agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-28 | |
Olga e o țărancă cu mâinile crăpate de la cules buruiană și de la văruit, cu unghii lungi, negre și rupte, pe fața Olgăi nu ai unde să pui un vârf de ac, fără ca el să nu semene cu segment în multitudinea de linii frânte, poate cercetându-i fața, cineva ar putea ghici viitorul sau mai curând trecutul, însumate ridurile ar concura cu inelele unui arbore, dar desigur ar fi doar aparențe, pentru că Olga e mai mult decât o țărancă obișnuită, e ca și cum satul ar fi o floare, iar ea, ultima petală.
Olga se trezește foarte de dimineață, deși eu cred că după atâta timp, descriind mișcarea în urma căreia corpul, sclavul rutinei, se ridică pentru a întâmpina ziua, e posibil să-și fi pierdut din agilitate și sufletul ei simplu scapă un oftat, nu doar de oboseală sau pentru că necruțătoarea ei stăpână și nu folosesc acest anacronism întâmplător, bătrâna și ea, zbiară alarmată, hai Olga trebe duse oile, trebe apă, buruiană, ia roaba, adu un sac de lut și-amestecă-l cu baligă pentru peretele din sus, hai Olga nu bodogăni, că-ți rămânea copilul pe drumuri dacă nu eram eu, o viață te-am ținut în spinare, așa beteagă la minte cum ești, bată-i-ar Dumnezeu de ghimoni cum și-au bătut ei joc de tine, nu, nu doar de asta, ea știe că lumea e ceva clar, oamenii au fiecare locul lor și inevitabil când va veni vremea, se vor duce la Dumnezeu sau în iad, iar mătușa Tincuța, așa burzuluindu-se, nu e o femeie rea, ca alții. Olga se uită în pământ și oftează. În timp ce-și bagă picioarele noduroase în gumari, undeva între umeri, pielea i se încrețește de frig, senzație încă surprinzătoare după atîtea, altele, mult mai puternice . - Reci mai sunteți, spune și oftează iar, dar nici senzația frigului pătrunzând-o brusc nu e pricina ofurilor ei repetate, ci faptul că odată cu debutul primelor gânduri ale acelei zile, camera unde are nea Georgică produsele alimentare, apare neînțeles de mult în mintea ei, zgândărând-o, așa cum o zgândără uneori râsul oamenilor. Și toată frământarea de când a văzut acum câteva zile un copil ieșind din cooperativa care acum e magazin mixt, cu ceva frumos colorat, și-atunci s-a oprit și-a întrebat. - Ce e aia Mircel? - Păi înghețată, cine nu mai știe. - Și e bună? Copilul dă din umeri. - E bună, are gust de vanilie. Și Olga iar întreabă. - Ce e vanilia, Mircel? Dar copilul se încruntă, are doar cinci ani de unde să știe ce e vanilia, se strecoară și când trece de ea, îi arată limba. - Ia-ți și tu să vezi. Apoi fuge și glasul lui stârnește curcile de prin curți. - Olga nebuna! Olga ne-… Cuvântul rămâne în aer, copilul se lovește de moș Gheorghe, fierarul. - O să te spun lu tac-tu, împielițatule. Olga nu-i mai aude, e confuză, se așează pe treptele de piatră de la magazin și-și vorbește. - Când o să vină Alexa al meu o să-i spun, el îmi ia tot ce vreau, moș Gheorghe nu trebuia să-l cerți, e copil, ce știe el. Moș Gheorghe dă din cap și trece în jos de școală, nu o privește, poate îi e milă de ea, deși vocea îi sună a lehamite când îi răspunde - Să vii Olgă să iei căruțul, l-am sudat, pune și tu mai puțin. - Așa o să fac moș Gheorghe, că doar nu-s cal de povară, nu mai pot nici oasele, ne ducem de-acum. E irelevant de unde stiu că Olga tânjește după o înghețată, așa cum tânjeam eu după iarnă când eram mică, poate mi-a spus chiar ea, într-una din zile, când ne-am întâlnit la fântână. - Ce faci domniță? - Aduc apa, Olga. Și pe tine te văd tot la apă, tot cum te știu de-atâta timp. - Ce să faci dacă trebe? Mai beau animalele, mai faci o mămăligă, speli blidele, la oras e altfel… - Nu e altfel Olga si acolo oamenii folosesc apa și dacă nu o cară, o platesc și ca să o plătească, muncesc și nu doar pentru apă. Încep să-i explic cum stă treaba la oras, drumul coboară spre șes, din grădina lui nea Mina iese fum gros, soarele răsare roșu și mare, undeva, deasupra lacului de la Pușcași, caii nu sunt încă priponiți și zburdă nechezând, șoseaua îmi amintește de prea multă așteptare, îmi înghit tristețea și mă simt izbăvită de toate, vorbind cu Olga. Și ea s-a apropiat atât de mult de mine, încât brațul ei mă atinge și-o simt bucuroasă, oamenii trec pe lângă noi si râd că stau de vorbă cu ea, dar eu mă simt bine, mă simt ca atunci când dau de pomană omului din piață, iar el știe că-i voi da mereu și urcă, chinuindu-se treptele, se impiedică și îmi prinde mâna cu totul, și-mi mulțumește mult, așa mă simt, nu știu de ce, tot vinovată... Olga nu are bani, niciodată nu a avut, de unde bani, chiar dacă a muncit cu ziua pe la orașenii veniți in concediu, Olga nu a câștigat mai mult decât porția ei de mâncare si dreptul la patul cu saltea