Din șoseaua lungă și șerpuitoare, se vedea ca o pată de culoare pe colina muntelui îndepărtat. De ce te-apropiai, lua, cu adevărat, forma de vapor. Pacienții își transmiteau unii altora legenda potrivit căreia sanatoriul fusese ridicat exact după modelul vaporului Titanic, datorită asemănării dintre soarta precară a pasagerilor; nici cei de aici nu aveau prea multe șanse…
Drumul urca greu, pe serpentine amețitoare; satul lăsat în urmă părea că se tot lungește, pe măsură ce te apropiai de vârf, asta dacă mai aveai puterea să privești înapoi, amețit de virajele dese și cu stomacul urcat și el, prea sus. Mai era și un drum de poteci tăiate de-a dreptul, până-n creștet, pe sub stâlpii de telegraf, căci în general, pacienții veniți aici sunt oameni săraci, n-au mașini, iar cei care vin la ei urcă pe jos.
Prima impresie pe care i-a făcut-o profesorului această “reședință” unde avea să stea vreo două luni a fost de capătul lumii; un munte pe care se ajunge greu, departe de orice așezare, o izolare de lume, de viață, de trecut și fără putința de a zări cea mai vagă idee de viitor. Un sfârșit de drum. Aproape că nici nu vedea pășunea verde ca mătasea și pădurile de brazi ce înconjurau așezământul, cerul senin și coborât mult prea aproape, ori izvorul ce se prăvălea grăbit printre două stânci, oprindu-se o clipă în jgheabul din care se adăpau câteva capre albe.
Din camera cu trei paturi, ieșea pe terasa comună care înconjura întreg etajul, de unde, când era senin, vedea până departe, spre Dunăre. Acolo, pe terasă, stăteau toți; pe bănci, de vorbă, ori la mese, jucând șah și table. Jos, de jur împrejur, curtea era plină de cireși roșii care tocmai dădeau în pârg.
Stătea în cameră cu Andrei, un inginer din mină, care avusese un accident în urmă cu opt ani; o explozie de mică importanță, doar câteva schije l-au atins ușor și medicii i-au spus atunci că nu e nici o problemă; între timp, însă, perforația din pleură, prea mică pentru a fi sesizată la vremea aceea, se lărgise treptat, datorită expirației, intrase aer, apoi, nu știu cum, se făcuse apă… Iubea mina, adâncurile pământului, dar și viața de deasupra; abia aștepta să se vindece, să se-ntoarcă-n galeriile în care-și îngropase de bună voie tinerețea, la soția și copilul încă mic.
Profesorul nu voia să se întoarcă niciunde. Auzise el că unii părinți se temeau… dacă le îmbolnăvește copiii? “Cum, mai are voie să predea?” Se mirau ei, indignați. Dar erau și elevi internați în sanatoriu. Iar colegi de-ai lor veneau mereu să-i vadă. Veneau și la el.
- Domn’ Profesor, când vă întoarceți? Vă așteptăm!
- Măi, la toamnă; acum mai e puțin și intrăm în vacanță, unde să mai vin?
Și profesori veneau să-l vadă, de la toate școlile; mai mult sau mai puțin cunoscuți. Aproape în fiecare zi veneau câte doi-trei, să nu se simtă singur. Făceau un grătar afară, pe pajiște, apoi urcau să vadă și ei cum e pe vapor. Ieșeau pe terasă și priveau de sus, cireșii încărcați de rod. “E chiar frumos aici”, ziceau ei zâmbind încurcați…
Uneori ieșea cu Andrei și făceau plimbări lungi pe câmpul plin de fragi copți, până la capătul unde muntele se termina brusc, în buza unei prăpăstii amețitoare. Stătea acolo, sus, chiar deasupra unei păduri de brazi ce izbucnea din hăul adânc și parcă fără fund, pădure din care, de deasupra, unde era el, nu se vedeau decât vârfurile, ca un covor suspendat și plutitor. Privea cu disperare singurătatea cumplită în care se afla; departe de familie, de prieteni, de școală, de casă; izolat ca un om periculos. Durerea din plămâni aproape nici nu mai conta.
A început să cunoască oamenii cazați, ca și el, pe “corabie”, să le afle poveștile; oamenii își povesteau viața unii altora fără temeri și secrete; aici erau toți la fel, căci îi unea aceeași suferință: a bolii și a izolării.
Nea Gheorghe, de exemplu, era țigan. Avea trei băieți în Portugalia, unul însă, fusese adus în țară și acum tocmai era judecat pentru trafic de fete.
- Nu știu, taică, ce făcea, dar mi se rupe sufletul, e feciorul meu… Doamne, ce s-o-ntâmpla cu el? Uite, acum are procesu’ și eu nu sunt acolo, să-l sprijin!
Toată ziua plângea nea Gheorghe, și ceilalți lăcrimau o dată cu el; căci toți aveau copii de care le era dor, familii, necazuri; altele, dar tot necazuri; ce contează, plângeau toți.
Profesorul era un bărbat înalt și frumos, robust, bronzat, n-ai fi zis că era bolnav. Impunea respect prin statura înaltă și atitudinea puțin retrasă, deși prietenoasă. Dar cel mai adânc te răscolea privirea lui pătrunzătoare, încărcată de o ciudată magie. Vorbea cu toată lumea, pe rând; în fiecare seară îl vedeai stând pe banca altui pacient, ascultând altă poveste, cu același interes și aceeași înțelegere și compătimire. Povestea lui n-o știa nimeni. Aici nimeni nu întreba nimic, toată lumea povestea; ascultai necazurile altora, și te gândeai la ale tale.
Venise cu niște tricouri albastre și roșii care, de atâta purtat zilnic pe terasa scăldată în soare, se tot decolorau, ajungând pe zi ce trecea, tot mai spălăcite. Nu-i aducea nimeni schimburi de-acasă. Nopțile erau din ce în ce mai calde și rămânea până târziu pe banca din dreptul ferestrei privind bolta agățată prin vârfurile brazilor uriași, printre stele mari și pline de o lumină stranie, diferite mult de cele văzute de jos, din oraș.
Începuse să nu mai doarmă noaptea și din cauză că mereu murea câte cineva; noaptea trecută, chiar băiatul cu care jucase seara table. S-a sufocat în somn; au chemat doctorul și asistentele, dar n-au avut ce să-i mai facă.
Deși, de la tratamentul ăsta, profesorul ar dormi întruna… Doar grupul vesel din pavilionul celălalt se distrează zi și noapte. Sunt copii de până-n douăzeci de ani, veniți cu mașini de lux și teancuri de bani. Pleacă seara la discotecă, în sat, și se-ntorc spre ziuă, când continua cheful în curte, în mașini. Într-o zi, unul din ei prinsese o viperă; o ținea de cap, plictisit. Ce să facă aici, izolat?
A trecut o lună. Fragii sunt pe sfârșite, dar zmeura abia acum începe să se coacă, roșie și parfumată. Livezile de meri din spatele sanatoriului sunt pline, crengile se-apleacă până-n pământ de greutate, dar merele sunt acrișoare, încă. “Să vezi la toamnă…”, gândi el. Apoi își dădu seama că la toamnă nu va mai fi aici. Un potop de întrebări îl năpădi de-odată: unde se va duce? Cum va fi primit? Ce fel de viață va duce… după aceea?
Începu să-și amintească primele zile, când văzuse câțiva inși ce tocmai plecau acasă, oarecum vindecați: toți lăcrimau, ca și cum n-ar mai vrut să plece… Atunci n-a înțeles. Acum, însă, simte și el aceeași teamă de a părăsi acest loc în care oameni cu jumătăți sau doar sferturi de plămâni te ajută să reziști, singurul loc în care te simți în siguranță. Nimeni, dintre cei ce n-au fost aici, nu va înțelege. Își aminti ce-i povestise una din asistente:
- Eram copil când m-am îmbolnăvit și m-am tratat aici. Am plecat vindecată și cu inima plină de o mare bucurie, sete de viață și recunoștință, încât m-am înscris imediat la liceul sanitar, doar cu dorința de a mă întoarce, după absolvire, să lucrez în acest loc de care simțeam că nu mă mai pot despărți vreodată.
La fel simțea și el, acum.
Se apropie pacientul internat aseară. Are pumnul plin de medicamente, doza zilnică.
- Ia uite, dom’le!
Și-i arată o pastilă de hidroxizină, pe care o alege cu grijă, din palma răsfirată; o așează pe pervazul de ciment și-i dă foc; pastila arde cu flacără de treizeci de centimetri.
- Vezi ce ne dau ăștia? De-aia ne simțim așa rau… Păi mai rău ne îmbolnăvesc.
Și aruncă, una câte una, peste balustradă, toate pastilele de hidroxizină. Nu-s multe; se dau per kilogram de om. El are patruzeci și două de kilograme. Ai zice că e un copil, văzut din spate, deși e trecut binișor de cincizeci de ani. E ca o umbră. Profesorul ar vrea să-i vorbească despre importanța tratamentului; cuvintele rămân suspendate, totul e de prisos. Pacientul tocmai și-a aprins o țigară din care trage cu lehamite.
Profesorul pleacă agale pe poteca dintre tufele de lămâiță; pe-acolo e gardul rupt și poate ieși mai ușor pe plaiul ce duce la cariera de piatră. Huruitul escavatoarelor se aude de departe. Jos, oamenii se văd mici, robotind ca furnicile. În dreapta, cimitirul sanatoriului; aici sunt înhumați cei care nu au familii; cei care mor în spital și nu vine nimeni să-i ia acasă, pe ultimul drum. Oameni pe care familiile i-au părăsit.
