașteptat în toate astea, o contrazise Aza¬zello, iar Koroviev se porni să urle și să se văicărească: — Cum să nu te tulburi? Și mie au început să-mi tremure picioarele! Pac! O dată! Și baronul prăvălit pe-o coastă! — Eu eram cît pe ce să fac o criză de isterie, adăugă mota¬nul, lingînd lingura cu icre negre. — Iată ce nu pot înțelege, zise Margareta în timp ce scîn-tei aurii de la pocalul de cristal sclipeau în ochii ei, oare, într-a¬devăr, afară nu se auzea muzica și, în general, zgomotul aces¬tui bal? — Sigur că nu se auzea, regină, îi explică Koroviev, asta trebuie făcut în așa fel ca să nu fie auzit nimic. Trebuie făcut totul cu cît mai multă grijă. — Sigur, sigur că da... Pentru că omul acela de pe scară... Uite, cînd am trecut cu Azazello... Și încă unul, aflat lîngă in¬trare. .. Eu cred că el urmărea apartamentul dumneavoastră... — Exact, exact! strigă Koroviev, așa este, dragă Margareta Nikolaevna. Dumneata confirmi bănuielile mele! Da, el ur¬mărea apartamentul! Eu însumi l-am luat întîi drept un do¬cent universitar distrat sau un îndrăgostit care tînjește pe scară. Dar nu, nu! Ceva mă durea la lingurică! Ah, el urmărea apar- 296 tamentul! Și un altul lîngă intrare, la fel! Și cel care stătea în gang! — Uite, ar fi interesant de știut ce se va întîmpla dacă or să vină să vă aresteze? întrebă Margareta. — Or să vină negreșit, încîntătoare regină, negreșit! răs¬punse Koroviev, simte inima mea că or să vină! Bineînțeles, nu acuma, însă la timpul său vor veni negreșit. Dar presupun că nu se va întîmpla nimic interesant. — Ah, ce tulburată am fost cînd l-am văzut prăbușindu-se! urmă ea, aflîndu-se, pesemne, încă sub impresia asasinatu¬lui. Pentru prima oară în viața ei asistase la o crimă! Probabil că știi să tragi foarte bine? — Destul de bine, răspunse Azazello. — Și la ce distanță tragi; la cîți pași? îl întrebă Margareta nu prea deslușit. — Depinde în ce trag, îi răspunse cu judecată Azazello, una e să ochești cu ciocanul în geamul criticului Latunski, și alta, în inima lui. — în inimă! exclamă Margareta, ducîndu-și mîna la inimă, în inimă! repetă ea cu glas surd. — Cine e criticul ăsta? întrebă Woland, uitîndu-se la Mar¬gareta printre gene. Azazello, Koroviev și Behemoth își pironiră privirile, ru¬șinați, în podea, în timp ce Margareta răspunse, roșindu-se: — E un critic. în seara asta i-am devastat apartamentul. — Ia te uită! Și pentru ce, mă rog?... — El, messire, îi explică Margareta, l-a nenorocit pe un maestru. — Și de ce trebuia să te ostenești singură? — îngăduiți-mi mie, messire, strigă fericit motanul, sărind de pe scaun. — Dar astîmpără-te o dată, mormăi Azazello, sculîndu-se, dau eu o fugă pîn-acolo... — Nu! strigă Margareta. Nu, vă implor, messire, opriți-l, nu faceți asta! — Cum vrei, cum vrei, răspunse Woland, și Azazello își reluă locul. — Așadar, unde am rămas, neprețuită regină Margot? trăncăni Koroviev. Ah, da, era vorba despre inimă... El nime- 297 rește în inimă. Spunînd aceasta, Koroviev își întinse un deget lung înspre Azazello: — la alegere — în orice ventricul sau auricul. La început, Margareta nu pricepu ce vrea să spună, dar apoi, prinzînd sensul cuvintelor, exclamă mirată: — Bine, dar acestea nu se văd! — Scumpa mea, urmă cu glas spart Koroviev, aici e-aici, că nu se văd! Ãsta-i tot tîlcul! Că, într-un obiect pe care-l vezi, oricine poate să nimerească! Și Koroviev scoase din sertarul mesei un șeptar de pică, îl întinse Margaretei și o rugă să însemne pe el cu unghia unul din puncte. Margareta însemnă punctul de sus, din dreapta. Apoi Hella ascunse cartea sub pernă, strigînd: — Gata! Azazello, care stătea cu spatele spre pernă, scoase din bu¬zunarul pantalonilor un pistol automat negru, își puse țeava acestuia pe umăr și, fără să întoarcă ochii spre pat, trase, în-fricoșînd-o pe Margareta. După aceea, scoaseră de sub perna găurită șeptarul — glonțul nimerise drept în punctul însem¬nat de Margareta. — N-aș vrea să mă întîlnesc cu dumneata cînd ții în mînă revolverul, zise Margareta, aruncîndu-i priviri cochete lui Aza¬zello. Avea o slăbiciune pentru toți oamenii în stare să facă ceva la perfecție. — Neprețuită regină, piui Koroviev, nu-i doresc nimănui să-i iasă înainte, chiar și cînd n-are în mînă revolver! Pe cu-vîntul de onoare al unui fost dirijor de cor și cîntăreț că omul acela n-ar fi de felicitat. Motanul, care șezuse încruntat în timpul experienței cu tragerea, deodată anunță: — Mă angajez să bat recordul cu șeptarul. Drept răspuns, Azazello mîrîi ceva. Motanul însă era în¬căpățînat și ceru nu un revolver, ci două. Azazello scoase al doilea revolver aflat în buzunarul al doilea din spatele pan¬talonilor și, strîmbîndu-și disprețuitor gura, i-l întinse lăudă¬rosului împreună cu primul revolver. Notase două puncte pe șeptar. Motanul se pregăti îndelung, întorcîndu-și ochii de la pernă. Margareta ședea cu mîinile la urechi și se uita la buf¬nița care dormita pe stelajul căminului. Motanul trase din 298 amîndouă revolverele, după care Hella scoase un țipăt stri¬dent, bufnița ucisă căzu de pe cămin, iar ceasul, spart, se opri. Hella, care avea o mînă însîngerată, îl apucă cu un urlet de blană pe motan, iar el, drept răspuns, o înșfacă de păr și arruh-doi încolăcindu-se, zvîrcolindu-se, alunecară pe podea. Unul din pocale căzu de pe masă și se sparse. — Luați-o de pe mine pe drăcoaica asta, care a turbat! urlă motanul, respingînd-o pe Hella, ce ședea călare pe el. Pe bă¬tăuși i-au despărțit, iar Koroviev suflă în degetul Hellei, stră¬puns de glonte, și acesta se vindecă pe loc. — Nu pot să trag cînd se vorbește în jurul meu! strigă Behemoth, străduindu-se să pună la loc un smoc uriaș de păr, smuls din spinarea lui. — Fac pariu că toată tărășenia asta a făcut-o dinadins, zise Woland, zîmbind Margaretei. El trage bine. Hella s-a împăcat cu motanul și, în semn de împăcare, s-au sărutat. Apoi a fost scoasă de sub pernă cartea și s-a verificat. Nu era atins nici un punct, afară de cel străpuns de Azazello. — Asta-i imposibil, susținea motanul, uitîndu-se la carte în lumina candelabrului. Cina veselă continua. Luminările se topeau în candelabre, din șemineu se răspîndea prin cameră, unduind, o căldură uscată și înmiresmată. Margareta își potolise foamea și se sim¬țea cuprinsă de beatitudine. Se uita cum rotocoalele albăstrii de la țigara de foi a lui Azazello pluteau spre șemineu, în timp ce motanul le prindea din zbor cu vîrful spadei. N-avea chef să plece nicăieri, deși, după cum își dădea seama, se făcuse tîrziu. Nu mai era mult pînă la șase dimineața. Profitînd de un moment de tăcere, se adresă sfioasă lui Woland: — Cred că e timpul să plec. E tîrziu... — Unde te grăbești? o întrebă acesta politicos, dar cam rece. Ceilalți tăceau, prefăcîndu-se pasionați de priveliștea rotocoalelor de fum de țigară. — Da, e timpul să plec, repetă Margareta, tulburîndu-se și mai mult din cauza acestei atmosfere și căutînd în jur cu privirea vreun șal sau mantia. Deodată, goliciunea începu s-o stînjenească. Se ridică de la masă. Fără un cuvînt, Woland luă de pe pat halatul lui 299 ros și plin cu pete de grăsime, iar Koroviev îl aruncă pe ume¬rii Margaretei. — Vă mulțumesc, messire, zise abia auzit Margareta, pri-vindu-l întrebător pe Woland. Acesta îi răspunse cu un zîmbet politicos și nepăsător. O neagră amărăciune încleșta inima Margaretei. Se simți înșe¬lată. Pentru toate serviciile aduse la bal, nimeni, se vedea, n-avea de gînd s-o răsplătească, după cum nimeni n-o poftea să mai rămînă. Cu toate acestea, un lucru era cum nu se poa¬te mai limpede: de aici nu avea unde să se ducă. Gîndul fugar, că ar putea fi nevoită să se întoarcă la vila ei, îi umplu inima de deznădejde. „Să mă rog de el? Eu?" își spuse ea, gîndin-du-se la sfatul ademenitor al lui Azazello, pe cînd ședeau în grădina de lîngă zidul Kremlinului. „Pentru nimic în lume!" hotărî Margareta în cele din urmă. — Vă las cu bine, messire, spuse ea cu glas tare și urmă în gînd: „Numai să mă văd ieșită de aici, că apoi cum ajung la rîu, mă înec." — Stai jos, îi zise deodată poruncitor Woland. Schimbîndu-se la față, Margareta se așeză. — Vrei poate să-mi spui ceva la despărțire? — Nu, messire, nimic, răspunse ea mîndră; în afară de un lucru: dacă mai aveți nevoie de mine, sînt gata să îndeplinesc orice doriți. Nu sînt deloc obosită și m-am distrat de minune la bal. Așa încît, dacă ar mai fi continuat, aș fi întins din nou genunchiul meu, ca să-l sărute mii de spînzurați și de ucigași. Spunînd aceasta, Margareta se uita la Woland ca prin ceață, cu ochii plini de lacrimi. — Așa este! Ai perfectă dreptate! strigă răsunător Woland. Așa și trebuie! — Așa și trebuie! repetă ca un ecou suita lui. — Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri nici¬odată nimic! Niciodată! Mai ales la cei mai puternici ca dum¬neata, îi lași să-ți ofere ei singuri, și ei îți vor oferi totul. Ia loc, femeie mîndră ce ești! Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, și ea se pomeni din nou lîngă el, pe pat. Așadar, Margot, urmă Woland, căutînd să dea o rezonanță mai blîndă glasului său, ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce dorești 300 pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum prețuiești genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spînzurați? Spune! Acum vor¬bește fără sfială, pentru că eu sînt cel care a oferit. Inima ei bătu cu putere; Margareta oftă adînc, chibzuind parcă ceva. — Ei, curaj! strigă Woland. Trezește-ți fantezia, dă-i pin¬teni! Chiar și numai pentru faptul că a fost de față la împuș¬carea acelui ticălos de baron învechit în rele merită omul său să fie răsplătit, cu atît mai mult cu cît este vorba de o femeie. Ei, s-aud! Margareta simți că i se taie răsuflarea și era gata să ros¬tească tainicele cuvinte pregătite în sufletul ei, cînd, pălind deodată, deschise gura și holbă ochii. „Frida!... Frida, Frida! îi strigă în urechi un glas sîcîitor, implorînd-o. Mă cheamă Frida!" Și, bîlbîindu-se, Margareta vorbi: — Așadar, aș putea... să cer... un lucru? — Să pretinzi, să pretinzi, dorina mea, îi răspunse Woland, zîmbind înțelegător, să pretinzi un lucru. Ah, cît de abil și de limpede subliniase Woland aceste două cuvinte: „Un lucru", repetînd de fapt vorbele Margaretei. Oftînd din nou, aceasta urmă: — Aș vrea să nu i se mai lase Fridei batista cu care și-a sugrumat copilul. Motanul ridică ochii spre tavan, oftînd zgomotos, dar nu zise nimic, amintindu-și, pesemne, de urechea pe care Mar¬gareta i-o răsucise la bal. — Dat fiind faptul, vorbi Woland zîmbind ironic, că este cu totul imposibil ca toanta de Frida să te miruiască — asta fiind cu totul nepotrivit cu demnitatea dumitale de regină —, nici nu știu ce aș avea de făcut. Cred că nu rămîne decît un singur lucru: să fac rost de cît mai multe cîrpe și să astup cu ele toate crăpăturile dormitorului meu. — Ce vreți să spuneți, messire? se miră Margareta la auzul acestor vorbe într-adevăr de neînțeles. — Sînt pe deplin de acord cu dumneavoastră, messire, se băgă pe fir motanul — întocmai, cu cîrpe! Și, nespus de ener¬vat, dădu cu laba în masă. 301 — Vorbesc despre milă, își lămuri cuvintele Woland, fi-xînd-o pe Margareta cu ochiul lui de foc; uneori, cu totul pe neașteptate și în chip viclean, ea se furișează în crăpăturile cele mai înguste. De aceea vorbesc despre cîrpe... — Și eu tot despre asta vorbesc! sări motanul și, pentru orice eventualitate, se dădu mai la o parte de Margareta, aco-perindu-și cu labele, mînjite cu cremă roz, urechile ascuțite. — Afară cu tine! porunci Woland. — încă nu am băut cafeaua, răspunse motanul, cum să plec? Oare e posibil, tnessire, ca într-o noapte de sărbătoare oaspeții să fie împărțiți în două sorturi la masă? Unii de prima calitate, iar ceilalți, cum se exprimă acest tris zgîrciob-bufe-tier, de calitatea a doua? — Taci din gură! îi porunci Woland și o întrebă pe Marga¬reta: Judecind bine, pari să fii un om înzestrat cu o bunătate ieșită din comun. Un om cum nu se poate mai moral. — Nu, protestă cu energie Margareta, eu știu că trebuie să vorbesc deschis cu dumneavoastră și am să vă spun des¬chis: sînt un om ușuratic. V-am rugat s-o ajutați pe Frida nu¬mai pentru că am avut imprudența s-o fac să spere și să crea¬dă. Ea așteaptă, messire, ea crede în puterea mea. Și dacă va rămîne înșelată în speranța ei, am să mă simt îngrozitor. Nu voi mai avea liniște cît voi trăi. Nu-i nimic de făcut, așa a fost să fie. — Aha, zise Woland, e de înțeles. — Și o să faceți asta? îl întrebă încet Margareta. — în nici un caz, răspunse Woland. Trebuie să știi, scum¬pă regină, că e vorba de o măruntă confuzie. Fiecare departa¬ment trebuie să-și vadă de treburile lui. Nu neg, posibilitățile noastre sînt destul de mari, sînt cu mult mai mari decît pre¬supun unii oameni nu tocmai ageri... — Da, asta da, sînt cu mult mai mari, se băgă din nou pe fir motanul, tare nerăbdător, și, se vede, foarte mîndru de aceste posibilități. — Taci dracului! îi zise Woland, urmînd către Margareta: Dar ce rost are să te ocupi de ceva care cade în atribuțiunile altui for, după cum am spus. Așadar, eu n-o să fac asta, dar o s-o faci dumneata. — Și o să se îndeplinească dacă încerc eu? 302 Azazello își aruncă ironic ochiul chiar spre Margareta și, răsucindu-și capul roșcat, pufni în rîs. — Dar fă-o o dată; ce chin e și cu dumneata, bombăni Wo¬land și, întorcînd cu mîna globul, începu să examineze cu aten¬ție un anumit amănunt, ocupîndu-se, pesemne, și cu o altă treabă, în timp ce stătea de vorbă cu Margareta. — Ei, hai, Frida... suflă Koroviev. — Frida! strigă cu glas ascuțit Margareta. Ușa se dădu de perete, și în cameră se năpusti o femeie goală, despletită, cu ochi demenți, dar trează de data aceasta, fără semnele beției. Și, în timp ce femeia își întindea rugătoare brațele spre Margareta, aceasta zise maiestuos: — Ai fost iertată. N-o să ți se mai lase batista. Cu un strigăt, Frida se aruncă în genunchi, prosternîndu-se la picioarele Margaretei. Apoi, la un semn al lui Woland, pieri din cameră. — Vă mulțumesc, rămîneți cu bine, zise Margareta, ridi-cîndu-se. — Ei, Behemoth, ce ne facem? vorbi Woland. într-o noap¬te ca asta, de sărbătoare, n-o să abuzăm de această totală lip¬să de simț practic! Și întorcîndu-se spre Margareta: Așadar, asta nu intră la socoteală; în ce mă privește, n-am făcut nimic. Ce vrei pentru dumneata? Urmă o tăcere pe care o întrerupse Koroviev, șoptind la urechea Margaretei: — Nestemată donna, de data asta te sfătuiesc să fii mai rezonabilă! Că de, Fortuna ar putea să-ți și scape din mîini. — Vreau ca acum, chiar în clipa asta, să mi se dea îndărăt maestrul, iubitul meu, zise Margareta, cu obrazul crispat. Și atunci, în odaie se năpusti o rafală de vînt cu atîta pu¬tere, încît și flacăra luminărilor din candelabre se așternu ori¬zontal, perdeaua grea de la fereastră se dădu la o parte, fe¬reastra se deschise larg și, departe, în înalturi, se arătă luna plină, dar nu o lună de dimineață, ci una de miez de noapte. Prin fereastră, pe podea se așternu năframa verzuie a nopții, și în ea apăru oaspetele nocturn al lui Ivanușka — maestrul. Era îmbrăcat cu hainele lui de spital — cu halat, papuci și cu tichia neagră de care nu se despărțea niciodată. Obrazul ne¬bărbierit avea un tic nervos: maestrul se uita cu coada ochiului, 303 speriat, la licărul făcliilor, în timp ce șuvoaiele argintii ale lunii se învolburau în juru-i. Margareta îl recunoscu și, gemînd, își împreună mîinile, alergînd spre el. îi sărută fruntea, buzele, se lipi cu fața de obrazul lui nebărbierit, și lacrimile, stăpînite atîta vreme, prinseră a curge acum în voie, șiroind pe chipul ei. Rostea doar o vorbă, repetînd-o în neștire: — Tu... tu... tu... Maestrul se desfăcu din strînsoarea brațelor ei și spuse cu glas surd: — Nu plînge, Margot, nu mă chinui! Sînt grav bolnav, urmă el, agățîndu-se cu mîna de pervazul ferestrei, parcă pre-gătindu-se să fugă; și, în timp ce se uita cu luare-aminte la cei din odaie, strigă: Mi-e frică, Margot! Iar au început haluci¬națiile... Margareta se sufoca în hohote de plîns, șoptind: — Nu, nu, nu... Să nu te temi de nimic... Sînt cu tine... Sînt cu tine... Pe nesimțite, cu o mișcare îndemînatică, Koroviev trase un scaun mai aproape de maestru, și acesta se așeză; Marga¬reta se prăbuși în genunchi, lipindu-se de dînsul, și rămase tăcută. In tulburarea ei nici nu băgase de seamă că nu mai era în pielea goală; acum purta mantia aceea neagră de mătase. Bolnavul își lăsă capul în jos, privind țintă în podea, cu ochii posomoriți, bolnavi. Woland îi porunci lui Koroviev: — Cavalere, dă-i omului ăstuia ceva de băut. Margareta se ruga de maestru cu glas tremurător: — Bea, bea, te rog! Þi-e frică? Nu, nu, crede-mă pe mine, aici vei fi ajutat! Acesta luă paharul și-l dădu peste cap, dar paharul scăpă din mîna tremurătoare și se făcu țăndări la picioarele lui. — E semn bun, semn bun! îi șopti Koroviev Margaretei. Uite, începe să-și vină în fire. într-adevăr, privirea bolnavului nu mai era atît de sălba¬tică și neliniștită. — într-adevăr, tu ești, Margot? întrebă oaspetele selenar. — Să nu te îndoiești, sînt eu, răspunse ea. — Mai dați-i! porunci Woland. 304 După ce maestrul goli și al doilea pahar, ochii lui căpătară viață și expresie. — Așa da, așa mai zic și eu, încuviință Woland uitîndu-se printre gene. Acum, hai să stăm de vorbă. Cine ești? — Acum sînt nimeni, îi răspunse maestrul crispîndu-și gura într-un zîmbet. — De unde vii? — Din casa suferinței. Sînt un alienat, răspunse nou-ve¬nitul. La aceste cuvinte, pe Margareta o podidiră din nou lacri¬mile. Apoi, ștergîndu-și ochii, strigă: — Ce vorbe îngrozitoare! Ce vorbe cumplite! E un maes¬tru, messire, vă previn! Faceți-l bine, merită acest lucru. — Dumneata știi cu cine stai de vorbă? îl întrebă Woland. La cine te afli? — Știu, îi răspunse maestrul; la casa de nebuni am fost vecin cu băiatul acela, cu Ivan Bezdomnîi. Mi-a povestit de¬spre dumneavoastră. — Cum să nu, cum să nu, încuviință Woland, am avut plă¬cerea să mă întîlnesc cu tînărul acela la Patriarșie prudî. Era să mă înnebunească, nu alta, căutînd să-mi demonstreze că eu nu exist. Dar dumneata crezi că sînt eu într-adevăr? — Sînt silit să cred, zise nou-venitul, dar se înțelege că aș fi preferat să vă socot rodul unei halucinații. Vă rog să mă scuzați, adăugă el, apoi, dîndu-și seama că făcuse o gafă. — Ei, ce să-i faci, dacă ai fi preferat, n-ai decît să socoti c-așa e, replică, politicos, Woland. — Nu, nu! interveni speriată Margareta, zgîlțîindu-l de umeri pe maestru. Vino-ți în fire! Te afli într-adevăr în fața lui! Motanul se băgă și aici pe fir. — în ceea ce mă privește, par într-adevăr o halucinație. Ia uitați-vă cu atenție la profilul meu în lumina lunii. Mota¬nul se vîrî într-un mănunchi țesut din raze de lună, vrînd să mai adauge ceva, însă fiind rugat să tacă, ripostă: Bine, o să tac. Voi fi o halucinație taciturnă; și amuți într-adevăr. — Aș vrea să știu de ce vă spune Margareta maestru? în¬trebă Woland. 305 — Este o slăbiciune pardonabilă, răspunse acesta cu un zîmbet. Are o părere prea bună despre romanul meu. — Și despre ce vorbești în roman? — Despre Pilat din Pont. Flăcările luminărilor prinseră din nou să șovăie și să dan¬seze, iar paharele să zăngăne pe masă. Woland izbucni într-un rîs tunător, dar fără să sperie sau să mire pe cineva. Behemoth începu să-l aplaude. — Despre ce? Despre cine? întrebă din nou Woland, re¬devenind serios. Și asta acum? E uluitor! Nu ai putut găsi altă temă? Dă-mi să văd, ceru el, întinzînd mîna cu palma în sus. — Din păcate, nu pot s-o fac, răspunse maestrul. Mi-am ars manuscrisul. — Iartă-mă, dar asta n-o cred, exclamă Woland. E impo¬sibil, manuscrisele nu ard. Și, întorcîndu-se spre motan, îi po¬runci: Hai, Behemoth, adu romanul încoace. Cît ai clipi, motanul sări jos, și toți văzură că șezuse pînă atunci pe un teanc gros de manuscrise. Inclinîndu-se adînc, motan.il îi înmînă lui Woland exemplarul de deasupra. Mar¬gareta începu să tremure, strigînd din nou, tulburată pînă la lacrimi: — Iată manuscrisul, iată-l! Ea se repezi spre Woland și adăugă încîntată: — Atotputernic! Atotputernic! Woland îl luă în mîini, îl întoarse și îl puse tăcut deoparte, privindu-l grav pe maestru. Acesta căzu însă din nou într-o stare de neliniște și melancolie, se ridică de pe scaun, frîngîn-du-și mîinile, tresări și bolborosi, cu ochii spre luna îndepăr¬tată: — Nici noaptea cînd e luna pe cer nu am liniște. De ce m-ați tulburat? O, zei, o, zei!... Apucîndu-l de poalele halatului de spital, Margareta se lipi de el, murmurînd și ea, numai lacrimi și durere. — Doamne, de ce oare nu-ți ajută medicamentul? — Nu-i nimic, nu-i nimic, șopti Koroviev, dîndu-i tîrcoale maestrului, nu-i nimic, nu-i nimic... încă un păhărel; beau și eu cu dumneata, să-ți țin de urît... 306 Păhărelul sclipi în lumina lunii și fu de folos. După ce-l făcură pe maestru să se așeze, fața bolnavului se liniști din nou. — Ei, acum totul este limpede, zise Woland și bătu cu de¬getul lung pe manuscris. — Absolut limpede, confirmă motanul, uitîndu-și pro¬misiunea să devină o halucinație tăcută, acum linia princi¬pală a acestui opus îmi este limpede ca bună ziua. Tu ce zici? se adresă el tăcutului Azazello. — Eu zic, vorbi pe nas acesta, că ar fi bine să te înecăm. — Ai milă de mine, Azazello, îi răspunse motanul, și nu-i da stăpînului meu ideea asta. Crede-mă, în fiecare noapte aș veni la tine în straie sumare, ca bietul maestru, ți-aș face sem¬ne și te-aș chema să mă urmezi. Cum te-ai simți, ce zici, Aza¬zello? — Hai, Margareta, vorbi Woland, spune tot, de ce ai ne¬voie? Ochii femeii se aprinseră scrutîndu-l rugător pe Woland: — Dați-mi voie să vorbesc în șoaptă cu el. Woland încuviință cu un gest din cap, și Margareta, lipin-du-și buzele de urechea maestrului, îi șopti ceva, dar nu se auzi decît răspunsul acestuia: — Nu, e prea tîrziu. Nu mai vreau nimic de la viață — doar să te văd pe tine. Dar eu te sfătuiesc din nou: lasă-mă, altfel vei pieri și tu cu mine. — Nu, n-am să te las, îi răspunse ea, și întorcîndu-se spre Woland, urmă: Vă rog să faceți în așa fel încît să ne întoarcem din nou în subsolul din ulicioara de pe Arbat, să se aprindă iar lampa și totul să fie ca înainte. Auzind-o, maestrul izbucni în rîs și, cuprinzînd cu mîi¬nile capul ciufulit al Margaretei, spuse: — Oh, n-o ascultați pe această sărmană femeie, messirel în subsolul acela stă de mult altcineva și, în general, nu se mai poate ca totul să fie iar ca înainte. Lipindu-și obrazul de capul prietenei sale și îmbrățișînd-o, murmură: Sărmana de tine... sărmana de tine... — Spui că nu se poate? zise Woland. De fapt, ai dreptate. Dar să vedem, să încercăm totuși. Și strigă: Azazello! 307 Deodată, din tavan, se prăbuși pe podea un cetățean fîstî-cit, aproape nebun, numai în izmene și, oricît de ciudat s-ar părea, cu un geamantan în mînă, iar pe cap cu o șapcă. Tre¬mura de frică, ploconindu-se. — Mogarîci? îl întrebă Azazello pe omul căzut din cer. — Aloizi Mogarîci, răspunse acesta dîrdîind. — Dumneata ești cel care, după ce ai citit articolul lui La-tunski despre romanul acestui om, ai scris un denunț împo¬triva lui cum că păstrează la el literatură ilegală? îl întrebă Azazello. Cetățeanul căzut din cer se învineți și, cuprins de remuș-cări, porni să verse șiroaie de lacrimi. — Ai vrut să pui mîna pe camerele lui? fonfăi cît se poate de confidențial Azazello. Mîrîitul unei pisici turbate se auzi în cameră, și Marga¬reta, urlînd: — Află ce-i o vrăjitoare, află! — apucă cu unghiile obrazul lui Aloizi Mogarîci. Se stîrni panică și învălmășeală. — Ce faci? strigă chinuit maestrul. Margot, nu te dezonora! — Protestez! Nu e deloc dezonoare! urlă motanul. Koroviev o trase la o parte pe Margareta. — Am instalat o baie... strigă Mogarîci, însîngerat, clăn¬țănind din dinți, și începu îngrozit să sporovăiască verzi și uscate... Numai zugrăveala cît... piatra vînătă... — Foarte bine, mă bucur că ai instalat o baie, încuviință Azazello; maestrul chiar are nevoie să facă băi. Apoi strigă: Afară! Atunci Mogarîci se întoarse în văzduh cu picioarele în sus și, purtat de o forță nevăzută, ieși din dormitorul lui Woland prin fereastra deschisă. Holbînd ochii, maestrul șopti: — Oho, cred că asta e mai grozav decît ceea ce mi-a poves¬tit Ivan! Cutremurat, se uită în dreapta și în stînga și-l întrebă în cele din urmă pe motan: Iertați-mă, tu ești... dumneavoastră sînteți... încurcat, neștiind cu ce formulă să i se adreseze, ur¬mă: Dumneavoastră sînteți motanul care s-a urcat în tramvai? — Eu sînt, recunoscu motanul, măgulit, și adăugă: Mă bucur foarte mult să văd cît de politicos se poartă cineva cu un motan. De obicei, nu știu pentru care motiv, motanii sînt 308 luați „per tu", deși niciodată în viața lui vreun motan n-a băut Bruderschaft cu careva. — Mi se pare că nu prea sînteți motan... ripostă, șovăitor, maestrul!... La spital, vrînd-nevrînd, tot o să se observe ab¬sența mea, adăugă el sfios, uitîndu-se la Woland. — De ce să se observe? îl liniști Koroviev, și în mîinile lui apărură deodată niște registre și hîrtii. E istoricul bolii dumi-tale? — Da... Koroviev îl aruncă în flăcările șemineului. — Nu mai e documentul, nu mai e nici omul, spuse cu satisfacție Koroviev. Și asta e cartea de imobil a gazdei dumi-tale? — Da... — Cine e trecut în ea? Aloizi Mogarîci? Și Koroviev suflă pe pagina cărții de imobil. Gata! Nu mai e, și, te rog să ții min¬te, nici n-a existat. Iar dacă gazda dumitale se va arăta mirată, spune-i că Aloizi Mogarîci a fost numai un vis. Cine mai e și Mogarîci ăsta? N-a fost aici nici un Mogarîci! Și cartea de imobil pieri și ea din mîinile lui Koroviev. Acum e pe masa gazdei. Uimit de operația curată a lui Koroviev, maestrul i-a zis: — Ai dreptate, din moment ce nu-i documentul, nu e nici omul. Tocmai eu nu sînt, eu nu am nici un document. — Cer scuze, strigă Koroviev, asta-i halucinație, iată do¬cumentul dumitale. Apoi ridică ochii și-i șopti dulce Margaretei: Poftim și avu¬tul dumitale, Margareta Nikolaevna, zise Koroviev, înmînîn-du-i Margaretei caietul cu marginile arse, trandafirul uscat, fotografia și, cu o grijă deosebită, carnetul de economii: Zece mii, Margareta Nikolaevna, așa cum ai binevoit să le depui. Noi n-avem nevoie de bunul altuia. — Mie mai degrabă mi s-ar usca labele decît să mă ating de ceva ce nu-i al meu, strigă motanul umflîndu-se în pene și dansînd pe valiză, ca să se așeze mai bine toate exempla¬rele romanului cu ghinion. — Și actul dumitale, urmă Koroviev, întinzînd Margare¬tei actul ei, apoi, raportă respectuos: Asta-i tot, messirel 309 — Nu, nu e tot, replică Woland, desprinzîndu-și ochii de pe glob. Ce vrei, scumpa mea donna, să fac cu suita dumitale? Eu n-am nevoie de ea. în aceeași clipă, prin ușa deschisă dădu buzna Natașa goală pușcă și-i strigă Margaretei: — Multă fericire, Margareta Nikolaevna! Salutîndu-l cu un semn din cap pe maestru, se întoarse din nou spre Mar¬gareta: Am știut totdeauna unde te duci. — Femeile de serviciu știu totul, observă motanul, ridi-cînd laba cu subînțeles. E o greșeală să crezi că ar fi oarbe. — Ce vrei, Natașa? o întrebă Margareta. întoarce-te la vilă. — Draga mea Margareta Nikolaevna, o imploră aceasta căzînd în genunchi în fața ei. Rugați-vă de dumnealor — aici îl privi cu coada ochilor pe Woland — să mă lase tot vrăjitoare. Nu mai vreau în vilă! Nu mă mărit nici cu inginerul, nici cu tehnicianul. Aseară la bal, domnul Jacques m-a cerut în căsă¬torie. Și, desfăcîndu-și pumnul strîns, Natașa arătă niște mo¬nede de aur. Margareta își îndreptă privirea întrebătoare spre Woland. Acesta încuviință din cap. Atunci, Natașa se aruncă de gîtul Margaretei; urmă un sărut răsunător, după care, cu un stri¬găt triumfător, vrăjitoarea zbură pe fereastră. în locul ei apăru Nikolai Ivanovici. își recăpătase înfăți¬șarea omenească, dar era grozav de posomorit și chiar iritat. — Iată cui am să-i dau drumul cu multă plăcere — zise Woland, uitindu-se în scîrbă la Nikolai Ivanovici — cu o deo¬sebită plăcere, fiindcă n-are ce căuta aici. — Rog stăruitor să mi se elibereze o adeverință din care să reiasă unde mi-am petrecut noaptea trecută, vorbi Nikolai Ivanovici, privind ursuz în jur, dar cu multă încăpățînare. — în ce scop? întrebă sever motanul. — în scopul de a o prezenta miliției și consoartei mele, răspunse ferm Nikolai Ivanovici. — De obicei, noi nu eliberăm adeverințe, preciza mota¬nul încruntîndu-se, dar pentru dumneavoastră, treacă de la noi, vom face o excepție. Nikolai Ivanovici n-apucă să se dezmeticească bine, cînd Hella, goală pușcă, se și așeză la masa de scris și motanul îi dictă: 310 — „Adeverim prin prezenta că posesorul acestui act, Ni¬kolai Ivanovici, a petrecut noaptea mai sus-arătată la balul Satanei, fiind tras acolo în calitatea sa de mijloc de locomo¬ție".. . Hella, deschide paranteza, scrie „vier", și închide pa¬ranteza. Semnează: Behemoth. — Și data? piui Nikolai Ivanovici. — Noi