Ȋn Braunau, toamna venea întotdeauna în grabă.

Ado putea vedea asta după cantitatea imensă de frunze care zăcea pe trotuare. Nu știa ce anume căuta în Braunau, nu auzise nimic despre locul acela pȃnă cȃnd unchiul lui îl anunțase, cu două zile înainte să facă treisprezece ani, că trebuia să meargă acolo.
Asta se întȃmplase ieri

Mașina rula destul de încet așa că avea timp să cerceteze conținutul afișelor răspȃndite prin oraș. Majoritatea erau reclame, pentru detergenți, mȃncare, haine, filme. Unul singur îi atrase atenția. Poziționat strategic la cȃteva sute de metri, înfățișa a doi bărbați, unul alb iar celălalt negru. Amȃndoi purtau trenciuri negre și erau înarmați cu cȃte un pistol. Cu oricine se luptau în filmul cu pricina cu siguranță avea probleme. Ce îl făcea însă să întoarcă privirea de cȃte ori zărea afișul era înțelegerea mută dintre cei doi protagoniști, prietenia. Cum putea un negru, chiar așa impunător ca și cel din imagine să fie camaradul unui alb. Ce se petrecuse între ei? Cum ajunseseră să aibă același scop?
Nu-și putea imagina cum ar fi să aibă un amic care să fie negru. Unchiul lui îi ocolea și nu văzuse niciodată unul de aproape. Ȋntrebase o dată unde trăiau oamenii de culoare și de ce erau altfel.
“- Nu-i important unde trăiesc, Ado. Problema e că o fac și se amestecă cu noi. Vezi tu, unora n-ar trebui să li se permită să facă tot ce fac.”
“- Dar ei nu sunt oameni?”
“- Nu. Sunt animale și ar trebui tratate ca atare. Cei din sȃnge curat n-ar trebui să se încurce cu asemenea specimene care-s bune doar pentru muncă. Ei nu au un suflet așa ca tine și ca mine. Sunt sub-oameni.”

Negrul din poster arăta destul de puternic pentru un sub-om. “Equilibrium” trebuia să fie destul de interesant mai ales că abia apăruse. Știa părerile unchiului său despre filmele americane, dar știa că dacă insista i se va face pe plac. Pȃnă la urmă unchiul Franz l-ar fi lăsat să meargă cu Supraveghetoarea. Ȋn Branau, nici nu știa unde și dacă exista un cinematograf, deci asemenea distracții erau cu desăvȃrșire excluse. Totul din pricina Zilei.

Ado se temuse de ziua aceea.

Ȋl îngrijorase încă de cȃnd aflase că avea să fie pus la încercare. Unii oameni credeau anumite lucruri despre el și că trebuia supus la un test “de bărbați” pentru a vedea dacă presupunerile erau adevărate. Unchiul îi spusese că, dacă era cu adevărat Moștenitorul, va trece fără nici o problemă de orice impediment.
Dacă.
Nici nu știa care era moștenirea cu pricina și de ce ar fi vrut-o. Ar fi dat orice să știe adevărul, să înțeleagă de ce era privit diferit de toți cei pe care-i întȃlnea, indiferent dacă-i vedea pentru prima dată sau se încadrau printre vechii prieteni ai familiei.

Ceva din privirile lor pline de lăcomie îl înfricoșa.

Totul începuse cu vreo doi ani în urmă cȃnd, la o petrecere organizată de unchiul Franz, se adunaseră o grămadă de oameni pe care nu-i mai văzuse pȃnă atunci. Aceștia îl chemaseră în mijlocul lor și-i puseseră o mulțime de întrebări. Despre familia lui, despre ce-i plăcea sau nu-i plăcea, despre ce-și dorea să facă atunci cȃnd va fi mare. Se arătară tare binevoitori și îl ținură în preajma lor pȃnă tȃrziu.
A doua zi unchiul Franz îl duse cu el la casa din München și-i spuse că acolo vor sta amȃndoi. Nu-i venise să creadă. De cȃnd se știa locuise numai cu bone și servitori, niciodată cu un membru al familiei, nu permanent. Văzuse schimbarea ca pe una minunată, pȃnă cȃnd unchiul și cȃțiva dintre prietenii lui începură să-i ceară să facă tot felul de lucruri.

Primele teme fuseseră simple: “învață limba engleză, toți trebuie s-o vorbească”, “stai în prima bancă la orele de anatomie”, “ucide pisica asta” sau, momentul în care lui i se păruse că se întȃmpla ceva cu adevărat ciudat, “lovește-l pe majordomul care a vărsat pe tine din greșeală cafea fierbinte”. Sărmanul om, al cărui păr albise demult, îl privise rugător și înfricoșat în același timp.
Sub privirile acviline ale unchiului Franz îl pălmuise pe domnul Hahn. De două ori. Bărbatul îngenunchease gȃrbovit de rușine. Pentru un scurt moment păruse a ezita, ca și cum ar fi ponderat posibilitatea unui răspuns pe măsura obrăzniciei copilului care-l lovise. Un mȃrȃit din partea unchiului aduse din nou teama în privirile majordomului, spatele i se rupse și își plecase capul supus.

Fusese mai greu decȃt cu pisica.

După ce primise sarcina de a-i curma viața, pentru că unchiul o văzuse mȃncȃnd de pe jos (de afară, unde era interzis oricărui animal să se murdărească), trebuise să aleagă modul de operare. Ca să nu se mȃnjească cu sȃnge și pentru că n-avea de unde procura otravă, hotărî s-o spȃnzure. Unchiul Franz aprobase dȃnd apreciativ din cap.

Ȋncă mai ținea minte zvȃrcolirile și scȃncetele disperate, groaza nebună din ochii animalului care înțelegea că asta fusese tot.

“- Dar de ce a trebuit să moară?”
Ȋntrebase după ce aruncase ultima mȃnă de pămȃnt peste animalul care arăta mult mai costeliv după ce încetase să mai respire.
“- Nu putem permite să ne spurcăm casele cu gunoaiele altora, ce s-ar întȃmpla dacă oricine ar putea veni în casa ta cu toate mizeriile și bolile lor? Ți-ar plăcea să trăiești în murdărie?”
“- Nu.”
“- Ȋnghite lacrimile. Noi nu plȃngem, noi îi facem pe alții să plȃngă.”
“- Care noi.”
“- Care noi?” Unchiul Franz zȃmbise. “Tu și cu mine, și toți cei care își respectă Moștenirea.”

Din nou Moștenirea aia blestemată.

Simțise ceva schimbȃndu-se în el atunci cȃnd o văzuse pe pisica aia renunțȃnd să mai lupte. Fără să știe de ce, sau cum era posibil, se bucurase. Nu trebuia s-o mai vadă zbătȃndu-se degeaba, chinul ei se terminase. Lacrimile veniseră pe urmă, inutil.

A doua zi după întȃmplarea cu ceaiul, domnul Hahn plecase în altă parte. Cȃnd întrebase dacă era din cauza lui, unchiul Franz îl liniștise imediat.
“- Nu, Ado, tu n-ai făcut nimic greșit. Servitorul a fost cel care a întrecut măsura.”
Amenințarea mută din spatele acelor vorbe îl făcu să se întrebe dacă într-adevăr domnul Hahn plecase de bună voie.