Porțile Paradisului sunt mereu încuiate sau poate așa le văd eu. Ori de câte ori le ating, sunt de neclintit. Posibil să nu fiu demn să pășesc dincolo sau poate nu a venit încă sorocul. Din fericire sunt ferecate, îmi spui, altfel v-ar trage pe toți înăuntru și de acolo nu v-ați mai întoarce întregi. Nu contesc, cu toate că nu înțeleg despre care toți vorbești. Aici este pustiu și liniște și nu e nimeni care să se îmbulzească.

Știi ce simt? Cu fiecare cădere pe care o trăiesc mă îndepărtrez de tot ce înseamnă astăzi și mă apropii de trecut, de faptele care s-au întâmplat cu zeci de ani în urmă. Acum retrăiesc viața la o intensitate mult mai mare, savurez întâmplări cunoscute ca pe un film pe care îl revăd, pentru că prima oară am fost grăbit și neatent.

Stagiul militar a fost un chin pentru mine. Am trăit nouă luni într-un iad artificial, timp pe care puteam să-l folosesc oricum, numai în felul ăsta, nu. Nouă luni care îmi aparțineau, făceau parte din mine, din adolescența mea. Și cu toate astea, la terminarea stagiului, am refuzat să plec din orașul pe care îl uram din tot sufletul. Mă îndrăgostisem pentru prima dată de o unguroaică blondă și mică de înălțime, foarte frumoasă. Era vară, eram decretat liber, purtam haine civile și aveam în buzunar livretul militar pe care scria lăsat la vatră. Exact așa scria, lăsat la vatră, ca pe timpul bunicilor, a războiului.

Ciudat cât de clar văd acum toate lucrurile.

Ies pe poarta unității militare încărcat cu ură și cu amintiri pe care nu le vreau. Rămân în urma mea gradații inapți în luptă dar diabolici în idei, rămân câmpul de instrucție și râul Olt și dormitorul comun. Îmi iau rămas bun de la colegii care se grăbesc la gară și pornesc spre centrul orașului Sfântu Gheorghe. Probabil îi telefonasem înainte, pe atunci nu existau telefoane mobile și nu mai țin minte cum stabileam orele de întâlnire.

Ne-am plimbat mult în ziua aceea, trenurile plecau unul după altul, și în oraș nu mai era niciun camarad. Se lăsase seara și eu eram topit în ochii unguroaicei. De trei ori ne-am dus la gară și tot de atâtea ori ne-am întors în centru, apoi la blocul unde locuia și iarăși la gară. Nu plec, îi spun, telefonez acasă și rămân cu tine. Am bani, am primit solda, arăt cele două bancnote de o sută de lei și chiar merg să plătesc o cameră la etajul superior al hotelului de lângă parc. Numai de sus se pot vedea munții, îi spun. La miezul nopții o conduc acasă, ne stabilim întâlnirea pentru a doua zi, în fața liceului. Era în clasa a zecea.

Treizeci de ani trebuiau să treacă să-mi dau seama că unguroaica blondă este una și aceeași cu fata în rochie roșie pe care o iubesc. Treizeci de ani.

Două zile mai târziu banii se termină, în buzunar rămăsese doar biletul de tren plătit de armată. Trebuia să plec.

Ne retragem în sala de așteptare și ne strângem în brațe exilați de lumea din jur, de orașe și distanțe măsurate în ore sau în kilometri. Sunt forțat să mă întorc în București, aparțin acestui oraș și sunt student în primul an. Ea este încă la liceu, nu știa bine românește. Stabilim o regulă simplă care pe mine m-a amuzat, eu o voi învăța pe ea românește și ea mă va învăța pe mine ungurește. Trăim în clipele acelea o fericire firavă dar numai a noastră, nu ne interesează orgolii, obligații, nu ne pasă de ura celorlalți sau de durerea lor. Stăm îmbrățișați în sala de așteptare ca și cum cele două scaune aparțineau altui univers.

M-am născut într-o zodie puternică, sunt un nativ încăpățânat, așa scrie. Oi fi, dar crede-mă, în niciun zodiac nu am găsit nimic despre sensibilitate, despre starea pe care o ascund cu dibăcie sub tot felul de măști. Sensibilitate perpetuă, aidoma cercurilor concentrice formate de apa lacului în care arunci o piatră. Sunt un simplu creator de închipuiri și scenarii, sunt în stare să mă îmbolnăvesc imaginar și boala chiar să apară. Sunt fascinat de trecut, mă obsedează anul 1896 și habar nu am de ce.

Sunt sclavul întrebării cum ar fi fost dacă și aici urmează continuările. Dacă aș fi renunțat la facultate, dacă m-aș fi căsătorit cu unguroaica, dacă aș fi luat-o cu mine și am fi mers împreună în București. Dacă aș fi rămas la Sfântu și continuările merg la infinit.

Nu, nu am plecat în seara aceea. Abia în următoarea, să-ți spun cum a fost.

Noaptea am petrecut-o acolo, în sala de așteptare. Am urmărit răsăritul de la ferestrele gării cu mâinile strânse și lacrimi în ochi, era ultimul răsărit. Orele treceau prea repede, oamenii veneau și pleacau, a urmat apoi o altă amiază, ultima amiază și numai un lucru pragmatic, cum este foamea, a hotărât în locul nostru.

Normal că ne-am jurat dragoste veșnică. Nu ne vom despărți niciodată, ne vom scrie o dată pe zi, ne vom telefona când vom putea și ne vom revedea în vacanța de iarnă. Ce patetic sună acum vorbele astea. Numai că atunci credeam în cuvinte și în ochii ei, iar părul blond era singurul meu reper.

Zodiacul nu zice nimic despre dorința de a locui într-o casă la curte, nici de pretențiile mele mici. Dacă aș avea zece camere, m-aș retrage într-una singură. Aș avea nevoie de un pat, o masă, un scaun și, de jur-împrejur, bibliotecile mele. Zodia nu spune nimic de plimbările pe care le fac mereu pe același drum, prin locurile pe unde am umblat odată cu ea sau cu cealaltă ea, de mai târziu. Nici de teama de cruzime, duritate, răutate și nici de încercările mele de a netezi cu imaginația aceste unghiuri drepte. Întotdeauna poveștile trebuie să aibă mai multe finaluri, să hotărăști singur pe care îl alegi. Impunerea ar fi o condiție greu de acceptat.

În zodie nu scrie nici despre vulnerabilitatea mea la ofense, despre masca indiferenței pe care o port în fața oricărei brutalități, când intervenția mea ar fi oricum sortită eșecului. Nici despre neputința de a dansa, de a fi elastic sau de a ieși în față cu orice preț. Cât de plictisitor este tipul ăsta. Nu mai țin minte de câte ori am auzit cuvintele astea și degeaba aș explica câtă energie consum ca să ascund tot ce simt și cât de mult regret trecutul.

Mă urc, desigur, în ultimul tren anunțat pentru seara aceea. Mă cațăr pe scară în secunda când vagoanele se pun în mișcare, împing pe coridor valiza de lemn și îmi fac loc la fereastră. O deschid și îmi întind brațele afară, spre ea, n-o ajung, ți-am spus că este scundă. Ochii ei mă fixează umezi, apoi îi pierd, mai zăresc o dată o pată galbenă, părul ei, după aceea trenul intră în pădure și gata. Peste toate se așterne noaptea.

Nu mi-a rămas nicio fotografie de atunci, niciunul nu aveam bani să cumpărăm un aparat foto și nici fotografi particulari nu am văzut în Sfântu Gheorghe. Ciudat este că nu am simțit niciodată nevoia să am fotografia lui Hoynico, ea oricum își are locul în memoria mea. Și uite cum toate amintirile astea au stat cuminți la locul lor până în ziua când am întâlnit-o pe fata cu rochie roșie. E normal să n-o fi recunoscut imediat, Hoynico n-a avut niciodată o rochie roșie, era îmbrăcată modest, ca și mine. Noi am trăit epoca în care rochiile roșii nu fuseseră inventate.

Un timp ne-am scris zilnic, apoi săptămânal, după aceea am început facultatea și scrisorile s-au rărit și mai mult, iar după câteva luni am primit ultimul ei mesaj: dragul meu fost prieten, așa începea. Firea ei clară, de unguroaică, nu putea lăsa lucrurile nelămurite, nu i-am răspuns și a înțeles. Depărtarea horărâse în locul nostru, la fel cum făcuse foamea atunci, în sala de așteptare de la Sfântu Gheorghe.

În vacanța de iarnă, vacanță promisă unguroaicei, dacă ții minte, s-a petrecut ceva spectaculos. Era noapte când m-am trezit înconjurat de flăcări, ardeau lucrurile cunoscute, fotoliul, masa, biblioteca, scrisorile, cărțile care atunci erau puține. M-am frecat la ochi, mi-am zis că visez și somnul m-a toropit din nou. Dimineață toate erau la locul lor și totuși ceva se schimbase, dispăruseră amintirile, așa am crezut. Mă simțeam bine, omul fără amintiri este un om puternic. Afară ninsese toată noaptea, iar eu urma să pășesc într-o viață nouă ca printr-o zăpadă proaspăt căzută, urma să am o prietenă nouă, un palton nou, începusem primul an de facultate, se organizau primele excursii studențești. Urma să devin cineva și aveam tot viitorul în față.

Þi-am mai spus, întotdeauna mi-am dorit o casă cu o singură cameră și curte. De jur împrejurul curții să fie pădure și, la o distanță considerabilă, să înceapă satul sau orașul. Cu toate astea am locuit mereu în centrul Bucureștiului, în plin vuiet și gălăgie obositoare până la epuizare. Paradoxal, oricât de mult urăsc zgomotul orașului, mai teamă îmi este de tăcerea prelungită. Biroul unde mă închid când citesc ori scriu, mă îndepărtează de vacarmul orașului, de efectele crizei, de vulcanul italian, de grija zilei de mâine și totuși am rămas un animal sociabil. Chiar dacă mă retrag din ce în ce mai mult în bibliotecă, pentru că vezi, în cărți am dreptul să aproximez acolo unde precizia este imposibil de obținut.

Într-o zi am vazut-o din nou, purta ochelari și cu siguranță nu mi-aș fi dat seama că este ea, dacă nu și-ar fi scos ochelarii să-i șteargă. I-am observat ochii umezi, părul înspicat, blond cu alb,. Era pe la amiază, ca atunci când am stat în gara din Sfântu pentru că nu puteam pleca.

Suntem pe malul râului Olt și e vară. La Sfântu Gheorghe râul Olt este mic și plin de afluenți și mai mici, atât de mici încât într-o iarnă ni s-a ordonat să ne târâm prin apa pe jumătate înghețată. Acum e cald și stăm împreună pe malul apei, ea citește ceva. Nu mai suntem tineri, ne-am maturizat, suntem împliniți, fericiți nu. Iar eu stau în picioare și urmăresc cât de atentă este atunci când își șterge ochelarii sau când citește.

La picioarele mele cresc două tufe mărunte, vegetație banală de râu, una cu flori albastre, cealaltă cu flori galbene. Nu știu când mi-a venit ideea că eu am dreptul să ucid una din ele. Una din tufe va trăi, iar eu ca divinitate a lor, voi decide și nimeni nu mă va împiedica să aleg. Stau nedumerit, indecis pe care să o rup. Cu vârful ghetei le ating, amândouă sunt la fel de fragile, ca viața omului. Le pot smulge cu tot cu rădăcină, să nu rămână nicio urmă. Pentru ele, sunt întruparea morții, numai că în loc de coasă, am niște ghete noi. Ce-ai face dacă moartea ar apărea în fața ta și ți-ar spune să alegi între taică-tău și maică-ta? mă întrebi. Normal că nu știu ce să răspund și probabil aș sta cum stau și acum, în fața celor două tufe fără să mă pot hotărî. Dar dacă moartea ar spune că-n lipsa unui răspuns rapid, îi va lua pe amândoi, continui tu cu întrebările tale absurde. Atunci știu ce va urma, evident mintea și sufletul ar intra într-un conflict atât de mare, încât m-aș prăbuși înainte să aflu deznodământul.

Nu lovesc niciuna din tufele de pe malul Oltului, nu pot. În lumea asta nu există fatalitate nici pentru frumos și nici pentru bine. Mă așez în iarbă, ridic privirea spre fată, dar nu mai e nimeni pe malul apei și probabil nici n-a fost. Am trăit o altă închipuire de-a mea, Hoynico a dispărut acum treizeci de ani și gata. Sunt singur pe malul Oltului, afară nu este soare și nici noapte, mă aflu într-o evadare a imaginației proprii, într-un vis ludic cum îi explică profesorul fetei cu rochie roșie. Un vis din care mă voi trezi ca să cad în alt vis, mai profund.