nu punem dată; dacă are dată, hîrtia își pierde va¬labilitatea, ripostă motanul, semnînd adeverința. Apoi scoa¬se de undeva o parafă, suflă în ea după toate regulile artei și, aplicînd pe dovadă parafa „Achitat", o înmînă lui Nikolai Ivanovici. In clipa următoare, acesta pieri fără urmă, în locul lui apărînd un personaj cu totul neașteptat. — Ãsta cine mai e? întrebă cu dezgust Woland, ferindu-și ochii cu mîna de lumina făcliilor. Varionuha își plecă fruntea și zise încet, oftînd: — Lăsați-mă să mă întorc înapoi, nu pot să fiu vampir, că doar atunci, eu cu Hella era cît pe ce să-l curățăm pe Rimski. Eu nu sînt setos de sînge. Dați-mi drumul! — Ce visează ăsta? întrebă Woland, strîmbîndu-se. Care Rimski? Ce mai e și cu aiureala asta? — Nu vă deranjați, messire, dădu glas Azazello și, întor-cîndu-se spre Varionuha, urmă: Să nu fii bădăran la telefon. Să nu minți la telefon. Ai înțeles? N-o să se mai repete? De bucurie, în capul lui Varionuha totul se învălmăși, fața începu să-i strălucească de bucurie, și el, fără să știe ce spune, bolborosi: — Pe drum... adică, vreau să spun... Majes... imediat după-masă... Strîngîndu-și mîinile la piept, Varionuha se uită rugător la Azazello. — Bine! Marș acasă! hotărî acesta, și Varionuha se topi în văzduh. — Și acum, voi toți ceilalți lăsați-mă cu ei doi, porunci Wo¬land, arătîndu-i pe maestru și pe Margareta. Porunca lui Woland se execută cît ai clipi. După o tăcere scurtă, Woland îi spuse maestrului: — Așadar, în subsolul din Arbat? Dar cine are să scrie? Iar visările? Inspirația? — Nu mai am nici un fel de visări și nici inspirație, răs¬punse maestrul, nu mă interesează nimic, afară de ea, puse 311 iar mîinile pe capul Margaretei. M-au frînt, sînt plictisit și vreau în subsol. — Si romanul dumitale, și Pilat? — îmi este odios romanul ăsta, răspunse maestrul. Am suferit prea mult din cauza lui. — Te implor, se rugă jalnic Margareta, nu vorbi așa. De ce mă chinuiești? Știi doar că toată viața mea am pus-o în ope¬ra ta. Și adăugă întorcîndu-se spre Woland: Vă rog, messire, să nu-i luați vorbele în seamă. Este prea chinuit. — Bine, dar trebuie să scrii ceva totuși! zise Woland. Dacă ai epuizat tema acestui procurator, ei bine, poți să începi a-l zugrăvi chiar și pe Aloizi, să zicem... — Așa ceva Lapșennikova n-o să tipărească, și-apoi, nu-i interesant, răspunse maestrul, zîmbind. — Și din ce ai să trăiești? Doar va trebui să cunoști mizeria. — De acord, de acord, îi răspunse maestrul, o trase spre el pe Margareta, o luă de după umeri și adăugă: o să-i vină mintea la loc, are să plece de la mine... — Nu cred, zise printre dinți Woland și continuă: Așadar, omul care a scris istoria lui Pontius Pilat pleacă în subsol, cu intenția să se instaleze acolo, în fața lămpii, și să trăiască în mizerie? Margareta se desprinse din îmbrățișarea maestrului și vorbi cu înflăcărare: — Am făcut tot ce mi-a stat în putință, i-am șoptit lucru¬rile cele mai ademenitoare. Și el le refuză. — Știu eu ce i-ai șoptit, replică Woland; dar ăsta nu-i lu¬crul cel mai ademenitor. Iar dumitale îți spun, se întoarse el cu un zîmbet spre maestru, că romanul pe care l-ai scris o să-ți mai aducă unele surprize. — E foarte trist, îi răspunse maestrul. — Nu, nu e trist, zise Woland, nu e ceva de care ar trebui să te temi. Ei, Margareta Nikolaevna, s-a-nfăptuit totul. Mai ai vreo pretenție? — Oh, messire, se poate să vorbiți așa!? — Atunci, uite, primește în dar obiectul acesta ca amin¬tire, o rugă Woland și, scoțînd de sub pernă o mică potcoavă de aur, presărată cu diamante, i-o întinse. — Oh, nu! Cum să iau eu asa ceva? 312 — Vrei să ne supărăm? o întrebă, zîmbind, Woland. întrucît mantia pe care o purta nu avea nici un buzunar, Margareta înveli potcoava într-un șervet, legînd-o într-un fel de bocceluță. în clipa aceea făcu o constatare ciudată din ca-le-afară, se întoarse spre fereastra prin care se vedea luna stră¬lucind și zise: — Nu înțeleg deloc... cum vine asta, tot noapte și noapte, de mult trebuia să răsară soarele. — O noapte de sărbătoare e plăcut s-o și ții în loc puțin, îi răspunse Woland. Acum, vă urez fericire! Margareta îi întinse lui Woland amîndouă mîinile cu un fel de venerație, dar, neîndrăznind să se apropie de el, excla¬mă încet: — Adio! Adio! — La revedere, zise Woland. Margareta, înfășurată în mantia ei neagră, și maestrul, în halatul de spital, ieșiră în coridorul apartamentului văduvei, unde ardea o luminare și unde îi aștepta suita lui Woland. Părăsind coridorul, Hella purta valiza care conținea roma¬nul și mica avere a Margaretei Nikolaevna, iar motanul pășea alături, ajutînd-o pe Hella să ducă bagajul. Lîngă ușa de la intrare, Koroviev își luă rămas-bun și dis¬păru, iar ceilalți porniră să-i conducă pe cei doi, jos, pe scara pustie la ora aceea. In timp ce treceau pe palierul etajului doi, se auzi o ușoară bufnitură, dar fără ca cineva s-o bage în sea¬mă, înainte de a ieși din imobil, pe la scara 6, Azazello suflă în sus, și în aceeași clipă se pomeniră cu toții în curte, unde luna nu îndrăznea să pătrundă: acolo văzură un om adormit pe trepte, și pesemne că adormise adînc, încălțat cu cizme și cu un chipiu pe cap, iar în fața imobilului staționa un auto¬mobil mare, negru, cu farurile stinse. în geamul din față se profila confuz silueta cioroiului de cîmp. Cei doi se pregăteau să urce în mașină, cînd Margareta strigă deznădăjduită: — Doamne, mi-am pierdut potcoava! —Urcați-vă în mașină, zise Azazello, și așteptati-mă. Mă-n-torc îndată; să văd numai despre ce este vorba. Și intră din nou în imobil. 313 Iată despre ce era vorba: Cu puțin înainte de apariția Mar¬garetei și a maestrului cu însoțitorii lor, din apartamentul 48 situat sub acela al văduvei bijutierului ieși pe scară o femeie mică și uscățivă, în mînă cu un bidon și cu o sacoșă. Era An-nușka, femeia care, spre nenorocirea lui Berlioz, vărsase ule¬iul miercurea trecută lîngă portița turnantă a parcului. Nimeni nu știa, și desigur că nimeni nu va afla vreodată cu ce se ocupa la Moscova această femeie și din ce trăia. Nu se știa despre ea decît un singur lucru: putea fi văzută zilnic, cînd cu bidonul, cînd cu sacoșa și cu bidonul, fie la găzărie, fie în piață, fie în poarta imobilului, fie pe scări, iar cel mai des în bucătăria apartamentului 48, unde și locuia. Afară de asta se știa că oriunde se afla ori apărea ea se stîrnea pe loc un scandal și că afară de asta era poreclită „Ciuma". Ciuma-Annușka se scula, nu se știe în ce scop, o dată cu cocoșii. în ziua aceea se trezise chiar în toiul nopții, pe la două¬sprezece și jumătate. Răsucise cheia în ușă, își scosese nasul afară, apoi ieșise toată, trîntise ușa după sine și era gata s-o ia din loc, cînd pe palierul de deasupra ei se trînti o ușă și ci¬neva se rostogoli în jos, pe scări. Ciocnindu-se de Annușka, o îmbrînci în lături cu atîta putere, încît femeia se lovi cu cea¬fa de zid. — Unde dracu te duci numai în izmene? țipa ea cu glas ascuțit, ducînd o mînă la ceafă. Omul în izmene, cu valiza în mînă și cu șapca pe cap, îi răspunse cu un glas somnoros și ochii închiși: — Cazanul de la baie... piatra vînătă... numai zugrăveala cît m-a costat... și, izbucnind în lacrimi, răcni: Afară! După aceasta se repezi, dar nu în jos, pe scări, ci înapoi, în sus, unde o fereastră ce dădea spre curte avea un geam spart și ieși pe geam afară în zbor, cu picioarele în sus. An¬nușka uită de ceafa ei și de tot și se repezi și ea cu un geamăt de uimire la fereastră. Se întinse pe palier cu burta în jos și, scoțînd capul afară, se aștepta să-l vadă zăcînd pe asfaltul lu¬minat de felinarul din curte pe omul cu valiza, făcut zob. Dar pe asfalt nu se vedea nimic. Nu-i mai rămînea decît să presupună că arătarea asta som¬noroasă zburase din casă ca o pasăre, dispărînd fără urmă. Făcîndu-și cruce, Annușka gîndea: „Da, nimic de zis, halal 314 apartament cel cu nr. 50! Nu degeaba vorbește lumea!... Ce mai apartament!..." Abia apucă să gîndească astfel, că ușa de deasupra ei se trînti iar și se auziră din nou pași. Lipindu-se de perete, fe¬meia văzu un cetățean destul de respectabil, cu cioc, dar cu o față semănînd cu un rît de purcel, după cum i se păru, care se strecură pe lîngă ea și, ca și primul, părăsi imobilul zbu-rînd pe fereastră, tot fără să pățească nimic și fără să se facă zob pe asfalt. Uitînd pentru ce ieșise, Annușka rămase pe sca¬ră, închinîndu-se, oftînd și vorbind singură. După scurt timp, al treilea ins, fără barbă, cu un obraz ro¬tund, ras, cu cămașă rusească pe el, veni tot de sus în fugă și zbură de îndată pe geam. Spre lauda Annușkăi, trebuie spus că era o femeie curioa¬să, așa că se hotărî să aștepte, să vadă dacă nu cumva se vor mai petrece și alte minuni. Și sus se deschise din nou o ușă și o companie întreagă începu să coboare, dar nu în fugă, ci așa cum merg oamenii de obicei. Annușka se îndepărtă de fereastră, coborî spre ușa ei, o deschise repede, se ascunse după ea și, prin ușa crăpată, începură să-i sclipească ochii înnebu¬niți de curiozitate. Pe scară cobora un bărbat poate bolnav, poate nu, dar ciudat, cu barba nerasă, cu o tichie neagră pe cap și cu un halat pe el. Pășea șovăielnic, ținut cu grijă la braț de o cuconiță în rasă neagră, după cum i se păru Annușkăi în semiîntunericul scării. Cuconița era ori desculță, ori avea în picioare o pereche de pantofi cam rupți, străvezii, pesemne din străinătate. Aoleu! Dar cuconița e goală! Păi da, rasa e aruncată direct pe trupu-i gol! „Halal apartament..." Gîndin-du-se cum o să le povestească ea a doua zi vecinilor ceea ce văzuse, sufletul Annușkăi prinse a cînta victorios. în urma cuconiței ciudat îmbrăcate venea o altă cuconiță, goală-puș-că, în mînă cu o valijoară, iar pe lîngă valijoară se foia un mo¬tan negru, uriaș. Ștergîndu-se la ochi, Annușka era cît pe ce să zică ceva cu glas tare. Procesiunea o încheia un străin mic de stat, puțin șchiop, chior, fără haină, cu o vestă albă de frac și cravată la gît. Toți trecură pe lîngă Annușka, în jos, pe scări, și în clipa aceea se auzi o bufnitură ușoară. 315 îndată ce zgomotul pașilor se stinse în depărtare, Annușka se strecură ca un șarpe pe palier, puse bidonul lîngă perete și, întinzîndu-se cu burta pe podea, începu să bîjbîie cu mîi-nile. Dădu de un șervețel cu ceva greu înăuntru; cînd îl des¬făcu, rămase cu gura căscată. Duse la ochi bijuteria, și ochii îi ardeau ca focul, ca ochii lacomi de lup. Totul i se învălmășea în cap: „Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!... S-o duc la nepotu-meu? Sau să iau pila și s-o desfac în bucăți? Pietricelele le-aș scoate și le-aș vinde, una cîte una, în Petrovka, în Smolenski... Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!" Vîrî bocceluța în sîn, înșfacă bidonul și era gata-gata să se furișeze înapoi în apartament, hotărîndu-se să iasă mai tîr-ziu în oraș, cînd în fața ei apăru, dracu știe de unde, străinul cu pieptul alb și fără haină, care-i spuse încetișor: — Dă-ncoace potcoava și șervețelul. — Care șervețel, care potcoavă? Nu știu nimic! se codi ea, prefăcîndu-se foarte mirată. N-am văzut nici un șervețel. Ce-i cu dumneata, cetățene, ești beat? Sau ce? Cel cu pieptul alb și cu degetele tot atît de albe și tari ca niște bare de oțel s-apucă s-o strîngă de gît fără o vorbă, pînă ce o sufocă și bidonul îi căzu din mînă pe podea. După ce o ținu așa o vreme, străinul fără frac își slăbi strînsoarea dege¬telor și-i dădu drumul. înghițind aer^ Annușka zîmbi: — Aha, potcovioara aia? întrebă ea. îndată! Care va să zică, a dumneavoastră era? îndată! Așa va să zică? A dumnea¬voastră? Mă uit, văd, zace colo-n șervețel; dinadins am ridi¬cat-o, să n-o ia careva, că pe urmă — prinde orbu, scoate-i ochii! Știți și dumneavoastră... Luînd potcoava învelită în legăturică, străinul porni a se înclina dinaintea Annușkăi, strîngîndu-i mîna cu efuziune, și-i mulțumi cordial, cu un puternic accent străin, cam în ur¬mătoarele expresii: —Madame, vă sînt profund recunoscător. Potcovioara asta mică e o amintire prețioasă. Și, îngăduiți-mi, fiindcă ați avut amabilitatea să mi-o păstrați, să vă ofer două sute de ruble. Spunînd acestea, scoase banii din buzunarul vestei și îi dădu Annușkăi, care, numai zahăr și miere, nu se mai oprea mulțumindu-i: 316 — Ah, voi fi veșnic recunoscătoare! Merci! Merci1 Darnicul străin o șterse însă cît ai clipi, lunecînd peste un etaj, dar, înainte de a dispărea definitiv, strigă de jos, de data aceasta fără accent: — Ascultă, cotoroanță, dacă mai ridici vreodată de jos un lucru care nu-i al tău, să-l predai la miliție, să nu-l pitești în sîn! Annușkăi îi vuia capul de toate peripețiile prin cate tre¬cuse; striga fără întrerupere, în virtutea inerției: — Merci, merci, merci!... deși străinul dispăruse de mult. Dispăruse și mașina din curte. După ce-i restitui Marga¬retei cadoul lui Woland, Azazello își luă rămas-bun de la ea, o întrebă dacă stă comod, Hella o sărută cu foc, iar motanul îi sărută mîna, apoi însoțitorii făcură cu mîna cîteva semne maestrului, care ședea prăbușit, inert, într-un colț al mașinii, pe bancheta din spate, făcură un semn cioroiului-șofer și se topiră în văzduh, socotind inutil să se mai obosească urcînd scara. Cioroiul aprinse farurile și scoase mașina pe poartă, pe lîngă omul care dormea dus în gang. Și luminile mașinii aceleia mari și negre dispărură printre alte lumini de pe stra¬da Sadovaia, cea zgomotoasă și fără somn. Peste un ceas, în subsolul căsuței din ulicioara Arbatului, în prima odaie, unde totul rămăsese neschimbat, ca înainte de acea noapte cumplită de toamnă, ședea Margareta lîngă masa acoperită cu o învelitoare de catifea și plîngea încetișor de emoție și fericire, la lumina lămpii umbrite de abajur. Ca¬ietul, scorojit de flăcări, zăcea în fața ei, alături se înălța un teanc de caiete neatinse. Căsuța era cufundată în tăcere. în odaia micuță de alături, pe divan, învelit cu halatul lui de spital, dormea somn adînc maestrul. Respira ritmic, fără zgomot. După ce plînse îndelung, Margareta începu să răsfoiască și caietele neatinse, dînd de pasajul pe care-l citise înainte de întîlnirea ei cu Azazello sub zidurile Kremlinului. Nu-i era somn. Mîngîia cu drag manuscrisul, cum ai mîngîia o pisică la care ții, răsucindu-l în mîini, examinîndu-l pe toate părțile, ba oprindu-se la pagina întîi, ba uitîndu-se la sfîrșit. Deo¬dată, o copleși gîndul îngrozitor că toate acestea nu erau decît vrăjitorie, că aceste caiete vor pieri din ochii ei, că se va po¬meni în dormitorul vilei și că, atunci cînd se va trezi, va fi 317 nevoită să se ducă să se înece. Dar acesta a fost ultimul ei gînd plin de spaimă, urma pierdută a îndelungatelor ei suferințe. Nimic nu dispărea, atotputernicul Woland era într-adevăr atotputernic, și Margareta putea răsfoi după pofta inimii, fie și pînă-n zori, filele caietelor, putea să le examineze, să le să¬rute și să recitească slovele: „întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atît de odios procuratorului..." Da, întunericul... 25 Cum a încercat procuratorul să-l salveze pe Iuda din Kiriat întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise orașul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punțile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius, din tării po-gorîse bezna, așternîndu-se peste zeii înaripați ce se înălțau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu me¬terezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare și eleș-tee... Pierise marele oraș, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată... Negura băgase spaima în tot ce era viu în Yerushalayim și împrejurimile lui, înghițind totul. Spre sfîrșitul zilei a 14-a a Nisanului, lună de primăvară, un nor ciudat venise dinspre mare. Coborîse peste Golgota, unde călăii îi țintuiau în grabă pe cei osîndiți, se prăvălise peste templul Yerushalayimului și, revărsîndu-se în șuvoaie fumegînde de pe colină, se așter¬nuse peste Orașul de Jos. Se prelingea prin ferestrele caselor, gonindu-i pe trecători de pe străzile strîmbe și silindu-i să se adăpostească. Norul nu se grăbea să-și lepede vlaga și-și re¬vărsa numai lumina. Cînd clocotul negru și fumegînd era despicat de o săgeată de foc, din beznă se înălța giganticul templu cu acoperișul lui de solzi scînteietori. Dar fulgerul se stingea într-o clipă, și templul se cufunda iarăși în hăul întu¬necat, în cîteva rînduri, se ridicase din el ca să se prăbușească 318 din nou în beznă și, de fiecare dată, prăbușirea era însoțită de un bubuit de catastrofă. Alte fulgere scăpărătoare scoteau din hăul fără fund pala¬tul lui Irod cel Mare, ce se înălța în fața templului, pe colina dinspre apus, și statuile lui de aur, cumplite, fără ochi, se avîn-tau în tării spre cerul negru cu brațele întinse. Dar focul ce¬resc se stingea din nou, și bubuitul greu al tunetului îi alunga pe idolii de aur din bezna de nepătruns. Ploaia se dezlănțui pe neașteptate, și furtuna se transfor¬mă în uragan. în apropierea băncii de marmură din grădină, acolo unde, pe la amiază, stătuseră de vorbă procuratorul și marele preot, fulgerul, însoțit de un bubuit înspăimîntător, frînse, cît ai clipi, un chiparos. O dată cu grindina și pulberea de stropi, sub colonada balconului vîntul purta trandafiri rupți, frunze de magnolia, rămurele și nisip. Uraganul devasta cu furie grădina. în timpul acesta, printre colonade se afla un singur om: procuratorul. Nu mai ședea în jeț, se tolănise pe patul de trestie, lîngă masa scundă, încărcată de bunătăți și urcioare cu vin. Un alt pat adăsta de partea cealaltă a mesei. La picioarele procura¬torului se vedea o băltoacă roșie, ca de sînge, iar în preajmă, cioburile unui urcior spart. Slujitorul care așezase masa îna¬inte de a se dezlănțui furtuna se fîstîcise sub privirea stăpînu-lui, tulburat de gîndul că l-a supărat cu ceva, și procuratorul, înfuriindu-se, trîntise urciorul de mozaicul balconului, spu-nîndu-i răstit: — De ce-ți ferești ochii de mine cînd servești? Oare ai fu¬rat ceva? Chipul negru al africanului se făcuse cenușiu. în ochi i se cuibări groaza de moarte, și era gata-gata să spargă și el un urcior, dar mînia procuratorului se stinse făr'de veste, așa cum se și aprinsese. Slujitorul se repezise să strîngă cioburile și să șteargă pe jos. Dar, la un semn al stăpînului, lăsă totul cum era și se făcu nevăzut: băltoaca rămase acolo neatinsă. De cînd se stîrnise furtuna, africanul se pitea mereu lîngă firida cu statuia unei femei albe și goale cu capul plecat, tre¬sărind în fiece clipă de teamă că nu va auzi chemarea procu¬ratorului. 319 Stînd culcat în penumbra deasă care se așternuse peste toate o dată cu dezlănțuirea furtunii, procuratorul își turnă singur vin în cupă și-l sorbea prelung: frămînta în mînă pîi-nea și înghițea firimiturile, sugea din cînd în cînd carnea din stridii, apoi mesteca miezul unei lămîi și bea din nou vin. Vorbea cu sine însuși murmurînd ceva, dar, din cauza vu¬ietului apei, a tunetelor care amenințau parcă să prăbușească acoperișul palatului, a zgomotului grindinei ce bătea dara¬bana pe treptele balconului — nu se auzea nimic; și dacă pîlpîirea șovăielnică a focului ceresc s-ar fi prefăcut într-o lumină neîntreruptă, cel ce s-ar fi uitat cu luare-aminte la el ar fi putut vedea cum chipul procuratorului, cu ochii injec¬tați după ultimele nopți de insomnie și după vinul băut, e plin de nerăbdare și că el nu se uită numai la cei doi trandafiri albi, înecați în băltoaca roșie, ci se întoarce mereu spre grădină, în întâmpinarea pulberii de stropi și a nisipului purtat de ura¬gan, că așteaptă pe cineva, așteaptă cu nerăbdare. După cîtva timp, lințoliul stropilor prinse a se destrăma, în ciuda înverșunării lui, uraganul slăbea treptat. Crengile nu mai trosneau și nu mai cădeau la pămînt. Tunetele și scă¬părările fulgerelor se mai răriseră. Deasupra Yerushalayimu-lui nu mai plutea vălul violet tivit cu alb, ci doar un nor ce¬nușiu, obișnuit, care încheia cortegiul. Furtuna gonea spre Marea Moartă. Acum se putea desluși și zgomotul ploii, și șuierul apei prăvălindu-se prin jgheaburi și pe treptele scării, pe care, la amiază, trecuse procuratorul pentru a rosti osînda în piață, în cele din urmă, începu să susure și apa din havuz, care tă¬cuse pînă atunci. Se lumina. în vălul cenușiu ce se îndepăr¬ta grăbit spre soare-răsare, se iviseră, albăstrii, ferestrele. Deodată, de departe, făcîndu-și loc prin cîntecul ploii, acum mărunte, răzbiră pînă la urechea procuratorului sunetele sla¬be ale trîmbițelor și tropăitul cîtorva sute de copite. Auzin-du-le, Pilat se mișcă pe patul lui, și chipul i se învioră. Călă¬reții se întorceau de pe Golgota. Judecind după zgomot, pîlcul de călăreți trecea prin piața unde fusese anunțată sentința. Pe scara ce ducea la platforma de sus a grădinii, aflată chiar în fața balconului, procuratorul desluși în sfîrșit și pașii 320 mult așteptați. își întinse gîtul, ascultînd, cu ochii luminați de bucurie. între doi lei de marmură, se ivi un cap cu gluga trasă pînă peste ochi. După aceea, un bărbat ud leoarcă, înfășurat într-o pelerină ce i se lipise de trup. Era omul care înainte de pro¬nunțarea sentinței șușotise cu procuratorul în camera întu¬necoasă a palatului și care în timpul supliciului șezuse pe un trepied, jucîndu-se cu o rămurea. Călcînd prin băltoace, omul cu glugă străbătu platforma grădinii, păși pe pardoseala de mozaic a balconului și, ridi-cîndu-și mîna în chip de salut, rosti cu un glas plăcut de tenor: — îi urez procuratorului ani mulți și bucurie! Nou-venitul vorbea latinește. — O, zei! exclamă Pilat. Ești ud pînă la piele! Ce uragan! Nu-i așa? Te rog să treci numaidecît în odăile mele. Fă-mi plăcere și schimbă-ți hainele. Nou-venitul își lăsă în jos gluga, descoperindu-și capul ud leoarcă, cu părul lipit de frunte și, cu un zîmbet politicos pe fața-i bărbierită, încercă să refuze să se schimbe, încre-dințîndu-l pe procurator că o bură ca asta nu putea să-i prici¬nuiască nici un rău. — Nici nu vreau s-aud, răspunse Pilat, bătînd din palme. Astfel își chema slujitorii care se ațineau prin apropiere, po-runcindu-le să se îngrijească de vizitator, iar după aceea să servească neîntîrziat mîncăruri calde. Vizitatorul își usca părul, își schimbă hainele și încălțările și-și puse ținuta în ordine în foarte scurt timp; așa că apăru curînd în balcon cu sandale uscate în picioare, cu o pelerină purpurie de militar și cu părul pieptănat cu grijă. în timpul acesta soarele se întorsese în Yerushalayim și, înainte de a apune, scufundîndu-se în Marea Mediterană, își trimitea razele de bun rămas orașului atît de odios procura¬torului, poleind cu aur treptele balconului cu colonade. Ha¬vuzul se înviorase de-a binelea și-și cînta cu vocea plină cîn¬tecul lui de totdeauna, iar porumbeii, porniți în plimbare pe nisip, gungureau sărind peste crengile frînte de furtună și ciu¬gulind ici și colo în nisipul ud. Băltoaca roșie fusese ștearsă, cioburile strînse, și pe masă fumega carnea servită pe un platou. 321 — Ascult poruncile procuratorului, zise vizitatorul apro-piindu-se de masă. — Dar n-o să auzi nimic pînă ce nu te vei așeza și nu vei bea puțin vin, îi răspunse amabil Pilat, arătîndu-i celălalt pat. Cînd oaspetele se întinse, un slujitor îi turnă în cupă vinul negru și gros. Celălalt slujitor, aplecîndu-se cu grijă peste umă¬rul lui Pilat, îi umplu cupa, după care acesta îi concedie cu un gest al mîinii pe amîndoi. In timp ce nou-venitul bea și mînca, sorbindu-și vinul, Pilat îl privea printre gene. Bărbatul acesta de vîrstă mijlocie avea o față foarte plăcută, rotundă și îngrijită, cu un nas cărnos. Părul lui era de o nuanță nedefinită și, acum, uscîndu-se, se deschidea la culoare. Era greu să ghicești naționalitatea aces¬tui vizitator. Ceea ce îl caracteriza era poate expresia blajină a chipului, care contrasta însă cu ochii, sau, mai bine zis, nu atît cu ochii, cît cu felul lui de a-și privi interlocutorul. Ochii mici omul și-i acoperea mai totdeauna cu pleoapele oarecum ciudate, parcă umflate. Și prin tăietura ochilor scapără atunci o ironie fără pic de răutate. Oaspetele lui Pilat era parcă încli¬nat spre umor. Dar, din cînd în cînd, alungind cu totul din tăietura ochilor sclipirile șirete, își ridica pleoapele, ațintin-du-i asupra interlocutorului său cu totul pe neașteptate, par¬că urmărind să descopere vreo pată mică și neobservată pe nasul acestuia. Toate nu țineau decît o clipă, după care pleoa¬pele se lăsau din nou, tăietura ochilor se îngusta, și într-însa sclipea iar expresia șireată și blajină de mai înainte. Omul nu se dădu în lături nici de la a doua cupă de vin, înghiți cu desfătare vădită cîteva stridii, gustă din legumele fierte, ba mîncă și o bucată de carne. După ce se satură, aduse laude vinului: — E o viță grozavă, procuratorule, dar nu-i Falerno, nu-i așa? — E Secuba și-i vechi de treizeci de ani, îi răspunse amabil procuratorul. Ducîndu-și mîna la inimă, oaspetele nu voi să mai guste nimic, declarîndu-se sătul. Atunci Pilat își umplu cupa, ceea ce făcu și oaspetele. Apoi cei doi turnară un strop de vin din cupele lor în platoul cu carne și procuratorul, ridicîndu-și cu¬pa, rosti cu glas tare: 322 — Pentru noi, pentru tine, cezarule, părinte al romanilor, cel mai scump și mai bun dintre oameni! După ce cupele fură golite, africanii strînseră de pe masă toate bunătățile, lăsînd numai fructele și urcioarele cu vin. Procuratorul îi îndepărtă din nou cu un gest pe slujitori și ră¬mase între patru ochi cu oaspetele său sub colonade. — Așadar, zise încet Pilat, ce ai putea să-mi spui despre starea de spirit din orașul acesta? Fără să vrea, își îndreptă privirea spre terasele grădinii, în prelungirea cărora, acolo jos, se estompau colonadele și aco¬perișurile plate, poleite de ultimele sclipiri ale soarelui. — Consider, procuratorule, îi răspunse oaspetele, că acum la Yerushalayim starea de spirit este satisfăcătoare. — Așa încît se poate garanta că tulburările nu ne mai ame¬nință? — De garantat, se poate garanta, îi răspunse oaspetele, aruncîndu-i procuratorului priviri blînde, doar pentru un sin¬gur lucru pe lume — pentru puterea marelui Cezar. — Să-i trimeată zeii viață lungă, îi ținu isonul Pilat, și pace pentru toți. Tăcu, apoi urmă: Așadar, dumneata consideri că armatele ar putea fi acum înlăturate? — Socot că, în orice caz, Cohorta Fulminanta poate pleca, răspunse oaspetele și adăugă: Ar fi bine ca la despărțire să defileze prin oraș. — E o idee foarte bună, aprobă procuratorul; poimîine îi dau drumul și plec și eu, și-ți jur pe ospățul celor doisprezece zei, pe lari îți jur, că mult aș fi dat s-o pot face chiar azi! — Procuratorului nu-i place Yerushalayimul? îl întrebă blajin oaspetele. — Crede-mă, strigă cu un zîmbet Pilat, nu se află un alt loc mai trist pe pămînt. Nu mai vorbesc de natură — sînt bol¬nav ori de cîte ori sînt nevoit să vin aici, și asta n-ar fi încă ni¬mic! ... Dar sărbătorile astea!... Magii, vrăjitorii, făcătorii de minuni, cîrdurile de pelerini!... Sînt fanatici, fanatici!... Chiar și mesia ăsta, pe care ei s-au pus să-l aștepte anul acesta! Riști în fiece clipă să fii, fără să vrei, martorul unei vărsări de sînge cît se poate de neplăcute... Mereu trebuie să muți ostile, să citești denunțurile și să asculți pîrele, dintre care jumătate sînt 323 chiar împotriva ta! Recunoaște și dumneata că e tare plictisi¬tor. O, dacă n-aș fi în serviciul împăratului!... — Da, sărbătorile sînt tare apăsătoare aici, încuviință oas¬petele. — Doresc din tot sufletul să se termine cît mai repede, adăugă energic Pilat. Voi avea, în sfîrșit, putința să mă întorc în Cezareea. Mă crezi, construcția asta absurdă a lui Irod — procuratorul făcu un gest spre colonadă, arătînd limpede că vorbește despre palat — mă scoate pur și simplu din minți! Aici noaptea nu pot dormi. Lumea nu a cunoscut o altă arhi¬tectură mai ciudată!... Dar să ne întoarcem la treburile noastre, în primul rînd, blestematul ăsta de Baraba nu te neliniștește? La aceste cuvinte, oaspetele își trimise spre obrazul procu¬ratorului una din privirile lui. Dar Pilat se uită plictisit, de¬parte, în zare, strîmbîndu-se dezgustat și scrutînd porțiunea orașului ce se așternea la picioarele sale, stingîndu-se în lu¬mina amurgului. Atunci se stinse și privirea oaspetelui, pleoa¬pele pogorînd din nou peste ochi. — Trebuie să credem că acum Baraba s-a făcut blînd ca un miel, zise oaspetele, și pe fața lui rotundă se iviră cîteva cute mici. în prezent nu-i convine să ațîțe la răscoală. — E prea celebru? întrebă Pilat, surîzînd. — Procuratorul, ca-ntotdeauna, înțelege subtil chestiunea. — Oricum, observă îngrijorat procuratorul, ridicînd în sus un deget lung și subțire cu un inel gros împodobit cu o pia¬tră neagră sclipitoare, va trebui... — O, procuratorul poate fi sigur că, atîta vreme cît voi fi eu în Iudeea, Baraba nu va face nici un pas fără să fie urmărit cu strășnicie. — Acum sînt liniștit, cum sînt, de altfel, totdeauna cînd te afli aici. — Procuratorul este prea bun! — Te rog acum să-mi vorbești despre supliciu, zise Pilat. — Ce anume îl interesează pe hegemon? — Nu a încercat cumva mulțimea să-și arate nemulțumi¬rea? Ãsta e un lucru esențial, desigur. — Deloc, răspunse oaspetele. — Foarte bine. Ai constatat personal moartea? — Procuratorul poate fi sigur de asta. 324 — Dar, spune... Li s-a dat băutura aceea înainte de a fi răstigniți pe stîlpi? — Da. Dar el, aici oaspetele închise ochii, n-a vrut s-o bea. — Cine anume? — Iartă-mă, hegemon! exclamă oaspetele. Nu l-am nu¬mit? Ha-Nozri! — Nebunul! zise Pilat, schimonosindu-se, și sub ochiul stîng începu să-i tremure o vinișoară. Să moară ars de razele soarelui! De ce să refuzi ceea ce ți se dă după lege?! De ce n-a vrut, ce-a spus? — A zis, răspunse oaspetele, închizînd din nou ochii, că mulțumește și nu învinuiește deloc că i-a fost luată viața. — Nu învinuiește pe cine? întrebă cu glas surd Pilat. — Asta n-a spus-o, hegemon... — N-a încercat să propovăduiască ceva în prezența sol¬daților? — Nu, hegemon, nu a fost guraliv de data asta. Singurul lucru pe care l-a spus e că printre viciile omenești, unul din¬tre cele mai grave, el consideră a fi lașitatea. — Cu ce ocazie a spus asta? auzi deodată oaspetele un glas spart. — Nu s-a putut înțelege. în general, s-a purtat ciudat, ca întotdeauna. — Dar în ce a constat ciudățenia? — Tot timpul încerca să se uite ba în ochii unuia, ba ai altuia dintre cei care-l înconjurau și tot timpul zîmbea. Era un zîmbet cam pierdut, dezorientat. — Și altceva nimic? întrebă Pilat cu glas răgușit. — Altceva nimic. Turnîndu-și vin, procuratorul lovi cupa de urcior. O goli pînă la fund și urmă: — Iată ce am să-ți spun: deși nu-i putem descoperi, cel puțin deocamdată, pe admiratorii sau adepții acestui filozof, nu putem garanta că ei nu există. Oaspetele îl asculta atent cu capul plecat. — Și, spre a înlătura orice fel de surprize, urmă el, te rog să faci să dispară de pe fața pămîntului, neîntîrziat și fără zar¬vă, trupurile celor trei răstigniți și să-i îngropi în cea mai mare taină, așa încît nici să nu se mai audă de ei. 325 ■ — Am înțeles, hegemon, zise oaspetele și, ridicîndu-se, adăugă: îngăduie-mi să plec numaidecît, dat fiind că misiu¬nea asta e greu de îndeplinit și plină de răspundere. — Nu, te rog să mai iei loc un pic, zise Pilat oprindu-l cu un gest. Mai am două chestiuni. Cea dintîi: meritele tale uriașe în munca și în funcția atît de grea de șef al serviciului secret pe lîngă procuratorul Iudeii îmi dau plăcuta posibilitate de a raporta despre asta la Roma. La aceste cuvinte, chipul oaspetelui se îmbujora și, ridi¬cîndu-se, se înclină, spunînd: — Nu-mi fac decît datoria față de împărat. — Dă-mi voie să te rog, urmă Pilat, ca, dacă ți se va pro¬pune să te muți de aici și să fii înaintat în slujbă, să refuzi mu¬tarea și să rămîi. N-aș vrea pentru nimic în lume să mă des¬part de dumneata. N-au decît să te răsplătească într-alt fel. — Sînt fericit să slujesc sub ordinele tale, hegemon. — Mă bucură mult vorba asta. Acum, a doua chestiune, privitoare la ăsta... cum îi zice... Iuda din Kiriat. Oaspetele îi aruncă iar procuratorului una din privirile sale, apoi o stinse pe dată, după cum îi era obiceiul. — Se zice, urmă cu glas scăzut Pilat, că i s-ar fi dat bani pentru primirea atît de caldă făcută filozofului nebun. — I se vor da bani, îl corectă încet șeful serviciului secret. — O sumă mare? — Asta nimeni n-o poate ști, hegemon. — Nici măcar dumneata? zise hegemonul, exprimînd prin mirarea sa o laudă la adresa oaspetelui. — Din păcate, nici eu, răspunse calm acesta. Dar știu că va primi banii chiar astă-seară. L-au chemat la palatul lui Caiafa. — Ah, bătrînul lacom din Kiriat! observă procuratorul cu un zîmbet. Că doar e bătrîn, nu-i așa? — Procuratorul nu se înșală niciodată, dar de data aceas¬ta s-a înșelat, răspunse amabil oaspetele; omul din Kiriat e un bărbat tînăr. — Ca să vezi! Poți să mi-l descrii? E un fanatic? — O, nu, procuratorule. — Așa?! Ce poți să-mi mai spui despre el? — E foarte frumos. 