agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3928 .



Suflet de profesor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2011-01-12  |     | 



Suflet de profesor

Proaspătul absolvent de facultate, profesorul Dan, s-a bucurat mult când a găsit un post de profesor de matematică, chiar dacă acel post era tocmai într-un sătuc uitat de lume, într-o zonă a țării în care nimeni nu și-ar fi dorit să ajungă.
Văzându-se pe ulițele acelui sat prăpădit, profesorul căzu pe gânduri: unde-și va găsi o gazdă pentru dormit, cum va arăta școala unde urma să-și realizeze visurile sale de profesor, cum vor arăta copiii din acel loc. Oamenii nu prea l-au luat în seamă când trecu prin sat pe drumul pietruit și plin de gropi, doar cu un mic geamantan în mână. Nici primarul, nici preotul nu l-au întâmpinat la venire, din simplul motiv că satul era prea mic să aibă preot sau primar.
Iată ajuns în dreptul unei clădiri ceva mai arătoase din mijlocul satului, cam dărăpănată, dar spațioasă, pe fațada căreia era agățată o tablă “Școala generală Clasele I-VIII“. Primul obiectiv al profesorului pe acea zi a fost atins: a găsit școala. Poate aici, la școală, va găsi pe cineva care să-i dea o soluție pentru o gazdă. Avusese noroc, deși era cam târziu, la școală mai era un profesor întârziat, care dădu lămuriri noului profesor sosit cum să se ducă la o anumită casă, câteva ulițe mai încolo, unde s-ar putea să-l primească în gazdă o familie de bătrâni, acolo, de unde, astă vară, tocmai plecase un alt profesor.
Treaba cu gazda se rezolvă repede și onorabil. Acum profesorul era nerăbdător să-și vadă clasele de elevi. Dar acest eveniment, al primei întâlniri cu elevii claselor, l-a umplut de gânduri, chiar deznădejde. Copiii erau ca vai de ei, nici tu echipați ca lumea, nici tunși, nici curat îmbrăcați. De încălțări - nici să nu pomenim. Fiecare era încălțat cu ce putea, vreo câțiva umblau chiar desculți. Doar vreo doi-trei dintre copii erau echipați mai decent, ca pentru școală.
Și câte planuri mari își făurise tânărul profesor în nădejdea meseriei sale. Acum, văzând starea jalnică a școlii, în general, și a fiecărui copil, în particular, a fost cuprins de gânduri de disperate. După câteva zile și-a mai venit în fire, s-a îndârjit să scoată tot ce se poate mai bun, chiar și din aceste clase de copii săraci și înapoiați. Trebuia, însă, ca meseria lui de profesor de matematică s-o ia mai pe de departe. Mai întâi trebuia să învețe fiecare caz în parte, să vadă ce calități și necazuri are fiecare copil. Și nu puține cazuri erau care te umpleau de compasiune și tristețe. Cei mai mulți trăiau acasă într-o sărăcie lucie. Unii nu aveau amândoi părinți. Alții trăiau în gospodării unde erau puși la munci grele, părinții nu erau prea încântați să țină copiii la școală, aveau mai mare nevoie de ei la muncile din jurul gospodăriei.
Așa că, profesorul nostru de matematică, înainte de a preda elevilor săi geometrie și algebră, trebuia să se ocupe de soarta copiilor încredințați școlii. Chiar de la prima leafă, cugetul l-a îndemnat pe profesor să ajute câțiva copii să-și cumpere câte ceva. Pentru unii a cumpărat caiete, pentru alții creioane. Unei fetițe cuminte și atentă la lecții, văzând-o cu piciorușele goale, i-a cumpărat ghetuțe, de care fetița s-a bucurat mai mult ca de orice pe lume. Și la leafa următoare se întâmplă la fel. Alte cazuri apăreau la orizont care trebuiau ajutate cu ce se putea. I-a dat însă Domnul s-o scoată la capăt cu multe probleme de-ale copiilor. Iar puținii bani care-i mai rămâneau din leafă, ca prin minune, îi ajungeau. Văzând oamenii satului atâta bunăvoință la profesor, îi aduceau câte ceva din livezile și din gospodăriile lor. Profesorul refuza să ia fără a plăti. Așa că, lumea din sat începuse să-l admire și să-l respecte.
Dacă la început copii erau obraznici, îndărătnici, neascultători, după o vreme, văzând cât de milostiv este profesorul lor, au început să-l asculte, l-au îndrăgit foarte mult. Era un elev în clasă, unul numit Dumitru, mai mare ca ceilalți copii cu vreo doi ani, deoarece rămăsese repetent doi ani la rând, care era coșmarul oricărui profesor. Era răutăcios, obraznic, răzbunător, vocifera din te miri ce, în timp ce alți copii se uitau cuminți la profesor. Nu era nici o nădejde ca cineva să-l pună pe calea cea bună. Asta până într-o zi, când profesorul s-a hotărât să meargă acasă la el, să vadă cum arată casa în care locuiește acest băiat. Acolo găsi un balamuc greu de descris. Șase copii de toate vârstele stăteau uimiți pe lavițe, îmbrăcați în zdrențe, nespălați, holbându-se la oaspetele intrat în casă. Mama copiilor era copleșită de probleme și de necazuri, nu știa pe care copil să-l hrănească mai întâi, cum să-i mai îmbrace pe fiecare. Văzând că oricum n-o mai scoate la capăt, orice ar face, biata femeie a început să-și lase copiii de capul lor, să se descurce fiecare cum o putea. Bani n-aveau de loc. Doar câteva oi și câteva găini în jurul casei. În gradină se mai vedeau câteva șire de coceni de porumb. Tatăl copiilor era plecat la muncă, la cale ferată, venea rar acasă, pe la sfârșitul săptămânii.
