A venit toamna, m-am prezentat la grădiniță. Prima impresie a fost foarte bună. O sală mare, cu geamuri pe doi pereți, un colț cu jucării, un dulap lângă ușă și masa doamnei Vulpe, educatoarea grupei noastre. O masă mare, o măsuță, un dulap și câteva scăunele.

Într-un colț, erau niște obiecte de care nu mai văzusem. Unul dintre băieții care mai fuseseră la grădiniță, a târât un „cal”, s-a așezat comod și a început să se legene. M-am uitat mai atentă și am văzut capetele de cal pictate. Practic, erau doi cai din lemn pe două tălpi de balansoar. Cele două părți erau prinse de un scăunel și o bară de care se putea ține cel care „călărea”.

M-am acomodat repede. Aveam lecții și timp de joacă în curte, când nu ploua, sau în clasă, fiecare găsind ceva pe plac.

Într-o zi, am căutat în grămada de jucării și am găsit o carte. Nu mai văzusem asemenea carte și nici de atunci nu am mai văzut. Erau poze pe aproape toată pagina și în josul fiecărei pagini era scris, cu majuscule, un scurt text, o explicație pentru poză. Bănuiesc că era o poveste. La început, am citit în gând. Apoi, le-am citit colegilor aflați în apropiere. Doamna Vulpe povestea lângă ușă cu educatoarea de la grupa cealaltă. Au observat ce fac și m-au chemat la ele.

- Ce faci?

- Citesc povestea din cartea asta.

- Glumești…

- Nu, chiar citesc!

Au venit câțiva copii lângă noi. Eu nu voiam să cedez. Chiar citeam. Educatoarea încerca să îmi explice că noi nu știm să citim. La un moment dat, doamna Vulpe m-a chemat în hol. Mi-a spus că, dacă vreau și știu să citesc, să fac acest lucru în liniște. Ceilalți copii vor plânge, pentru că ei nu știu citi.

Am intrat în clasă. După ce copiii au pus jucăriile la loc, am început lecția. Am învățat un cântecel. Eram puțin nedumerită. Nu mai eram în apele mele.

A doua zi, doamna educatoare aduce o măsuță cu câteva jucării aranjate pe două rânduri. Ne întreabă:

- Cine vrea ia o jucărie despre care să spună o poveste? Cine e primul?

Așteptam. Erau alții cu mai multă experiență. În sfârșit, după câteva încurajări, un coleg se ridică și ia un avion. Apoi, o fetiță, ia o păpușă…

Pusesem ochii pe o păpușă îmbrăcată ca un țăran. Nu știu de ce mi s-a părut mai interesantă decât cea aleasă de colega mea. În timp ce aranjam hainele țăranului din mâna mea, au mai fost câțiva amatori să povestească.

Primul coleg a spus ceva legat de avion. Nu am reținut. Din câteva fraze, a încheiat. A urmat povestea cu prințesa, dar scurtă și aceasta. Apoi, o poveste cu un urs…

A venit rândul meu. M-am așezat pe scăunelul din fața clasei. Și am început povestea mea cu Făt Frumos care făcea cam tot ce putea face un erou din poveștile pe care le ascultam la radio. În timp ce povesteam, mă uitam la doamna educatoare. Vedeam că mă urmărește. Unii colegi căscau, se întindeau…

- Ce se mai întâmplă? Ce mai face Făt-Frumos? Cum ajunge acasă? Vrei să mai povestești?

- Mai am de spus multe, dacă e voie.

- Continuă.

În timp ce eroul meu o salva pe prințesă, educatoarea de la cealaltă grupă deschide ușa. Doamna Vulpe merge la ea. Am văzut că se înțeleg ceva.

- Cred că acum povestea se încheie.

- Da, Făt-Frumos și prințesa au ajuns la palat, au făcut o nuntă mare și m-au invitat și pe mine. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Și povestea mea se încheie aici. Doamna Vulpe a găsit leacul pentru plăcerea mea de a povesti. Dar nu toți colegii mei aveau răbdare să asculte ceea ce eu le puteam povesti. Oricum, eu nu am mai ieșit în evidență cu ceea ce nu trebuia.

Mă voi contrazice, totuși. Am luat „caii” cei mari. Am început să mă legăn, la început mai domol, apoi, din ce în ce mai tare. Nu mai știu ce am făcut, dar îmi amintesc privirile speriate ale colegilor și faptul că doamna educatoare a venit în fugă:

- Ce s-a întâmplat?

- Nimic.

- Te-ai lovit? Te doare ceva?

Nu știam de ce erau toți în jurul meu. Cred că aveam viteza prea mare și m-am dat peste cap cu balansoarul. Vedeam că nu mai sunt în locul în care m-am așezat în „șa”. Atunci, nu știam ce forța centrifugă. Am aflat mai târziu.