326 — Și mai ce? Are cumva vreo patimă? — E greu, procuratorule, să-i cunoști prea bine pe toți oa¬menii din orașul acesta necuprins... — Nu, nu, Afranius! Nu-ți subaprecia meritele. — O patimă are, procuratorule. Oaspetele făcu o pauză foarte mică. Patima banilor. — Dar cu ce se ocupă? Afranius ridică ochii spre tavan, rămase un pic pe gînduri și urmă: — Lucrează la o rudă de-a lui care se îndeletnicește cu că¬mătăria și schimbul banilor. — Aha, așa, așa! Pilat tăcu, și, uitîndu-se în jur, ca să se asigure că sînt singuri, urmă încet. Iată ce-i: am aflat astăzi că Iuda va fi înjunghiat la noapte. Acum oaspetele nu se mulțumi să-i arunce procuratoru¬lui doar privirea lui fugară, ci întîrzie cîteva clipe cu ochii la hegemon, apoi răspunse: — Ai avut o părere prea bună despre mine, procurato¬rule. Cred că nu am meritat raportul pe care vrei să-l faci. Eu nu știu nimic. — Ești demn de cea mai înaltă răsplată, răspunse acesta, dar eu am aflat. — Pot să îndrăznesc să-ntreb — cum? — Dă-mi voie să nu-ți spun deocamdată, cu atît mai mult cu cît ceea ce am aflat e confuz și neconfirmat. Dar sînt dator să prevăd totul. Mi-o cere funcția și, mai ales, cred în presim¬țirile mele, care nu m-au înșelat niciodată. Iar știrile, iată în ce constau: cineva din prietenii tainici ai lui Ha-Nozri, revol¬tat de trădarea îngrozitoare săvîrșită de acest zaraf, e pe cale să se înțeleagă cu prietenii săi ca să-l omoare la noapte pe Iuda, iar banii primiți de acesta pentru trădarea lui să-i zvîrle ma¬relui preot la picioare, însoțiți de un bilet: „înapoiez argintii blestemați." Șeful serviciului secret nu-i mai aruncă hegemonului nici una din privirile lui neașteptate; îl asculta doar, cu ochii în-tredeschiși. — Iți închipui că marelui preot n-o să-i prea facă plăcere să primească în noaptea de sărbătoare un dar ca acesta? stă¬rui procuratorul. 327 — Nu numai că n-o să-i facă plăcere, zise zîmbind oaspe¬tele, dar cred, procuratorule, că faptul acesta va stîrni un mare scandal. — Sînt de aceeași părere. De aceea, te rog să te ocupi de chestiunea asta, să iei, cu alte cuvinte, toate măsurile ca Iuda din Kiriat să fie păzit. — Porunca hegemonului va fi ascultată, zise Afranius, dar trebuie să-l liniștesc pe hegemon; răufăcătorilor le va fi foarte greu să-și îndeplinească fapta. Socoate doar — să urmărești un om, să-l înjunghii, să mai afli și cîți bani a luat, să înapo-iezi argintii lui Caiafa — și toate astea într-o singură noapte? Chiar în noaptea asta?! — Totuși, va fi înjunghiat la noapte, repetă cu încăpățî-nare Pilat. Am presimțirea asta, ți-o spun eu! Presimțirile nu m-au înșelat niciodată. La aceste cuvinte, obrazul procura¬torului tresări, în timp ce-și freca nervos mîinile, cu mișcări bruște. — Am înțeles, răspunse supus oaspetele, ridicîndu-se și îndreptîndu-și statura. Apoi întrebă deodată, cu glas necru¬țător: Așadar, va fi înjunghiat, hegemon? — Da, răspunse Pilat, și mă bizui cu totul și cu totul pe uimitoarea dumitale istețime. Oaspetele își îndreptă cingătoarea grea de sub pelerină, spunînd: — Am onoarea! îți urez ani mulți și bucurie! — Ah, da, exclamă Pilat cu glas scăzut, era să uit! Þi-am rămas dator!... — Mie? Oh, nu! Procuratorul nu-mi e cu nimic dator, rosti mirat oaspetele. — Cum să nu?! Nu-ți amintești de mulțimea aceea de cer¬șetori?. .. Cînd am intrat în Yerushalayim?... Voiam să le arunc niște bani, dar nu aveam la mine, și mi-ai dat dumneata. — O, procuratorule, cred că a fost o nimica toată, o sumă infimă! — Nici nimicurile nu trebuie uitate, zise Pilat și, întor-cîndu-se, ridică o pelerină de pe jilțul din spatele lui, scoase de sub ea o pungă de piele și i-o întinse oaspetelui. Acesta o luă din mîinile hegemonului, înclinîndu-se, și o ascunse sub pelerină. 328 — Aștept, vorbi din nou Pilat, raportul despre punerea în mormînt, precum și despre Iuda din Kiriat; îl aștept chiar în noaptea asta, mă auzi, Afranius? Chiar în noaptea asta. Gar¬da mea va avea ordinul să mă trezească îndată ce vei fi aici. Te aștept. — Salutul meu procuratorului! zise șeful serviciului se¬cret și, întorcîndu-se, plecă de sub colonade. întîi se auzi scrîșnetul nisipului umed sub pașii lui, apoi sunetul cizmelor pe pardoseala de marmură dintre statuile cu lei; după aceea Pilat nu-i mai văzu picioarele, nici trupul și, în cele din urmă, pieri și gluga. Numai atunci își dădu seama că soarele dispăruse și că peste palat pogorîse vălul înserării. 26 Punerea în mormînt Poate că această înserare a fost și cauza schimbării petre¬cute deodată în înfățișarea procuratorului. îmbătrînise parcă văzînd cu ochii, se încovoiase și, pe deasupra, își pierduse liniștea. Odată, aruncînd ochii în jur, tresări zărind jilțul gol, pe speteaza căruia zăcea o mantie. Se apropia noaptea de săr¬bătoare, umbrele serii își țeseau urzeala, și, pesemne, procu¬ratorului, obosit cum era, i s-a părut că cineva sade în jilțul acela. Cedînd în fața lașității — mișcînd din loc mantia — procuratorul o lăsă apoi tot acolo și începu să măsoare cu pași iuți balconul, ba frecîndu-și mîinile, ba repezindu-se la masă și luînd în mînă cupa cu vin, ba oprindu-se și privind cu ochii pierduți mozaicul podelei, ca și cînd ar fi încercat să deslu¬șească acolo niște scrieri... Pentru a doua oară în ziua aceea îl apuca melancolia. Fre¬cîndu-și tîmpla, la care, de la durerea chinuitoare din cursul dimineții rămăsese doar o amintire, o durere surdă, mocni¬tă, procuratorul căută să înțeleagă în ce constă motivul chi¬nurilor sale sufletești. înțelese repede acest lucru, dar căuta să se înșele pe sine. îi era limpede că astăzi, în cursul zilei, pierduse ceva pentru totdeauna și că acum, prin niște acțiuni mărunte, cu totul neînsemnate și mai cu seamă prea tîrzii, 329 vrea să îndrepte ceea ce pierduse. Inducerea în eroare a pro¬priei persoane consta în faptul că procuratorul se străduia să-și insufle ideea că aceste acțiuni de acum, din seara asta, nu sînt mai puțin importante decît condamnarea hotărîtă în cursul dimineții. Dar lucrul acesta nu-i reușea deloc procu¬ratorului. Deodată se opri și fluieră. Drept răspuns, în penumbra amurgului răsună un lătrat jos, și din grădină țîșni în balcon un dulău uriaș, cu urechile ascuțite, cu blană cenușie și zgar¬dă cu ținte aurii, strălucitoare. — Banga, Banga, îl strigă cu vocea slabă procuratorul. Cîinele se ridică pe labele dinapoi, cele dinainte le lăsă pe umerii stăpînului — gata-gata să-l doboare la pămînt —, și-l linse pe obraz. Procuratorul se așeză în jilț, iar Banga, cu lim¬ba de un cot, respirînd des, se culcă la picioarele stăpînului. Bucuria ce strălucea în ochii dulăului însemna că s-a depăr¬tat furtuna, singurul lucru din lume de care se temea neînfri¬catul animal, și mai însemna că era din nou aici, alături de omul pe care-l iubea, îl stima și-l socotea cel mai puternic din lume, stăpînul tuturor oamenilor, iar datorită lui, și pe sine însuși Banga se considera o făptură privilegiată, superioară și deosebită. Dar, culcat la picioarele stăpînului său, fără să se uite la el, cu ochii țintă la grădina peste care pogora amur¬gul, dulăul înțelese din capul locului că pe stăpîn îl lovise o nenorocire. De aceea își schimbă poziția, se ridică, veni din-tr-o parte, așezîndu-și labele dinainte și capul pe genunchii procuratorului, murdărind poalele pelerinei cu nisip ud. Pro¬babil, purtarea lui Banga trebuia să însemne că își consolează stăpînul și că este gata să împartă cu el nenorocirea. Cătau să exprime aceste simțăminte și ochii, care se uitau pieziș la stă¬pîn, și urechile ciulite, atente la ceea ce se petrecea împrejur. Astfel, ei doi, dulăul și omul, legați prin dragoste unul de ce¬lălalt, au întîmpinat noaptea de sărbătoare pe balcon. în vremea aceasta, oaspetele procuratorului avea multă bătaie de cap. Părăsind platforma de sus a grădinii din fața balconului, coborîse treptele ce duceau la următoarea terasă și cotise spre dreapta, ieșind din cazărmile așezate pe terito¬riul palatului. în cazărmi se aflau cantonate cele două centuri sosite împreună cu procuratorul de sărbători la Yerushalayim, 330 precum și garda secretă a procuratorului pe care o comanda chiar acest oaspete. Nu întîrzie în cazărmi — cel mult zece minute —, dar după aceste zece minute din curtea cazărmi¬lor ieșiră trei care încărcate cu unelte de săpat pămîntul și cu un butoi de apă. Carele erau însoțite de cincisprezece călăreți în pelerine cenușii. Părăsind printr-o poartă dosnică terito¬riul palatului, convoiul o luă spre apus, trecu de zidul orașu¬lui și o luă pe o cărare: întîi spre drumul Betleemului, iar apoi, ținînd pe aceeași cărare tot spre miazănoapte, ajunseră pînă la răscrucea de la poarta Hebronului, de unde porniră pe dru¬mul Jaffei, cel pe care în timpul zilei trecuse procesiunea cu cei osîndiți la moarte. Pogorîse întunericul, și la orizont se ivise luna. Curînd după ce se porniră carele și grupul însoțitor de pe teritoriul palatului, porni călare și oaspetele procuratoru¬lui, care se schimbase între timp, punîndu-și un hiton vechi și închis la culoare. Oaspetele nu o luă în afara orașului, ci spre oraș. Peste cîtva timp, a putut fi văzut apropiindu-se de cetatea Antonius, așezată la nord, în imediata apropiere a ma¬relui templu. Nici în cetate oaspetele nu a rămas decît foarte puțin. Mai tîrziu, urma sa a fost regăsită în Orașul de Jos, pe străzile lui strimte și întortocheate. Acolo, oaspetele sosi că¬lare pe un asin. Cunoscînd bine orașul, găsi lesne strada de care avea ne¬voie. Purta denumirea de Stradă Grecească — avea un rînd de prăvălii ținute de greci; într-una din ele se făcea negoț cu covoare. Lîngă această prăvălie oaspetele își opri asinul, des¬căleca și-l legă de belciugul din poartă. Prăvălia era închisă. Oaspetele intră pe o portiță aflată alături de ușa prăvăliei și nimeri într-o curte pătrată, micuță. Pe trei din cele patru la¬turi ale curții erau magazii. Ajuns la colț, oaspetele coti și se pomeni lîngă terasa de piatră a unei case locuite, năpădită de iederă, și aruncă cîteva priviri jur-împrejur. Atît în căsuță, cît și în magazii era întuneric; luminile nu fuseseră încă aprin¬se. Oaspetele strigă cu o voce scăzută: — Niza! La această chemare, o ușă scîrțîi și în penumbra serii apă¬ru o femeie tînără fără văl, se aplecă deasupra balustradei și scrută, alarmată, întunericul, vrînd să afle cine a venit. Recu- 331 noscîndu-l pe cel sosit, îi zîmbi prietenos, dînd din cap și fă-cîndu-i semn cu mîna. — Ești sigură? o întrebă în elină, nu prea tare, Afranius. — Singură, șopti de pe terasă femeia, bărbatu-meu a ple¬cat azi-dimineață în Cezareea; spunînd aceasta, aruncă o pri¬vire spre ușă și adăugă în șoaptă: dar slujnica e acasă. Și făcu un gest care însemna: „Intră". Afranius aruncă o privire peste umăr, apoi urcă treptele de piatră, după care dispăru împreună cu gazda în căsuță. Acolo Afranius nu zăbovi mult, vreo cinci minute. După aceea părăsi căsuța și, lăsîndu-și mai jos gluga peste ochi, ieși în stra¬dă. La ceasul acela, în case se aprindeau luminările, forfota din ajun de sărbătoare mai era încă în toi. Și Afranius, călare pe asin, se pierdu în șuvoiul de trecători și călăreți. Ce drum o fi urmat după aceea — nu se știe. Rămînînd singură, femeia căreia Afranius i-a spus „Ni-za" începu să se schimbe, tare grăbită. Dar, oricît de greu îi venea să caute pe întuneric lucrurile de care avea nevoie, nu aprinse lumina și nu-și chemă slujnica. Numai după ce fu gata și-și aruncă pe cap un văl întunecat, în căsuță îi răsună vocea: — Dacă mă caută cineva, spune-i că m-am dus în vizită la Enanta. Drept răspuns, se auzi în întuneric bombănitul bătrînei slujnice: — La Enanta! Fi-ți-ar să-ți fie Enanta asta! Þi-a hotărît doar bărbată-tu să nu te mai duci pe la ea! E o codoașă Enanta asta a ta! Uite că te spui lui bărbată-tu... — Hai, hai, hai, taci din gură, o potoli Niza și, ca o umbră, se prelinse din căsuță. Sandalele țăcăniră pe lespezile de pia¬tră ale curții. Bombănind, slujnica încuie ușa dinspre terasă, iar Niza părăsi casa. în același timp, dintr-o altă ulicioară a Orașului de Jos, o ulicioară frîntă, care cobora în trepte repezi spre unul din eleș-teele orașului, pe portița unei case nearătoase, cu ferestrele dînd numai spre curte, ieși un tînăr cu barbă măruntă, tunsă îngrijit. Purta un kefi alb, care-i cădea peste umeri, un taleth albastru, nou, de sărbătoare, cu ciucuri și sandale noi, care scîrțîiau în picioare. Bărbatul acesta frumos, cu nasul coroiat, 332 gătit ca pentru marea sărbătoare, mergea vioi — ajungîndu-i din urmă și întrecîndu-i pe trecătorii grăbiți să ajungă acasă la cina solemnă — și se uita cum se luminau una după alta ferestrele. Tînărul o luă pe drumul care ducea prin dreptul unui bazar, spre palatul marelui preot Caiafa, așezat la poa¬lele colinei pe care se înălța templul. După un timp, putea fi văzut intrînd pe poarta palatului lui Caiafa. Iar ceva mai tîrziu, părăsind curtea palatului. După vizita la palat, unde se și aprinseră torțele și făcliile, și unde era forfotă ca-n zi de sărbătoare, tînărul porni mai ra¬dios și mai vesel, grăbit să ajungă înapoi în Orașul de Jos. Aco¬lo unde strada se vărsa în piața bazarului, prin îmbulzeala și forfota mulțimii, îl ajunse din urmă o femeie sprințară, cu un văl negru tras peste ochi și mers săltăreț. Trecînd îna¬intea frumosului tînăr, femeia dădu la o parte, pentru o clipă numai, vălul și-i aruncă o ocheadă, dar nu-și mai încetini pa¬sul, ci chiar îl iuți, încercînd parcă să dispară din fața celui pe care-l depășise. Tînărul nu numai că o văzu pe femeie, dar o și recunoscu, și recunoscînd-o, tresări; se opri locului o clipă, neștiind par¬că ce să facă și o privi cum se îndepărta, apoi porni s-o ajungă din urmă. Gata-gata să dărîme un trecător ce ducea un ulcior în mînă, tînărul ajunse din urmă femeia și, gîfîind de emoție, o strigă: — Niza! Femeia se întoarse, își îngustă ochii, lăsînd să i se citească pe chip un simțămînt de ciudă, și-i răspunse rece în elină: — Ah, tu ești, Iuda? Nu te-am mai recunoscut dintr-o dată. De altfel, să știi că e semn bun. La noi se spune că, dacă nu re¬cunoști pe cineva, omul acela se va îmbogăți negreșit... Adînc tulburat, simțind cum îi saltă inima aidoma unei păsări prinse sub un văl negru, Iuda o întrebă în șoaptă între¬tăiată, de teamă să nu fie auzit de trecători: — Unde te duci, Niza? — Ce-ai nevoie să știi? răspunse Niza, încetinind pasul și privindu-l trufaș pe Iuda. In glasul lui Iuda răsunară intonații de copil, atunci cînd îi șopti pierdut: 333 — Dar, cum, cum așa... Doar ne-am înțeles... Am vrut să vin la tine. Tu mi-ai spus că toată seara vei fi acasă... — Nu, nu, răspuse Niza și împinse capricioasă înainte buza de jos, din care pricină lui Iuda i se păru că chipul ei — cel mai frumos chip pe care-l văzuse vreodată — deveni și mai frumos. Am început să mă plictisesc. La voi e sărbătoare, și tu ce-ai fi dorit să fac? Să stau și să te ascult cum oftezi pe terasă? Și pe lîngă asta să-mi fie teamă că slujnica îi va po¬vesti totul bărbatului meu? Nu, nu, m-am hotărît să ies afară din oraș, să ascult privighetorile. — Cum, afară din oraș?... întrebă derutat Iuda. Singură? — De bună seamă, singură, răspunse Niza. — Dă-mi voie să te conduc, o rugă abia răsuflînd Iuda. Gîndurile lui se încețoșară, uitase totul pe lume și privea rugător în ochii albaștri ai Nizei, care acum păreau negri. Niza nu-i răspunse și mări pasul. — De ce taci, Niza? o întrebă tînguitor Iuda, potrivindu-și pasul după al ei. — N-o să mă plictisesc cu tine? întrebă deodată Niza oprin-du-se. La aceste cuvinte gîndurile lui Iuda se învălmășiră de-a binelea. — Atunci fie, se muie în sfîrșit Niza, să mergem. — încotro, unde să mergem? — Așteaptă puțin, să intrăm în această curticică și să ne înțelegem; altfel mi-e frică să nu mă întîlnesc cu cineva dintre cunoscuți care să spună apoi bărbatului că m-a văzut cu ibov¬nicul pe stradă. Niza și Iuda părăsiră piața și discutau acum în șoaptă, sub bolta unei curți. — Du-te la grădina de măslini, șoptea Niza, trăgînd vălul peste ochi și întorcîndu-se să n-o vadă un om care tocmai intra pe poartă cu o găleată în mînă. La Ghetsemani, dincolo de Cedron. Ai înțeles? — Da, da, da... — Voi pleca înainte, continuă Niza, dar tu să nu vii îndată după mine. Mai adastă. Eu o iau înainte... Cînd ai să treci peste rîuleț... știi unde-i grota? — Știu, știu... 334 — O iei pe lîngă teascul de ulei în sus și o cotești spre gro¬tă. Voi fi acolo. Dar să nu îndrăznești să vii îndată după mine; ai răbdare, așteaptă aici, și, cu aceste cuvinte, Niza ieși de sub boltă, ca și cînd nici n-ar fi stat de vorbă cu Iuda. Iuda zăbovi un timp de unul singur, străduindu-se să-și adune gîndurile răsfirate. Printre altele, îi trecu prin minte cum își va explica el lipsa la cina de sărbătoare, acasă la ru¬dele lui. Rămase pe loc și încercă să născocească o minciună, dar din pricina tulburării nu reuși să se adune să ticluiască ceva ca lumea și picioarele îl duseră fără voia lui încet de sub bolta porții. Acum părăsi drumul inițial, nu se mai grăbea spre Orașul de Jos, ci o coti înapoi spre palatul lui Caiafa. Sărbătoarea in¬trase în oraș. Din ferestrele caselor se revărsau lumini scînte-ietoare și răsunau cîntări solemne. Pe caldarîm, trecătorii în-tîrziați mînau măgăruși, îndemnîndu-i cu vergeaua și strigînd la ei. Picioarele îl duceau fără voia lui, și tînărul nici nu băgă de seamă cum au trecut în goană pe lîngă el turnurile înspăi-mîntătoare, năpădite de mușchi, ale cetății lui Antonius, nu auzi cîntînd trîmbițele în cetate, nu văzu trecînd pe lîngă el patrula ecvestră romană cu o făclie aprinsă, care-și revărsa în drumul lui lumina tremurătoare. După ce trecu de turnuri, Iuda se întoarse și văzu cum, la o înălțime înspăimîntătoare, deasupra templului, s-au aprins două menorahuri gigantice. Dar și pe acestea nu le văzu de-cît vag. I se păru că deasupra Yerushalayimului s-au aprins zece candele nemaivăzut de uriașe care se întreceau cu lumi¬na singurei candele ce se înălța din ce în ce mai sus deasupra Yerushalayimului — luna. Acum, lui Iuda nu-i mai păsa de nimic, se grăbea spre poar¬ta Ghetsemani, voia să iasă cît mai repede din oraș. La răstim¬puri i se părea că în fața lui, printre spinările și figurile trecăto¬rilor, zărește mica siluetă dănțuitoare care-l poartă pe urmele ei. Dar era o iluzie. Iuda înțelegea că Niza l-a depășit cu mult. Trecu în fugă pe lîngă dughenile zarafilor și ajunse în sfîrșit la poarta Ghetsemani. Aci, arzînd de nerăbdare, fusese totuși nevoit să zăbovească. In oraș intrau cămile, în urma lor pă¬trunse o patrulă militară siriană, pe care Iuda o blestemă în gînd... 335 Dar toate au un sfîrșit. Nerăbdătorul Iuda se găsea acum dincolo de zidul orașului. Pe partea stingă, văzu un mic ci¬mitir, iar alături cîteva corturi ale pelerinilor, din pînză dun¬gată. După ce străbătu drumul plin de praf și scăldat de lună, Iuda se repezi spre rîușorul Cedron, să-l treacă. Apa bolbo¬rosea încetișor sub picioarele lui. Sărind din piatră în piatră, ieși în sfîrșit pe malul celălalt, unde se afla grădina Ghetse-mani, și văzu, plin de bucurie, că drumul prin dreptul grădi¬nilor era pustiu. Nu departe, se zărea poarta pe jumătate dă-rîmată a unei grădini întinse de măslini. După orașul sufocant, pe Iuda îl învălui mirosul îmbătă¬tor al nopții de primăvară. Din poienile grădinii Ghetsemani se revărsau peste gard, în valuri, arome de mirt și de salcîm. Poarta nu era păzită, nu era țipenie acolo și, după cîteva minute, Iuda alerga sub umbra misterioasă a uriașilor măslini cu coroane bogate. Drumul mergea la deal. Iuda urca, răsu-flînd din greu, pășind în răstimpuri, prin întuneric, pe co¬voarele meșteșugit țesute de lună, care îi reamintiră covoa¬rele din prăvălia gelosului soț al Nizei. Peste o vreme, se desluși în stînga, pe o poiană, moara de ulei cu piatra ei grea și cu un morman de butoaie. Grădina era pustie — lucrul se terminase la apusul soarelui; și, acum, în văzduh răsunau pe întrecute triluri de privighetori. Locul spre care mergea Iuda era aproape. Știa că în dreap¬ta, în întuneric, se va auzi acum șopotul apei ce se scurgea în grotă. Ceea ce se și întîmplă — îl auzi. Aerul se răcorea tot mai mult. Atunci, încetinindu-și pasul, strigă încet: — Niza! Dar, în locul ei, dezlipindu-se de tulpina groasă a unui măslin, sări în drum un bărbat îndesat, ținînd în mînă ceva ce strălucea și pieri într-o clipă. Iuda scoase un strigăt slab, se dădu înapoi, dar un al doilea om îi aținu calea. Primul, din fața lui, îl întrebă: — Cîți bani ai primit? Spune, dacă vrei să scapi cu viață! Speranța licări în inima lui Iuda și strigă deznădăjduit: — Treizeci de arginți! Treizeci de arginți! Tot ce am primit e la mine! Iată banii! Luați-l, dar lăsați-mi viața! Omul din față îi smulse punga din mînă. în aceeași clipă, în spatele lui, celălalt ridică un cuțit și-l izbi pe frumosul în- 336 drăgostit sub omoplat. Trupul lui Iuda se prăvăli înainte, și mîinile lui, cu degetele închircite, zvîcniră în aer. Omul din față îl prinse în cuțitul său și-l înfipse pînă-n plasele în inima lui Iuda. — Ni.. .za... silabisi Iuda cu o voce joasă, plină de mus¬trare și nu cu vocea lui înaltă, pură și tînără. Apoi nu mai scoase o vorbă. Corpul i se prăbuși cu atîta putere, încît pă-mîntul bubui sub el. Atunci, apăru în drum o a treia siluetă. Avea pe umeri o mantie și pe cap o glugă. — Nu zăboviți! porunci el. Ucigașii împachetară repede într-o bucată de piele pun¬ga, împreună cu biletul pe care-l întinsese al treilea om, și o legară cruciș cu sfoară. Al doilea om băgă pachetul în sîn, apoi cei doi ucigași săriră din drum mistuindu-se în penumbra dintre măslini. Al treilea, însă, se aplecă deasupra celui ucis și-l privi în față. în umbră, chipul mortului i se păru alb ca varul și de o frumusețe iluminată. După cîteva secunde, pe drum nu se mai găsea nici un om viu. Trupul neînsuflețit zăcea cu mîinile larg desfăcute. Luna lumina laba piciorului stîng, făcînd să se vadă clar curelele sandalei. întreaga grădină Ghetsemani răsuna de cîntecul privi¬ghetorilor. Unde s-au dus cei doi care-l înjunghiară pe Iuda, nu știe nimeni, dar drumul celui de-al treilea om, cu glugă, se cunoaș¬te. Părăsind cărarea, porni grăbit printre măslini, strecurîn-du-se spre sud. Trecu peste gardul grădinii, departe de poarta principală, în colțul ei de la sud, acolo unde se năruiseră pie¬trele din creștetul zidului. în curînd ajunse pe țărmul Cedro-nului. Aici intră în apă și merse o vreme pe firul ei, pînă ce răsăriră în depărtare siluetele a doi cai și a unui om. Anima¬lele stăteau și ele în rîușor. Apa șiroia, spălîndu-le copitele. Păzitorul cailor încalecă pe unul dintre ei, omul cu glugă sări pe celălalt, apoi porniră amîndoi, fără grabă, pe firul apei, în trosnetul pietrelor de sub copitele cailor. După cîtva timp, că¬lăreții ieșiră din rîu, se urcară pe țărmul dinspre Yerushalayim și-și continuară drumul la pas, de-a lungul zidului orașului. Deodată, cel ce adusese caii se despărți de celălalt și, luînd-o 337 la trap, dispăru; omul cu glugă se opri locului, descăleca pe un drum pustiu, își scoase mantia, o întoarse pe dos, scoase de sub mantie un coif turtit, fără penaj, și-l puse pe cap. Acum se sui în șa un bărbat în hlamidă militară, cu o spadă scurtă la șold. Strînse din dîrlogi, și calul iute, de cavalerie, o luă la trap, scuturîndu-l pe călăreț. Drumul nu era lung — călăre¬țul se apropia de poarta de sus a Yerushalayimului. Sub arcada porții dansa și sălta flacăra neliniștită a torțe¬lor. Santinelele din centuria a doua a Legiunii Fulminanta ședeau pe bănci de piatră, jucînd zaruri. Zărindu-l pe militarul călare, soldații săriră de pe locurile lor, militarul le făcu semn cu mîna și intră în oraș. Luminile de sărbătoare înecau orașul. La toate ferestrele juca lumina opaițelor și de pretutindeni, contopindu-se în¬tr-un cor lipsit de armonie, răsunau vocile oamenilor. Din cînd în cînd, zvîrlind cîte o privire pe ferestrele ce dădeau în stra¬dă, călărețul putea să-i vadă pe oameni stînd la masă și ospă-tîndu-se cu carne de ied. Printre tăvi cu ierburi amare licăreau cupe cu vin. Fluierînd domol o melodie, călărețul se strecura în trap lin pe străzile pustii ale Orașului de Jos spre turnul lui Antonius, uitîndu-se din cînd în cînd la sfeșnicele cu cinci brațe din vîrful templului, nemaivăzute nicăieri în lume, în care ardeau luminări în văpăi, sau la luna care plutea deasu¬pra sfeșnicelor. Palatul lui Irod cel Mare nu lua deloc parte la festivitățile din noaptea de Paști. Numai în încăperile auxiliare din par¬tea de sud a palatului, unde erau încartiruiți ofițerii cohortei romane și legatul legiunii, se zăreau lumini și se simțea o oare¬care animație. Partea din față însă, cea principală, unde — împotriva voinței lui — se găsea singurul locatar al palatu¬lui, procuratorul, era toată, împreună cu colonadele și