agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2547 .



Povestea Comunismului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Violinne ]

2010-12-02  |     | 





Frumos se mai auzea Vâlceaua susurând printre pietre, în spatele casei. Pe vremea aceea nu puseseră grătarul sus, în munte, și apa venea plină de păstrăvi. Copiii stăteau în postava ce plutea pe sub sălciile plângătoare și îi prindeau înfigând furculița în mal, printre rugii aplecați de povara murelor negre, imense. Două fete și un băiat, avea Polina, femeia harnică ce nu apuca niciodată doi papuci de aceeași modă în picioare; așa i se dusese vestea.
Fiind fiica cea mai mare dintr-o familie săracă, de dincolo de munte, cu șase copii, Polina moștenise meșteșugul familiei, vopsitul lânii; așa era pe vremea aceea, doar unul din copii îl învăța, cel mare; nu puteau trăi mai multe familii din asta în același ținut, s-ar fi concurat unii pe alții și niciunul n-ar fi dus-o bine.
Umbla pe cărări întortocheate de munte, prin desișul pădurilor și peste câmpuri nesfârșite, în anumite perioade ale zilei, potrivite după cum bătea soarele, zicea ea, și culegea tot soiul de plante și buruieni numai de ea știute, pe care le macera după rețete secrete și le păstra în vase de culoare închisă, în magazia din fundul curții, în care-și făcuse atelierul; magazie încuiată, căci acolo nimeni nu intra, decât ea. Veneau oameni din toată regiunea să vopsească lână și tot felul de țesături; Polina era vestită.
Într-o zi, la cariera de piatră din inima muntelui au venit oameni la muncă aduși tocmai din Moldova. Stăteau în pădure, în niște barăci ori vagoane fără roți; n-aveau condiții de trai, n-aveau unde mânca. Ce-și zise Polina, și apoi și lui Gheorghe, bărbatul ei: Hai să facem restaurant, să aibă și ei sărmanii unde să mănânce o zeamă caldă! Unde, femeie? O întrebă el, mirat; casa lor cu temelie din piatră mare, cum erau toate pe vremea aceea, avea doar două camere. În cea de la drum, răspunse Polina hotărâtă; că-n cealaltă stăm noi, cu copiii.
Zis și făcut.
Dintr-o dată, curtea, mare înainte, deveni neîncăpătoare; mese întinse, scaune, cântare, putini…
Dimineața, în zori, veneau caruțele cu ciubere de brânză, butoaie de băutură, un porc și un vițel zilnic, și păsări de tăiat; pe toate le pregăteau Polina și Gheorghe până seara, când veneau oamenii de la muncă. Găseau mesele întinse, pline cu de toate, căci Polina nu servea cu porția; ea punea ciosvârtele de carne pe mijlocul mesei, din loc în loc, codrii de brânză, turtele… Fiecare-și rupea câte o halcă de carne de unde-i plăcea la început, apoi de unde mai nimerea, căci între timp, și vinul curgea direct din butoaie în carafe, pe mese ori pe sub mese. Au tocmit și lăutari; un taraf la care cânta Ileana Zlătăroiu, sora celei ce avea să devină mai târziu, Maria Lătărețu. Petrecerea începea seara, când ieșeau oamenii de la muncă, și se termina în zori, când adormea fiecare pe unde apuca: unii pe scaune, alții pe mese, ori pe sub mese. O dată cu huruitul căruțelor care aduceau provizii, începea o nouă zi.