Profesorului i se făcu milă și de acest incorigibil băiat, Dumitru. Se decise, după multă cumpănire, să-i cumpere și lui ceva. Cel mai degrabă avea nevoie de ceva de încălțat. Îi cumpără niște “adidași“ și o căciuliță frumoasă din târg. Când să le dea lui Dumitru, acesta se uită țintă la profesor preț de câteva clipe, clipind din ochi. Apoi înhăță darurile cu amândouă mâinile. Nu se putea dumeri. Cum adică, tocmai lui, golanul clasei, care făcea orele un coșmar, tocmai lui să-i facă profesorul asemenea daruri?
- Da, sunt pentru tine! Dar să fii băiat cuminte!...
Băiatul nici n-avu cuvinte de mulțumire să-i răspundă. Luă darurile, apoi o zbughi pe ușă afară. A doua zi veni la școală cu căciulița pe cap și cu “adidași“ cei făloși în picioare. Până și ceilalți copii s-au uimit de neașteptatele schimbări în ținuta lui Dumitru. Din acea zi, băiatul deveni cuminte la ore. Și stând el așa cuminte, oră de oră, parcă începu să mai audă câte ceva din ce spuneau profesorii. Ca urmare, notele sale din catalog suferiră o înbunătățire remarcabilă!
Iată așa, cu răbdare, cu bunătate și cu multă dragoste față de copii, aceștia l-au îndrăgit nespus de mult. Dar și profesorul s-a atașat cu trup și suflet de acești copii, i-au devenit cei mai dragi. Parcă nu era profesorul lor de matematică, era un frate mai mare de-al lor, în el găseau mângăierea de care aveau atâta nevoie.
Tânărul profesor nu avusese parte numai de bucurii în mijlocul copiilor, avusese parte și de neliniști, chiar tristețe. Fetița, aceea căreia-i cumpărase ghetuțe, începuse să aibă note slabe la multe materii. Profesorul observă că ea nu se mai putea concentra la lecții. Ceva o preocupa, ceva grav era în sufletul ei. Când a chemat-o la tablă pentru a rezolva o problemă, rămase total pierdută. Nu știa nimic, și, ceea ce era mai grav, nici nu se putea concentra la îndicațiile sale. Chiar a izbucnit în plâns. Profesorului i s-a făcut milă de starea ei, a trimis-o în bancă, și i-a spus să se pregătească pentru ora următoare. Fetița continua să plângă în bancă. La sfârșitul orei, profesorul o căută pe fetița în curtea școlii pentru a alfa ce se întâmplă cu ea. Cu lacrimi în ochi, fetița i-a povestit că mama ei e foarte bolnavă, că trebuie să meargă la spital, că nu au nici bani de spital, nici de mâncare. Profesorul înțelesese pe loc situația. Ca s-o mai liniștească, i-a spus fetiței să nu se gândească la notă, va avea el grijă s-o ajute cu o notă bună la matematică. Dar să aibă grijă de mama ei. Apoi, a doua zi, profesorul făcu o vizită la casa fetiței, aducând cu el jumătate din leafa lui din acea lună. Plecată la spital, mama s-a făcut bine, și treburile în casa fetiței au reintrat în normal.
*
Și cum lucrurile nu rămân la fel mulți ani de-a rândul, veni și vremea ca profesorul de matematică să plece de la acea școală. Pe timp de vacanță câștigase, prin concurs, un post de profesor de matematică la un liceu din județul său. Trebuia să facă și acest lucru, pentru propriul viitor. Dar cum să lase acei copilași din acel sat amărât? Nici nu se gândise la acest aspect când s-a dus la concursul pentru ocuparea unui post de profesor la liceu. Acum, după ultimele ore cu copiii claselor sale, venise vremea să-și ia rămas bun de la ei. Cu multă tulburare în suflet, profesorul luă mica lui valiză, îi ură copiilor succese pe mai departe la școală și în viață, și, cu lacrimi în ochi, porni pe drumul care ducea la gară.
Copiii au ieșit de prin clasele lor și s-au dus pe un dâmb din preajma școlii, să-l mai poată zări pe dragul lor profesor. Se uitau mâhniți după bunul lor profesor, pe care-l îndrăgiră atât de mult. Nimeni nu flutura din mână, nimeni nu flutura batiste. Toți copii se uitau încremeniți în vale, de pe dâmbul acela de lângă școală. Profesorul s-a întors să privească, pentru ultima dată, școala și copiii rămași în urmă. A văzut toți copiii școlii adunați pe dâmb. Atunci l-a cuprins un sentiment de mare tristețe. De ce trebuia să plece din acel loc? Oare trebuia să plece ? Chiar și atunci, în acea clipă, putea să lase toate planurile strategice de viitor de o parte și să se întoarcă în acel sat în care și-a făcut prieteni atâția copii. Chiar și acel “fioros“ băiat, Dumitru, era acum în centrul grupului de copii. Îl vedea acolo, era mai înalt ca ceilalți, drept în mijlocul lor.
Inima profesorului rămăsese la copiii aceia, din acea școală amărâtă de țară. Doar picioarele, singurele, își continuau drumul logic pe drumul prăfuit al acelui sat, drum care ducea la gară. Cu o ultimă privire întoarsă spre ceata de copiii care se uitau spre el, profesorul i-a binecuvântat cu tot sufletul său:
- Domnul să vă aibă în pază, copiii mei, să ajungeți oameni mari și fericiți în lungul drum al vieții!...





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!