din paie și să nu se mire nimeni dacă aceste mijloace de trai par depășite, pentru Olga timpul e realmente un element cu care Dumnezeu cântarește zilele, nici nu cred că și-a închipuit vreodată altceva, ceea ce o încântă poate fi ceva subiectiv, cum ar fi culoarea vopselei cu care va spoi casa, după indicațiile mătușii Tincuța, felul cum se usucă varul și mîinile ei parcă au mănuși, moliciunea leșiei când le curăță sau felul cum suge mieluța laptele mă-sii, atunci Olga se ascunde într-un colț de curte și rămâne așa, cu privirea țintă, dar asta doar duminica sau când Dumnezeu îngăduie oamenilor să se odihnească. Există însă și momente când Olga uită pentru ce pleacă de acasă sau poate ceva în mintea ei se pierde, gălețile rămân atunci pe băncuța de lemn unde am odihnit-o și pe mama într-una din zile, iar ea, așezată pe iarba, în fața fântânii, cu baticul dus pe o parte, cu gura strâmbă, cu ochii spre dealul bisericii, vorbeste singură si caută să-și alunge o neliniște stârnită parcă din senin. Olga jelește, iar glasul ei e ca zgomotul roții coborând găleata în fântână sau ca vântul de primăvară, nici foarte puternic, nici moale, asemeni unui refren uitat și regăsit, așa e vocea ei. Mă doare s-o văd și încerc să trec fără s-o ascult, să cobor deodată dâmbul din fața casei, am și eu proprii mei demoni de care încerc să scap gonind cu bicicleta, dar nu pot să nu mă opresc și o întreb totuși, ce ai olga, de ce plângi, dar ea nu ma vede, aiurește cu ochii spre drumul bisericii, povestind. - Eram sus la troiță cu oile, strigam la ele că se îndreptau spre via lui moș Ștefârcă, ales, ales oi nebune, unde vă duceți, dar oile sunt oi și-atunci eram și eu tânără, din vale urcau ai lui Pupăză, nu m-au întrebat nica, numa mi-au sucit mâinile și mi-au legat gura strâns, și-au râs de mine și m-au scuipat, mi-au rupt hainele și m-au batjocorit, ce rău le-am făcut eu lor, nica nu le-am zis. * Olga a născut acasă, apoi a fost dusă la circa din comuna pentru a-l înscrie pe Alexa și a muncit in continuare ca si cum nu s-a întâmplat nimic. Alexa a crescut întâi la mătușa Tincuța, apoi la un cămin de copii, s-a făcut mare, a învățat o meserie și într-o permisie a venit să-și vadă mama, tot satul a vorbit atunci, un băiat atât de frumos și respectuos, a văzut-o Dumnezeu pe Olga . * Unii spun ca nebunilor nu le pasă, dar eu cred ca Olga nu e nebună, Olga și-a ascuns doar durerea, sufletul ei e pur, pentru că nu se mânie niciodată, nu înjură, nu fură, nu urăște, poate doar râvnește la acea înghețată, dar ce Dumnezeu ar fi așa de crud, să o pedepsească pentru atât de puțin. Am undeva poze, văzându-le, unii poate s-ar simți dezgustați de chipul ei, urâțenia și-a făcut în voie de cap, însă ochii Olgăi sunt de înger, sunt de om umil, sunt de copil trist, ochii Olgăi au toată lumina zilei în ei. Mersul îi e apăsat, e mică asemeni unui copil de unsprezece ani, puțin adusă de spate, dar aleargă destul de sprinten pentru cei șaizeci de ani, cu care a îngăduit-o Dumnezeu. Vaca ei e destul de pașnică, dar nu atât de ordonată precum vrea Olga, nu atît … Să meargă pe marginea drumului, pe unde merg animalele. Să nu uite că tocmai la amiază va veni s-o ia, pentru a da vițelului să sugă, apoi peste o lună gata, va trebui să stea toată ziua pe șes și să uite de Lunel al ei, pentru că așa trebuie să fie. Și vorbeste Olga cu vaca până ajunge la șes, unde o predă văcarilor ezitând, de parcă ar vedea-o pentru ultima dată. Într-o dimineata când am ieșit ca de obicei la navetă, am oprit-o și i-am luat o înghețată. Apoi am stat lângă ea să o văd cum o mănâncă, nu ca să râd, nu aș fi putut râde, nu știu de ce, eram sigură că expresia feții ei nu va trăda nici o surpriză, când papilele ei gustative se vor întâlni cu gustul inedit, poate a fost chiar dezamăgită, pentru că după ce a gustat-o, a stat cu ea în mână parcă uimită, iar atunci când Boambă a lui Costea a trecut spre școală, i-a dat-o lui. - Mănânc-o tu, băiete, e bună la gust, dar e prea multă pentru mine. Așa încât, atunci când cineva o va întreba, va spune că înghețata e ceva bun, dar se poate trăi și fără, la oraș nu toate sunt așa cum se aude și unii chiar tânjeasc după mersul desculț, după singurătate și după aerul curat. Poate bețivii vor râde și-o vor scuipa, iar ea se va șterge, cu ochii în lacrimi, dar vor fi și alții care o vor întreba de unde știe ea, care nu a ieșit niciodată din Broșteni, și-atunci trag speranță, că undeva în colțul sufletului ei curat, Olga va păstra amintirea unei femei rătăcite, pe care o va duce cu ea acolo sus, la troiță, pe unde trec sufletele, înainte de a părăsi satul |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate