Povestea nevestei lângă peștii din bazin

Ziua apăruse deja de câteva ore bune, soarele era-n amiaz’, strălucea fără nori, dar fără prea multă putere.
Lângă malul unui pârâu, fiecare om mai cu stare sau pasionat, și-a făcut câte un bazin în care și-a pus păstrăvi, pentru consumul propriu, și evident pentru că se putea beneficia de apa de munte, din preajma caselor lor.
Aici, lângă o astfel de casă, vin niște vizitatori, să vadă bazinul omului despre care erau multe zvonuri cum că ar fi foarte mare, special, impresionant, și multe altele.
Gazda, fiind un om bun la inimă, sufletist, cu un simț al umorului deosebit de dezvoltat, trăind parcă în urmă cu câteva sute de ani și pe un alt continent, după îmbrăcăminte și gesturi. Era mereu îmbrăcat ca un cowboy texan, cu o pălărie mare, neagră cu un șiret alb împletit pe ea, o haină de piele maron, plină cu ținte și franjuri pe mâneci, pantalonii de-o piele neagră strălucitoare, iar în picioare niște cizme ascuțite, din când în când atașat lor pinteni excesiv de strălucitori. Ades văzut călare, pe o iapă mare și neagră, iar și mai des văzut clătinându-se, invocându-l pe Zelea Codreanu, și strigând cu un glas răgușit și asurzitor de-a dreptul:„-Legiunea! Legiunea!”, ridicând piciorul și unind vârful cizmei stângi cu palma dreaptă pe care o ținea drept înainte ca și cum țintea ceva la mare distanță în fața sa.
Văzând peștii de o vigurozitate deosebită, oaspeții au început să aibă discuții în acest sens, cum dealtfel era și normal:
-Frumoși sunt peștii, tare fain sar!, zise bărbatul venit in vizită.
-Faini dară... Mi-i drag de ei!, zise gazda.
-Da’ mâncă mult peștii?
-Nu mâncă așa de mult!
Apoi după o pauză de câteva secunde, și mai serios zice iar gazda:
-Nu mâncă mult, da’ atâta apă beau de nu știu ce să mă mai fac cu ei!
Apoi nevasta domnului aflat în vizită a intervenit imediat:
-Apăi nici nu te mira, la atâta amar de pește...
La care soțul pe-un ton autoritar:
-Marioară! Gândește înainte de-a povesti!