Cum să-ți spun, în ultima vreme confund din ce în ce mai des realitatea cu visul și am convingerea că vinovatul sunt numai eu, nu mă pot adapta. Nu-mi place realitatea în care trăiesc și am mereu tendința de a mă smulge din cotidian ca să mă ascund în cărți. Acolo e simplu, nu-ți place un pasaj sau un capitol, îl sari sau iei altă carte și te liniștești. Nu este ca în clubul unde Clara filma și la un moment dat a venit unul și a început să urle la ea. Domnule, îmi venea să-i spun, este un sacrilegiu să ridici vocea la un poet. Însă nu am spus nimic și nu din lașitate, mă gândeam doar la cele cinsprezece minute de care mai avea nevoie pentru ca materialul să fie complet, iar comentariul meu cu siguranță l-ar fi scos din minți pe individ. Vezi, asta face diferența. Pe aceste momente reale nu le poți sări ca pe niște pasaje nereușite și nici pe carte nu ai cum s-o schimbi. Viața reală ne obligă să cunoaștem tot felul de ratați și retardați, nu putem face nimic.

Într-o zi am scris o întâmplare veche, legată de comportamentul omenesc, Clarisa mi-a spus că aș putea dezvolta subiectul, să nu risipesc și ideea asta într-un simplu comentariu. Dar ce-aș putea spune mai mult? Sunt lucruri care se petrec atât cât se petrec și se termină când te aștepți mai puțin. Sfârșitul poate veni brusc ori poate fi lungit ca o boală incurabilă și nici aici nu putem interveni.

Ca să înțelegi mai bine, mi-am petrecut multe vacanțe în zona cetăților din jurul Costeștiului. Într-o dimineață mergeam pe jos, pe șoseaua care ducea spre oraș, locuiam la cineva în gazdă, nu aveam mașină și pierdusem rata. Din spate se apropia o căruță, mergea încet, căruțașul nu se grăbea, ne-am dat binețe. Era bătrân, mi s-a părut chiar foarte bătrân. A oprit caii și m-a întrebat de unde sunt și la cine locuiesc. I-am răspuns și nu știu ce mi-a venit să-i întorc întrebarea. A zis că e dintr-un sat de lângă Costești-Deal și duce niște fân să-l vândă la târg, să cumpere în schimb niște păsări. Cu cât îl dai? Un milion, că e mult și îndesat, bun pentru animale, îmi zice.

Fie din joacă, fie pentru că mi se făcuse milă de bătrânețea lui, m-am gândit să-i fac un bine, să îi dau eu milionul. Adică să ți-l vând dumitale? Exact, uite milionul, întoarce căruța și mergi acasă că oi avea destulă treabă la gospodărie. Treabă am, zice el, dar dumneata ce faci cu fânul? Treaba mea, îi spun. Și unde ți-l duc? insistă el. Îl descarcăm aici.

Rămâne nemișcat și mă întreabă din nou: Aici, lângă șosea? Adică nu ai nevoie de el, zice mai departe. Apoi, nu ți-l vând! Eu fânul ăsta l-am muncit, l-am cosit, l-am încărcat, păcat de Dumnezeu să se strice, să putrezească lângă șosea. Mă minunez de încăpățânarea lui. Dar ți-l plătesc, uite banii. El trage de frâuri și-mi spune: Mergi sănătos și păstrează-ți banii. Eu îl vând cui are nevoie de el. Ãsta-i fân bun, nu-i de aruncat la marginea șoselei și pleacă mai departe spre târg, unde poate o să-l vândă, dar, la fel de bine, se poate întoarce cu el acasă.

Idealiști de acest fel sunt tot mai rari, acum nimănui nu-i pasă dacă fânul muncit va putrezi sau nu, la marginea drumului. Important este doar câștigul imediat. Oamenii au devenit pragmatici, trăsătură acutizată de lipsuri. Iar eu? Eu sunt format din două straturi, două timpuri paralele, melancolia celui care am fost și acțiunea celui care sunt. Și pe zi ce trece, simt cum mă transform tot mai mult în cuvinte. În curând o să rămân o poveste de demult, iar mai târziu n-o să mai fie nimic.