Dimineața plecau toți: moldovenii la carieră, să sfarme piatra; copiii, la școală. Muzicanții o luau în brațe pe fata cea mică și frumoasă ca o zână, cu părul negru ca abanosul, lung și bogat, și gătită în dantele și broderii albe, ca o păpușă. Așa o duceau până la școală, cântând pe drum, într-un alai pe care lumea ieșea mereu la gard să-l vadă; era sărbătoarea lor zilnică. Toți o iubeau, de frumoasă ce era. Dar pe Ionel, fratele ei, îl iubeau mai mult. El fura de-acasă câte un codru de brânză și se ducea cu ei pe câmp; mâncau împreună, și oamenii spuneau povești de care Ionel nu se mai sătura; ar fi stat cu ei toată ziua la umbră, de n-ar fi fost școala, să mănânce o ceapă și să povestească; ei aduceau mămăliga.
Mai era unul în sat care-și luase patefon. Umbla cu el pe umăr, de la un cap la altul al satului; lumea ieșea la gard și zicea: Uite-l pe Cucu, trece pe drum, cu patefonu’… Așa îi ziceau, Cucu. Din cauză că el cânta cu patefonul, pe drum. Ei nu mai auziseră cântând pe drum, decât cucul.
Apoi plecau toți la muncă.
În ziua de leafă, moldovenii lăsau o parte din bani Polinei, iar restul trimiteau familiilor, în Moldova. Nu socoteau nimic, se gândeau ei că ar trebui să ajungă…
Abia când au venit comuniștii și au făcut primul inventar au aflat că nu ajungea. Restaurantul fusese mereu pe pierdere, ținut de munca Polinei la vopsitorie. Și ce? Chiar și așa, era restaurant, și ei chiaburi.
Ionel și sora cea mică au plecat la facultate, la București, dar ca fii de asupritori, cam greu: dormeau într-un subsol și n-aveau două petice de-o culoare la pantaloni. Erau mulți ca ei. Pe băiatul preotului din sat l-au prins cu acte false de sărăcie și l-au băgat la închisoare. Ionel a început să scrie poezii, a publicat, și-a făcut prieteni care-l invitau pe la ei, la mese. Concursul de societate la modă era cine mănâncă mai multe sarmale; o dată, Ionel a mâncat douăzeci; nu mâncase nimic de-o săptămână. Sora lui cea frumoasă ca o prințesă, cu păr negru ca abanosul, lung și ondulat, n-a rezistat; a abandonat când stătea să vină iarna, cu gând că va reveni, cândva, să-și termine studiile.
Avea Polina un frate, Vasile. Cuminte, harnic și sărac, ce să facă Vasile în satul lui frumos ca-n povești, dar fără posibilități de trai? Se gândi el, se gândi… și plecă la București. Acolo erau fabrici, lumea-și găsea de lucru; făcea un ban, și-apoi, om vedea; s-o întoarce-n sat, că tare-i va fi dor de piscurile semețe și de pădurile umbroase, în care șipoteau izvoare pitite-n frunzișul sălbatic, apoi se revărsau în cascade înspumate peste pietrele imense și albite de soare…
În ziua de leafă, ieșind de la fabrică, Vasile mergea cu colegii la birt; luau și ei o bere, și-un loz în plic. Așa a fost și în ziua aceea. A luat un loz, cu care, însă, de data asta a câștigat: două milioane de lei. Mamă, doamne, ce de bănet! își zise Vasile atât de minunat, că nici să numere atâția bani nu s-ar fi încumetat. Ce sa facă cu ei? Nu știa Vasile de conturi în bănci ori bijuterii din aur. La el în sat, lumea, cand avea bani, după ce strângea suficienți în saltea, cumpăra case. Așa că și-a luat și el o casă, după obiceiul știut din sat; ba chiar mai multe corpuri de casă, de câte două-trei camere fiecare, fără etaj, într-o curte mare, așezate pe două șiruri lungi, de dădeau în strada cealaltă, și separate pe mijlocul curții de un petec de verdeață: iarbă, tufe, chiar și copaci, din loc în loc.
Când a auzit prima dată de naționalizare, n-a știut ce-nseamnă. Cuvinte noi, aduse de noul regim. A aflat repede: din toată curtea, i-a rămas doar un corp de două camere și-un hol pe care și-a făcut bucătărie, căci într-una din camere stătea el, iar în cealaltă, copilul lui de un an, împreună cu bona pe care o angajase să-l crească, pentru că nevasta-i murise la naștere. Dar când s-a plâns Vasile?!
Ca tot omul gospodar, voind să-și pună un răzor în fața casei, căci aici era pământ gras, bun, de câmpie, nu ca la ei la munte, stâncos, de nu creștea nimic, a început să sape la rădăcina unui copac. Nu mică i-a fost mirarea găsind acolo o minge cu cocoșei de aur! Iată, și-a zis el, Dumnezeu e mare! Mi-a dat un noroc pe care mi l-au luat comuniștii, dar nu m-a lăsat, mi-a dat altul, acum… Și-a anunțat imediat frații; îi ajutase și prima dată cu bani, îi va ajuta și acum; sâmbătă noaptea va topi cocoșeii de aur și-și va primi fiecare partea, doar sunt frații lui, atât de săraci și ei și lipsiți de noroc…
Am spus ca erau șase frați, dar nu povestim acum de toți; ne mai întoarcem o dată în satul din basme cu munți și pârâuri în care bolborosesc păstrăvi, ca să-l cunoaștem și pe Fănel. Nu, nu le semăna celor doi frați. Fănel era leneș și pizmaș; întâi pe sora lui care a avut restaurant, apoi pe fratele lui, care a câștigat două milioane la loz în plic. Și el, sărac lipit… Și doamne, ce sete de înavuțire-l măcina! Să aibă și el bani, dar mulți! Și servici. Dar unul de șef; funcție, putere… Ce s-ar fi mândrit! Se și vedea dând ordine în stânga și-n dreapta, și toată lumea stând drepți în fața lui. Cu capul plecat. Dar cum?
Aflase el că acum era moda comuniștilor; intrai în rândurile lor, și te făceau om: funcții, bani, putere… Ar fi fost cineva. Însă cu doi frați chiaburi, comuniștii nu-l primeau; era și el dușmanul, alături de ei. Trebuia să dea partidului o dovadă de supușenie, de loialitate. Și a găsit-o: în noaptea de sâmbătă, când fratele lui topea cocoșeii de aur, Fănel s-a dus cu miliția la ușa lui Vasile…
Executor judecătoresc l-au făcut, într-un oraș mic pe vremea aceea, dar cu mari posibilități de modernizare, căci în scurt timp acolo s-au făcut fabrici și uzine, și orașul s-a mărit de câteva ori, pe cât fusese. Deși mic de stat, umbla Fănel cu pieptul bombat, plin de sine, și cu nasul sus, cam pe unde aveau să se înalțe în curând blocurile muncitorești. Ochii lui aruncau fulgere în stanga și-n dreapta, de nu cutezai să-l întâlnești pe același trotuar. Era rău, arunca oameni afară din case, ori le lua lucrurile cu o bucurie imensă a puterii absolute: era secretar de partid! A avut un singur copil, o fată care a murit tânără și fără urmași. Nu-i semăna; nici n-avea cum, căci soția lui tare mai era zglobie și umblăreață…
Vasile a muncit douăzeci de ani la canal. Bona și-a luat de lucru, ca să-i poată crește copilul în cele două cămeruțe rămase lor în curtea prea lungă din București. S-a-ntors Vasile după douăzeci de ani, ca să moară acasă; era bolnav de plămâni. S-a stins în două săptămâni.
Muntele e la fel de falnic și frumos, și-n fiecare seară bolta se așterne peste colinele împădurite la fel ca-n alte dăți; luna se mai sprijină seara pe uluca stânii, dar pe ulițele pustii nu mai trec oameni, ci mașini zgomotoase.
S-au dus toți: Polina, Vasile, Fănel; ba chiar și comunismul.
Au rămas, în locul lor, doar câteva povești triste. Prea triste.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!