statuile ei de aur, inundată de lumina orbitor de strălucitoare a lunii. Aci, în interiorul palatului, domneau întunericul și liniștea. Procuratorul, așa cum îi spusese și lui Afranius, nu voise să intre în palat. Poruncise să i se facă patul pe terasă, acolo unde prînzise și unde condusese interogatoriul în dimineața aceea. Se culcase pe patul pregătit, dar nu se lipea somnul de el. Luna, liberă, plutea în înaltul unui cer senin și timp de cîteva ceasuri nu-și desprinse ochii de la ea. 338 în sfîrșit, pe la mijlocul nopții, somnul se îndură de hege¬mon. Căscînd spasmodic, procuratorul își descheie și-și arun¬că de pe el pelerina, își descătărămă cureaua cu care se în¬cingea peste cămașă și de care atîrna un cuțit lat, de oțel, în teacă, le puse în jețul de lîngă pat, apoi își scoase sandalele și se întinse. în aceeași clipă, Banga se urcă în pat și se culcă lîngă el, cap la cap, iar procuratorul, punînd mîna pe gîtul cîinelui, închise, în sfîrșit, ochii. Numai atunci adormi și du¬lăul. Patul se afla în semiobscuritate; o coloană îl apăra de lu¬mina lunii; totuși, de la treptele intrării spre pat, se întindea o fîșie de raze luminoase. Și numai cînd pierdu legătura cu tot ce-l înconjura aievea, procuratorul porni fără zăbavă pe fîșia luminoasă, îndreptîndu-se în sus, spre lună. Izbucni chiar în rîs, de bucurie, în somn — atît de minunat și de neuitat se înjgheba totul pe drumul acesta străveziu și albastru. Mer¬gea însoțit de Banga, alături de filozoful-vagabond. Discutau despre ceva foarte complicat și important și nici unul dintre ei nu putea să-l biruie pe celălalt. în nici o privință nu coinci¬deau părerile lor, din care cauză controversa era deosebit de interesantă și interminabilă. Se înțelege de la sine că execuția din ziua aceea se dovedise a fi o pură neînțelegere: doar iată, filozoful care născocise un lucru atît de aiurit, cum că toți oa¬menii au inimă bună, mergea lîngă procurator: prin urmare, era în viață. Și, desigur, ar fi fost îngrozitor chiar să te gîndești că un asemenea om putea fi executat. Supliciul nu a avut loc! Nu! Iată în ce consta farmecul acestei călătorii în sus pe treptele lunii. Aveau timp destul; ploaia torențială, cu trăsnete și fulgere, nu va veni decît spre seară, și lașitatea e, fără doar și poate, unul dintre cele mai îngrozitoare vicii. Așa spunea Yeshua Ha-Nozri. Nu, filozofule, te contrazic: lașitatea este cel mai îngrozitor dintre vicii! Uite, de pildă, actualul procurator al Iudeii, pe cînd era tribun al legiunii, nu se înspăimîntase în Valea Fecioarelor, cînd germanii turbați de furie fuseseră gata-gata să-l sfîșie pe uriașul Moartea-Șobolanilor. Dar dă-mi voie, filozofule! Oare se poate ca tu, cu inteligența ta, să crezi că procuratorul 339 Iudeii ar putea să-și distrugă cariera din pricina unui om care a săvîrșit o crimă împotriva cezarului? Da, da... gemea și plîngea cu sughițuri în somn Pilat. Bine¬înțeles, are să și-o distrugă. Dimineață n-ar fi făcut-o, dar acum, noaptea, cîntărind totul, este de acord să și-o distru¬gă. Va face orice ca să-l salveze de la execuție pe acest visător nebun și vraci, care nu are absolut nici o vină! — De-acum înainte vom fi totdeauna împreună, îi spunea în somn filozoful-vagabond în zdrențe care, nu se știe cum, apăruse în calea Călărețului cu lancea de aur; dnd se va vorbi de unul, pe loc se va spune și de celălalt! De voi fi pomenit eu, în aceeași clipă te vor pomeni și pe tine! Pe mine, un co¬pil găsit, fiul unor părinți necunoscuți, și pe tine, fiul unui rege-cititor în stele și al unei fete de morar, frumoasa Pila. — Te rog, nu mă uita, pomenește-mă și pe mine, fiul citito¬rului în stele, îl ruga în somn Pilat pe filozof. Și, primind asigurări printr-un clătinat afirmativ din cap de la cerșetorul din En-Sarid, care pășea alături cu el, crudul procurator al Iudeii plîngea în somn și rîdea de bucurie. Toate acestea erau bune, dar cu atît mai îngrozitoare fu trezirea din somn a hegemonului. Banga începu să mîrîie la lună, și drumul albastru, alunecos, uns parcă cu untdelemn se prăbuși. Deschise ochii și primul lucru de care își aduse aminte a fost că supliciul avusese loc. Primul lucru pe care-l făcu procuratorul a fost să-și încleșteze, cu un gest obișnuit, mîna în zgarda lui Banga; apoi începu să caute luna cu ochi de bolnav și văzu că mai scăpătase puțin pe boltă și se mai argintase. Lumina ei era sfîșiată de o lumină neplăcută, care-l supăra și juca pe balcon chiar în fața ochilor săi. în mîinile centurionului Moartea-Șobolanilor fîlfîia și fumega o torță. Cel care o ținea se uita într-o parte cu frică și ură la primejdi¬oasa fiară care se pregătea să sară asupra lui. — Stai cuminte, Banga, porunci procuratorul cu o voce bolnavă și tuși. Apărîndu-și cu mîna ochii de lumină, el con¬tinuă: Nici noaptea și nici în bătaia lunii nu am liniște!... O, zei... De altfel, și tu, Marcus, ai o funcție ingrată. îi schi¬lodești pe soldați... 340 Marcus îl privea tare uimit, și procuratorul își dădu sea¬ma de realitate. Pentru a îmblînzi cuvintele fără rost pe care le spusese pe jumătate adormit, el continuă: — Nu te supăra, centurion. Situația mea, îți repet, este și mai rea. Ce dorești? — A venit comandantul pazei secrete, îl vesti, liniștit, Marcus. — Cheamă-l, cheamă-l, porunci procuratorul, și, dregîn-du-și vocea, tuși; apoi începu să-și caute cu picioarele desculțe sandalele. Flacăra se porni să joace pe coloane, încălțările centurio¬nului bătură mozaicul, și acesta ieși în grădină. — Nici la lumina lunii nu am liniște, își spuse, scrîșnind din dinți, procuratorul. Pe balcon, în locul centurionului, apăru omul cu glugă. — Banga, stai cuminte, spuse încet procuratorul, strîn-gînd dulăul de ceafă. înainte de a rosti o vorbă, Afranius aruncă în jur, după obiceiul său, priviri cercetătoare; se cufundă în umbră și, con-vingîndu-se că în afară de Banga nu mai e nici un străin pe balcon, spuse încet: — Te rog să mă înaintezi Tribunalului, procuratorule! Ai avut dreptate. N-am fost în stare să-l păzesc pe Iuda din Kiriat. A fost înjunghiat. Te rog să fiu judecat și să-mi primești de¬misia. Lui Afranius i se păru că-l cercetează două perechi de ochi — ai cîinelui și ai lupului. Afranius scoase de sub hlamidă o pungă scorojită din pri¬cina sîngelui, pecetluită cu două sigilii. — Iată punga cu banii pe care ucigașii au aruncat-o în taină în casa marelui preot. Sîngele de pe ea este al lui Iuda din Kiriat. — Demn de luat aminte. Cît e în pungă, întrebă Pilat, aple-cîndu-se peste ea. — Treizeci de arginți. Procuratorul zîmbi ironic, spunînd: — Puțin. Afranius tăcea. — Unde e cel ucis? 341 — Asta nu știu, răspunse cu demnitate calmă omul care nu se despărțea niciodată de gluga sa. în dimineața aceasta vom începe cercetările. Procuratorul tresări, lăsînd din mînă cureaua sandalei, care nu voia deloc să se încheie. — Știi sigur că a fost ucis? Primi un răspuns sec: — Eu, procuratorule, fac serviciul de cincisprezece ani în Iudeea. Mi-am început slujba pe timpul lui Valerius Gratus. Nu am nevoie să văd neapărat cadavrul, ca să pot spune că omul a fost ucis, și iată, raportez că cel care purta numele de Iuda din Kiriat a fost înjunghiat acum cîteva ore. — Iartă-mă, Afranius, răspunse Pilat. Nu m-am trezit încă bine, de asta am și vorbit așa. Dorm prost — procuratorul zîmbi ironic — și tot timpul văd în vis razele lunii. închi-puie-ți ce caraghios e! Mi se pare mereu că mă plimb pe raza asta... Așadar, aș vrea să aflu ce părere ai în legătură cu chesti¬unea aceasta. Unde ai de gînd să-l cauți: ia loc, șef al serviciu¬lui secret. Afranius se înclină, împinse jețul mai aproape de pat și se așeză în zăngănit de spadă. — Am de gînd să-l caut în preajma morii de ulei din gră¬dina Ghetsemani. — Da, da... Dar de ce tocmai acolo? — Hegemonule, am motive să cred că Iuda nu a fost ucis în Yerushalayim, dar nici prea departe de el, ci pe-aproape. — Socot că ești unul dintre cei mai străluciți cunoscători ai meseriei dumitale. Nu știu, de altfel, care-i situația la Roma, dar în colonii nu există un altul care să-ți fie deopotrivă. Dar explică-mi, te rog, de ce ai de gînd să-l cauți tocmai acolo? — în nici un caz nu admit ideea, spunea încet Afranius, că Iuda s-a dat pe mîna unor oameni suspecți în raza orașu¬lui. Pe stradă nu poți ucide în taină. Deci, a fost ademenit, desigur, într-un subsol. Dar cei din serviciul meu îl căutau deja în Orașul de Jos, și, fără doar și poate, l-ar fi găsit, dacă ar fi fost acolo. El însă nu se afla în oraș, asta ți-o garantez. Dacă ar fi fost omorît departe de oraș, acest pachet cu bani 342 n-ar fi putut să fie aruncat atît de repede. A fost omorît aproa¬pe de oraș. Au reușit să-l ademenească în afara orașului. — Nu pricep cum s-a putut face acest lucru! — Da, procuratorule, este problema cea mai grea în toată afacerea asta și nici nu știu dacă voi reuși s-o rezolv. — într-adevăr, e pur și simplu enigmatic! într-o seară de sărbătoare, un om credincios pleacă, nu se știe de ce, în afara orașului, părăsind masa de Paști, și acolo piere. Cine și prin ce anume a putut să-l ademenească? Nu cumva o fi făcut trea¬ba asta o femeie? întrebă deodată inspirat procuratorul. Afranius îi răspunse calm și convingător: — în nici un caz, procuratorule. Asta este cafegoric exclus. Trebuie să raționăm logic. Cine era interesat în moartea lui Iuda? Niște vînzători nomazi, un cerc în care categoric nu erau nici un fel de femei. Ca să te însori, procuratorule, se cer bani, ca să aduci un om pe lume, tot de ei e nevoie, dar ca să căsă¬pești un om cu ajutorul unei femei, e nevoie de foarte mulți bani, și nici un fel de vagabonzi nu-i au. Nu a fost nici o fe¬meie în povestea asta, procuratorule. Am să spun mai mult, o asemenea interpretare a omorului nu poate decît să ne facă să pierdem urma, să împiedice cercetările și să mă încurce pe mine. — Văd că ai perfectă dreptate, Afranius, zise Pilat, iar eu mi-am permis să exprim doar o presupunere. — Care este, din păcate, greșită, procuratorule. — Bine, dar atunci despre ce-i vorba? exclamă procura¬torul, scrutînd cu o atenție încordată chipul lui Afranius. — Presupun că e vorba tot de bani. — E o idee extraordinară! Dar cine și pentru ce putea să-i propună bani, noaptea, în afara orașului? — O, nu, procuratorule, nu așa. Am o singură presupu¬nere, și dacă nu am dreptate, alte explicații cred că nu voi găsi. Afranius se aplecă mai aproape de procurator și încheie în șoaptă: Iuda a vrut să-și ascundă banii într-un loc ferit, pe care nu-l cunoștea decît el. — E o explicație foarte subtilă. Se vede că așa s-au și pe¬trecut lucrurile. Acum te înțeleg, nu l-au ademenit oamenii, ci țelul lui propriu. Da, da, așa este. 343 — Așa este. Iuda era neîncrezător, el ascundea banii de ochii oamenilor. — Da, dumneata ziceai de grădina Ghetsemani... Dar de ce tocmai acolo ai intenția să-l cauți — asta, recunosc, n-o înțeleg. — O, procuratorule, e lucrul cel mai simplu. Nimeni n-o să-și ascundă banii în preajma drumurilor, în locuri deschise și pustii. Iuda nu se afla nici în drum spre Hebron, nici în drum spre Betania. El trebuia să fie într-un loc apărat, ferit, într-un loc cu copaci. Este atît de simplu. Dar alte locuri, în afară de Ghetsemani, nu sînt în apropierea Yerushalayimu-lui. El nu putea să plece departe. — M-ai convins cu desăvîrșire. Așadar, ce-i de făcut acum? — Am să încep neîntîrziat să-i caut pe ucigașii care l-au urmărit pe Iuda dincolo de oraș, iar personal, după cum ți-am mai raportat, mă duc să mă predau, ca să fiu judecat. — Pentru ce? — Garda mea l-a scăpat din vedere aseară, în bazar, după ce a părăsit palatul lui Caiafa. Cum s-a întîmplat una ca asta, nu înțeleg. Nu am mai întîmpinat așa ceva de cînd sînt. A fost luat sub supraveghere imediat după discuția noastră. Dar în raionul bazarului el a schimbat drumul, a făcut o buclă atît de ciudată, încît a dispărut fără urmă. — Așa. îți declar că nu consider necesar să te înaintez tri¬bunalului. Ai făcut tot ce ți-a stat în putință, și nimeni pe lu¬mea asta — aici procuratorul zîmbi — nu ar fi fost în stare să facă mai mult decît ai făcut dumneata! Trage la răspun¬dere pe iscoadele care l-au pierdut pe Iuda. Dar și aici, te pre¬vin, n-aș vrea să fii prea sever. La urma urmei, am făcut totul spre a-i purta de grijă ticălosului acestuia! Da, am uitat să te întreb — procuratorul își frecă fruntea —, cum de au izbutit să arunce nevăzuți punga cu bani în curtea lui Caiafa? — Să vezi, procura torule... Nu e o treabă prea grea. Răz¬bunătorii au trecut prin spatele palatului lui Caiafa, pe unde stradela domină curtea interioară, și au aruncat pachetul peste gard. — împreună cu biletul? 344 — Da, întocmai cum ai presupus, procura torule. De alt¬fel... aici Afranius smulse pecetea de pe pachet și-i arătă lui Pilat interiorul acestuia. — Vai de mine, Afranius, ce faci, pecețile acestea sînt pre¬cis de la templu! — Procuratorul nu trebuie să se neliniștească din prici¬na acestei chestiuni, răspunse Afranius, închizînd pachetul la loc. — E posibil să ai toate pecețile? întrebă Pilat rîzînd. — Altfel nici nu se poate, procuratorule, îi răspunse fără să rîdă, pe un ton foarte sever, Afranius. — îmi închipui ce s-a petrecut la Caiafa. — Da, hegemon. S-a iscat mare zarvă. Am fost invitat de îndată. Pînă și în semiîntuneric se vedeau strălucind ochii lui Pilat. — Demn de luat aminte, demn de luat aminte... — Dă-mi voie să nu fiu de părerea ta, procuratorule, nu e un lucru demn de luat aminte. E o treabă din cale-afară de plicticoasă și obositoare. La întrebarea mea dacă în palatul lui Caiafa se plătise cuiva vreo sumă de bani, am primit un răspuns hotărît: nu. — Aha, așa? Dacă-i așa, e bine. Nu s-a plătit, prin urmare, nu s-a plătit. Cu atît mai greu va fi să pui mîna pe ucigași. — Acesta este adevărul, procuratorule. — Da, Afranius, iată ce mi-a trecut deodată prin minte: nu cumva el și-a pus capăt zilelor? — O, nu, procuratorule, îi răspunse Afranius, răsturnîn-du-se chiar de mirare în fotoliu, iartă-mă, dar este absolut ne¬verosimil! — Ah, în acest oraș totul este verosimil. Sînt gata să pun rămășag că, în timpul cel mai scurt, zvonurile despre acest lucru se vor răspîndi prin tot orașul. Aici Afranius își aruncă din nou privirea spre procurator, stătu o clipă pe gînduri și-i răspunse: — Asta n-ar fi exclus, procuratorule. Era clar că procuratorul nu izbutea defel să alunge din min¬te problema referitoare la omorul omului din Kiriat, deși to¬tul se dovedea a fi cît se poate de limpede, așa încît spuse cu un aer chiar visător: 345 — Aș fi vrut și eu să văd cum îl omorau. — A fost omorît cu o artă neîntrecută, procuratorule, îi răspunse Afranius, uitîndu-se cu o oarecare ironie la procu¬rator. — De unde știi asta? — Binevoiește a-ți îndrepta atenția asupra pungii, procu¬ratorule, îi răspunse Afranius, îți garantez că sîngele lui Iuda a țîșnit în valuri. Am avut ocazia, în viața mea, să văd oameni omorîți. — Așadar, el nu se va mai scula? — Nu, procuratorule, el se va scula atunci cînd va răsuna deasupra lui trîmbița lui Mesia, care este așteptat aici, răs¬punse zîmbind filozofic Afranius. Dar înainte de asta, el nu se va scula. — Ajunge, Afranius. Totul este limpede. Să trecem la în-mormîntare. — Cei executați au fost îngropați, procuratorule. — Vai, Afranius, ar fi o crimă să fii dat în judecată. Ești demn de cea mai mare răsplată. Cum s-au petrecut lucrurile? Acesta începu să povestească: în timp ce el era ocupat cu cazul Iuda, cîțiva oameni din paza secretă, conduși de ajuto¬rul lui, au ajuns la colină pe cînd se lăsa noaptea. în vîrful colinei s-a descoperit că lipsea un cadavru. Pilat tresări, spu-nînd răgușit: — Vai de mine, cum de n-am prevăzut asta!... — Nu e cazul să te alarmezi, procuratorule, spuse Afra¬nius, urmîndu-și povestirea. Trupurile lui Dismas și Hestas, cu ochii scoși de păsările răpitoare, au fost ridicate, și straja s-a repezit de îndată în căutarea celui de-al treilea cadavru. A fost găsit curînd. Un om oarecare... — Levi Matei, zise Pilat, mai curînd afirmativ decît inte¬rogativ. — Da, procuratorule... Levi Matei se ascunsese în peșteră, pe coasta dinspre nord a Golgotei, așteptînd căderea întune¬ricului. Trupul gol al lui Yeshua Ha-Nozri era lîngă el. Cînd straja a intrat în peșteră cu torța, Levi a fost cuprins de furie și deznădejde. Striga că nu săvîrșise nici o crimă și că orice om are dreptul, după lege, să înmormînteze pe un criminal executat, dacă vrea s-o facă. Levi Matei spunea că n-are de 346 gînd să se despartă de cadavru. Era ațîțat, striga numai el știe ce, ba rugîndu-se, ba amenințînd și blestemînd... — A fost nevoie să se pună mîna pe el? întrebă, mohorît, Pilat. — Nu, procuratorule, nu, răspunse, liniștindu-l, Afra¬nius. Nebunul ăsta obraznic s-a potolit după ce a fost lămurit că trupul va fi îngropat. înțelegînd ce voiam să facem, s-a îm-blînzit, dar a declarat că nu va pleca nicăieri și că vrea să ia parte la înmormîntare. A declarat că nu va pleca nici chiar dacă va fi amenințat cu moartea și chiar a întins soldaților un cuțit de tăiat pîine, pe care-l avea la el, cu care să-l ucidă. — A fost gonit? întrebă, înăbușit, Pilat. — Nu, procuratorule, nu. Ajutorul meu i-a îngăduit să ia parte la înmormîntare. — Care dintre ajutoarele dumitale a condus toată treaba asta? întrebă Pilat. — Tolmai, răspunse Afranius, adăugind neliniștit: Poate că a săvîrșit vreo greșeală? — Continuă, răspunse Pilat. Nu s-a săvîrșit nici o greșeală, în general, sînt cam descumpănit, Afranius; pesemne că am de-a face cu un om care nu dă niciodată greș. Omul ăsta ești dumneata. — Levi Matei a fost luat în căruță împreună cu trupurile celor executați și, după vreo două ore, au ajuns în trecătoa-rea pustie de la nord de Yerushalayim. Acolo, straja, muncind în schimburi, a săpat într-un ceas o groapă adîncă, în care au fost îngropați cei trei executați. — Goi? — Nu, procuratorule. Soldații au luat cu ei, ca să-i acopere, niște hitoane. Pe degetele celor îngropați au fost trase inele. Al lui Yeshua, cu o crestătură — al lui Dismas, cu două — iar al lui Hestas, cu trei. Groapa a fost astupată și acoperită cu pietre. Semnul de recunoaștere îl știe Tolmai. — Vai, dacă aș fi putut prevedea! începu să vorbească, schimonosindu-se, Pilat, aș fi avut nevoie să-l văd pe acest Levi Matei... — El este aici, procuratorule. Pilat îl privi o vreme cu ochii larg deschiși, apoi spuse: 347 — îți mulțumesc pentru tot ce s-a făcut în treaba aceasta. Te rog să mi-l trimiți mîine pe Tolmai, vestindu-l din timp că sînt mulțumit de el, iar pe dumneata, Afranius — procu¬ratorul scoase din buzunarul brîului de piele care se afla pe masă un inel și-l întinse șefului serviciului secret —, te rog să primești asta ca amintire. Afranius se înclină, zicînd: — Este o mare onoare pentru mine, hegemon. — Pe soldații care au făcut înmormîntarea te rog să-i răs¬plătești. Pe copoii care l-au scăpat de sub supraveghere pe Iuda, mustră-i. Pe Levi Matei trimite-l chiar acum la mine. Vreau să aflu neîntîrziat amănunte în legătură cu Yeshua. — Am înțeles, procuratorule, răspunse Afranius și începu să se retragă salutînd din cap, iar procuratorul bătu din pal¬me, strigînd slugilor: — Veniți încoace! O făclie sub colonadă! Pe cînd Afranius ieșea în grădină, în spatele lui Pilat lu¬minile începură să licărească în mîinile slugilor. S-au pus trei sfeșnice pe masă, în fața procuratorului, și noaptea scăldată în lumina lunii s-a retras de îndată în grădină, de parcă Afra¬nius ar fi luat-o cu el. în locul celui plecat, pe balcon intră un om necunoscut, slab și pirpiriu, însoțit de un centurion cu sta¬tură uriașă. Centurionul, surprinzînd privirea procuratoru¬lui, se retrase numaidecît în grădină și dispăru. Procuratorul îl studia pe cel venit, ațintindu-l cu niște ochi lacomi, ușor speriați. Astfel este privit orice om despre care s-au auzit multe vorbindu-se și care în cele din urmă se arată la față. Omul, să tot fi avut patruzeci de ani, negru la chip, zdren¬țăros, acoperit cu noroi uscat, arunca priviri de lup pe sub sprîncene. Pe scurt, era foarte puțin arătos și mai curînd se¬măna cu un cerșetor de pe străzile orașului, dintre cei ce for¬fotesc în număr mare pe terasele templului sau în piețele mur¬darului și gălăgiosului Oraș de Jos. Tăcerea îndelungată fu tulburată de purtarea ciudată a celui adus. Se schimbă la față, se clătină, și, dacă nu s-ar fi apucat cu mîna murdară de marginea mesei, s-ar fi prăbușit. — Ce-i cu tine? îl întrebă Pilat. 348 — Nimic, răspunse Levi Matei, făcînd un gest, de parcă ar fi înghițit ceva. Gîtul lui slab, gol și cenușiu se umflă, apoi se dezumflă din nou. — Ce-i cu tine? repetă Pilat. — Sînt obosit, răspunse omul, uitîndu-se posac în podea. — Stai jos, zise Pilat, arătîndu-i jețul. Levi îl privi neîncrezător pe procurator, se îndreptă spre jeț, se uită dintr-o parte și speriat la rezemătoarele de aur și nu se așeză în jeț, ci alături, jos pe podea. — Ia explică-mi, de ce nu te-ai așezat în jeț? îl întrebă Pilat. — Sînt murdar și-l voi întina, zise Levi, cu ochii în pămînt. — Þi se va da numaidecît de mîncare. — Nu mi-e foame. — De ce minți? întrebă încet Pilat. Tu doar n-ai mîhcat toa¬tă ziua, sau poate chiar și mai de mult. Bine, nu mînca. Te-am chemat să-mi arăți cuțitul pe care l-ai avut la tine. — Mi l-au luat soldații, atunci cînd m-au adus aici, răs¬punse Levi, adăugind ursuz: Te rog să mi-l înapoiezi; trebuie să-l dau îndărăt stăpînului său. L-am furat. — De ce? — Ca să tai funiile. — Marcus! strigă procuratorul. Și centurionul păși sub colonadă. Dă-mi cuțitul acestui om. Centurionul scoase dintr-o teacă — îi atîrnau două de cin¬gătoare — un cuțit murdar de tăiat pîine, îl întinse procura¬torului, se retrase și dispăru. — De la cine ai luat cuțitul? — Din brutăria de lîngă poarta Hebronului, cum intri în oraș pe stînga. Pilat privi lama lată a cuțitului, o încercă cu degetul, să vadă, pesemne, dacă este sau nu ascuțită, și spuse: — In ceea ce privește cuțitul, nu avea nici o grijă. Va fi tri¬mis la brutărie. Acum însă mai am nevoie de ceva: arată-mi papirusul pe care-l porți la tine și pe care sînt înscrise cu¬vintele lui Yeshua. Levi se uită cu ură la Pilat și zîmbi, dar cu atîta răutate, încît chipul i se sluți. — Vreți să-mi luați totul? Pînă și ultimul lucru pe care-l mai am? întrebă el. 349 — Nu ți-am spus — dă-mi-l, răspunse Pilat, ți-am spus — arată-mi-l. Levi se scotoci în sîn și scoase un sul. Pilat i-l luă din mînă, îl despături, îl întinse pe masă, între făclii și, cu ochii îngus¬tați, începu să studieze slovele de neînțeles, scrise cu cerneală. Greu era să înțelegi aceste rînduri strîmbe, și Pilat se sucea, se pleca asupra papirusului, urmărind rîndurile cu degetul. Izbuti totuși să deslușească într-un fel că scrierea aceea în¬semna un lanț fără șir de cugetări, de date, de însemnări gos¬podărești și fragmente de poezie. Cîte ceva izbuti să citească: „... moarte nu există... aseară am mîncat bucuroți dulci de primăvară..." Cu fața crispată de încordare, Pilat citea cu ochii micșo¬rați: „Vom vedea rîul curat al apei vieții... Omenirea va privi soarele prin cristalul străveziu al..." Aici Pilat tresări. în ultimele rînduri ale pergamentului descifra cuvintele „un mai mare viciu... lașitatea". Pilat făcu sul pergamentul și, cu un gest brusc, i-l întinse lui Levi. — Ia-l, spuse el și tăcu. Apoi adăugă: După cîte văd, ești un cărturar, și n-are nici un rost, singur cum ești, să umbli fără căpătîi, în veșminte de cerșetor. In Cezareea am o biblio¬tecă mare, sînt foarte bogat și vreau să te iau în serviciul meu. Vei cerceta și vei păstra papirusurile, vei fi hrănit și îmbrăcat. Levi se sculă. — Nu, nu vreau, răspunse el. — De ce? întrebă procuratorul, întunecîndu-se la chip... îți sînt nesuferit? Þi-e teamă de mine? Același zîmbet plin de răutate schimonosi fața lui Levi. — Nu, răspunse el. Tu te vei teme de mine. N-o să-ți vină ușor să mă privești în față, după ce l-ai omorît. — Taci, îl opri Pilat; uite, ia banii ăștia. Levi refuză, clăti-nînd din cap, și procuratorul urmă: Știu că te socoti ucenic al lui Yeshua, dar eu îți spun că n-ai învățat nimic din ce ți-a propovăduit el. Că, dacă ai fi făcut-o, ai fi primit negreșit să iei de la mine. Să știi că, înainte de moarte, el a spus că nu învinuiește pe nimeni. Pilat ridică semnificativ degetul, obra¬zul îi tresărea nervos... El ar fi primit să ia de la mine. Tu ești 350 crud, iar celălalt n-a fost crud deloc. Ce-ai să faci? Unde-ai să te duci? Deodată, Levi se apropie de masă, se propti cu mîinile în tăblie și, ațintindu-și ochii arzători asupra lui Pilat, îi șopti: — Află, hegemon, că la Yerushalayim e un om în care am să bag cuțitul. Vreau să ți-o spun ca să știi că va mai curge sînge. — Și eu știu că va mai curge, răspunse Pilat. Vorbele tale nu mă miră. De bună seamă, pe mine vrei să mă înjunghii? — Pe tine n-am să izbutesc, îi răspunse Levi, rînjind, nu sînt atît de prost să nădăjduiesc la una ca asta. Dar îl voi în¬junghia pe Iuda din Kiriat și tot restul vieții pentru asta am să trăiesc. Atunci, ochii procuratorului se luminară de o neînchipuită plăcere; făcîndu-i semn lui Levi Matei să se apropie, îi spuse: — N-ai cum. Nu-ți mai face griji. Iuda a fost înjunghiat chiar în noaptea asta. Levi făcu un salt înapoi și, aruncînd priviri sălbatice în jur, strigă: — Cine a făcut-o? — Nu fi gelos, îi răspunse rînjind Pilat și-și frecă mîinile. Mi-e teamă că a avut el admiratori și în afară de tine. — Cine a făcut asta? mai repetă în șoaptă Levi. — Eu am făcut-o, îi răspunse Pilat. Levi căscă gura, își pironi privirea pe chipul procuratoru¬lui, iar acesta îi spuse încet: — De bună seamă, nu e mult ceea ce s-a făcut, totuși, eu am făcut-o. Și adăugă: Acum, ai să primești ceva de la mine? Levi cumpăni, se îmblînzi, și în cele din urmă spuse: — Poruncește să mi se aducă o bucățică de papirus curat. Trecuse un ceas. Levi nu se mai afla în palat. Acum, liniș¬tea zorilor era tulburată numai de zgomotul lin al pașilor — erau santinelele din grădină. Luna se spălăcea văzînd cu ochii și în cealaltă margine a cerului se zărea o pată albicioasă — luceafărul. Făcliile se stinseseră de mult. Pe pat, era culcat procura¬torul. Dormea cu obrazul în palmă și nu i se auzea respirația. Alături de el, dormea Banga. 351 Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului. 27 Sfîrșitul apartamentului 50 Cînd Margareta ajunse la ultimele cuvinte ale capitolului: „... Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului" — se făcuse dimineață. în curte, prin ramurile sălciilor și teilor, vrăbiile își duceau conversația lor matinală, veselă și agitată. Margareta se ridică din fotoliu, își întinse mădularele și abia atunci își dădu seama cît de istovit îi era trupul și ce somn îi era. Curios lucru—în sufletul ei nu se petrecuse nici o schim¬bare. Gîndurile îi erau limpezi, nu se simțea defel zguduită de faptul că petrecuse noaptea într-un chip atît de miracu¬los. Nu o tulburau amintirile legate de participarea sa la ba¬lul Satanei, nici faptul că printr-o minune maestrul se afla din nou alături de ea, că romanul a renăscut din cenușă și că toa¬te au revenit la locurile lor în subsolul din ulicioară, de unde fusese izgonit denunțătorul Aloizi Mogarîci. într-un cuvînt, relațiile ei cu Woland nu au atras după sine nici o neplăcere de ordin psihic. Totul era firesc, ca și cînd altfel nici n-ar fi putut să fie. Intră în odaia vecină și, văzînd că maestrul doarme adînc și liniștit, stinse lampa de birou, care ardea fără rost, și se în¬tinse pe un divan îngust, așezat lîngă peretele opus și acope¬rit cu un cearșaf vechi, rupt. Peste un minut, adormi, și, în dimineața aceea, nu avu nici un fel de vise. Camerele din sub¬sol erau cufundate în tăcere, tăcută era și căsuța proprieta¬rului și aceeași adîncă tăcere domnea în ulicioara dosnică. în acest timp însă, adică în zorii zilei de sîmbătă, un etaj întreg al unei instituții din Moscova era în picioare, iar feres¬trele acestei clădiri care dădeau spre o piață întinsă, asfaltată, pe care o curățau cu perii niște mașini speciale înaintînd încet 352 cu huruit, erau scăldate din belșug într-o lumină vie, care tăia lumina soarelui ivit la orizont. Toți cei care lucrau la acel etaj erau ocupați cu anchetarea afacerii Woland, și lămpile arseseră toată noaptea în zece birouri. De fapt însă, totul devenise limpede din ajun — de vineri, cînd a trebuit să fie închis Teatrul de varietăți, drept urmare a dispariției administrației teatrului și a scandaloaselor scene care s-au desfășurat în ziua precedentă, în timpul renumitei ședințe de magie neagră. Necontenit, fără pic de răgaz, la eta¬jul acela treaz soseau materiale noi. Acum anchetatorilor în¬sărcinați cu cercetarea ciudatului caz, care mirosea evident a forță necurată, cu un adaos de trucuri pe bază de hipnoză și care vădea un flagrant aspect penal, le revenea misiunea de a închega într-un singur tot variatele și încîlcitele eveni¬mente petrecute în diferitele colțuri ale Moscovei. Cel dintîi care a fost nevoit să viziteze etajul lipsit de somn, scăldat în lumini electrice, fu Arkadi Apollonovici Semple-iarov, președintele comisiei acustice. Vineri după-masă, în apartamentul lui, ce se află lîngă podul Kamennîi, sună telefonul și o voce de bărbat ceru să vorbească cu Arkadi Apollonovici. Consoarta acestuia, care ridicase receptorul, răspunse sumbru că Arkadi Apollono¬vici nu se simte bine, că s-a culcat să doarmă și nu poate veni la telefon. Totuși Arkadi Apollonovici a trebuit să vină la telefon. La întrebarea, cine dorește să vorbească cu Arkadi Apollonovici, vocea din telefon răspunse foarte scurt cine și de unde e. — O secundă... imediat... un minut... bîigui consoarta președintelui comisiei acustice, de obicei extrem de îngîm-fată, și zbură ca o săgeată în dormitor, să-l ridice pe Arkadi Apollonovici din pat, unde zăcea resimțind chinuri de iad la amintirea ședinței de magie neagră din ajun și a scanda¬lului din noaptea trecută, care a însoțit izgonirea din aparta¬ment a nepoatei lui din Saratov. E drept, nu chiar într-o secundă, dar nici într-un minut, ci într-un sfert de minut, Arkadi Apollonovici, cu un singur papuc, pe piciorul stîng, numai în lenjerie de corp, era lîngă telefon și murmura: 353 — Da... eu sînt... Vă ascult, vă ascult... Consoarta lui, uitînd în acele clipe toate crimele oribile îm¬potriva fidelității conjugale, cu care fusese prins nefericitul Arkadi Apollonovici, se iți în ușa coridorului, avîntînd pa¬pucul în aer și șoptind: — Papucul... pune-ți papucul, că răcești la picioare, la care, Arkadi Apollonovici, alungînd-o cu piciorul gol și făcîndu-i ochi fioroși, bălmăjea în telefon: — Da, da, da, cum să nu, înțeleg... plec imediat. Toată seara Arkadi Apollonovici o petrecu la etajul unde avea loc ancheta. Discuția se dovedi apăsătoare, o discuție dintre cele mai neplăcute, întrucît a trebuit să povestească cu toată sinceri¬tatea nu numai ce știa despre spectacolul acela infect și despre încăierarea din lojă, dar, concomitent, fapt care se dovedi cu adevărat necesar, și despre Milita Andreevna Pokobatko din strada Elohovskaia, și despre nepoata din Saratov, și despre multe altele care îi pricinuiau chinuri nemaipomenite bietu¬lui Arkadi Apollonovici. Se înțelege de la sine că depozițiile lui Arkadi Apollono¬vici — un om instruit și cult, martor al revoltătorului specta¬col, un martor cu scaun la cap, calificat, care i-a descris cît se poate de exact atît pe magicianul misterios cu mască pe față, cît și pe cei doi ticăloși, asistenții lui, și care a reținut atît de bine că pe magician îl chema Woland — au făcut să înainte¬ze considerabil ancheta. Confruntarea însă a depozițiilor lui Arkadi Apollonovici cu depozițiile altora, printre care unele doamne care au avut de suferit de pe urma reprezentației (doamna în lenjerie de culoare violetă, care l-a uluit pe Rimski și, vai, multe altele), cît și a curierului Karpov, care fusese tri¬mis la apartamentul 50 din strada Sadovaia, au stabilit imediat locul unde trebuia căutat vinovatul tuturor acestor tărășenii. în apartamentul 50 se făcuseră repetate descinderi și nu numai că fusese cercetat în mod extrem de minuțios, dar pînă și pereții lui au fost ciocăniți, iar coșurile de la cămine veri¬ficate în căutare de ascunzători secrete. Toate aceste măsuri însă nu au dus la nici un rezultat și nici una din descinderi nu a putut dezvălui prezența cuiva acolo, deși era absolut evident că apartamentul este locuit; în ciuda faptului că toate 354 persoanele care într-un fel sau altul aveau menirea să se ocu¬pe de artiștii străini aflați în turneu la Moscova afirmau în mod hotărît și categoric că nici un fel de profesor de magie neagră cu numele Woland nu există și nici nu poate fi în ca¬pitală. Absolut nicăieri nu fusese înregistrat la sosire, nimănui nu-i prezentase pașaportul sau alte documente, contracte sau convenții și nimeni nu auzise de el! Kitaițev, șeful secției de programe a comisiei de spectacole, se jura pe ce are mai scump că Stepan Lihodeev, dispărutul, nu-i trimisese spre aprobare nici un fel de program de reprezentație al vreunui Woland și că nu fusese anunțat prin nici un telefon de sosirea numi¬tului. Așadar, el, Kitaițev, nu pricepe defel și habar n-are cum de a putut Stepan să admită o astfel de reprezentație la „Va¬rietăți". Cînd i s-a spus însă că Arkadi Apollonovici l-a văzut cu propriii lui ochi pe acest magician la spectacol, Kitaițev se mulțumi să-și desfacă neputincios brațele și să ridice ochii spre cer. Și după ochii lui Kitaițev se putea vedea și afirma cu tărie că omul acesta este pur ca un cristal. Era acel Prohor Petrovici, președintele Comisiei centrale de spectacole... Și fiindcă veni vorba, cum a intrat miliția în biroul lui, Pro¬hor Petrovici s-a reîntors imediat în costumul său, spre ne¬maipomenita bucurie a Armei Riceardovna și spre marea ne¬dumerire a miliției, deranjată fără motiv. Trebuie să adăugăm că, reîntorcîndu-se și băgîndu-se în costumul său cenușiu cu dungi, Prohor Petrovici a aprobat absolut toate rezoluțiile pe care costumul le pusese în timpul scurtei sale absențe. ... Așadar, același Prohor Petrovici, în modul cel mai ho¬tărît, habar n-avea despre nici un fel de Woland. Vreți, nu vreți, dar ieșea ceva de necrezut: mii de specta¬tori, tot complexul de la „Varietăți", în sfîrșit Sempleiarov Arkadi Apollonovici, un om cum nu se poate mai instruit, toți îl văzuseră pe acest mag, ca și pe blestemații lui asistenți, dar, în același timp, nu exista nici o posibilitate să-i găsești undeva. Ce s-a întîmplat, permiteți-mi să vă întreb: l-a înghițit pămîntul imediat după dezgustătoarea ședință de magie nea¬gră sau, după cum afirmă unii, nici nu a fost la Moscova? Dar 355 dacă admitem prima variantă, rezultă, fără doar și poate, că atunci cînd l-a înghițit pămîntul, el a luat cu sine tot capul administrației Teatrului de varietăți, iar dacă o admitem pe a doua, nu reiese cumva că însăși administrația teatrului ne¬fast, săvîrșind premergător vreo porcărie (amintiți-vă nu¬mai geamul spart în biroul lui Rimski și purtarea lui As de caro!), a dispărut fără urmă din Moscova? Trebuie să-i recunoaștem meritul celui ce conducea an¬cheta penală. Rimski, care dispăruse, fusese găsit cu o viteză uluitoare. A fost de ajuns să se confrunte comportarea lui As de caro, lîngă stația de taxiuri din fața cinematografului, cu unele indicii legate de timp, cum ar fi, de exemplu, ora la care s-a terminat reprezentația și momentul în care ar fi putut să dispară Rimski, pentru ca imediat să se expedieze o telegra¬mă la Leningrad. Peste o oră, sosi răspunsul (vineri spre sea¬ră) cum că Rimski a fost descoperit în camera 412 a hotelului „Astoria", la etajul patru, alături de camera în care se insta¬lase responsabilul de repertorii al unui teatru din Moscova, aflat tocmai atunci în turneu la Leningrad, aceeași cameră care, după cum se știe, avea mobila de culoare cenușiu-albas-tră, ornată cu auriu, și o baie de toată frumusețea. Rimski, găsit în dulapul de haine din camera 412 a hote¬lului „Astoria", a fost supus unui interogatoriu chiar acolo, la Leningrad. După care, la Moscova a sosit o telegramă anun-țînd că directorul financiar Rimski se găsește într-o stare de totală iresponsabilitate, că la toate întrebările nu dă răspun¬suri judicioase sau poate nu vrea să le dea și că nu cere decît un singur lucru: să fie ascuns într-o cameră blindată, prevă¬zută cu pază înarmată. De la Moscova, printr-o telegramă, s-a ordonat ca Rimski să fie adus în capitală, sub pază, drept care Rimski a și plecat vineri, păzit, cu trenul de seară. Tot vineri, spre seară, au dat și de urma lui Lihodeev. în toate orașele fuseseră trimise telegrame cerîndu-se informa¬ții despre el. Din Ialta a sosit răspunsul cum că Lihodeev tre¬cuse pe acolo, dar că a plecat cu un avion spre Moscova. Singura urmă care n-a putut fi depistată era urma lui Va-rionuha. Celebrul administrator de teatru, cunoscut literal¬mente de întreaga populație a Moscovei, dispăruse de parcă l-ar fi înghițit pămîntul. 356 în același timp, anchetatorii fuseseră nevoiți să se ocupe și de întîmplările petrecute în alte părți ale Moscovei, în afara Teatrului de varietăți. A trebuit să fie soluționat neobișnuitul caz al funcționarilor care cîntau „Slăvită mare" (apropo de asta, profesorul Stravinski a reușit să-i readucă la starea normală după vreo două ore de corvoadă, făcîndu-le niște injecții sub¬cutanate), cazurile cetățenilor care au prezentat unor persoa¬ne sau diverselor instituții dracu știe ce bazaconii în loc de bancnote, precum și cazurile persoanelor care au suferit daune de pe urma schimbării unor asemenea bani. Dar e de la sine înțeles că cel mai neplăcut, cel mai scan¬dalos și mai de nerezolvat dintre toate cazurile a fost răpirea capului defunctului literat Berlioz, direct din sicriul expus în sala „Griboedov", fapt petrecut ziua-n amiaza mare. Cei doisprezece oameni care efectuau ancheta culegeau ca pe o andrea ochiurile blestemate ale acestei afaceri com¬plicate, răspîndite în întreaga Moscovă. Unul dintre anchetatori sosi la clinica profesorului Stra¬vinski și ceru să i se prezinte în primul rînd lista persoanelor care fuseseră internate în ultimele trei zile. în felul acesta au fost găsiți Nikanor Ivanovici Bosoi și nefericitul prezentator căruia răufăcătorii încercaseră să-i smulgă capul. De altfel, personajele acestea n-au reținut prea mult atenția anchetei. Acum era lesne de stabilit că aceștia doi au căzut victimă uneia și aceleiași bande conduse de același mag misterios. în schimb, • Ivan Nikolaevici Bezdomnîi i-a trezit anchetatorului un inte¬res deosebit. Ușa camerei 117, în care locuia Ivanușka, s-a deschis în seara de vineri, și în prag apăru un bărbat tînăr, cu fața ro¬tundă, liniștit, plăcut și blînd, care nu semăna defel cu un an¬chetator, cu toate că era unul dintre cei mai buni anchetatori din Moscova. Acesta văzu un tînăr întins în pat, palid și tras la chip, cu niște ochi în care se citea o lipsă de interes față de tot ce se petrecea în preajmă, niște ochi care ba se îndreptau undeva în depărtare, dincolo de tot ce se afla în jur, ba se in¬teriorizau. Anchetatorul s-a prezentat cu blîndețe, zicînd că a trecut pe la Ivan Nikolaevici ca să stea de vorbă cu el de¬spre întîmplările petrecute alaltăseară la Patriarșie prudî. 357 Vai, cît ar fi triumfat Ivan dacă anchetatorul ar fi venit la el mai devreme, măcar în noaptea dinspre joi, cînd Ivan în¬cercase cu atîta furie și aprindere să se facă ascultat în legă¬tură cu cele petrecute la Patriarșie prudî! Acum visul lui de a ajuta la prinderea consultantului se împlinise, nu mai avea nevoie să alerge după nimeni, veniseră ei la dînsul, anume ca să-i asculte relatarea celor întîmplate miercuri, seara. Dar, vai, Ivanușka se schimbase cu totul în timpul scurs din clipa morții lui Berlioz; era gata să răspundă prompt și politicos la toate întrebările anchetatorului, dar în privirea și în glasul lui se simțea indiferența. Soarta lui Berlioz nu-l mai tulbura pe poet. înainte de a sosi anchetatorul, Ivanușka dormita întins în pat, și prin fața lui se perindau tot soiul de vedenii. Astfel i se năzări un oraș ciudat, de neînțeles, inexistent, cu blocuri de marmură, colonade sculptate, cu acoperișuri strălucind în soare, cu turnul lui Antonius negru, sumbru și nemilos, cu un palat pe colina vestică, scufundat pînă aproape de aco¬periș în verdeața luxuriantă a unei grădini tropicale, cu statui de bronz care, arzînd în lumina apusului, se înălțau deasu¬pra acestei grădini; văzu defilînd pe sub zidurile orașului stră¬vechi centuriile romane ferecate în zale. Prin negura somnului, în fața lui Ivan se ivi un om stînd nemișcat într-un jeț, cu obrazul ras, palid, galben, nervos și obosit, un om într-o mantie albă cu căptușeală sîngerie, care privea cu ură spre grădina bogată, în care se simțea străin. Mai vedea un munte galben, pleșuv, în vîrful căruia se aflau niște stîlpi cu drugi de lemn țintuiți transversal, pe care nu mai era nimeni. Cele petrecute însă la Patriarșie prudî încetaseră să-l mai preocupe pe poetul Ivan Bezdomnîi. — V-aș ruga să-mi spuneți, Ivan Nikolaevici, la ce dis¬tanță vă aflați dumneavoastră de portița turnantă, atunci cînd Berlioz a căzut sub tramvai. Un zîmbet nepăsător, abia perceptibil apăru pe buzele lui Ivan, și acesta răspunse: — Eram departe. — Dar omul acela în haine cadrilate se afla chiar lîngă por¬tița turnantă? 358 — Nu, ședea în apropiere, pe o bancă. — Sînteți sigur că nu s-a apropiat de portiță în clipa cînd a căzut Berlioz? — Sînt sigur. Nu s-a apropiat. Ședea tolănit. Aceste întrebări au fost ultimele pe care le-a mai pus an¬chetatorul. Apoi s-a ridicat, i-a întins mîna lui Ivanușka, urîn-du-i grabnică însănătoșire și exprimîndu-i speranța că în cu-rînd va avea din nou prilejul să-i citească versurile. — Nu, îi răspunse încet Ivan, n-am să mai scriu versuri. Anchetatorul schiță un zîmbet politicos și-și permise să exprime certitudinea că poetul se află în prezent într-o stare oarecum depresivă, dar că toate acestea vor trece curînd... — Nu, îi răspunse din nou Ivan, ocolind privirea ancheta¬torului și uitîndu-se departe spre orizontul care se stingea, n-o să-mi treacă niciodată. Versurile pe care le-am scris erau niște versuri proaste; abia acum mi-am dat seama. Anchetatorul îl părăsi pe Ivanușka de la care obținuse un material extrem de prețios. Urmărind firul evenimentelor, de la capăt spre început, s-a reușit în cele din urmă să se ajungă la izvorul de la care au purces toate. Anchetatorul nu se în¬doia de faptul că aceste evenimente au început o dată cu cri¬ma de la Patriarșie. Indiscutabil că nici Ivanușka și nici acel individ cadrilat nu l-au împins sub tramvai pe nefericitul pre¬ședinte al Massolit-ului; fizicește, cum s-ar spune, căderea lui sub roțile tramvaiului n-a fost provocată de nimeni. Dar anchetatorul era convins că Berlioz s-a aruncat sub tramvai (sau a căzut sub el) sub acțiunea hipnozei. într-adevăr, se strînseseră suficiente date și se cunoștea de pe acum cine și unde trebuie căutat. Din nefericire însă, era absolut cu neputință să prinzi pe careva. Repetăm, nu încape îndoială că în apartamentul 50, fie el de trei ori blestemat, locuia cineva. Din cînd în cînd, din acest apartament răspundea la apelurile telefonice cînd o voce hodorogită, cînd una fornăită, uneori se deschidea cîte o fereastră, ba, mai mult, se auzeau din el sunete de patefon. Dar, cu toate acestea, ori de cîte ori se făceau descinderi în apartament, nu era găsit absolut nimeni. Și au fost acolo nu o dată, și la diferite ore din cele douăzeci și patru. Și nu nu¬mai atît, prin apartament au trecut și cu o plasă, controlînd 359 toate colțurile. Apartamentul era suspectat de multă vreme. Se supraveghea nu numai drumul care ducea în curte prin spațiul de sub poartă, dar și ușa din dos, ba mai mult, a fost pusă o pază și pe acoperiș, lîngă coșurile pe care ieșea fumul. Orice s-ar spune, apartamentul 50 le dădea de furcă și nimic nu se putea întreprinde în acest sens. Lucrurile au continuat astfel pînă la miezul nopții spre sîmbătă, cînd baronul Meigel, îmbrăcat în haine de seară și purtînd pantofi de lac, s-a îndreptat solemn spre apartamen¬tul 50 în calitate de musafir. S-a auzit cum cineva i-a deschis baronului, spre a-i permite să intre. Exact la zece minute după aceea, fără să se mai sune, se efectua o descindere, însă nu numai că stăpînii apartamentului lipseau, dar, lucru cu totul ieșit din comun, nu s-a descoperit nici urmă de baron Meigel. Așadar, după cum am mai spus, lucrurile au durat în fe¬lul acesta pînă în zorii zilei de sîmbătă, cînd s-au adăugat date noi și foarte interesante. Pe aeroportul din Moscova a aterizat un avion de călători, cu șase locuri, sosit din Crimeea. Printre alți pasageri a coborît din el un pasager ciudat. Era un cetă¬țean tînăr, cu o barbă țepoasă crescută sălbatic, nespălat de trei zile, cu ochii înroșiți și speriați, fără bagaj și cu o îmbrăcă¬minte întru cîtva stranie. Purta o căciulă mare de blană, un cojoc îmbrăcat peste cămașa de noapte și papuci de casă, din piele albastră, nou-nouți, de-abia cumpărați. în clipa cînd s-a dezlipit de scara pe care coborîse din avion, cineva s-a și apro¬piat de el. Cetățeanul fusese așteptat și, după un timp oare¬care, în fața comisiei de anchetă apăru Stepan Bogdanovici Lihodeev, neuitatul director al Teatrului de varietăți, furni-zînd noi date. Acum devenise clar că Woland pătrunsese la „Varietăți" sub înfățișarea unui artist, că l-a hipnotizat pe Ste¬pan Lihodeev, iar apoi a reușit să-l azvîrle afară din Moscova, la cine știe cîți kilometri distanță. în felul acesta, materialul anchetei se mai îmbogăți, dar situația nu se ușura defel, ci, dimpotrivă, deveni mai anevoioasă, întrucît era limpede că a pune mîna pe o persoană care face glume de felul aceleia căreia îi căzuse victimă Stepan Bogdanovici nu era o treabă deloc simplă. între altele, Lihodeev, la propria sa cerere, fu¬sese închis într-o celulă în care se bucura de securitate depli¬nă, iar în fața comisiei de anchetă apăru Varionuha, arestat 360 cu puțin înainte, în locuința sa, unde se întorsese după o ab¬sență de aproape două zile și două nopți, timp în care nu se știuse nimic de el. Cu toată promisiunea dată lui Azazello de a nu mai minți, administratorul a început prin a cîrpi tot o minciună. Deși, la drept vorbind, nu-l putem condamna prea aspru pentru asta. De fapt, Azazello i-a interzis să mintă și să răspundă obraz¬nic la telefon, or, în cazul de față, administratorul nu discuta prin intermediul acestui aparat. Ferindu-și privirea, Ivan Sa-velievici declară că în ziua de joi se îmbătase de unul singur în biroul său de la „Varietăți", după care a plecat undeva, dar încotro, nu ține minte, apoi a mai băut un pahar, dar unde, nu ține minte, s-a tăvălit pe undeva pe sub gard, dar unde anume — nici asta n-o ține minte. Numai după ce administra¬torului i s-a pus în vedere că prin comportarea sa prostească, absurdă, pune piedici într-o anchetă importantă și că pentru asta, bineînțeles, va fi tras la răspundere, Varionuha izbucni în lacrimi și mărturisi în șoaptă, cu glas tremurat, aruncînd priviri speriate în toate părțile, că numai și numai de frică a mințit, că se teme de răzbunarea bandei lui Woland în mîi-nile căreia fusese și că roagă, imploră, că nu are altă dorință decît să fie încuiat într-o cameră blindată. — Ptiu, fir-ar al naibii! Toți se agață de camera asta blin¬dată! mormăi pe sub nas unul din anchetatori. — Ticăloșii ăia au băgat o spaimă grozavă în ei, spuse cel care-l vizitase pe Ivanușka. îl liniștiră pe Varionuha cît se pricepură mai bine, dîn-du-i-se asigurări că îl vor păzi și fără cameră blindată; tot¬odată, constatară că omul nu băuse nici un fel de „pahar" pe sub gard, ci că fusese bătut de doi indivizi dintre care unul cu colți și roșcovan, iar celălalt un grăsan. — Aha-a, aha, semăna cu un motan? — Da, da, da, șopti administratorul, înmărmurit de spai¬mă și, furișînd priviri în jur, dădu noi amănunte asupra fe¬lului în care fusese ținut aproape două zile în apartamentul 50, nevoit să servească drept vampir și momeală, și cum era cît pe ce să devină pricina pieirii directorului financiar Rimski... Intre timp fu introdus Rimski, pe care-l aduseseră cu tre¬nul din Leningrad. Dar bătrînul acesta cu părul alb ca neaua, 361 tremurînd de frică și cu mintea rătăcită, în care era foarte greu să-l recunoști pe fostul director financiar, nu voia pentru ni¬mic în lume să spună adevărul și se dovedi extrem de încă¬pățînat în această privință. Rimski pretindea că nu văzuse în noaptea aceea la fereastra biroului său pe nici o Hella și nici pe Varionuha, ci pur și simplu i s-a făcut rău și, în ne¬știre, a plecat la Leningrad. Inutil să mai adăugăm că directo¬rul financiar, bolnav de-a binelea, și-a încheiat depoziția cu rugămintea de a fi și el închis într-o cameră blindată. Annușka fu arestată pe cînd încerca să strecoare casieri¬ței de la magazinul universal de pe Arbat o bancnotă de zece dolari. Spusele Annușkăi despre oamenii care ieșeau în zbor prin fereastra casei de pe Sadovaia și despre potcovioara pe care ea, Annușka, a ridicat-o de jos pentru a o duce la miliție fură ascultate cu atenție. — Potcovioara era într-adevăr de aur, cu briliante? fu în¬trebată Annușka. — Tocmai eu să nu recunosc un briliant! răspunse An¬nușka. — Dar ți-a dat el bancnota de zece ruble, după cum susții dumneata? — Eu să nu știu ce-i aia o bancnotă de zece ruble! răspun¬se Annușka. — Atunci, cînd s-au transformat în dolari? — Nu știu nimic de dolari, n-am văzut nici un fel de do¬lari, răspunse pițigăiat Annușka. Era dreptul meu. Am căpă¬tat o recompensă din care voiam să-mi cumpăr niște stambă. Și pe loc începu să înșire vrute și nevrute, cum că ea nu răs¬punde pentru conducerea blocului care a prăsit la etajul patru pe necuratul, din pricina căruia nu e chip să trăiască omul liniștit. La aceste cuvinte, anchetatorul începu să agite enervat to¬cul pe sub nasul Annușkăi și, întrucît femeia îi plictisise de-a binelea pe toți, îi completă un bilet de ieșire, verde, după care, spre satisfacția tuturor, Annușka dispăru din clădire. Urmară apoi, unul după altul, un șir întreg de oameni, printre care și Nikolai Ivanovici, chiar atunci arestat, numai din prostia nevestei sale geloase, care anunțase miliția în zorii zilei că bărbatul ei a dispărut. Comisia de anchetă nu fu prea 362 uimită atunci cînd Nikolai Ivanovici a întins pe masă adeve¬rința dată în batjocură, din care rezulta că-și petrecuse timpul la balul dat de Satana. în relatările sale despre felul cum o cărase prin văzduh în spinare pe fata din casă a Margaretei Nikolaevna, în pielea goală, undeva la dracu-n praznic, ca să facă baie în rîu, și despre apariția anterioară acestei plim¬bări, în fereastra apartamentului, a Margaretei Nikolaevna, goală și ea, Nikolai Ivanovici s-a îndepărtat nițeluș de la ade¬văr. Astfel, de pildă, nu găsi necesar să pomenească faptul că intrase în dormitor, în mînă cu cămășuța aruncată pe geam. Din spusele lui, reieșea că Natașa a ieșit în zbor pe fereastră, l-a încălecat și l-a mînat afară din Moscova. — In fața forței, am fost nevoit să mă supun, mărturisi Nikolai Ivanovici și încheie cu rugămintea de a nu se sufla nici un cuvînt despre toate acestea consoartei lui, ceea ce i s-a și făgăduit. Din depozițiile lui Nikolai Ivanovici s-a putut stabili că Margareta Nikolaevna, ca și Natașa, femeia ei de serviciu, au dispărut fără urmă. S-au luat măsuri pentru găsirea lor. Astfel ancheta, care nu încetase nici o clipă, a intrat în di¬mineața zilei de sîmbătă. între timp, în oraș se iscau și se răs-pîndeau fel și fel de zvonuri nemaipomenite, în care o infimă parte de adevăr era înzorzonată cu cele mai gogonate min¬ciuni. Se spunea cum că la „Varietăți" avusese loc o reprezen¬tație, după care cele două mii de spectatori au zbughit-o în stradă, așa cum îi făcuse mama, că fusese descoperită pe stra¬da Sadovaia o imprimerie clandestină de bancnote false de tip vrăjitoresc, că o bandă oarecare a capturat cinci administra¬tori din sectorul distracțiilor, dar că miliția i-ar fi descoperit imediat pe toți, și multe altele pe care ți-e și silă să le repeți. Intre timp, se apropie ora prînzului, și, în încăperea unde se desfășura ancheta, sună telefonul. Din strada Sadovaia se comunica cum că în blestematul apartament au apărut din nou semne de viață. Cineva dinăuntru a deschis ferestrele, în locuință se aud acorduri de pian și voci cîntînd, iar pe per¬vazul ferestrei a fost văzut un motan negru, încălzindu-se la soare. Pe la ora patru a acelei zile agitate, un grup mare de băr¬bați în civil au coborît din trei automobile, oprite la o oarecare 363 distanță de clădirea cu nr. 302 bis din strada Sadovaia. Nu¬merosul grup s-a despărțit în două, dintre care unul a trecut prin gang în curte direct spre ușa a șasea, iar al doilea a des¬chis o ușiță de obicei zăvorită, ce ducea spre intrarea de ser¬viciu, și ambele grupuri au început să urce pe scări diferite spre apartamentul cu pricina. în acest timp, Azazello și Koroviev, acesta din urmă în ți¬nută obișnuită și nu în fracul lui de gală, ședeau în sufrageria apartamentului, fiind pe terminate cu masa de prînz. Wo-land, după obiceiul său, se afla în dormitor, cît despre motan, nu-i știa nimeni cărările. Judecind însă după zăngănitul cra-tițelor, care se auzea din bucătărie, se putea admite că Behe-moth se afla tocmai acolo, făcînd pe nebunul, ca de obicei. — Ce o fi cu pașii ăștia de pe scară? întrebă Koroviev, agi-tînd lingurița în ceașca de cafea neagră. — Vin să ne aresteze, răspunse Azazello și dădu pe gît un păhărel de coniac. — Aha, da... Bun... făcu Koroviev. Cei care urcau scara principală ajunseseră între timp pe palierul etajului patru: acolo, doi instalatori trebăluiau pe lîn-gă radiatorul caloriferului. Cei care urcau schimbară cîteva priviri semnificative cu instalatorii. — Toată lumea e acasă, șopti unul dintre instalatori, lo¬vind cu ciocanul într-o țeava. Atunci, cel care pășea în față scoase, fără să se mai ascun¬dă, un mauser negru de sub palton, iar un altul, care mergea alături de el, șperaclele. In general, cei care se îndreptau spre apartamentul 50 erau echipați cu tot dichisul. Doi dintre ei aveau în buzunar niște plase subțiri, de mătase, care se des¬fășurau cu ușurință, al treilea un arcan, iar al patrulea, niște măști de tifon și fiole cu cloroform. într-o secundă, ușa de la intrare în apartamentul cu bu¬cluc fu deschisă, și primul grup se trezi în vestiar, iar ușa din bucătărie, care pocnise în aceeași clipă, dovedi că și al doilea grup, urcat pe scara de serviciu, sosise la timp. De data aceasta, chiar dacă nu total, într-o anumită măsu¬ră succesul era vădit. Oamenii s-au răspîndit neîntîrziat prin toate odăile, dar n-au găsit nicăieri nici țipenie; în schimb, în sufragerie, pe masă, se vedeau resturile unui prînz, fără în- 364 doială de curînd părăsit, iar în salon, pe prichiciul șemineului, lingă o carafă de cristal, ședea un uriaș motan negru care ți¬nea în labe un primus. Un răstimp destul de îndelungat cei intrați îl priviră pe motan fără a scoate un sunet. — Hm, hm... într-adevăr e grozav... șopti unul dintre ei. — Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni, repar primusul și atîta tot, rosti motanul încruntat, pe un ton ostil, în plus, so-cot de datoria mea să vă previn că pisica este un animal stră¬vechi și tabu. — Impecabilă punere în scenă, șopti unul din cei sosiți, în timp ce altul rosti tare și răspicat: — Hai, motan tabu și ventriloc, ia poftește încoace! O plasă se desfășură în văzduh, dar cel care o aruncase, spre cumplita uimire a tuturor, dădu greș și prinse doar ca¬rafa de cristal care se prăbuși zăngănind și se făcu țăndări. — Unu la zero! urlă motanul. Ura! Și imediat, punînd la o parte primusul, scoase de la spate un browning. II îndreptă într-o clipă asupra celui care se afla mai aproape de el, dar, înainte să fi apucat să apese pe tră¬gaci, în mîna omului fulgeră o flacără și, o dată cu împușcă¬tura mauserului, motanul se prăbuși cu capul în jos de pe șemineu, scăpînd din mînă browningul și trîntind pe podea primusul. — S-a isprăvit, rosti animalul cu voce stinsă și se întinse sfîrșit în balta de sînge; dați-vă la o parte o secundă, lăsați-mă să-mi iau rămas-bun de la acest pămînt. O, Azazello, priete¬nul meu, gemu motanul, șiroind de sînge, unde ești? Și-și în¬dreptă ochii care se stingeau înspre ușa ce dădea în sufrage¬rie —n-ai sărit în ajutorul meu într-o luptă inegală, l-ai părăsit pe sărmanul Behemoth pentru un pahar de coniac — ce-i drept, un coniac epocal! dacă-i așa, fie ca moartea mea să-ți apese cugetul, iar eu îți las moștenire browningul meu... — Plasa, plasa, plasa... șoptiră alarmați cei din jurul mo¬tanului! Dar plasa, dracu știe de ce, se agățase în buzunarul cuiva și nu voia să iasă afară. — Singurul lucru care poate salva un motan rănit de moarte, bîigui din greu motanul, e o înghițitură de benzină, 365 și, profitînd de zăpăceala tuturor, își lipi botul de orificiul ro¬tund al primusului și sorbi din benzină. în aceeași clipă, sîngele care i se prelingea pe sub laba stîn-gă din față se opri. Motanul sări în picioare viu și nevătămat, și, mai sprinten ca oricînd, apucă primusul subțioară și o zbu¬ghi cu el înapoi pe șemineu, iar de acolo, sfîșiind tapetul, se cațără pe perete și peste două secunde se afla sus, deasupra tuturor, cocoțat pe o galerie de metal. într-o clipită, mai multe mîini se încleștară de perdea smul-gînd-o cu galerie cu tot, din care pricină soarele năvăli în odaia întunecată. Dar nici motanul care se înzdrăvenise prin șarla-tanie, nici primusul nu căzură jos. Fără să se despartă de acest instrument, motanul izbuti să facă un salt prin aer, pînă la lustra care atîrna la mijlocul odăii. — Scara de funie! strigară cei de jos. — Vă provoc la duel! urlă motanul zburînd pe deasupra capetelor cu lustra care se legăna; acum, ținea din nou în labe browningul, iar primusul îl așezase între brațele lustrei. Pișicherul duse pistolul la ochi și, balansîndu-se ca un pen¬dul deasupra celor adunați jos, deschise focul asupra lor. Bu¬buiturile cutremurară apartamentul. Cioburile lustrei de cris¬tal se împrăștiară pe podea, oglinda de pe șemineu crăpă în mii de raze, aerul se umplu de praf de tencuială. Tuburile de cartușe goale porniră să salte pe dușumea, geamurile ples¬niră și, din primusul găurit cu un glonte, țîșni benzina. Acum nu mai putea fi vorba ca motanul să fie luat de viu, și, drept răspuns, cei veniți trăgeau din mausere cu precizie, ca tur¬bați, în capul, în burta, în pieptul și în spinarea animalului. Sunetul focurilor de revolver trezi panică afară, pe asfaltul din curte. Dar aceste împușcături nu durară prea mult, potolindu-se cumva de la sine. Fapt e că atît motanul, cît și cei veniți nu avuseseră absolut nimic de suferit din pricina lor. Nu fusese nimeni nu numai ucis, dar nici măcar rănit. Toți, printre care și motanul, rămăseseră absolut teferi și nevătămați. Pentru a verifica definitiv acest lucru, unul dintre vizitatori trase cinci gloanțe la rînd în capul afurisitului animal, la care motanul răspunse prompt, descărcînd o magazie întreagă de cartușe; rezultatul — același: nici un efect asupra nimănui. Motanul se legăna pe lustră, ale cărei balansări se încetineau tot mai mult, suflînd cine știe de ce în țeava revolverului și scuipîn-du-și în labă. Pe fețele celor de jos, încremeniți și muți, se zugrăvi ex¬presia unei totale nedumeriri. Era unicul sau unul dintre pu¬ținele cazuri cînd împușcăturile nu produceau nici un efect. S-ar fi putut admite, bineînțeles, că pistolul motanului nu era decît o jucărie, dar despre mauserele celor veniți nu se putea nicidecum afirma același lucru. Prima rană a motanului, cum reieșea acum clar și fără putință de tăgadă, nu fusese decît o scamatorie, o prefăcătorie nerușinată, la fel ca și băutul ben¬zinei. S-a mai făcut o încercare de a se pune mîna pe motan. A-runcară un arcan, dar acesta se agăță de o luminare și lustra se prăbuși. Izbitura ei păru să cutremure întreaga clădire, dar degeaba. Cei prezenți fură împroșcați cu țăndări, iar mota¬nul zbură prin aer și se așeză sus de tot, sub tavan, pe partea superioară a ramei aurite care încadra oglinda de pe șemineu. N-avea de gînd s-o șteargă nicăieri, ba dimpotrivă, șezînd în¬tr-o relativă siguranță, începu din nou să pălăvrăgească. — Nu înțeleg defel, strigă el de sus, cauzele acestei com¬portări atît de violente față de mine... De la primele cuvinte însă, o voce groasă, tunătoare, răsu-nînd de undeva, întrerupse cuvîntarea motanului: — Ce se întîmplă în casă? Sînt deranjat în preocupările mele. O altă voce, neplăcută și fonfăită, răspunse... — Bineînțeles, cine poate fi altul decît Behemoth, lua-l-ar dracu! Un al treilea glas, scîrțîit, rosti: — Messirel E sîmbătă! Soarele apune. Venit-a ceasul! — Vă rog să mă scuzați, dar nu mai pot continua discuția, spuse motanul de pe oglindă. Venit-a ceasul. își azvîrli pistolul și sparse ambele geamuri de la fereas¬tră. Apoi aruncă benzină pe jos și benzina se aprinse de la sine, stîrnind o vîlvătaie pînă-n tavan. Incendiul se dezlănțui cu o neobișnuită putere și repezi¬ciune; ardea, mai abitir ca benzina. Pe loc tapetul începu să fumege, perdeaua, ruptă și căzută pe dușumea, se aprinse, 366 367 luară foc ramele ferestrelor sparte. Motanul se arcui, mieună, sări de pe oglindă pe pervazul ferestrei și dispăru împreună cu primusul său. De afară s-auziră împușcături. Omul care ședea pe o treaptă a scării de incendiu, la nivelul ferestrelor văduvei, trăsese în motan pe cînd zbura de pe un pervaz pe altul, îndreptîndu-se spre burlanul de la colțul casei, ce era construită, după cum s-a mai spus, cu fațada în formă de U. De pe burlan motanul se cațără pe acoperiș. Acolo, din pă¬cate, tot fără rezultat, fu întîmpinat de gloanțele celor care pă¬zeau coșurile, dar motanul se pierdu în lumina crepusculară ce învăluia orașul. între timp, în apartament luase foc parchetul sub picioa¬rele celor veniți și, în mijlocul flăcărilor, chiar în locul unde se tăvălise mai adineauri motanul, prefăcîndu-se rănit, apăru, din ce în ce mai deslușit, cadavrul fostului baron Meigel, cu bărbia repezită în sus și ochii sticloși. N-a mai fost cu putință să-l tragă afară. Þopăind pe scîndurile parchetului cuprinse de flăcări, lo-vindu-se cu palmele peste pieptul și umerii care fumegau, cei din salon se retraseră în odaia de lucru și apoi în vestiar. Ceilalți, rămași în dormitor și în sufragerie, ieșiră fuga pe co¬ridor. Tot în vestiar năvăliră și cei ce păzeau bucătăria. Salo¬nul era numai flăcări și fum. Cineva reuși să formeze din goană numărul pompierilor, strigînd în receptor: — Strada Sadovaia 302 bis!... Nu se mai putea zăbovi. Flăcările pătrunseseră și în ves¬tiar. Aerul era înăbușitor. în clipa în care din ferestrele sparte ale apartamentului vră¬jit țîșniră primele trîmbe de fum, în curte răsunară strigăte disperate: — Foc! Foc! Incendiu! Arde! în numeroasele apartamente ale imobilului oamenii stri¬gau la telefon: — Sadovaia! Sadovaia 302 bis! în timp ce strada Sadovaia răsuna de clopotele mașinilor roșii și lungi, ce-ți înghețau inima năvălind din toate părțile orașului, oamenii care alergau înnebuniți prin curte văzură cum, o dată cu fumul, pe fereastra etajului patru ies în zbor 368 trei siluete întunecate, după toate aparențele, de bărbați, și si¬lueta unei femei goale. 28Ultimele aventuri ale lui Koroviev și Behemoth Desigur, nu se poate spune cu certitudine dacă aceste si¬luete au existat cu adevărat sau li s-au năzărit numai locata¬rilor zguduiți de groază, din imobilul cu ghinion de pe Sado¬vaia. Iar în cazul în care au existat totuși, nimeni nu știe încotro au pornit-o. Nu putem spune clar nici unde s-au despărțit, știm numai că aproximativ la un sfert de oră după incendiul de pe Sadovaia, lîngă ușile cu oglinzi ale magazinului Torgsin din piața Smolenski apăru un cetățean lung cît o prăjină, îm¬brăcat în haine cadrilate, însoțit de un motan mare, negru. Șerpuind cu îndemînare printre trecători, cetățeanul des¬chise ușa de afară a magazinului. Dar aici un portar scund, scofîlcit și dușmănos din cale-afară, îi bară drumul și-i zise iritat: — Cu motani nu e voie. — Pardon, zdrăngăni lunganul și-și propti mîna nodu¬roasă de ureche, ca și cînd ar fi fost surd, cu motani, ați spus? Și unde vedeți dumneavoastră vreun motan? Portarul holbă ochii, și avea de ce: la picioarele cetățea¬nului nu mai era nici un motan, iar în loc de motan, de după umărul cadrilatului se ițea și încerca să se strecoare în maga¬zin un grăsan cu o șapcă ruptă pe cap, care într-adevăr semă¬na la mutră cu un motan. Grăsanul avea în mîini un primus. Perechea asta de vizitatori nu-i plăcu deloc, nu se știe de ce, portarului-mizantrop. — La noi totul e numai pe valută, hîrîi el, privind enervat de sub sprîncenele sure, flocoase, mîncate parcă de molii. — Dragul meu, zdrăngăni lunganul, în timp ce ochiul îi scînteia din pince-nez-u spart, dar de unde știi dumneata că eu n-o am? Judeci după costum? Să n-o faci asta niciodată, scumpe păzitor! Te poți înșela, și destul de serios. Mai recitește 369 o dată măcar istoria celebrului calif Harun-Al-Rașid. Dar în cazul de față, dînd temporar la o parte această istorie, vreau să-ți spun că am să mă plîng contra dumitale administrato¬rului și am să-i povestesc despre dumneata niște chestii, de nu știu dacă nu vei fi nevoit să părăsești postul dumitale din¬tre ușile acestea sclipitoare cu oglinzi. — S-ar putea să am primusul plin de valută, intră arțăgos în discuție grăsanul motanoform, care se tot băga să intre în magazin. Din spate presa și se enerva publicul. Privind cu ură și îndoială perechea stranie, portarul se dădu la o parte, și cunoștințele noastre, Koroviev și Behemoth, se pomeniră în magazin. Aici, cei doi se uitară mai întîi jur împrejur, și apoi, cu glas răsunător, care s-a făcut auzit absolut în toate colțurile, Ko¬roviev decretă: — Excelent magazin! Un magazin foarte, foarte bun! Publicul se întoarse de la tejghele și, nu se știe de ce, privi cu uimire pe cel care vorbea, deși omul avea toate motivele să laude magazinul. Sute de vălătuci de stambă de toate culorile se vedeau în rafturi. în spatele lor se ridicau altele de sifon, atică și postav pentru frac. Mai departe se înălțau stive de cutii cu încălță¬minte și cîteva cetățene ședeau pe niște scăunele joase, avînd piciorul drept încălțat cu un pantof vechi, ponosit, iar cel sting cu un escarpen nou, strălucitor, cu care tropoteau îngrijorat pe covoraș. Undeva, în adîncul magazinului, după colț, cîn-tau niște patefoane. Dar, trecînd pe lîngă toate aceste minunății, Koroviev și Behemoth se îndreptară direct spre punctul de joncțiune din¬tre secțiile de gastronomie și cofetărie. Aici era spațiu sufici¬ent, cetățenele cu berete și băsmăluțe pe cap nu luau cu asalt tejghelele, ca în secția de stămburi. Un om scund, total pătrat, cu fața aproape albastră de bine ras ce era, cu ochelari în ramă de baga pe nas, cu pălărie nou-nouță pe cap, călcată și cu panglica strălucitor de curată, îmbrăcat cu palton liliachiu și mănuși roșcate din piele de căprioară, stătea în fața tejghelei și mîrîia ceva pe un ton po¬runcitor. Vînzătorul cu halat alb, curat și cu o tichiuță albas¬tră îl servea pe clientul liliachiu. Cu un cuțit foarte bine ascuțit, 370 aidoma cuțitului furat de Levi Matei, el scotea de pe somo¬nul roz, gras și-nlăcrimat, pielea cu ape argintii, care semăna cu pielea de șarpe. — Și secția asta este splendidă, recunoscu solemn Koro¬viev, și cetățeanul străin este simpatic, arătă el binevoitor cu degetul spinarea liliachie. — Nu, Fagot, nu, îi răspunse îngîndurat Behemoth, tu te înșeli, amicul meu drag. După mine, figurii gentlemanului liliachiu îi lipsește ceva. Spatele liliachiu tresări, dar probabil întîmplător, că doar nu putea să înțeleagă un străin ceea ce vorbeau rusește Koro¬viev cu însoțitorul său. — Bun este? întrebă cumpărătorul liliachiu pe vînzător. — E grozav, îi răspunse vînzătorul, scormonind cochet sub pielea peștelui cu tăișul cuțitului. — Bun place, prost nu place, vorbea sever străinul. — Fără îndoială! îi răspunse în extaz vînzătorul. Atunci cunoștințele noastre se depărtară de străin și de so¬monul lui, oprindu-se la tejgheaua secției de cofetărie. — Tare cald e astăzi, se adresă Koroviev vînzătoarei — tinerică și cu obrajii ca doi bujori —, dar nu primi nici un răs¬puns. Cu cît vindeți mandarinele, se informă arunci Koroviev. — Treizeci de kopeici kilogramul, îi răspunse vînzătoarea. — Totul e piperat, observă oftînd Koroviev, eh, eh, apoi se mai gîndi nițel și-l invită pe însoțitorul său: Mănîncă, Be¬hemoth. Grăsanul își băgă primusul subțioară, își însuși manda¬rina de deasupra piramidei și, halind-o pe loc cu coajă cu tot, se apucă de a doua. Pe vînzătoare o apucă o groază mortală. — Ați înnebunit! strigă ea, pierzîndu-și culorile din obraji. Prezentați cecul! cecul! și scăpă din mînă cleștele pentru bom¬boane. — Suflețelule, drăguță, frumoaso, șuieră Koroviev pră-vălindu-se peste tejghea și făcînd cu ochiul vînzătoarei, astăzi nu avem valută... dar nu mai tîrziu de luni vă restituim to¬tul — bani peșin. Stăm aproape de aici, pe Sadovaia, unde e incendiul. 371 Behemoth înghiți a treia mandarină, băgă laba în construc¬ția meșteșugită din batoane de ciocolată, scoase unul de de¬desubt, din care cauză, bineînțeles, construcția se prăbuși, iar motanul înghiți ciocolata cu ambalajul ei cu tot. Vînzătoriijde la secția de pescărie parcă încremeniseră cu cuțitele lor în mîini, străinul liliachiu se întoarse cu fața spre jefuitori și în clipa aceea se constată că Behemoth nu avusese dreptate: figurii liliachiului nu că-i lipsea ceva, dimpotrivă, mai degrabă avea ceva mai mult decît trebuie; obrajii proemi¬nenți, lăsați în jos, și niște ochi care fugeau încoace și încolo. îngălbenind ca lămîia, vînzătoarea strigă pe un ton amă-rît, de răsuna tot magazinul. — Palosici, Palosici! Auzind aceste strigăte, publicul din secția de stămburi se năpusti în secția de cofetărie, iar Behemoth se reîntoarse din calea ispitelor de cofetărie și-și băgă laba în butoiul cu inscrip¬ția „Scrumbie de Kerci, calitatea întîi", scoase o pereche de pești și-i înghiți, scuipînd cozile. — Palosici! se repetă strigătul disperat din cofetărie, iar la secția de pescărie răcni un vînzător cu cioc: — Ce faci, spurcăciune! Pavel Iosifovici se și grăbea spre locul acțiunii. Era un băr¬bat prezentabil, cu halat alb, curat, ca un chirurg, și cu un creion ițindu-i-se din buzunar. Se vedea că Pavel Iosifovici este un om cu experiență. Observînd în gura lui Behemoth coada de la a treia scrumbie, a apreciat cît ai clipi situația, a înțeles absolut totul și, fără să înceapă nici un fel de altercații cu cei doi obraznici, făcu semn cu mîna în depărtare, dînd comanda: — Fluieră! Ieșind valvîrtej dintre ușile cu oglinzi, portarul ajunse cît ai clipi la colțul bulevardului Smolenski și prinse a slobozi un fluierat sinistru. Publicul începu să-i înconjoare pe ticăloși și atunci Koroviev luă lucrurile în mînă. — Cetățeni! strigă el cu o voce stridentă, subțire, ce se pe¬trece? Aud? Permiteți-mi să vă întreb! Un om sărac, Koro¬viev strecură un tremur în glasul său și-l arătă pe Behemoth, care pe loc croi o mutră plîngăreață. Un om sărac repară toată ziua primusuri; lui i s-a făcut foame... și de unde să ia valută? 372 Pavel Iosifovici, de obicei reținut și calm, auzind aceste vorbe, strigă aspru: — Tu să lași asta! și făcu iar semn cu mîna în depărtare, de data asta pierzîndu-și răbdarea. Atunci trilurile de la ușă răsunară mai vesel. Dar Koroviev, fără să se tulbure defel de atitudinea lui Pavel Iosifovici, urmă: — De unde? pun tuturor întrebarea! El este sfîrșit de foa¬me și sete! îi este foarte cald. Ei, și a luat de probă, nenoroci¬tul, o mandarină. Și, de fapt, mandarina asta costă trei kopeici. Și uite că dînșii fluieră deja, ca privighetorile, primăvara, în pădure, deranjează miliția, o întrerup de la lucru. Dar dum¬nealui are voie? Ce ziceți? și aici Koroviev îl arătă pe grăsa¬nul liliachiu, ceea ce făcu deodată ca fața acestuia să exprime o neliniște teribilă. Cine este dumnealui? Vă întreb! De unde a sosit? Pentru ce? Ne-a fost dor poate de el? L-am invitat noi să vină? Păi sigur, urla cît îl țineau bojocii, strîmbîndu-și gura sarcastic, fostul dirijor de cor, dumnealui e, vezi doam¬ne, îmbrăcat în costum de gală liliachiu, s-a umflat tot de cît somon mănîncă, e umflat tot și de valută, pe cînd al nostru, al nostru! Mi-e amar! Da, amar! Amar! urlă Koroviev, ca un cavaler de onoare la o nuntă de pe vremuri. Tot acest discurs stupid, lipsit de tact la culme și probabil dăunător din punct de vedere politic l-a făcut pe Pavel Iosi¬fovici să se cutremure de mînie, dar, oricît de ciudat ar părea, după ochii publicului adunat se vedea că la foarte mulți oa¬meni el a provocat compasiune și înțelegere. Iar în clipa în care Behemoth, punîndu-și la ochi mîneca murdară și ruptă, strigă tragic: — îți mulțumesc, prietene credincios, ai luat apărarea ce¬lui care a suferit! — în clipa aceea se produse o minune. Un bătrînel foarte la locul lui, îmbrăcat sărăcăcios, dar cu¬rățel, bătrînelul care cumpărase trei prăjituri cu migdale la secția de cofetărie, se schimbă deodată la față. Ochii îi scînte-iară scoțînd foc de luptă, el se făcu stacojiu, aruncă pachețe¬lul cu prăjituri pe jos și strigă: — E adevărat! — cu o voce subțire, de copil. Apoi trase de o tavă, aruncă în ea resturile din Turnul Eiffel de ciocolată dărîmat de Behemoth, o avîntă în sus, smulse cu mîna stîngă 373 pălăria de pe capul străinului liliachiu, iar cu cea dreaptă îl lovi cu tava peste capul pleșuv. Se rostogoli un sunet, cum se întîmplă cînd dintr-un camion se descarcă foi de tablă. Fă-cîndu-se alb la față, grăsanul căzu pe spate și nimeri în buto¬iul cu scrumbia de Kerci, făcînd să țîșnească din el o fîntînă arteziană de rasol de scrumbie. Apoi s-a petrecut o a doua minune: Cel liliachiu, prăbușindu-se în butoi, strigă într-o limbă rusă curată, fără pic de accent: — Mă omoară! Să vină miliția! Mă omoară bandiții! pe¬semne, datorită șocului suferit, omul căpătase dintr-o dată cunoștințe vaste de limbă rusă, pe care n-o știuse pînă atunci. în clipa aceea se întrerupse fluieratul portarului, și în mul¬țimile de cumpărători emoționați se văzură apropiindu-se două coifuri de milițieni. Dar vicleanul de Behemoth, așa cum la baia de aburi se toarnă peste cărămizi apă dintr-un ciubăr, turnă benzină din primus peste tejgheaua cofetăriei, care se învîlvoră de la sine. Flacăra izbucni în sus și alergă de-a lun¬gul tejghelei, înghițind panglicile frumoase din hîrtie de pe coșurile cu fructe. Cu țipete stridente, ascuțite, vînzătoarele o tuliră la fugă de după tejghea și, îndată ce părăsiră locul, se aprinseră storurile de pînză de la ferestre, iar pe podea luă foc benzina. Cu țipete disperate, publicul se retrase în panică din secția de cofetărie, mototolindu-l, zdrobindu-l pe Pavel Iosifovid, de care nu mai era nevoie, iar din secția de pescărie, în flanc cîte unul, cu cuțitele lor ascuțite, fugiră la trap vînzăto-rii spre ușa din dos. Smulgîndu-se din butoi, cetățeanul lilia¬chiu, tot numai lichid cleios și dens de la scrumbii, se rosto¬goli peste somonul de pe tejghea și o luă în urma vînzătorilor. Zăngăniră risipindu-se pe jos cioburile din ușile cu oglinzi de la intrare, forțate și sparte de oamenii care se salvau, iar amîndoi nemernicii — și Koroviev, și mîncăul Behemoth — dispărură, unde — nu se știa și nu se putea înțelege. După aceea, niște martori oculari, care au fost prezenți de la înce¬putul incendiului din Torgsin, de pe bulevardul Smolenski, povesteau cum că ambii huligani zburară în sus spre tavan și că acolo cică s-au spart, asemenea unor baloane cu care se joacă copiii. Desigur, este îndoielnic să se fi petrecut lucrurile chiar așa, dar ceea ce nu știm, nu știm. Dar știm că fix peste un minut după întîmplarea de pe Smolenski — și Behemoth, și Koroviev se aflau pe trotuarul unui bulevard, tocmai în fața casei mătușii lui Griboedov. Ko¬roviev se opri lîngă grilaj și vorbi: — Ia te uită! Păi asta-i Casa Scriitorilor! Știi, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. îți atrag atenția, dragul meu, asupra ei. E o plăcere să te gîndești că sub acest acoperiș se adăpostesc și se coc o groază de talente! — Precum ananașii în seră, zise Behemoth și, ca să admire mai lesne casa vopsită în crem, cu coloane, se cațără pe posta¬mentul de beton al grilajului de fontă. — Ai perfectă dreptate, se declară Koroviev de acord cu nedespărțitul său amic, și un dulce fior de teamă ți se stre¬coară în inimă, cînd te gîndești că în casa asta, chiar acum, se coace viitorul autor al lui Don Quijote sau Faust sau, dracu știe, poate chiar acela al Sufletelor moarte. Ce zici?« — Þi-e și groază să te gîndești, încuviință Behemoth. — Da, urmă Koroviev, te poți aștepta la lucruri uluitoare de la pepiniera aceasta care întrunește sub acoperișul ei cîte-va mii de martiri, hotărîți să-și încheie viața slujind Melpo-menei, Polimniei și Thaliei. îți închipui ce zarvă se va stîrni atunci cînd cineva din ei va oferi publicului cititor, pentru în¬ceput, un Revizorul sau, în cel mai rău caz, un Evgheni Oneghin — Și foarte simplu! confirmă din nou Behemoth. — Da, urmă Koroviev și-și ridică degetul, îngrijorat — dar!... Dar, zic eu și repet acest „dar"!... Numai dacă asupra acestor gingașe plante de seră nu va năvăli vreun microorga¬nism, dacă nu le va surpa la rădăcină, dacă ele nu vor putrezi! Și asta se întîmplă cu ananașii! Vai-vai-vai, cît de des se în¬tîmplă! — Apropo, se interesă Behemoth, strecurîndu-și capul ro¬tund ca o bilă printre gratii, oare ce fac ăia pe verandă? — Iau masa, îl lămuri Koroviev și trebuie să-ți mai spun, dragul meu, că restaurantul de aici e bun și destul de ieftin. Unde mai pui că eu, ca orice turist gata să pornească mai de¬parte într-o călătorie lungă, simt nevoia să iau o gustărică și să beau o halbă de bere rece. — Dorințele noastre coincid, sări Behemoth, și cei doi ne¬trebnici porniră pe cărarea asfaltată, umbrită de tei, drept spre II 374 375 veranda restaurantului, unde oamenii habar n-aveau ce ne-norocire-i paște. O cetățeană palidă și plictisită, cu basc alb pe cap și șosete tot albe în picioare, ședea pe un scaun vienez lîngă intrarea din colț a verandei ce se pierdea în frunzișul verde. în fața ei, pe o masă simplă de bucătărie, se afla un registru mare de birou, în care femeia, nu se știe pentru ce, îi trecea pe toți cei care intrau în restaurant. Cînd Koroviev cu însoțitorul său își făcură apariția, cetățeană cu registrul îi opri. — Legitimațiile dumneavoastră, ceru ea, uitîndu-se mi¬rată la pince-nez-ul lui Koroviev, la primusul pe care-l ducea în brațe Behemoth, precum și la mîneca ruptă în cot a acestuia. — Mii de scuze, ce fel de legitimații? se miră Koroviev. — Sînteți scriitori? întrebă la rîndul ei cetățeană. — Indiscutabil, îi răspunse demn Koroviev. — Legitimațiile dumneavoastră? repetă femeia. — Comoara mea... începu duios Koroviev. — Nu sînt comoară, îl puse la punct cetățeană. — O, ce păcat! făcu deziluzionat Koroviev și urmă: Ei, dacă nu vrei să fii o comoară, ceea ce ar fi fost foarte plăcut, n-ai decît să nu fii! Uite ce vreau să-ți spun: Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitima¬ția? Păi, ia dumneata la întîmplare cinci pagini din orice ro¬man al lui și te vei convinge, fără nici o legitimație, că ai de-a face cu un scriitor! Și-apoi, cred că nici nu avea legitimație! Ce părere ai? se întoarse el spre Behemoth. — Fac prinsoare că nu avea, spuse acesta, punînd primu¬sul pe masă, lîngă registru și ștergîndu-și sudoarea de pe frun¬te cu laba plină de funingine. — Dumneavoastră nu sînteți Dostoievski, zise cetățeană pe care Koroviev căuta s-o zăpăcească. — Cine știe, cine știe, obiectă pezevenghiul. — Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convinsă. — Protestez! exclamă cu înflăcărare Koroviev. Dostoievski e nemuritor! — Prezentați legitimațiile, cetățeni! mai ceru o dată femeia. — Iartă-mă, te rog, dar, la urma urmei, e caraghios! nu se lăsă Koroviev. Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimație, ci după scrierile lui! Ce știi dumneata despre planurile care 376 roiesc în capul meu? Sau în acest cap? arătă el spre capul lui Behemoth, care își scoase imediat șapca, vrînd parcă să-i dea posibilitatea femeii să-i examineze mai bine căpățîna. — Faceți loc, cetățeni, zise femeia, enervîndu-se. Koro¬viev și Behemoth se traseră la o parte, făcînd loc unui scriitor în haine cenușii, cu o cămașă albă de vară, fără cravată, cu guler răsfrînt și cu un ziar sub braț. Acesta o salută prietenos din cap pe cetățeană, puse din mers, în chip de iscălitură, un fel de cîrlig în registrul ce i se întinse și-și urmă drumul pe verandă. — Of, din păcate, nu noi, vorbi trist Koroviev, nu noi, ci el va avea parte de această halbă de bere, rece ca gheața, la care tu și cu mine, sărmani pribegi, am visat atîta! Situația noastră e tristă și grea și nici nu știu ce-o să ne facem. Behemoth își desfăcu mîinile într-un gest amar de nepu¬tință și-și puse șapca pe cap — un cap rotund, năpădit de un păr des, semănînd grozav a blană de pisică. Și, deodată, un glas înfundat, dar autoritar, răsună deasu¬pra capului femeii. — Dă-le drumul înăuntru, Sofia Pavlovna! Cetățeană cu registrul rămase uluită. Din frunzișul veran¬dei răsări pieptul alb al unui frac și barba ascuțită a piratului. Se uita prietenos la cei doi borfași dubioși și, mai mult decît atît, îi invita cu gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe care-l administra, așa că Sofiei Pavlovna nu-i rămase decît să-l întrebe supusă pe Koroviev: — Numele dumneavoastră? — Panaev, răspunse acesta, politicos. Femeia notă acest nume, ridicînd o privire întrebătoare spre Behemoth. — Skabicevski, miorlăi acesta, arătîndu-i, nu se știe de ce, cu un gest, primusul. Sofia Pavlovna notă și acest nume și trase registrul mai la îndemîna celor doi, ca să-și pună semnăturile. în dreptul numelui „Panaev", Koroviev scrise „Skabicevski", iar Be¬hemoth iscăli „Panaev" acolo unde scria „Skabicevski". Uluind-o definitiv pe Sofia Pavlovna, Archibald Archi¬baldovici, cu un zîmbet fermecător pe buze, îi conduse pe 377 oaspeți la cea mai bună masă, de la celălalt capăt al verandei, unde se așternea umbra mai deasă, și unde, în preajma me¬sei, sclipea soarele jucăuș și vesel într-unui din spațiile acelea înguste, fără frunziș. Clipind mirată, Sofia Pavlovna exami¬na îndelung inscripțiile ciudate făcute în registru de cei doi vizitatori neașteptați. Pe ospătari, Archibald Archibaldovici îi uimi tot atît cît o uimise pe Sofia Pavlovna. El însuși trase mai la o parte unul din scaunele mesei, invitîndu-l pe Koroviev să ia loc, făcu unuia cu ochiul, șopti ceva la urechea altuia, și doi ospătari prinseră a se agita în jurul clienților nou-veniți, dintre care unul își puse pe podea primusul, alături de ghetele care că¬pătaseră, de purtate ce erau, o nuanță roșcată. Fața de masă veche, cu pete galbene dispăru numaidecît și, în văzduh, trosnind de scrobită ce era, își avîntă faldurile o față de masă albă, imaculată, ca un burnuz de beduin, în timp ce Archibald Archibaldovici șoptea încet, dar foarte ex¬presiv, chiar la urechea lui Koroviev: — Cu ce vă putem servi? Avem batog special... l-am smuls de la congresul arhitecților... — Dați-ne... hm... o gustărică să hm... mugi binevoitor Koroviev, tolănindu-se pe scaun. — înțeleg, zise cu tîlc Archibald Archibaldovici, închizînd ochii. Văzînd cum se poartă șeful restaurantului cu acești clienți mai mult decît dubioși, ospătarii își lăsară bănuielile și se pu¬seră serios pe treabă. Unul dintre ei îi servi un chibrit lui Behemoth care-și sco¬sese chiștocul din buzunar și-l băgase în gură, un altul veni în fugă, zăngănind niște pahare de sticlă verde, așeză în fața celor două tacîmuri păhărele, pahare de vin negru, cupe sub¬țiri de cristal, din care atît de bine se soarbe narzanul, sub umbrarul... nu, anticipînd, vom spune: din care atît de bine se sorbea narzanul sub umbrarul verandei de neuitat a „Casei Griboedov". — Vă recomand un fileu de ierunci, torcea melodios Ar¬chibald Archibaldovici. Oaspetele cu pince-nez-ul plesnit aproba toate sugestiile comandantului de bric, privindu-l binevoitor prin geamul său inutil. Scriitorul Petrakov-Suhovei, care-și consuma friptura de porc la o masă vecină, împreună cu consoarta, observă cu spi¬ritul său ager, propriu tuturor scriitorilor, curtea pe care o fă¬cea Archibald Archibaldovici celor doi oaspeți noi și se mira din cale-afară. Iar consoarta lui, o doamnă foarte respecta¬bilă, fu chiar geloasă pe Koroviev și bătu cu lingurița în masă, dînd a înțelege: De ce nu sîntem serviți prompt? Ar fi timpul să vină înghețata! Ce se-ntîmplă aici? Adresîndu-i Petrakovei un zîmbet fermecător, Archibald Archibaldovici trimise la ea un ospătar, fiindcă el nu se în¬dura să-și părăsească oaspeții dragi. Ah, ce om inteligent mai era și Archibald Archibaldovici! Și avea un spirit de obser¬vație, cu nimic mai prejos decît chiar scriitorii! Știa el și de¬spre reprezentația de la „Varietăți", și despre multe alte în¬tâmplări din acele zile și, la rîndul lui, auzise, dar contrar altora înregistrase bine cuvintele „cadrilatul" și „motanul". Archi¬bald Archibaldovici ghicise din capul locului cine sînt oas¬peții săi, și, ghicind, nu se apucă, firește, să se certe cu ei. Iar Sofia Pavlovna asta, halal! Ce idee — să le interzică ăstora doi accesul! Deși, de fapt, ce pretenții poți avea de la dînsa! înfigîndu-și cu aroganță lingurița în înghețata de vanilie ce se topea văzînd cu ochii, Petrakova privea nemulțumită cum pe masa la care ședeau cei doi, îmbrăcați ca niște bufoni, apăreau ca prin farmec tot soiul de bunătăți. Castronul cu icre negre era împodobit cu foi de salată verde, spălate și luci¬toare. .. încă o clipă și, pe o măsuță specială, de alături, se ivi o frapieră de argint, rece, aburită. Numai după ce se convinse că totul fusese făcut cum tre¬buie, cînd, purtată de un ospătar, sosi în zbor o tigaie cu ca¬pac în care sfîrîia ceva, abia atunci Archibald Archibaldovici își îngădui să-i părăsească pe cei doi vizitatori enigmatici, șop-tindu-le în prealabil: — Pe mine să mă scuzați! Numai o clipă! Vreau să supra¬veghez personal cum se frig fileurile! Se îndreptă în goană și dispăru în restaurant. Dacă un ob¬servator ar fi putut să-l urmărească mai departe pe Archibald 378 379 Archibaldovici, purtările lui i s-ar fi părut, fără îndoială, oare¬cum misterioase. Șeful nu se îndreptă deloc spre bucătărie să supravegheze fileurile, ci spre cămara restaurantului. Descuie ușa cu cheia lui, intră, se închise înăuntru, scoase din lada cu gheață două trunchiuri mari de batog, cu grijă să nu-și murdărească man¬șetele, împacheta batogul în ziar, îl legă bine cu sfoară și-l puse deoparte. Apoi, trecînd în odaia de-alături, controla dacă sînt la locul lor pardesiul lui de vară cu căptușeală de mătase și pălăria, și abia atunci intră în bucătărie unde bucătarul tăia cu grijă fileurile promise oaspeților de către pirat. Se cuvine să arătăm că purtarea lui Archibald Archibaldo¬vici nu era întru nimic ciudată sau de neînțeles, și numai un observator superficial ar fi putut să o socoată bizară! Faptele lui Archibald Archibaldovici decurgeau în modul cel mai lo¬gic, din toate cele petrecute anterior. Cunoașterea ultimelor evenimente și, îndeosebi, flerul fenomenal cu care era dotat îi spuneau șefului de restaurant că masa celor doi, deși copi¬oasă și bogată, va fi scurtă. Și flerul, care niciodată nu-l în¬șelase pe fostul pirat, nu-i juca festa nici de astă dată. în timp ce Koroviev cu Behemoth ciocneau al doilea pă¬hărel de Moskovskaia, o votcă excelentă — dublu rafinată și rece —, pe verandă apăru cronicarul Boba Kandalupski, asu¬dat și emoționat, cunoscut la Moscova prin uimitoarea sa om¬nisciență, și se așeză la masa Petrakovilor. Punîndu-și servieta umflată pe masă, Boba își vîrî numaidecît buzele în urechea lui Petrakov, șoptindu-i niște lucruri extrem de ademenitoare. Madam Petrakova, chinuită de curiozitate, își apropie și ea urechea de buzele unsuroase ale lui Boba. Acesta, aruncînd din cînd în cînd în jur priviri hoțești, tot șoptea și șoptea, și se puteau auzi cuvinte disperate cam de acest fel: — Vă jur pe cinstea mea! Pe Sadovaia, pe Sadovaia — Boba vorbi și mai încet — nu-i nimerise gloanțele! gloanțele... gloanțele... benzina... incendiu... gloanțe... — Uite, pe acești mincinoși, care răspîndesc zvonuri urîte, vui cu glasu-i de contralto Madam Petrakova, indignată ceva mai tare decît ar fi vrut-o Boba, uite, ar trebui lămurită po- 380 vestea asta! Nu-i nimic, așa va fi, o să se pună ordine! Ce min¬ciuni gogonate dăunătoare! — Care minciuni gogonate, Antonida Porfirievna! excla¬mă Boba, amărît de neîncrederea consoartei scriitorului și din nou începu să fluiere: Vă spun eu, gloanțele nu le fac ni¬mic.. . Iar acum incendiul... Ei au plecat prin văzduh... da, prin văzduh. Boba șuiera, fără să bănuiască faptul că cei de¬spre care el povestește stau alături de el, delectîndu-se cu șu¬ieratul lui. De altfel, delectarea asta luă sfîrșit în timp foarte scurt. Din restaurant ieșiră cu pas impetuos pe terasă trei băr¬bați cu centiroane de piele, purtînd jambiere și fiecare din ei cu cîte un revolver în mînă. Primul strigă cu voce sonoră, în-spăimîntătoare: — Toată lumea rămîne pe loc! Și îndată, toți trei deschiseră focul pe terasă, țintind ca¬petele lui Koroviev și Behemoth. Cei doi se topiră pe dată în văzduh, iar din primus o trîmbă de foc țîșni drept în umbrar. Pe locul acela, în umbrar, se căscă un fel de gură uriașă cu margini negre, care începu să se lărgească în toate părțile. Tre¬cînd prin ea, focul urcă pînă la acoperișul „Casei Griboedov". Dosarele cu acte și manuscrise puse pe prichiciul ferestrei în camera redacției de la etajul unu se aprinseră deodată, apoi focul învălui storul și, vuind de parcă cineva l-ar fi ațîțat, se năpusti în interiorul casei mă tușii. Peste cîteva clipe, pe cărările asfaltate ce duceau la grilajul de fier forjat și la poarta pe care miercuri seara intrase întîiul vestitor al nenorocirii, Ivanușka, cel neînțeles de nimeni, aler¬gau acum cu îmbucătura în gură scriitorii, ospătarii, Sofia Pavlovna, Boba, Petrakova și Petrakov. Părăsind din timp clădirea pe o ușă laterală, Archibald Archibaldovici nu fugea nicăieri și nici nu se grăbea cine știe unde, ci, ca un căpitan, dator să părăsească el cel din urmă bricul mistuit de flăcări, stătea calm, îmbrăcat în pardesiul său de vară, căptușit cu mătase, și ținînd la subțioară două trunchiuri de batog. 381 29Destinul maestrului și al Margaretei este hotărît La asfințitul soarelui, sus, deasupra orașului, pe terasa de piatră a uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Moscova, construită cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă, stăteau Woland și Azazello. Nu puteau fi văzuți de jos din stradă, pentru că de privirile nedorite îi ascundea balustrada împo¬dobită cu vase și flori din ghips. Ei însă vedeau orașul pînă la periferiile lui cele mai îndepărtate. îmbrăcat în sutana lui neagră, cu spada lungă și lată în¬fiptă vertical, între două lespezi crăpate ale terasei, alcătu¬ind astfel un cadran solar, Woland ședea pe un taburet pliant. Umbra spadei se lungea încet și neabătut, tîrîndu-se spre pan¬tofii negri ai Satanei. Chircit pe taburet, cu un picior strîns sub el și cu bărbia ascuțită în pumni, Woland nu-și desprin¬dea ochii de la îngrămădirea necuprinsă de palate, case gi¬gantice și cocioabe sortite demolării. Azazello, care-și luase rămas-bun de la costumul lui mo¬dern — haina, melonul și pantofii de lac — îmbrăcat, ca și Woland, în negru, stătea în picioare, nemișcat, în preajma stă-pînului său, cu ochii ațintiți, ca și el, asupra orașului. Woland vorbi: — Ce oraș interesant, nu-i așa? Azazello se mișcă și-i răspunse reverențios: — Messire, mie îmi place mai mult la Roma. — Da, e chestie de gust, îi răspunse Woland. Peste un timp, răsună din nou glasul lui: — Dar de ce o fi atîta fum acolo pe bulevard? — Arde „Griboedov", îi răspunse Azazello. — Trebuie să presupunem că perechea inseparabilă, Koro-viev și Behemoth, a trecut pe acolo? — Fără nici o îndoială, messire. Din nou se lăsă tăcerea, și cei doi, aflați pe terasă, priveau cum în ferestrele îndreptate spre apus, la etajele de sus ale coloșilor se aprindea un soare frînt, orbitor. Ochiul lui Woland 382 ardea întocmai ca una din aceste ferestre, deși Woland ședea cu spatele spre apusul soarelui. Deodată, ceva îl făcu pe Woland să-și îndrepte atenția spre turnul rotund înălțat pe acoperiș, în spatele său. Din zidul turnului se desprinse un om cu barbă neagră, posomorit, în-veșmîntat cu un hiton rupt, mînjit cu argilă și cu sandale gro¬solane în picioare. — Ha! exclamă Woland, întîmpinîndu-l cu o privire iro¬nică. Nu m-așteptam să te văd aici! Pentru ce ai binevoit să vii, musafir nepoftit? — Vin la tine, duh al răului și stăpîn al umbrelor, răspun¬se nou-venitul, uitîndu-se dușmănos pe sub sprîncene la Woland. — Dacă vii la mine, de ce nu mi-ai dat bună ziua, fost dă-bilar? zise Woland cu asprime. — Pentru că nu vreau să te bucuri de zile bune, răspunse obraznic nou-venitul. — Dar va trebui să te împaci cu ideea asta, replică Woland, și gura i se strîmbă într-un zîmbet ironic. De cum ai apărut pe acoperiș, ai și trîntit o inepție, și uite, îți spun îndată în ce constă: inflexiunile vocii tale. După tonul tău s-ar zice că nu recunoști nici existența umbrelor, nici a răului. Ia fii bun și te gîndește puțin la următoarea întrebare: ce s-ar fi făcut bi¬nele tău, dacă n-ar fi existat răul, și cum ar fi arătat pămîntul, dacă l-ar fi părăsit umbrele? Că doar obiectele și oamenii dau naștere umbrelor. Uite, colo e umbra aruncată de spada mea. Copacii și făpturile vii aruncă și ele umbră. Nu ai vrea cum¬va să jumulești globul pămîntesc, măturînd de pe fața lui toți copacii și tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorința de a te desfăta cu lumina nudă? Ești un nătîng! — N-o să discut în contradictoriu cu tine, bătrîne sofist, îi răspunse Levi Matei. — Tu nici nu poți să discuți cu mine în contradictoriu, replică Woland, din pricina pomenită mai înainte; ești un nătîng. Și acum, spune pe scurt, să nu mă obosești, de ce ai venit, îl întrebă el apoi. — M-a trimis El. — Și ce ți-a poruncit să-mi vestești, robule? 383 — Nu sînt rob, îi răspunse Levi Matei tot mai înrăit, sînt ucenicul lui. — Ca întotdeauna, vorbim limbi diferite, ripostă Woland, și, cu toate astea, lucrurile despre care vorbim rămîn aceleași, neschimbate. Așadar?... — El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, și te roagă să-l iei tu pe maestru și să-l răsplătești cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului? — Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, și tu o știi prea bine. După o vreme de tăcere, adăugă: Dar de ce nu-l luați voi, în lumină? — El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi. — Spune-i că așa va fi, îl încredința Woland, adăugind în timp ce ochiul îi scînteia: Și lasă-mă singur, chiar acum. — Te mai roagă s-o luați cu voi și pe cea care l-a iubit și a suferit pentru el, zise din nou Levi, pentru prima oară cu un ton rugător. — Ce să spun, fără tine nu ne-ar fi dat prin cap s-o facem! Hai! Du-te! Levi Matei pieri, iar Woland îi făcu semn lui Azazello să se apropie și-i porunci: — Zboară la ei și rînduiește totul. Azazello părăsi terasa, și Woland rămase singur. Dar singurătatea lui nu dură mult. Pe lespezile terasei ră¬sunară pași, se auziră glasuri însuflețite, și în fața lui Woland apărură Koroviev și Behemoth. Grăsanul nu mai purta nici un primus în brațe, în schimb era încărcat cu alte obiecte. Ast¬fel, avea la subțioară un mic peisaj în ramă aurie, peste braț își aruncase un halat de bucătar pe jumătate ars, iar în cea¬laltă mînă ținea un somon întreg cu coadă. Koroviev și Behe¬moth miroseau a zgură, mutra lui Behemoth era plină de fu¬ningine, iar șapca, arsă zdravăn. — Salut, messirel strigă perechea cea făr' de astîmpăr, și Behemoth își avîntă somonul în aer. — Halal vouă, zise Woland. — Messire, închipuiți-vă! strigă agitat și bucuros Behe¬moth, m-au luat drept jefuitor-speculant! — Judecind după obiectele aduse de tine, îi răspunse Wo¬land, uitîndu-se la peisaj, ești chiar un jefuitor-speculant! 384 — Mă credeți, messire... începu Behemoth cu un glas intim și cordial. — Nu, nu te cred, răspunse scurt Woland. — Messire, vă jur, am făcut încercări eroice să salvez tot ce se putea salva, și asta-i tot ce am putut salva. — Spune-mi, mai bine, de ce a luat foc „Griboedov"? îl întrebă Woland. Amîndoi, și Koroviev și Behemoth, își desfăcură mîinile, ridicară ochii spre cer, apoi Behemoth strigă: — Nu înțeleg defel! ședeam pașnic, liniștit, luam o gus¬tare... — Și deodată — pac, pac! urmă Koroviev — focuri de ar¬mă! înnebuniți de frică, Behemoth și cu mine ne-am repezit fuga spre bulevard, urmăritorii după noi, atunci ne-am arun¬cat spre Timireazev. — Dar, simțul datoriei, intră în vorbă iar Behemoth, a în¬vins frica noastră rușinoasă, și ne-am întors. — Ah, v-ați întors? zise Woland. Ei, sigur, atunci clădirea a ars pînă-n temelii. — Pînă-n temelii! confirmă îndurerat Koroviev, adică, li¬teralmente, pînă-n temelii, messire, după cum ați binevoit să vă exprimați foarte potrivit. Nu au rămas decît tăciuni! — M-am îndreptat spre sala de ședințe, aceea cu coloane, messire, contînd să scot ceva prețios. Ah, messire, nevastă-mea, dacă aș fi fost însurat, risca să rămînă văduvă de douăzeci de ori! Dar, spre fericire, messire, eu nu sînt însurat, și vă spun drept, sînt fericit că nu sînt! Ah, messire, cum poți să schimbi libertatea de holtei pe jugul greu de om însurat!... — Iar a început o aiureală, observă Woland. — Ascult și continuu, răspunse motanul, m-da, poftim peisajul! Altceva nu se putea lua din sală, flacăra m-a izbit drept în față. Am alergat în cămară și am salvat somonul. Am alergat în bucătărie, am salvat halatul. Consider, messire, că am făcut tot ce am putut, și nu înțeleg cum se explică expre¬sia sceptică de pe chipul dumneavoastră. — Și ce făcea Koroviev în timp ce tu jefuiai? întrebă Wo¬land. — Eu îi ajutam pe pompieri, messire, răspunse Koroviev, arătîndu-și pantalonii rupți. 385 — Ah, dacă-i așa, va trebui, bineînțeles, construită o clă¬dire nouă. — Va fi construită, messire, răspunse Koroviev, îndrăznesc să vă asigur. — Ei, ce să zic, rămîne să dorim ca ea să fie mai bună de-cît cea veche, observă Woland. — Credeți-mă, adăugă motanul, eu sînt un profet sadea. — In orice caz, messire, ne-am prezentat, raportă Koroviev, și așteptăm porunci. Woland se ridică de pe taburet, se apropie de balustradă și rămase multă vreme tăcut și singur, cu spatele la suita sa, scrutînd depărtările. Apoi, părăsind balustrada, se lăsă din nou pe taburet și spuse: — Nu am de dat nici o poruncă. Ați făcut tot ce s-a putut; deocamdată nu mai am nevoie de voi. Vă puteți odihni. în¬cepe curînd furtuna, ultima furtună, ea va încheia tot ceea ce încă trebuie să fie încheiat, și vom porni la drum. — Prea bine, messire, răspunseră cei doi poznași, retră-gîndu-se numaidecît, după turnul rotund din mijlocul terasei. Furtuna despre care vorbise Woland se grămădea ame¬nințătoare la orizont. Un nor negru se înălțase la apus, tăind pînă la brîu soarele. Apoi îl acoperi în întregime. Pe terasă se lăsase răcoarea. După un timp se înstăpîni întunericul. Acest întuneric, venit dinspre apus, învălui imensul oraș. Dispărură podurile, palatele. Totul dispăru, ca și cînd nici n-ar fi existat vreodată pe lume. Peste întreg cerul alerga un sin¬gur fir de foc. Apoi tunetul zgudui orașul. El se repetă și în¬cepu să se dezlănțuie furtuna. în pîcla ce se lăsase, Woland nu se mai vedea. 30 Venit-a ceasul! Venit-a ceasul! — Știi, zise Margareta, aseară, cînd ai adormit, tocmai citeam despre întunericul venit de pe Mediterana... și idolii, ah, idolii de aur! Nu știu de ce, dar îmi amintesc mereu de ei... Mi se pare că îndată va ploua. Simți cum se răcorește afară? 386 — Totul e bine și frumos, răspunse maestrul, fumînd și despicînd cu palma fumul de țigară — cît despre idolii ăștia, lasă-i în pace... Dar mă întreb, ce-o să se mai întîmple? N-am nici cea mai mică idee. Dialogul avea loc la asfințitul soarelui, tocmai cînd Wo¬land primea pe terasă vizita lui Levi Matei. Fereastra subso¬lului era deschisă, și dacă cineva și-ar fi aruncat ochii înăun¬tru, s-ar fi mirat de aspectul straniu al celor doi. Margareta se înfășurase, goală, în mantia neagră, iar maestrul era îmbră¬cat cu hainele lui de spital. Ea nu avea ce să îmbrace, fiindcă toate lucrurile îi rămăseseră în fosta ei casă și, cu toate că vila aceea era destul de aproape, nici nu putea fi vorba să se mai ducă acolo să și le ia. Maestrul însă, care-și găsise toate cos¬tumele în dulap, de parcă n-ar fi fost plecat nicăieri, nu avea nici un chef să se îmbrace, și acum se străduia să-i demon¬streze Margaretei că se puteau aștepta din clipă în clipă la avalanșa unor evenimente cu totul și cu totul aiuristice. E drept, maestrul era bărbierit, pentru prima oară după noap¬tea aceea din iarna trecută (în clinica lui Stravinski i se mai tundea bărbuța cu mașina). Odaia avea și ea un aspect straniu. Și era greu să te descurci în haosul de acolo. Pe covor zăceau niște manuscrise, pe di¬van erau împrăștiate altele. Într-un fotoliu era aruncată o carte cu cotorul în sus. Iar pe masa rotundă se aflau două tacîmuri, tot felul de gustări și cîteva sticle. De unde apăruseră toate aceste bunătăți și băuturi, nu știau nici Margareta, nici maes¬trul. Cînd se treziseră, ele erau pe masă. Dormind pînă-n asfințitul zilei de sîmbătă, maestrul și prietena lui se simțeau întremați; de pe urma evenimentelor din ajun se aleseseră doar cu o ușoară durere la tîmpla stingă. Din punct de vedere psihic, cu amîndoi se petrecuseră schim¬bări foarte mari, după cum ar fi constatat oricine ar fi tras cu urechea la discuția lor. Dar n-avea cine. Curticica din jurul casei era bună tocmai pentru că era totdeauna pustie. Teii și salcia de după fereastră, cu fiecare zi mai verzi, împrăștiau un iz primăvăratic, adus în subsol de o adiere ușoară de vînt. — Ptiu, drace! strigă pe neașteptate maestrul. Numai cînd stai să te gîndești... Stinse mucul de țigară în scrumieră, strîn-gîndu-și capul în palme și continuă: Te rog, ascultă, ești o femeie 387 deșteaptă și nu ți-ai ieșit niciodată din minți... Ești într-ade¬văr convinsă că aseară am fost în casa Satanei? — Pe deplin convinsă, răspunse Margareta. — Sigur, sigur, urmă ironic maestrul. In concluzie, acum, în loc de un nebun — sînt doi. Soț și soție! își avîntă brațele spre cer, strigînd: Dracu știe ce-i asta! Dracu, dracu, dracu... în loc să-i răspundă, Margareta se prăbuși pe divan, izbuc¬ni în hohote de rîs, își bălăbăni picioarele goale, apoi strigă: — Of, nu mai pot! Of, nu mai pot! Uite numai cum arăți! După ce rîse pe săturate, pînă ce maestrul își trase rușinat indispensabilii de la spital, Margareta deveni serioasă. — Adineauri, fără să vrei, ai spus un adevăr, vorbi ea, dra¬cu știe ce-i asta și poți să mă crezi, dracu o să aranjeze totul! Deodată ochii i se aprinseră, sări în sus, începu să danseze pe loc și să strige: ce fericită sînt, ce fericită sînt, ce fericită sînt că am intrat în tranzacție cu el! O, diavolul, diavolul!... Va tre¬bui, dragul meu, să trăiești cu o vrăjitoare! După aceea se re¬pezi spre maestru, îl luă de gît și începu să-i sărute buzele, nasul, obrajii. Șuvițe rebele de păr negru nepieptănat săltau pe capul maestrului, și atît obrajii, cît și fruntea lui se înfier-bîntau sub sărutări. — Dar tu, într-adevăr, semeni acum cu o vrăjitoare. — Nici nu neg acest lucru, îi răspunse Margareta, sînt vră¬jitoare și sînt foarte mulțumită de asta. — Bine, zise maestrul — dacă vrei să fii vrăjitoare, fii. Foar¬te bine și frumos! Cu alte cuvinte, pe mine m-au răpit din spi¬tal! Și asta-i foarte drăguț... Să presupunem chiar că n-o să se observe lipsa noastră, dar spune-mi, pentru tot ce-i sfînt, din ce și cum o să trăim? Spunînd asta, să știi că pentru tine sînt îngrijorat, crede-mă. în clipa aceea, la fereastră apărură niște ghete cu botul bont și partea de jos a unor pantaloni cu o dunguliță discretă. Apoi pantalonii se îndoiră, și lumina zilei estompă dosul volumi¬nos al cuiva. — Aloizi, ești acasă? întrebă un glas, undeva sus, deasu¬pra pantalonilor, în spatele ferestrei. — Gata, începe, zise maestrul. — Aloizi? întrebă Margareta, apropiindu-se de fereastră, l-au arestat ieri. Dar cine îl caută? Numele dumneavoastră? 388 în aceeași clipă genunchii și dosul dispărură și se auzi trîn-tindu-se portița, după care totul intră în normal. Margareta se prăvăli pe divan și izbucni în hohote de rîs, atît de tare, în-cît lacrimile îi țîșniră din ochi. Dar cînd se potoli, chipul ei își pierdu expresia de pînă atunci, vorbi serios, și, vorbind, se dădu jos de pe divan, se tîrî pînă la genunchii maestrului și, privindu-l în ochi, începu să-l mîngîie pe cap: — Cît ai suferit, cît ai suferit, sărmanul meu! Asta o știu numai eu. Uite, ai fire albe în păr și veșnica cută în colțul gurii. Dragul meu, unicul, nu te mai gîndi la nimic. Þi-a fost dat să gîndești prea mult, dar acum am să gîndesc eu pentru tine! Și-ți garantez, îți garantez eu că totul va fi strălucitor de bine. — Nu mă tem de nimic, Margot — îi răspunse deodată maestrul și-și înălță capul, iar ei i se păru că este așa cum era cînd compunea ceea ce, de fapt, nu văzuse niciodată, dar de¬spre care știa precis că a fost —, și nu mă tem pentru că am trecut prin toate. Pe mine prea m-au speriat și m-au amenin¬țat și nu mă mai pot speria cu nimic. Dar mi-e milă de tine, Margot, iată care-i trucul, de asta tot repet unul și același lu¬cru. Răzgîndește-te! De ce să-ți frîngi viața cu un om bolnav și sărac? întoarce-te la tine! Mi-e milă de tine, de aceea ți-o și spun. — Of, tu, tu, șoptea Margareta, clătinîndu-și capul cu pă¬rul despletit, of, tu, om sceptic, nefericit. Din cauza ta, toată noaptea trecută m-am zbănțuit în pielea goală, mi-am pier¬dut vechea fire și am înlocuit-o cu una nouă, cîteva luni la rînd am stat într-o chițimie întunecată și mă gîndeam la un singur lucru — la furtuna de deasupra Yerushalayimului, mi-am secat ochii de atâta plîns, iar acum, cînd s-a abătut asu¬pra noastră fericirea, tu mă gonești? Ei, ce să-i faci, am să plec, am să plec, dar să știi că ești un om crud! Ei te-au distrus su¬fletește! O duioșie amară urcă spre sufletul maestrului și, nu se știe de ce, el izbucni în plîns, cu fața în părul Margaretei. Aceas¬ta, plîngînd și ea, îi șoptea, în timp ce degetele îi alergau pe tîmplele lui. — Da, firele, firele, sub ochii mei se acoperă capul cu ză¬padă albă, ah, capul ăsta al meu mult chinuit. Privește ce ochi ai! în ei e un deșert. Iar umerii sînt umeri împovărați... Te-au 389 schilodit, te-au schilodit, cuvintele Margaretei erau acum fără șir, Margareta se cutremura de plîns. Atunci maestrul își șterse ochii, o ridică pe Margareta, care stătuse îngenuncheată, se ridică și el și spuse ferm: — Ajunge! M-ai făcut să-mi fie rușine. N-am să mai ad¬mit niciodată lașitate din partea mea și n-am să mă mai întorc la chestiunea asta. Poți fi liniștită. Știu că amîndoi sîntem vic¬timele bolii noastre sufletești, pe care, poate, eu ți-am trans¬mis-o ție... Ce să-i faci, o să ducem boala asta amîndoi. Apropiindu-și buzele de urechea maestrului, Margareta îi șopti: — îți jur pe viața ta, îți jur pe viața fiului care s-a născut din cititorul în stele — totul va fi bine! — Ei, fie precum spui, fie, răspunse maestrul și, rîzînd, adăugă: Sigur, cînd oamenii sînt total jefuiți, ca noi doi, ei cau¬tă salvarea în lumea de apoi. Ce să-i faci, sînt gata s-o caut acolo. — Ei, vezi, acum ești cel de altădată, tu rîzi, îi răspunse Margareta, și naiba să te ia cu vorbele tale meșteșugite. Lu¬mea de apoi, sau nu, oare nu-i același lucru? Mi-e foame. Și îl trase de mînecă pe maestru spre masă. — Nu sînt convins că mîncarea asta nu va intra imediat în pămînt sau nu-și va lua zborul pe fereastră, rosti maestrul total liniștit. — Nu-și va lua zborul! Chiar în clipa aceea, la fereastră răsună un glas fonfăit: — Pace vouă! Maestrul tresări, iar Margareta, de-acum obișnuită cu tot felul de minuni, strigă: — Păi e Azazello! Ah, ce drăguț din partea lui, ce bine-mi pare! și șoptindu-i maestrului: Vezi, nu ne lasă, se interesează de noi! — se repezi să deschidă. — încheie-ți măcar mantia în față, îi strigă din urmă ma¬estrul. — Puțin îmi pasă, răspunse ea din coridor. Și iată-l pe Azazello intrînd, înclinîndu-se și dînd bună ziua maestrului. Ochiul chior îi scînteia. 390 — Ah, ce bine-mi pare! exclamă Margareta. Niciodată n-am fost atît de bucuroasă ca acum! Dar iartă-mă, Azazello, că sînt în pielea goală! Azazello o rugă să nu-și facă probleme, convingînd-o că văzuse la viața lui nu numai femei în pielea goală, ci chiar și femei cu pielea jupuită, apoi se așeză cu plăcere la masă, punînd în prealabil în colț, lîngă sobă, un pachet înfășurat într-un brocart de culoare închisă. Margareta îi turnă lui Azazello un coniac și acesta goli în-cîntat paharul. Privindu-l necontenit, maestrul își ciupea din cînd în cînd, pe sub masă, mîna stingă, dar ciupiturile nu aju¬tau la nimic. Azazello nu se topea în văzduh și, la drept vor¬bind, nici nu era nevoie. Omul acesta mic de stat, cam roșcat, în afară, poate, de albeața de la ochi, nu avea nimic înspăimîn-tător în el; dar asta poate să aibă oricine — și fără nici o vrăji¬torie; hainele, poate, nu prea erau din cele obișnuite —r un fel de anteriu sau pelerină —, dar și asemenea haine, dacă stăm să ne gîndim, se mai pot întîlni. își bea coniacul cu mul¬tă dexteritate, ca toți oamenii de treabă; golea pahar după pa¬har, fără să ia vreo gustare. Asupra maestrului coniacul își făcu efectul — îi vîjia capul și se gîndea: „Da, Margareta are dreptate... Desigur, am în fața mea un trimis al diavolului. Că doar, acum două nopți, chiar eu îi demonstram lui Ivan că la Patriarșie prudî el se întîlnise cu însuși Satana, și acum nu știu de ce m-a speriat gîndul ăsta și am început să trăncănesc despre hipnotizatori și halucina¬ții... Ce hipnotizatori, pe dracu!..." Se uita cu luare-aminte la Azazello, ajungînd la concluzia că ochii acestuia ascund ceva, un gînd pe care nu și-l expu-sese încă. „N-a venit pur și simplu în vizită, ci cu o misiune", își zise maestrul. Spiritul de observație nu-l părăsise. Dînd pe gît al treilea păhărel de coniac, care nu avea nici un efect asupra lui, Azazello vorbi astfel: — Aveți aici un subsol plăcut, dracu să mă ia! Se ridică o singură întrebare: Ce să faci în acest subsol? — Același lucru îl spun și eu, răspunse maestrul. — De ce îmi dai emoții, Azazello? îl întrebă Margareta. Cumva o să trăim noi! 391 — Se poate, se poate? strigă Azazeilo. Nici prin gînd nu-mi trece una ca asta. Cumva o să se aranjeze totul, așa gîndesc și eu. Da! Era să uit... Messire m-a rugat să vă salut și mi-a poruncit să vă spun că vă invită la o mică plimbare, dacă, de¬sigur, n-aveți nimic împotrivă. Ce răspuns îmi dați? Pe sub masă, Margareta îi făcu maestrului un semn cu piciorul. — Cu multă plăcere, răspunse maestrul, privindu-l atent pe Azazeilo, în timp ce acesta urmă: — Nădăjduim că nici Margareta Nikolaevna n-o să refuze plimbarea? — Fără îndoială că n-o să refuz, exclamă Margareta, făcîn-du-i maestrului din nou semn cu piciorul pe sub masă. — Minunat! exclamă Azazeilo. Asta-mi place! Un, doi, și gata! Nu ca atunci în grădina Alexandrovski! — Ah, nu-mi mai aduce aminte, Azazeilo, de asta; pe atunci eram fără minte. Și-apoi, nu sînt chiar atît de vinovată — că doar nu te întîlnești în fiecare zi cu necuratul! — Te cred, încuviință Azazeilo. Ar fi o plăcere prea mare să-l întîlnești chiar în fiecare zi! — Mie-mi place viteza, zise Margareta, tulburată; — vite¬za și goliciunea... Ca dintr-un mauser: pac! Vai, ce grozav trage! urmă Margareta adresîndu-se maestrului. Pui șepta-rul sub pernă și-ți nimerește orice punct!... Margareta se ame¬țise și ochii îi ardeau tot mai tare. — Am mai uitat ceva, strigă Azazeilo, lovindu-se peste frunte, m-am zăpăcit de tot! Messire v-a trimis un dar. Aici — el se întoarse spre maestru — e o sticlă de vin. Luați notă, vă rog, este din vinul pe care-l bea procuratorul Iudeii. Vin de Falerno. Firește că o raritate ca asta atrase toată atenția Margaretei și a maestrului. Dintr-o bucată de brocart de culoare închisă, folosit la tapisatul sicrielor, Azazeilo scoase un urcior mu¬cegăit. Mirosiră vinul, îl turnară în pahare, apoi priviră prin licoarea străvezie lumina tot mai palidă din fereastră dispă-rînd pe măsură ce se apropia furtuna. — în sănătatea lui Woland! strigă Margareta, ridicîndu-și paharul. Toți trei își muiară buzele luînd cîte o înghițitură. Deoda¬tă lumina posomorită de afară începu să se stingă în ochii maestrului, i se tăie răsuflarea și își dădu seama că i-a venit sfirșitul. Apucă să mai vadă cum Margareta, palidă ca moartea, își întinde brațele spre el, cum îi cade capul pe masă, și-apoi alunecă pe podea. — Otrăvitorule... mai izbuti să strige maestrul, voind să apuce un cuțit de pe masă ca să-l înjunghie pe Azazeilo; dar mîna îi lunecă fără vlagă; totul în jur se întunecă și pieri. Căzu pe spate și, în cădere, își spintecă de colțul mesei pielea de pe tîmplă. îndată ce victimele lui încremeniră, Azazeilo trecu la acți¬une, în primul rînd, se aruncă afară pe fereastră, și în cîteva clipe ajunse la vila în care locuise Margareta. Totdeauna pre¬cis și meticulos, el voia să verifice dacă se-ndepliniseră toate după învoială. Și le găsi pe toate în deplină ordine. Văzu o femeie întunecată la față, care aștepta întoarcerea soțului ei. Aceasta ieși din dormitor, păli deodată, își duse mîna la ini¬mă și, murmurînd neputincioasă: — Natașa... să vină cineva... ajutor... se prăbuși pe par¬chetul salonului, înainte de a ajunge la ușă. — Totul e în ordine, zise Azazeilo. In clipa următoare, se afla din nou lîngă cei doi amanți otrăviți de el. Margareta zăcea cu fața în jos. Cu mîinile lui puternice, Azazeilo o întoarse, ca pe o păpușă, cu fața spre el, pe care-și aținti privirea și, treptat, chipul femeii otrăvite își schimbă expresia. Pînă și în penumbra amurgului dinain¬te de furtună se vedea cum dispare treptat aerul ei de vrăji¬toare, cruzimea trăsăturilor. Chipul i se lumină, se îmblînzi, pierzîndu-și expresia de lăcomie, gura ei redevenind femi¬nină, îndurerată. Atunci, el îi descleștă dinții albi, turnîndu-i cîteva picături din vinul cu care o otrăvise. Oftînd, ea dădu să se ridice fără ajutorul lui, se așeză în capul oaselor și între¬bă cu glas stins: — Pentru ce?! Pentru ce ai făcut asta, Azazeilo?! Ce-ai fă¬cut cu mine? Apoi, văzîndu-l pe maestru zăcînd nemișcat, se cutremură și șopti: — Ucigașule... nu mă așteptam la una ca asta! 392 393 — Oh, stai să vezi, ripostă Azazello, o să se scoale numai-decît. Ah, de ce ești atît de nervoasă? Margareta îl crezu pe loc, atît de convingător era glasul demonului roșcat. Sări în picioare, vie și plină de putere, și-l ajută pe Azazello să-i dea de băut din același vin maestrului întins pe dușumea. Deschizînd ochii, acesta aruncă o privire sumbră, plină de ură, repetînd ultimul cuvînt pe care-l ros¬tise înainte: — Otrăvitorule... — Ah, pentru o treabă bine făcută jignirea este o răsplată obișnuită! Da se poate una ca asta? Ce, sînteți orbi? Deschi¬deți ochii mai repede! Atunci, maestrul sări în picioare și, aruncînd în jur o pri¬vire vioaie și luminoasă, întrebă: — Și ce înseamnă acest nou început? — înseamnă că a sosit ceasul să plecăm. Ascultați, furtuna s-a și dezlănțuit, aud tunetele. Se face întuneric. Caii scormo¬nesc pămîntul cu copitele, micuța grădină se cutremură. Lua-ți-vă rămas-bun, luați-vă mai repede rămas-bun de la subso¬lul vostru mic. — A, înțeleg... zise maestrul, uitîndu-se în jur. Ne-ai ucis, sîntem morți. Acum înțeleg totul. — Vai de mine! Ce tot vorbești! protestă Azazello. Priete¬na dumitale îți spune „maestru", dumneata gîndești, atunci cum poți să fii mort? E caraghios!... — îți înțeleg vorbele, strigă maestrul, nu mai continua! Ai de o mie de ori dreptate! — Marele Woland! începu să-l secondeze Margareta. Ma¬rele Woland! El a ticluit lucrurile mult mai bine decît mine! Dar romanul, romanul, îi striga ea maestrului, ia cu tine ro¬manul, oriunde te-ai duce! — Nu-i nevoie, se împotrivi maestrul, îl țin minte pe din¬afară. — Dar n-ai să uiți... nici un cuvînt din el? întrebă Marga¬reta, lipindu-se de amantul ei și ștergîndu-i tîmpla însîngerată. — Nu te neliniști. De acum încolo n-am să mai uit nici¬odată nimic. — Atunci, să vină focul! strigă Azazello. Focul de la care totul a început și cu care se încheie totul. 394 — Focul! strigă, cumplit, Margareta. Fereastra se trînti, și vîntul împinse draperia la o parte. Cerul bubui vesel și scurt. Azazello își băgă ghearele în sobă, scoase un tăciune aprins și fumegînd și dădu foc feței de masă. După aceea, urmă la rînd un teanc de ziare vechi de pe divan, apoi manuscrisul și draperia de la fereastră. îmbătat de goana care-l aștepta, maestrul aruncă din raft pe masă o carte care începu să ardă și ea cu flăcări jucăușe. — Arde, arde viața din trecut! — Arde suferința! striga Margareta. Toată odaia era numai trîmbe de foc și, o dată cu fumul, pe ușă ieșiră în goană trei siluete. Urcară treptele de piatră și se pomeniră în curtea mică. Mai întîi o văzură pe bucătă¬reasa vecinului, care ședea pe pămînt, lîngă ea niște cartofi risipiți și cîteva legături de ceapă. Bucătăreasa era într-o stare ciudată. Trei cai negri ca pana corbului fornăiau lîngă maga¬zie, tresărind și scormonind pămîntul cu copitele. Margareta sări în șa; urmă Azazello; maestrul încalecă ultimul. Bucătă¬reasa gemu, își întinse mîna să-și facă cruce, însă Azazello îi strigă amenințător din șa: — îți tai mîna! Apoi fluieră și, frîngînd ramurile teilor, caii se avîntară în văzduh, străpungînd norul negru ce se lăsase jos, deasupra pămîntului. în aceeași clipă, pe fereastra subsolului începu să iasă fum. Mai răsună strigătul slab, jalnic, al bucătăresei: — Foc... Caii zburau deasupra acoperișurilor Moscovei. — Vreau să-mi iau rămas-bun de la oraș, îi strigă maestrul lui Azazello, care gonea înaintea lor. Dar tunetul înghiți sfîrșirul frazei. Azazello încuviință din cap și o porni la galop. în întîmpinarea celor trei zburători înainta vijelios un nor, care nu-și lepăda încă picăturile de ploaie. Zburînd deasupra unui bulevard, văzură niște siluete mici de oameni fugind care-ncotro, spre a se adăposti de ploaie. Cădeau primele picături. Apoi zburară deasupra unor învol¬burări de fum — era tot ce mai rămăsese din „Casa Griboe-dov". Trecură deasupra orașului, învăluit acum în întuneric. Deasupra lor, scăpărau fulgere. Apoi, în locul acoperișurilor, 395 apărură grădinile înverzite. Numai atunci se năpusti ploaia din răsputeri asupra pămîntului, transformîndu-i pe cei trei zburători în trei bășici uriașe plutind prin apă. Margareta cunoștea senzația zborului, maestrul însă nu; de aceea fu mirat de faptul că atinseseră atît de repede ținta, ajungînd la singurul om de la care voia să-și ia rămas-bun. Desluși prin perdeaua de ploaie clinica lui Stravinski, rîul și pădurea de pe celălalt mal, pe care o cunoștea atît de bine. Aterizară în crîng, într-o poiană, aproape de clădirea clinicii. — Vă aștept aici, strigă Azazello, împreunîndu-și mîinile, luminat în răstimpuri de fulgere ori dispărînd în perdeaua cenușie a ploii. Luați-vă rămas-bun, dar mai repede! Maestrul și Margareta săriră din șa și porniră în zbor prin grădina clinicii, cînd ivindu-se, cînd destrărnîndu-se ca um¬brele în noianul de apă ce cădea din cer. în clipa următoare, maestrul dădea la o parte cu mînă sigură grilajul de pe bal¬con, de la ușa camerei 117, urmat de Margareta. Intrară la Iva-nușka, nevăzuți și neobservați, în vuietul și urletul furtunii. Maestrul se opri lîngă pat. Ivanușka stătea întins, nemișcat, ca atunci cînd văzuse pentru prima oară furtuna în casa asta în care își recăpăta li¬niștea. Dar nu plîngea, ca atunci. Cînd prinse cu privirea si¬lueta întunecată, care intrase la el din balcon, se săltă pe pat și-și întinse mîinile, spunînd fericit: — Ah, dumneavoastră sînteți! Și eu vă aștept, vă aștept mereu! Iată-vă, în sfîrșit, vecinul meu! Iar maestrul îi răspunse: —- Sînt aici, dar, din păcate, nu pot să mai fiu vecinul du-mitale. Plec pentru totdeauna și am venit numai să-mi iau rămas-bun. — Știam, am ghicit asta, răspunse încet Ivan și întrebă: V-ați întîlnit cu el? — Da, zise maestrul, am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata, pentru că ai fost singurul om cu care am stat de vorbă în ultima vreme. înseninîndu-se la față, Ivanușka spuse: 396 — Bine ați făcut că ați zburat pînă aici. Să știți că am să mă țin de cuvînt, n-o să mai scriu poezioare. Acum mă inte¬resează altceva, urmă Ivanușka zîmbitor, și-și aținti ochii de¬menți undeva în gol. Vreau să scriu altceva. Știți, în timp ce am zăcut aici, multe lucruri mi-au devenit clare. Vorbele lui îl tulburară pe maestru și, așezîndu-se pe mar¬ginea patului, vorbi: — Asta e bine, e foarte bine. Scrie mai departe despre el. Ochii lui Ivanușka se aprinseră. — Dar dumneavoastră n-o să scrieți? Apoi își lăsă bărbia în piept, adăugind îngîndurat: Ah, da... Cum pot să-ntreb așa ceva! și-și întoarse ochii, uitîndu-se speriat în podea. — Da, zise maestrul, și glasul său i se păru necunoscut lui Ivanușka—necunoscut și surd. Eu n-o să mai scriu despre el. Voi fi ocupat cu altceva. Prin vuietul furtunii se auzi deodată un șuier îndepărtat. — Auzi? îl întrebă maestrul. — Urlă furtuna... — Nu, mă cheamă, e timpul, îl lămuri maestrul, ridicîn-du-se. — Mai stați un pic! încă un cuvînt, se rugă Ivan. Dar pe ea ați găsit-o? V-a rămas credincioasă? — Iat-o, răspunse maestrul, arătînd spre perete. Din zidul alb se desprinse silueta întunecată a Margaretei, care se apro¬pie. Se uita la tînărul întins pe pat, și în ochii ei se citea îndu¬rerarea. — Sărmanul, sărmanul de el... șopti fără glas Margareta, plecîndu-se spre bolnav. — Ce frumoasă e, rosti fără invidie, dar cu tristețe și cu un fel de duioșie mută Ivan, ia te uită ce bine s-au brodit toate la voi! Dar uite că la mine nu-i așa. Aici se opri, se gîndi și adăugă îngîndurat: de fapt, poate că-i așa... — Așa, așa, șopti Margareta și se aplecă spre cel culcat. Iată, am să te sărut pe frunte și totul la dumneata va fi așa cum trebuie... Aici poți să-mi dai crezare, eu am văzut totul, știu totul... Tînărul o prinse de gît, și Margareta îl sărută. 397 — Rămîi cu bine, ucenicul meu! rosti abia auzit maestrul, topindu-se treptat în văzduh'. Pieri, și, o dată cu el, pieri și Margareta, grilajul balconu¬lui închizîndu-se încet în urma lor... Pe Ivanușka îl cuprinse neliniștea. Se ridică în capul oase¬lor, uitîndu-se speriat în jur, gemu chiar, începu să vorbeas¬că singur, apoi se ridică din pat. Se vede că furtuna ce se dez-lănțuia tot mai turbată îi răscolise sufletul. îl nelinișteau și pașii fără astîmpăr, și glasurile înăbușite pe care le prindea urechea lui obișnuită cu liniștea. Se enervă și începu să tre¬mure, strigînd: — Praskovia Feodorovna! Sora intră imediat, privindu-l întrebătoare și alarmată. — Ce-i? Ce s-a-ntîmplat? Te-a tulburat furtuna? Nu-i ni¬mic, nu-i nimic... Te ajutăm îndată... Chem numaidecît doc¬torul... — Nu, Praskovia Feodorovna, nu e nevoie să-l chemi, pro¬testă Ivanușka, uitîndu-se speriat, dar nu la Praskovia Feo¬dorovna, ci la peretele acela alb. Nu se petrece nimic deosebit cu mine. Am ajuns să-mi cunosc stările astea, nu te speria. Spune-mi mai bine, o rugă Ivan cu căldură în glas, ce s-a în-tîmplat acum alături, în camera 118? — Optsprezece? repetă întrebarea Praskovia Feodorovna, ferindu-și de el ochii neliniștiți. Nu s-a întîmplat nimic acolo. Vocea ei suna însă fals, și Ivanușka își dădu seama și zise: — Eh, Praskovia Feodorovna! Ești un om atît de sincer... Crezi c-o să fac scandal? Nu, Praskovia Feodorovna, asta nu se va întîmpla. Mai bine spune-mi drept, că doar eu simt to¬tul prin perete. — Adineauri a murit vecinul dumitale, șopti Praskovia Feodorovna, nefiind în stare să mintă și să-l necăjească pe bolnav. Spunînd acestea, se uită îngrijorată la el, în timp ce o învă-luiau scăpărările fulgerelor. Dar Ivanușka rămase liniștit. își ridică doar cu înțeles un deget în sus și spuse: — Eram sigur! Crede-mă, Praskovia Feodorovna, că adi¬neauri a mai murit un om în orașul nostru. Știu chiar cine — și Ivanușka zîmbi enigmatic — o femeie! 398 31 Pe colinele Vorobiovi Furtuna trecuse fără urmă și, azvîrlit peste oraș, în tării, arcul multicolor al curcubeului se adăpa din rîul Moscova. Sus, pe o coamă de deal, între două crânguri, se profilau trei siluete întunecate. Woland, Koroviev și Behemoth, călare pe armăsari înșeuați, negri ca pana corbului, priveau orașul de peste rîu, cu cioburi de soare scînteind în mii de ferestre în¬dreptate spre apus, și turnurile, ca din turtă dulce, ale mînăs-tirii Devicii. Văzduhul vîjîi și, lîngă pilcul de călăreți în așteptare, se lăsă Azazello, urmat de maestru și Margareta, care zburaseră în coada neagră a pelerinei lui. — A trebuit să vă tulburăm, Margareta Nikolaevna și ma¬estre, vorbi Woland, după o tăcere, dar să nu fiți supărați pe mine. Nu cred că regretați. Ei, se adresă el apoi numai maes¬trului: ia-ți rămas-bun de la oraș. E timpul s-o pornim; și Wo¬land întinse o mînă în mănușă neagră cu manșetă largă în¬tr-acolo, peste rîu, unde sori fără număr topeau geamurile ferestrelor, unde deasupra acestor sori se ridicau ceața, fu¬mul și aburul orașului încins peste zi. Maestrul sări în șa și, depărtîndu-se de ceilalți, fugi spre marginea unei prăpăstii. Pelerina neagră se tîra în urma sa, măturînd pămîntul. Maestrul scrută cu privirea orașul. în cli¬pele dintîi simți o întristare dureroasă furișîndu-i-se în inimă, curînd de tot însă îi luă locul o dulce neliniște, un neastîm-păr de țigan pribeag. — Pentru totdeauna... Trebuie să pătrund sensul acestor cuvinte, șopti maestrul, trecîndu-și limba peste buzele cră¬pate și fierbinți. Prinse a asculta și a lua seama cu precizie la tot ce se pe¬trecea în sufletul lui. I se păru că tulburării ce pusese stăpî-nire pe el îi luă locul un simțămînt adînc de obidă. Dar, trecă¬tor, pieri și el fără urmă și, pe negîndite, se înstăpîni o trufașă nepăsare, apoi — presimțirea liniștii eterne. 399 Pîlcul de călăreți îl aștepta pe maestru. Tăceau, uitîndu-se la silueta lungă și întunecată care, la marginea prăpastiei, gesticula, ba ridicînd capul, dornic parcă să cuprindă cu privi¬rea tot orașul, să vadă dincolo de marginile lui, ba, cu capul în piept, cerceta parcă sub tălpi iarba ofilită, plăpîndă, bătă¬torită. Tăcerea o întrerupse Behemoth, căruia i se urîse de atîta liniște. — Dați-mi voie mie, maître, vorbi el, să fluier înainte de galop. — Tu ai putea s-o sperii pe doamna, îi răspunse Woland, și, afară de asta, nu uita că toate faptele tale scandaloase, de astăzi, s-au isprăvit. — Ah, nu, nu, messire, dădu glas Margareta, care ședea în șa ca o amazoană, cu mîinile în șolduri și lăsînd să-i cadă pînă la pămînt trena ascuțită, permiteți-i să fluiere. Pe mine m-a prins tristețea înaintea drumului lung. Nu-i așa, messire, că ea este cu totul naturală chiar atunci cînd omul știe că la sfîrșitul acestui drum îl așteaptă fericirea? Lăsați-l să ne facă să rîdem, pentru că, altminteri, mă tem că asta se va termina cu lacrimi și totul se va degrada înainte de a porni noi la drum! Woland îi făcu semn lui Behemoth, acesta se învioră foar¬te tare, sări jos din șa, băgă degetul în gură, își umflă obrajii și fluieră. Margareta simți un zumzet în urechi. Calul ei ca¬bra, în crîng începură să cadă crengi din copaci, un stol întreg de ciori și vrăbii își luă zborul, o trîmbă de praf zbură purtată spre rîu, și se vedea cum în tramvaiul fluvial, care trecea prin dreptul cheiului, cîteva șepci zburară de pe capul pasageri¬lor, poposind în apă. Maestrul tresări auzind fluieratul, dar nu se întoarse, ci începu să gesticuleze și mai neliniștit, ridi¬cînd mîna spre cer, amenințînd parcă orașul. Behemoth se uită în jurul lui cu mîndrie. — Ai fluierat, nu zic ba, observă condescendent Koroviev, ai fluierat într-adevăr, dar dacă e să vorbim imparțial, ai flu¬ierat foarte mediocru! — Doar nu sînt dirijor de cor, îi răspunse Behemoth demn și bosumflat și deodată îi făcu Margaretei cu ochiul. 400 — Ia să încerc eu, după vechiul obicei, zise Koroviev și, frecîndu-și mîinile, își suflă în degete. — Dar bagă de seamă, se auzi din șa glasul sever al lui Woland, fără pozne de astea de mutilare! — Messire, credeți-mă, interveni Koroviev cu mîna la ini¬mă, e vorba de o glumă, exclusiv de o glumă... Deodată trupul lui prinse a se alungi, ca și cînd ar fi fost de cauciuc, el făcu o figură meșteșugită din degetele de la mîna dreaptă, se răsuci ca un șurub, și apoi, dezrăsucindu-se pe neașteptate, fluieră. Margareta nu auzi acest fluierat, dar îl simți, în timp ce se văzu aruncată, împreună cu calul ei iute, la vreo zece stîn-jeni într-o parte. Alături de ea, cu rădăcină cu tot, a fost smuls un copac și pămîntul se acoperi cu crăpături pînă la rîu. O bucată uriașă de mal, împreună cu cheiul și cu restaurantul de pe mal se pomeniră în rîu. în el apa clocoti, se avîntă în sus, și pe malul celălalt, verde și jos, se revărsă întregul tram¬vai fluvial cu pasagerii absolut teferi. Spre picioarele calului Margaretei, care fornăia, se prăvăli o stăncuță omorîtă de flu¬ieratul lui Fagot. Pe maestru îl sperie acest fluierat. El se prin¬se cu mîinile de cap și fugi înapoi, spre cei care-l așteptau. — Ei, i se adresă Woland, care se înălța pe calul său negru, toate socotelile sînt încheiate? Þi-ai luat bun-rămas? — Da, mi-am luat, îi răspunse maestrul și, liniștit, îl privi drept în ochi, deschis și neînfricat. Și atunci, peste dealuri se rostogoli, ca un glas de trîmbiță, glasul cumplit al lui Woland: — Venit-a ceasul! și fluieratul strident și hohotele de rîs ale lui Behemoth. Caii negri se smuciră, și, înălțîndu-se, călăreții își reluară goana. Margareta simțea cum, nervos, calul ei mușcă și trage zăbala. Umflată de vînt, pelerina lui Woland zbura deasupra cavalcadei, așternîndu-se peste bolta tot mai întunecată a înserării. Cînd vîntul dădu o clipă la o parte vălul îndoliat, Margareta se întoarse și, din zbor, văzu că în spatele ei pieri¬seră nu numai turnurile multicolore, cu un aeroplan desfă¬șurat deasupra lor, dar și orașul care se mistuise de mult, cu desăvîrșire, lăsînd în urma lui doar negură... 401 32 Iertarea și eternul refugiu O zei! Ce trist e pămîntul în faptul serii! Ce tainice par negurile deasupra mlaștinilor! O știe cel care a rătăcit prin aceste neguri, cel care a suferit mult înainte de moarte, cel care a trecut în zbor deasupra pămîntului, purtînd în spate o povară peste puterile lui. O știe cel obosit, care, fără regret, părăsește negurile pămîntului, mlaștinile și rîurile lui, și, cu inima ușoară, se lasă în mîinile morții, știind că numai ea îi va dărui tihna. Caii fermecați, negri ca pana corbului, obosiseră și ei, pur-tîndu-i acum pe călăreți agale, iar noaptea de neînlăturat go¬nea mereu, ajungîndu-i din urmă. Simțindu-i suflarea, se po¬tolise pînă și zburdalnicul Behemoth și, cu ghearele înfipte în șa, zbura, taciturn și grav, cu coada stufoasă în vînt. Noaptea își așternea năframa neagră peste păduri și lunci, aprindea mici luminițe triste, undeva jos, departe, luminițe străine, acum lipsite de interes, atît pentru Margareta, cît și pentru maestru — nu mai aveau nevoie de ele. Noaptea o lua înaintea cavalcadei, cernîndu-se de sus asupra ei, presă-rînd ici-colo cerul trist cu albul stelelor. Noaptea, tot mai neagră, zbura alături, smulgînd peleri¬nele de pe umerii călăreților, dînd la iveală înșelătoriile. Și cînd, mîngîiată de adierile unui vînt răcoros, Margareta deschise ochii, văzu cum se schimbă înfățișarea celor care zburau spre țelul lor. Iar atunci cînd, de după marginea unei păduri, ieși în întîmpinarea lor luna, plină și purpurie, toate înșelătoriile pieriră, se prăvăliră în mlaștină, iar negurile înghițiră instabi¬lele veșminte vrăjitorești. Ar fi fost greu de recunoscut Koroviev-Fagot, pseudo-in-terpretul misteriosului consultant — care nu avea nevoie de nici un interpret și de nici un fel de tălmăcire — în persoana călărețului care zbura acum alături de Woland, în dreapta prietenei maestrului. în locul aceluia care, în haine zdrență-roase de pehlivan, părăsise Colinele Vorobiovî sub numele de Koroviev-Fagot, galopa acum, făcînd să zornăie încetișor lan¬țul de aur al frîului, un cavaler violet, sumbru, cu chipul mo- 402 horît, care nu zîmbea niciodată. își ținea bărbia în piept, nu se uita la lună, nu-l interesa nici pămîntul; se gîndea la ale lui, zburînd umăr la umăr cu Woland. — De ce s-a schimbat el așa? îl întrebă pe Woland Marga¬reta, în timp ce vîntul șuiera la urechile ei. — Cavalerul acesta a făcut cîndva o glumă foarte nereu¬șită, îi răspunse Woland, întorcînd spre Margareta chipul său cu acel ochi ce ardea molcom. Calamburul pe care-l făcuse, referitor la lumină și întuneric, nu era tocmai bun. Și cavale¬rul a trebuit după aceea să plătească ceva mai mult și mai mul¬tă vreme decît a presupus el. Dar noaptea asta e o noapte cînd se încheie răfuielile. Cavalerul și-a plătit contul și l-a închis. Noaptea îi smulsese și lui Behemoth coada stufoasă, îl lăsase fără blană, împrăștiind-o smocuri-smocuri prin mlaș¬tini. Cel ce fusese motan și mare meșter în a-l înveseli pe prin¬țul întunericului se dovedi a fi un adolescent subțirel, un de-mon-paj, cel mai grozav bufon din cîți au existat vreodată pe lume. Se potolise și el acum, și zbura, tăcut, lăsîndu-și pradă chipul tînăr mîngîierilor argintii ale lunii. Ultimul din stînga, în armura-i de oțel, scînteietoare, călă¬rea Azazello. Luna îi schimbase înfățișarea. Clonțul stupid și hidos dispăruse fără urmă, iar privirea sașie se corectase și ea. Ochii erau acum simetrici, goi și negri, iar chipul, alb și rece. Zbura sub înfățișarea lui adevărată — un demon al pustiului arid, un demon-ucigaș. Margareta nu știa cum arată ea însăși, dar vedea prea bine cît de mult se schimbase maestrul. Părul sclipitor de alb în lumina lunii se strînsese la spate într-o coadă și-i flutura în zbor. De cîte ori vîntul dădea la o parte pelerina maestrului, dezvelindu-i picioarele, Margareta vedea pe botforii lui, cînd aprinzîndu-se, cînd stingîndu-se, steluțele pintenilor. Ca și adolescentul-demon, maestrul zbura cu ochii la lună, dar îi zîmbea, ca unei ființe apropiate și dragi, și mormăia întruna ceva pe sub nas, după obișnuința căpătată în rezerva 118. în sfîrșit, și Woland galopa sub adevărata sa înfățișare. Margareta n-ar fi putut spune din ce era frîul calului său, poate din niște lănțișoare țesute de lună, calul lui — un bloc rupt din beznă, coama calului — un nor, iar pintenii călăre¬țului — petele albe ale stelelor. 403 Zburară astfel multă vreme în tăcere, pînă ce jos, departe, prinse a se schimba înfățișarea și peisajul. Pădurile triste se lăsară înghițite de întunericul Terrei, tîrînd după ele și lamele brumate ale rîurilor. Jos, în adîncuri, se arătară ici-colo, lică¬rind, bolovani uriași, iar printre ei abisuri negre, în care nu pătrundea lumina lunii. Woland își opri calul pe un vîrf turtit, pietros și trist, și atunci călăreții trecură la pas, ascultînd cum caii strivesc cu potcoavele pietrele din drum. Peste platoul golaș, luna revăr¬sa o lumină vie, verde, și curînd Margareta desluși în locul acela deșert un jeț, iar în el, silueta albă a unui bărbat. Poate că omul era surd, sau părea cufundat în gînduri: nu auzi cum se cutremura pămîntul pietros sub greutatea cailor, așa încît călăreții se apropiară de el, fără să-l tulbure. Luna îi venea de minune în ajutor Margaretei, luminînd mai bine decît cea mai grozavă lanternă electrică, și Marga¬reta vedea cum omul din jeț, care părea orb, își freacă mîinile și își ațintește ochii fără vedere spre discul lunii. Apoi, la pi¬cioarele jețului greu de piatră, pe care luna aprindea mici sân¬tei, Margareta văzu, tolănit, un dine uriaș, cu urechile ascu¬țite. Ca și stăpînul său, cîinele se uita, neliniștit, la lună. La picioarele omului din jeț zăceau cioburile unui urcior spart și tot acolo se întindea o băltoacă de un roșu aproape negru, ce nu se mai usca. Călăreții opriră caii. — Romanul dumitale a fost citit, vorbi Woland, întorcîn-du-se spre maestru, și singura observație ar fi că, din păcate, e neterminat. De aceea, am vrut să ți-l arăt pe eroul dumitale. De vreo două mii de ani sade pe platoul acesta și doarme, dar cînd e lună plină, după cum vezi, e chinuit de insomnie, împreună cu el, se chinuiește și paznicul lui credincios, cîi¬nele. Dacă-i adevărat că lașitatea este cel mai grav dintre vicii, cred că dulăul nu păcătuia prin asta. Singurul lucru pe lume de care se temea curajosul dine era furtuna. Ce să-i faci, cel care iubește trebuie să împartă soarta celui pe care îl iubește. — Ce spune? întrebă Margareta, și peste chipul ei liniștit se lăsă vălul compătimirii. — Spune, îi răspunse Woland, mereu același lucru. Că nici arunci cînd e lună nu-și află liniștea și că are o funcție tare 404 ingrată. Spune întotdeauna așa, cînd nu doarme, iar cînd doar¬me, visează mereu același vis: un drum argintat de lună; vrea s-o ia pe acest drum și să stea de vorbă cu arestatul Ha-Nozri, pentru că, după cum afirmă el, n-a spus totul, pînă la capăt, atunci, demult, în ziua a paisprezecea a lui Nisan, lună de primăvară. Din păcate, însă, nu reușește să pășească pe acest drum, și nimeni nu vine la el. Și atund, ce să-i fad, nu-i rămîne decît să vorbească singur! De altfel, are omul nevoie, măcar dt de cît, de variație, și, ținîhdu-și discursul despre lună, adau¬gă, deseori, că cel mai mult pe lume își urăște nemurirea și faima nemaiauzită. Susține că și-ar schimba bucuros soarta cu vagabondul zdrențuit Levi Matei. — Nu e oare prea mult, douăsprezece mii de luni pentru o lună cîndva? întrebă Margareta. — Se repetă istoria cu Frida? o întrebă insinuant Woland. Dar, Margareta, nu trebuie să te neliniștești. Totul va fi drept, așa este construită lumea... — Lăsați-l liber! strigă deodată cu glas strident Marga¬reta, așa cum țipase cîndva, cînd era vrăjitoare, și strigătul ei făcu să se desprindă, undeva sus, în munți, o piatră, care prin¬se a se rostogoli cu un vuiet infernal peste stînci. Margareta însă nu era sigură: vuietul din munți a fost vu¬ietul căderii sau vuietul unui rîs satanic? Oricum, Woland rî-dea, uitîndu-se la Margareta și spunea: — Degeaba strigi aici, în munți, el e obișnuit cu prăbușiri de stînci și aceasta nu-l poate tulbura. Nu-i nevoie să intervii pentru el, Margareta; pentru el a și intervenit cel cu care ar vrea atît de mult să stea de vorbă. Aici Woland se întoarse din nou spre maestru și-i spuse: Ei bine, acum poți să-ți în¬chei romanul cu o singură frază! Maestrul, care pînă atunci rămăsese nemișcat, privindu-l pe procurator, aștepta parcă aceste cuvinte. Așezîndu-și mîinile pîlnie, strigă atît de tare, încît ecoul se rostogoli peste munții golași și pustii: — Ești liber! Liber! El te așteaptă! Munții preschimbară glasul maestrului în tunet, și tot tu¬netul acesta îi făcu să se năruie. Blestematele ziduri stîncoa-se se prăbușiră și rămase doar platoul deșert, cu jețul de pia¬tră în mijloc. Deasupra abisului negru în care se prăvăliseră 405 zidurile, se aprinseră luminile unui oraș necuprins, dominat de idoli scînteietori, ce se înălțau peste grădina care crescuse luxuriantă în multe mii de luni. Drept spre grădina aceea se așternuse drumul argintat de lună, mult așteptat de procu¬rator, și cel dintîi se repezi pe acest drum cîinele cu urechile ascuțite. Omul în mantie albă cu căptușeala sîngerie se ridică din jeț și strigă ceva cu glas hîrîit, frînt. Nu se putea desluși dacă plînge sau rîde, și ce anume strigă. Se văzu numai cum, urmîndu-și paznicul credincios, alergă și el impetuos pe dru¬mul argintat de lună. — Trebuie să-l urmez? întrebă maestrul plin de neliniște, atingînd cu mîna frîul. — Nu, răspunse Woland, la ce bun să alergi pe urmele a ceva ce s-a sfîrșit? — Deci, într-acolo? întrebă iar maestrul, întorcîndu-se și arătînd înapoi, spre locul unde, în depărtare, se țesuse orașul de curînd părăsit, cu turnurile ca de turtă dulce ale mînăsti-rilor și cioburi de soare scînteind în geamuri. — Nici într-acolo, îi răspunse Woland, și glasul lui, îngro¬șat, se revărsă peste stînci. O, romanticul maestru! Acela pe care abia așteaptă să-l vadă eroul plămădit de dumneata, eroul căruia, adineauri, i-ai dat drumul să plece, ți-a citit romanul. Spunînd aceasta, Woland se întoarse spre prietena maestru¬lui: Margareta Nikolaevna! Este imposibil să nu credem că te-ai străduit să închipui pentru maestru cel mai frumos vi¬itor, dar, te asigur, cel pe care vi-l propun eu și pe care mi l-a cerut pentru voi Yeshua — e mai bun! Lăsați-i în doi, urmă Woland și, plecîndu-se din șa spre șaua maestrului, schiță un gest în urma procuratorului, care se depărta: să nu-i tul¬burăm. Și poate, pînă la urmă, or să ajungă ei să se înțeleagă cumva. Rostind aceste cuvinte, Woland își avîntă mîna spre Yeru-shalayim, și orașul se stinse în zare. — Iar acolo, la fel, arătă Woland înapoi, ce să faci dum¬neata în hruba aceea? Și soarele frînt în geamuri se stinse pe dată. Pentru ce să te întorci? urmă Woland blînd și convin¬gător. O, maestre, de trei ori romantic, e oare cu putință să nu vrei dumneata să te plimbi ziua cu prietena dumitale sub vișinii înfloriți, iar seara să asculți muzica lui Schubert? Se 406 poate să nu-ți facă plăcere să scrii cu pană de gîscă, la lumina făcliilor? Nu vrei dumneata, asemenea lui Faust, să stai aple¬cat asupra unei retorte, în speranța că vei reuși să plămă¬dești un nou homunculus? Acolo! Acolo! Acolo te și așteaptă o casă și un servitor bătrîn. Luminările sînt aprinse, dar în curînd se vor stinge, pentru că numaidecît veți întîmpina zo¬rile. Pe drumul acesta, maestre, numai pe acesta! Adio, venit-a ceasul să plec! — Adio! îi răspunseră într-un strigăt maestrul și Mar¬gareta. Atunci, fără să țină seama de nici un drum, Woland cel negru se aruncă într-o surpătură și, în urmă-i, se prăvăli cu zgomot întreaga lui suită. Pieriră toate — stîncile și platoul, drumul argintat de lună și Yerushalayimul. Nici caii negri nu mai erau. Maestrul și Margareta văzură zorile făgăduite. Se aprinseră îndată după luna din miez de noapte. In strălucirea celor dintîi raze ale dimineții, maestrul și prietena lui străbăteau o punte mică din piatră, năpădită de mușchi. Trecură puntea, pîrîul rămase în urma celor doi amanți credincioși, care pășeau acum pe un drum nisipos. — Ascultă glasul tăcerii, îl rugă Margareta pe maestru, și nisipul foșnea sub picioarele ei desculțe. Ascultă și desfa-tă-te cu ceea ce nu ți-a fost dat în viață — cu liniștea. Uite, vezi înaintea noastră casa ta, casa ta eternă, care ți-a fost dată drept răsplată. Am și văzut fereastra cu trei canaturi și vița sălbatică ce se cațără pînă-n acoperiș. Iată casa ta, eterna ta casă. Știu, seara vor veni la tine cei pe care-i iubești, care te interesează și care nu te vor neliniști, nu te vor tulbura. îți vor cînta și-ți vor cînta la flaut, ai să vezi ce lumină e în odaie cînd ard luminările. Vei adormi, arborîndu-ți tichia aceea sli¬noasă de totdeauna. Vei adormi cu zîmbetul pe buze. Som¬nul te va reconforta, gîndurile tale vor fi pline de înțelepciune. Și n-ai să mă mai poți alunga. Somnului tău voi sta eu de veghe. Astfel vorbea Margareta, mergînd cu maestrul spre casa lor, spre casa lor eternă, și maestrului i se părea că vorbele Margaretei curg susurînd, cum curgea și susura pîrîul lăsat în urmă, și memoria maestrului, neliniștită, memoria împunsă 407 cu noian de ace, începu să se stingă. Cineva îl lăsa liber pe maestru, așa cum el însuși îl lăsase liber adineauri pe eroul pe care-l crease. Acest erou plecase în beznă, plecase fără în¬toarcere, iertat în noaptea de duminică, fiu al regelui-cititor în stele, al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreț Pilat din Pont. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate