Nu am găsit fericirea din simplul motiv în care l-am renegat pe Creator, în rest am îndeplinit toate cerințele Paradisului, recunosc că toate au fost indirecte izvorând în mare parte din indiferența mea, transformându-se în nimic. Cum am trăit, așa vom sfârși, iar în fața ghilotinei cu toții avem remușcări, ne punem viața într-o balanță gândită pe moment… Totul e în trecut, astfel e inutil să ne agităm la ce ne-a făcut unul sau altul; ne resemnăm involuntar când reflectând tot ce am suferit vreodată, am devenit altcineva, cel pe care nu-l vom recunoaște – am găsit ataraxia și nu-i voi da drumul pentru nimic, iar gândul principal devine pământ, și e deajuns – nu timpul vindecă tot, ci pământul.
Eu am văzut fiara în întunericul necesar ființei mele. În întuneric suntem cu toții singuri, nu avem salvarea la îndemână pentru că nu depinde de cei muribunzi, iar în momentul în care îl urăști pe Creator, singurul motiv existențial e ca atunci când îți găsești moartea speri s-o găsească și el deopotrivă cu tine. E vorba de speculația vietii, să apelăm la demoni… să ne punem tot ce cunoaștem la marginea vieții și să ne facem uitați din amintiri. Vom reuși oare să câștigăm în fața sfârșitului și să fim nemuritori în adevăr ? Am distrus tot ce cunoșteam, iar acum sperăm la mila Providenței, acești cerșetori cu mâna întinsă și speranța picăturii revelației universale - ne trebuie acest statut pentru prețul celeilalte vieți.