O eleva la un post german de tv. a fost întrebată în cadrul unei emisiuni quiz, „ce se serbează de Crăciun și de ce”. Tânăra s-a uitat nedumerită în jur, părea că gândește, a răspuns senin „nu știu”.

A urmat o discuție aprinsă între experți, ce a durat câteva săptămâni pe toate canalele de TV și radio. Unii erau de părere, că e bine pentru tineri să se îndepărtează de aceste tradiții arhaice, prăfuite și nu chiar în pas cu moda și ritmul zilelor noastre.

I s-a dat chiar și o informație ajutătoare: „pe fiecare ziar scrie data aceea de la Acel eveniment”, la care tânăra a zâmbit ștrengărește.

- N-am fost de față, când s-a hotărât. Și cu politica nu am nimic în comun! a adăugat decis și convinsă că e la subiect.
Se pare că se poate trăi foarte bine, neștiind de ce vine Moș Crăciun sau de ce în unele biserici germane nu mai bat clopotele.

În Germania nu mai bat peste tot, deranjează ordinea publică, care e extrem de importantă, de aceea se și spune: „trăim în prezent”.

Procesele interminabile „de ce bat sau nu clopotele” au scindat societatea în multe tabere. Nici nu poți ține pasul cu avalanșa informațională a acestora.

Având vacanța de primavară am plecat de Sfintele Sărbători de Paște la București.

-Ce se întâmplă de Paști, este întrebat un elev la școală.
-Vine iepurașu și bunica.
-Încă ceva?
-Da, trebuie să bem și să mâncăm.
-Și altceva....?

Liniște! Și uite așa s-a uitat încet dar sigur și ce se întâmplă de Sfintele Sărbători de Paști. Pentru unii vine iepurașu, bunica și se mânâncă bine.

Orele de religie sunt opționale. Sistemele de învățământ sunt diferite de la land la land – Germania este împărțită in landuri mai mari s-au mai mici, cu multe diferențe și multe scandaluri și mai ales multe direcții și tendințe politice - și oricum lumea este atât preocupată de învățarea legilor după reforme, că un elev nu are sigur nici o vină dăcă obosește în timpul orelor, ce ba se țin, ba nu se țin, pentru că aici orele de curs neținute, nu se recuperează.

Te duci acasă și înveți și dacă te duci acasă și nu înveți, treaba ta, ești liber să decizi…..

Serios, toți copiii pe care îi cunosc eu au voie să decidă tot și tot timpul.

Oare care sunt idolii copiilor în prezent, acei bărbați și femei frumoase, de care visam noi când eram mici….

Vă aduceți aminte cine erau preferații dvs?

Noi în clasă aveam mulți: începând cu Adamo, Jimi Hendrix, Alain Delon, Pierre Brice, Beatles, Gandhi....și poate mai erau, dar timpul i-a pierdut.

Aveam colecții întregi, începând cu timbre, șervețele, „ciungă”, adică reclame, capace de bere, monede vechi de prin lăzile bunicilor sau podurile mătușilor, batiste de toate felurile, evantaie, pietre-cremene de toate mărimile, scoici.

Dar toată lumea, cred, colecționa actori și actrițe. Mama le-a găsit într-o zi de iarnă la mine în ghiozdan.

- Wer sind die? Cine sunt....?
- Nimeni, actori mamă, actori.....
- Te duci tu la școală, să colecționezi actori.....? Știe tovarășa?
- Mama bitte, (mama te rog) toți ne jucăm așa....
- Das Leben ist kein Spiel.....(Viața nu e o joacă!) trebuie să devii un om serios...știi ce zice Vati despre actori.....

Și mi-a luat micul meu pachețel de cartonașe, de mărimea unui pachet de carți de joc și l-a aruncat în foc.

Fața lui Adamo a fost ultima pe care am văzut-o scofâlcindu-se în trosnet de lemne. M-am jurat că nu mai colecționez nimic. Adamo arăta atunci în sobă, cam cum arată azi la vârsta a treia.

Și mama a stat până s-au topit fețele idolilor mei și pisica se uita mirată și ea la noi.

Mama a văzut marea mea tristețe, jalea care o emanam ca la înmormântarea unui om drag, apoi mi-a pus mâna pe umăr și a zis împăciuitor:

- Nu-i spun lui Vati, ar fi bine să te ții departe de oameni, azi zic una, mâine alta....da, asta e un actor, nu știu cum e, dar bine nu e, așa a zis Vati....

Citatele cu „așa a zis Vati” apăreau în loc de orice soluție și nu au dus nicăieri, poate la saturație. Când ai o mare de probleme și singura ta soluție este or să repeți, ce a zis altul, or să adopți deviza „așa e viața!”, or să te faci că nu vezi, pentru că ce nu se vede „înseamnă că nu există”, nu pare o soluție constructivă sau?

- Dar atunci de ce vă duceți la teatru....?

- Ah, piese istorice, astea sunt de văzut și ca să mai vedem și altceva decât viața grea, să vedem teatru și istorie, de estrada, să dansam...ah, da, la operă e bine, acolo e bine, e altceva......


Seara aceea a fost un moment important. Am simțit dependența, nu ai nici o șansă să hotărăști singur. Orice ai face e unul mai mare și mai puternic și mai repede...care îți ia colecția din mână și ți-o aruncă în foc!!!!!

Cred că la moartea lui JFK tot așa m-am simțit, neputincioasă și am plâns. Nu înțelegeam decât că a fost frumos, avea o prietenă blondă și că a fost împușca. Un copil vecin mi-a explicat, că a fost împușcat de un turc și sâmbătă seara, când ne jucam „tară, țară vrem ostași” sau „țurca” din când în când îi înjuram pe turci.

Cândva am aflat că nu e adevărat. De fapt turcii, nu se știe de ce, nu putau ajunge ușor în America și se pare că fusese un rus, ajuns mai ușor în America, care l-a împușcat pe JFK.

Și atunci vreun an i-am înjurat în jocurile noastre copilărești pe ruși.

Imitam și noi pe cei mari, care nu pierdeau nici o ocazie să-i injure cu voce tare pe capitaliști, ăia de „dincolo”.....și cu o voce lipită de cerul gurii pe ruși, pe comuniști.....prin stație, prin tramvaie, prin gară, pe scările autobuzelor, când se mergea în adevarate cârduri pe jos iarna, din lipsă de mijloace de transport.....peste tot se înjura.

De psihiatrii nu aveau oamenii nevoie. Mai „ventil” decât această spirală infinită și la îndemâna oricui de injurii nu este atestată medical până în prezent. În fața porții demult era o băncuță, pe care se stătea și se discutau problemele vieții. Spațiile pentru băncuțe sunt din ce în ce mai rare. Suma, celor care nu au unde să-și depene oful, va crește.

Această poveste nu e a mea. Repovestesc întâmplările unei doamne de la un plafar din Piața Unirii. Nu-l mai are, s-a pensionat înainte să intre România în U.E..

- Vai de mine, n-o să supraviețuiesc doamnă, când vor veni în valuri toți asiaticii ăia cu plantele lor, când va trebui să vând cu tot felul de aprobări, mai ales când va trebui să știu ce scrie pe pungulițe și pliculețe în limbi de te crucești! Știți, era mai bine când vindeam ceaiuri din pâmântul nostru, coada șoricelului, salvie, ciocoare și creme făcute în cutii, știi mata, d-alea urâte, dar bune cremele , bune......tare bune.

Da, îmi aminteam: Elida de noapte, Elida de zi, Elida pentru toate, un fel de nivea, pe care mama o folosea în toate ocaziile.

Apoi aveai spirt, ceaiuri, algocalmin și sulfamidă, ehh, la cele grave se adăugau câteva antibiotice și restul metehnelor se rezolvau cu apă cu sare, apă cu spirt, cu ventuze, apă cu oțet, masaj și batice cu care te înfășurai, unde era durerea mai mare.

Rar se făceau injecții.

Vă mai amintiți? Se fierbeau acele. Nu era pentru fiecare alt ac. Și doar rar se întorcea și vata pe dos!

Și seringile se fierbeau în niște casolete împachetate în niște cârpe, tifoane cum le spunea, și fierbeau așa toată ziulica ca știuleții de porumb, multe ore, iar aburul lăptos umplea policlinica cu un aer umed.

Așa era la noi în cartierul Rahova la dispensarul din colțul pieții, unde mă duceam foarte mândră cu mama. Acolo era o domnă, pe care am mai amintit-o, doamna doctor Dessila, cu o voce blândă și caldă, chit că se simțea fumul de la țigările de proastă calitate. Ea a fost prima femeie pe care am văzut-o fumând. Era doctoriță, avea voie, mi-a spus mama.

Mă lua în brațe, se uita candid la mine și zicea:

- Ești o fetiță curajoasă și ai o hăinuță frumoasă și să nu plângi...

Dar plângeam, când îmi făcea injecție sau vaccin cu niște ace uriașe, ce astăzi ar fi interzise de Amnesty International, pentru că ar fi considerate arme albe.

Stai să mă gândesc, mai erau prin liceu câțiva scriitori care ne impresionau: Jack London, Jules Verne, mai târziu Blaga, Rilke, Esenin, Pușkin, iar Dr. Shivago am citit din când în când doar câteva pagini zmotocite și gălbejite de câte mâini le răsfoiseră.

Sigur că toți am citit „Fram ursul polar” și „Gogu pintenogu” și toți aveam aceeași carte de desenat, nu aveam de ales, iar din ABC-dar nu cred că trebuie să vă dau citate……….Cam toate se terminau cu „mama merge la fabrică”, „tata e sudor” sau „Viorel are o râmă mare”, iar „Ana are mere” este chiar celebra!

N-am cunoscut nici un tată sudor, e adevărat cam toate mamele mergeau la fabrică.
Când aud numele Ana mă gândesc mereu că trebuie să aibă sigur multe mere, dar de ce Viorel avea o râmă mare nu știu, pentru că râmele pe care le vedeam noi pe câmp erau toate la fel.

Cel care a scris cartea prin anii 50, ABC-darul, nu știu ce imaginație a avut: exemplele erau departe de realitatea unui copil.

Când apunea soarele, găinile se culcau și păsările se întorceau în cuiburile lor. Poate că și azi e la fel, doar că acele cuiburi nu mai sunt la îndemâna oricărui copil, așa cum noi ne duceam peste bietele păsări și cuiburi de șoricei sau înainte de Crăciun vedeam, cum trec gâștele sălbatice.

Probabil că Nils Holgersson și gâsca Akka sunt o formă de salvare. Vor mai fi copii și părinți care o citesc, iar gâștele sălbatice știu mult mai bine decât președinții, unde este salvarea lumii.

În 2010 în toamnă gâștele sălbatice au părăsit Siberia cu o lună înainte și au preferat să ajungă mai devreme pe malurile Rinului, unde au făcut o gălăgie, de care vedeai că se rușinează.

Când treceam pe lângă ele nu se mișcau, își băgau capul sub o aripă, iar după ce-am trecut, îl scoteau și iar stăteau de vorbă cu vecinele.
Probabil despre drumul lor lung și despre debusolarea pe care o trăiesc, dacă e să ne gândim: mii de gâște au căzut de acord să plece mai devreme și să mai și ajungă toate în partea cealaltă a lumii.