Neștiind mai nimic la internare despre boala asta, profesorul era, la început, foarte derutat; unii spuneau că se vindecă, alții se tratau de zece ani, plecau și reveneau mereu. Într-o zi l-a văzut pe bancă pe un astfel de veteran al locului și l-a întrebat:
- Dacă veniți mereu la spital și vă tratați de zece ani, de ce nu v-ați făcut bine?
- Vedeți dumneavoastră, i-a răspuns el zâmbind amar, noi am avut de ales între tratament și băutură, iar eu am ales băutura. Acum știu că nu mai am nici o șansă, dar e prea târziu, bacilii au căpătat rezistență la tratament; îl mai fac doar așa, când n-am de băut… Oricum, nu mai am unde mă duce. Soția și copiii m-au alungat, și-aveau dreptate, serviciul l-am pierdut de mult. Mai am o mamă bătrână la țară; mă mai duc pe la ea o dată pe lună, când ia pensia, îi beau toți banii, și-n două zile mă-ntorc, ce să mai fac acolo?
Vorbele lui i-au rămas în minte și parcă în fiecare zi, când le rememorează, le mai adaugă un înțeles nou.
În cameră le-a fost adus acum un inginer de la o fermă agricolă. Mai există ferme? Nici nu știa. Și nici nu are pe cine să întrebe, căci acesta nu vorbește nimic. Încearcă doar prin semne, parcă, sa le ceară infirmierelor de băut. Scoate bani și pocnește din degete. Ele înțeleg. Au de vânzare; mai aduc și altora ouă și brânză, mai fac și ele un ban. Inginerul de la fermă nu se ridică din pat, nu mănâncă și nu ia medicamente; doar bea.
Profesorul își luă în spate scurta groasă de fâș cu care venise aici la sfârșitul unei primăveri mult întârziate; bine că n-o trimisese acasă, deși între timp se încălzise, căci iată, acum s-au pus ploile: furtuni iscate din senin, cu tunete ce fac să vuiască lung prăpăstiile adânci ale muntelui. Vuietul străbate și sufletul lui și-i răscolește toate gândurile negre și la fel de prăpăstioase.
Ieșise într-o zi pe poienița de lângă gard; stătea pe pătură, sub un stejar bătrân. De el s-a apropiat o turmă de oi. Ciobanul, îmbrăcat în pantaloni Armani, de la Second Hand și geacă de Gore Tex, l-a întrebat, privindu-l ciudat:
- Vă dă voie să ieșiți pe poartă, afară?
Ca și cum nu s-ar fi aflat pe un munte pustiu.
- Dar vouă vă dă voie să urcați aici? Întrebă, la rândul lui.
Ciobanul plecă, tăcut.
Mâine pleacă Andrei, minerul. Nu, nu pleacă acasă, îl trimite la București.
- Complicații, a zis doctorul; nimic grav, dar eu nu am aparate pentru un diagnostic sigur și decât să risc…
Fusese ziua lui și soția vrusese să vină să-i aducă o prăjitură dar el n-a lăsat-o; “unde vii, sunt numai microbi”, îi zisese la telefon. Acum parcă-i pare și rău, cine știe când s-o mai întoarce de-acolo.
- Să mă suni, îi zise profesorul, să-mi spui…
Aici parcă vorbele au și mai multe înțelesuri decât de obicei. Ce să-mi spui, gândi el pe urmă.
Pacientul din camera alăturată vorbea la telefon; era cam surd și striga în timp ce pe terasă se făcuse liniște deplină:
- Nu, doamnă, nu-nțelegeți? Îmi faceți adeverința și o țineți acolo până trimit eu pe cineva s-o ia; nu, nu puteți veni să mi-o aduceți aici; da, sunt bolnav de inimă, la spital… dar nu puteți veni aici…
Oamenii se tem să spună ce boală au; dacă nu vor mai fi primiți înapoi?
A auzit și el că ar fi fost discuții la școală. Unii părinți, ba chiar și unii profesori… El iubește școala, elevii, și încă are încredere în puterea și rolul învățământului românesc. N-ar putea face altceva, asta e menirea lui; vrea să scrie o carte, să pregătească o grupă olimpică. Dacă nu mă mai vor, voi intra în politică și mă întorc în școală ca director, hotărî el; i se propusese de mult, și tot refuzase.
O veveriță sări chiar în fața lui și începu să se cațăre pe trunchiul cleios și cu miros proaspăt de rășină, alergând buimacă de pe-o creangă pe alta. Abia acum auzi cântecul păsărilor ce străbătea vesel prin freamătul pădurii de brazi. Și pentru prima dată de când venise aici, se apropie de malul izvorului ce șerpuia printre pietrele calcaroase, se aplecă ușor și umplându-și căușul palmei de apa învolburată, bău cu sete, gândind surprins: “Chiar e frumos aici… ”