Deși marea majoritate a jurnalelor sunt datate, eu mă făresc să fac asta. Nu vreau ca niciodată să-mi amintesc cu exactiate când s-a întâmplat. Mi-ar cădea mai bine să încep cu: a fost odată... să mi se pară ca o poveste ce poate nu a fost niciodată, sau poate o trăim în fiecare zi și o întâlnim la fiecare pas.

Ca să scriu despre mine, nu este chiar așa de simplu, cu toate că acesta e doar un jurnal ce probabil nu-l va interesa pe nimeni. Totuși, vreau să scriu. De ce? Pentru simplu fapt că vreau să spun cuiva ceea ce n-ași reuși niciodată s-o fac cu viu grai.Cu toate că ceea ce voi scrie s-a pe trecut cu ceva timp în urmă, eu tot jurnal voi numi acest caiet. Poate ar fi fost mai indicat să-l numesc "Însemnări", dar mi se părea un pic prea tehnic.

Înainte de a începe să scriu visele, întâmplările și coșmarurile prin care am trecut, îmi voi face o mică prezentare. Mă numesc Adela D. și m-am născut acu 27 de ani într-o localitate din sudul Moldovei, C. Părinții mei, țărani ai locului nu au ieșit niciodată din județ. Eu, fată de țăran cu multe lipsuri nu am urmat decât cele opt clase gimnaziale, rămânând împreună cu cei trei frați ai mei acasă să ajut la treburile câmpului. Mulți dintre vecinii tati îi spuneau să mă dea la liceu că sunt fată frumoasă și isteață, dar tata nu a vrut sub nici un chip. "Ce să facă acolo? Să se strice de tot?" Că aș fii frumoasă nu prea credeam. În ochii mei a fi o femeie frumoasă trebuia să te asemeni cel puțin cu "Doamna" - așa îmi plăcea mie s-o numesc - din singurul tablou pictat pe pânză din casă de nu știu ce rudă de-a mamei. Acea Doamnă era o tânără femeie îmbrăcată într-o rochie cu crinolină albă, părul negru îl avea revărsat în valuri pe spate, ochii mari și buze subțiri rșii. Cu aceea imagine aș fi frut să semăn eu, dar nu puteam. Părul meu de un blond aproape șate, ochii verzi ce semănau cu două crăpături în scândură, nasul un pic cârn și gura ce mi se părea prea mică... ce mai mi se părea că arăt odios și pe de-asupra mai eram și slabă ca dracu'.

Ca orice tânără de numai optsprezece ani, de la țară, naivă și plină de sine, proaspăt desflorată de către prietenul meu, Costel, un tânăr solid și foarte frumușel de douăzeci și șapte de ani; un tânăr umblat prin lume și cum se spune, un bun cunoscător al vieții, trecut și cizelat de ea, am îmbrățișat cu multă fericire visul de a pleca în Occident. Costrel mi-a descris Occidentul în culori atât de vii, încât, aș fi renunțat la orice pentru a merge acolo.

Zi de zi îmi povestea despre viața din Spania în care îți puteai permite orice capriciu. Ca fetișcană tânără și dornică de mult prea multe lucruri decât îmi puteam permite, într-o zi, l-am rugat pe acesta - imediat ce ne-am trezit din farmecul iubirii pătimașe - să mă ia cu el în Spania.

- Voi lucra și eu la vre-un bar și vom aduna bani pentru nunta noastră, pentru un apartament... spuneam eu visătoare fără a-i opserva fața schimonosită atât de mirare, cât, chiar mai mult, de ironie.

Niciodată el nu mi-a cerut să-l urmez. Nu mi-a spus direct, dar tot timpul când mă întâlneam cu el, căuta prilej să-mi injecteze creierul cu tot felul de facilități ce le puteai avea acolo și aici nu, încât farmecul acestei țări îmi pătrunse și-n călcâie.