agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-16 | |
Într-un loc unde pentru unii ar fi pustietate, o casă. O casă albă de lemn. O terasă din podele obișnuite să scârțâie sub fiecare pas. Un balansoar scorojit de timp și ros de carii. Un cer albastru, unduit deasupra unor dealuri nu foarte îndepărtate. Iarbă. Iarbă verde mirosind a reavăn. Flori. Flori de toate culorile și mărimile. Þârâit de greieri și lăcuste. Păsări. Nu știu pentru voi ce înseamnă păsările, dar pentru mine înseamnă liniște..., multă liniște. Deci, liniște cu păsări.
La vreo optezeci de pași, ascunsă sub ramurile unui castan sălbatic, o casă. Sau ceva ce mai semăna a casă încă. În casă, un bătrân încovoiat și încărunțit, înconjurat de cărți și tablouri care scria dumnezeiește. El nu știe asta, dar nici nu pare să-l intereseze. Bombăne, surâde, scrie. Din când în când iese afară și aprinde o pipă. Gesticulează, se învârte, se plimbă de-a lungul casei, atinge câte un ram, apoi intră trântind ușa. Ideea! A venit ideea! La un sfert de ceas distanță de mers cu mașina și la jumătate de ceas de mers pe jos, se afla un orășel. Un orășel cu grădiniță, școală, cinematograf, biserică, dispensar, câteva magazine, o crâșmă. Clădirile, aproape toate din lemn. Bătrâne și ele, dar frumoase și calde. Oamenii se cunosc toți. Fiecare, cunoaște pe fiecare. Părinții lor au fost împreună la grădiniță, la școală, ei la fel, iar copiii lor vor face grădinița și școala tot împreună. Unii, cu spirit de aventură și drag de orașe mari ce promit împlinirea oricăror vise, pleacă. Alții, cu drag de orașe calde asemeni unei familii...vin. Toți însă, toți se reântorc să îmbătrânească și să moară aici. Un fel de Tara! Le place să meargă împreună la crâșmă și la biserică să audă o slujbă frumoasă, să mai afle despre unul, altul. De Crăciun se adună cu toții să împodobească bradul din centru, iar apoi rămân la o masă și la un colind. Împart zâmbete și cadouri, bune și rele, dușmănii și prietenii de o viață. Facem drumul înapoi...un sfert de ceas cu mașina și jumătate de ceas pe jos și revenim la casa albă de lemn. În casă este o ea. O ea care nu a locuit acolo, dar nu îi plăcea spiritul de aventurier și s-a mutat acolo cu multă vreme în urmă. destul ca să afle de toate despre toți și toți să afle totul despre ea. Ea, avea o ea micuță. Se jucau prin flori, alergau, citeau sub plapumă cu lanterna aprinsă și căutau zâne în scorburile copacilor. Acum, ea cea mică era sus în cameră cu un cintez micuț ce nu mai vroia să le părăsească. Ea cea mare deretica prin casă și fredona un cântecel sorbind cerul prin fereastră. Zâmbea. Radia. În fiecare seară mergea optzeci de pași până la casa bătrânului și îi ducea câte o supă sau o mâncărică. El îi dădea în schimb bombăneli de drag și câte un manuscris din care ea își trăgea aerul. le returna mereu cu un trandafir sălbatic deasupra. El îi spunea mereu că se irosește în pustietate cu un drag de fată, un bărbat, un cintez și un moș bătrân senil deja. Ea se apleca, îi săruta creștetul și pleca. În drum culegea câteva flori proaspete și asculta susurul apei. Ea îi știa pe toți, îi alina pe toți, scria scrisorile în locul celor bătrâni, le citea pe cele care veneau, râdea la nunți, la botezuri și plângea la înmormântări. Uneori, când vizita un mormânt care avea o poveste pe care nu am să o spun, se oprea și la alte morminte și le primenea. Zâmbea și pleca liniștită. Ea, tot un fel de Tara era, dar era vie din carne și oase și avea alt pământ sub tălpi și sub frunte. Capacul de la oală începu să trepideze încet. Tresări. Îl ridică și învârti. În depărtare se aude un huruit de mașină. Singurul care nu se potrivește cu peisajul, dar care e bucată din el. Inima ei începe să tremure încet. Obrajii se roșesc. Își șterge mâinile repede de un prosop și iese. Lumea începe să se învârtă. După lumea fizicii, lumea se învârte mereu, dar învârteala asta era altfel...nu avea nimic în comun cu fizica. Mașina se opri la câțiva pași de casă. Cum spuneam...era bucată din loc. Iarba știa și ea unde e locul mașinii. O avea conturată asemeni unei umbre deasupra firelor sale verzi. Din mașină coborî el. Înalt, frumos, cu ochi sclipitori, cu zâmbet plin de căldură, grizonat și al ei. Urcă treptele și se opri lângă ea. Își așeză mâna stângă pe stâlpul terasei și opri lumea sub palma sa de bărbat. Cu mâna dreaptă o trase pe ea cu fruntea, obrajii, ochii și gura sub buzele lui. Din casă se auziră tropote grăbite pe scări și ea cea mică țipă fericită. Lumea ei se învârtea deasemenea. El se lumină și zâmbi larg. Aruncă servieta pe balansoar și intră în casă. O luă în brațe, repetă ritualul sărutului pe frunte, pe obraji, pe ochi, pe gură și îi întinse o jucărie frumoasă. ea îl luă de mână și îl duse sus. El se supuse. Ea așeza mereu lumile la locul lor firesc. Ea cea mare, trase aer în piept pentru că încă simțea un nod de fericire și emoție în gât și așeză masa. Soarele se retrase puțin, seara cobora încet. Strigă. Cei doi coborîră și mâncară. Soarele de abia se mai vedea, iar seara era mai groasă. El luă puiul de om în brațe. Puiul de om așeză fruntea pe umărul lui și adormi. El urcă scările. Ea rămase să spele vasele și să aranjeze puțin prin sufragerie. Urcă și ea. Lumile ei frumoase și cuminți adormiseră. Puiul de cintez moțăia și el. Îl luă în palmă. Trase pătura peste ei și îi sărută pe frunte. Le șopti iubirea ei și coborî. Soarele dispăru cu totul, iar seara deveni o noapte frumoasă cu multe stele și o lună de vis. Cânturile păsărilor deveniră un gângurit somnoros. Greierii mai țârâiau. Apa susura parcă mai frumos. Casa bătrânului era încă luminată. Se apropie de șezlong și se așeză încet. Podelele scârțâie, dar ea nu le mai aude de mulți ani. Fac parte din decor. A devenit familiar. Își așeză pe umeri un șal și o pătură pe picioare. De pe măsuța de lângă ea aburea o ceașcă. Sorbi încet și suspină. Începu să se balanseze. Simțea că ar fi vrut să fumeze. Atunci își dori să fi învățat chestia asta în liceu sau în facultate. Ar fi vrut să vadă cum se ridica firul acela gri către noapte.Ca într-o seară de iarnă, fumul de la case. Zâmbi. Crevașe. Oricâtă liniște ar fi, în sufletul unui om vor fi mereu crevașe. Cintezul se foi. Și el era o ciudățenie. Avea toată pădurea și libertatea să zboare, iar el o alegea pe ea. Îl mângâie încet cu degetul și îl sărută încet pe penele frumos colorate. Șopti. - Tu chiar nu vrei să zbori, nu-i așa? Nu? El se zbârli și dormi în continuare ca și cum ea nici nu ar fi fost acolo. Ea sorbi din nou din ceașcă și continuă să-l mângâie. - Bine, poate mâine. Acum oricum e noapte. O auzi pe Cile? Ea zboară și buhuiește toată noaptea, nu e leneșă ca și tine. Zâmbi cald. Cile era o bufniță. Habar nu avea de ce, dar iubea bufnița aia. Ea adormi. Cintezul i se cuibări sub podul palmei. În casa bătrânului se stinse în sfârșit lumina. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate