Privesc drept în fața. Un munte, de fapt, versantul unui munte: pâlcuri de brazi, pete de zăpada, stânci... se întinde în fața ochilor mei: Ce vis frumos! Privesc spre cer , e plin de nori, e frig și totul e foarte static, prea nemișcat pentru un vis.... Urlu, dar numai în gând, nu am putere sa scot vreun sunet, sunt paralizata de spaima fiindcă am înțeles: eu sunt în peisaj! Si atunci tot frigul se năpustește asupra mea, simt ca bucata de stânca în care sunt înfipta și care, de fapt, mi-a oprit căderea, nu va mai face fata pentru mult timp greutății mele... Si atunci urlu precum nou născutul, pentru ca mie frica, pentru ca încă nu știu cine sunt, urlu Tatăl Nostru! Liniște! Mi-aduc aminte un refren dintr-un cântec și îl urlu la nesfârșit: Ninge sfânt și păgân/ Numai ochii ne rămân/ Despărțirea sa ne-o vadă! Cineva striga ceva, parca un nume: Lia , Lia! Eu sunt!, da e numele meu, da, m-am născut din nou .

Nu știu numele celor care m-au salvat, spre rușinea mea, trebuie sa recunosc nu-mi amintesc decât ca a fost nevoie de aproape doua lungimi de coarda, aproximativ 70m , sa ma scoată de acolo, și asta a fost distanta măsurata din traseu, eu căzusem de mult mai sus pentru ca ma rătăcisem și o pornisem pieptiș după niște urme lăsate de cineva în zăpada. Aparent eram întreaga, și când am ajuns din nou în traseu chiar am mers restul drumului pe picioarele mele și chiar le-am spus bancuri salvatorilor mei! Abia când am ajuns la cabana m-a lovit ca un zid epuizarea și am început sa tremur necontrolat și parca toate încheieturile înțepeniseră.... Nu-mi aduc aminte durerea, ci , doar frigul! Obrazul îmi atârna, știu ca mi l-au lipit cu ceva crema miraculoasa pe care o avea cabanierul, și în general eram privita ca o minune, ca un miracol, muntele nu primise jertfa mea. Câteva ore mai târziu, un alt grup au căzut chiar din traseu, și fiindcă erau legați în coarda s-au rănit grav și toată noaptea a vuit de gemetele lor. Da, muntele nu a vrut jertfa mea dar în ziua aceea cineva tot a plătit biru'.

Cu greu, cu eforturi uriașe din partea salvatorilor mei, am reușit a doua zi sa cobor muntele. Am avut iarăși peripeții, ne-am rătăcit, cineva a făcut o criza de nervi....nu eu! Eu eram prea epuizata, eram susținută de doi bărbați care ma ajutau la fiecare pas- mai ca îmi mutau fiecare picior- nu, eu nu aveam energie sa fac vreo criza!! In sfârșit am ajuns la o sosea, o mașină a oprit și grupul nostru de patru fete a urcat în ea Atunci m-am privit în oglinda retrovizoare, atunci m-au lăsat nervii!!! Eram desfigurata!!! Am plâns un timp și pe urma căldura m-a înmuiat și am adormit. In trenul personal cu etaj, un tânăr, tot excursionist ca și noi, impresionat de povestea mea m-a ținut în brate- de fapt mi-a slujit drept perna – tot drumul pana la București. Eu am dormit! A fost un somn foarte dulce!

Ajunsesem acasă, oarecum întreagă! Nu eram chiar acasă, eram în gara, dar ce fusese mai greu trecuse! Doar un lucru minor mai aveam de făcut, un amănunt- Trebuia sa-i sun pe ai mei, sa-i anunț despre starea în care ma aflam și sa-i rog sa vina sa ma ia! Amănunt, greu de făcut în condițiile în care plecasem pe furiș la munte iar ei niciodată nu văzuseră cu ochi buni escapadele mele! După scurte ezitări am telefonat acasă- și aici o alta minune! am găsit un telefon public cu fise care funcționa!!- au venit prompt, eu stăteam jos, rezemata de un zid, ultimele forte se epuizaseră! Putere sa-mi fac baie n-am avut, mama s-a ocupat de asta, și cât a durat îmbăierea n-am auzit decât ce vânată eram peste tot. Adevărul era ca nu exista un locșor să nu ma doară!!

Timp de o luna m-am oblojit, fața mi se reparase și ea! Asa ca am pus la cale o noua excursie la munte! Scandal cu tata, scandal cu mama, amenințări, implorări, nimic nu m-a înduplecat! M-am întors la muntele meu!!! Cel care nu-mi primise jertfa!!!