agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2018 .



Avzonia Picera
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [samtel ]

2011-01-17  |     | 



Bache ținea la Avzonia ca la ochii din cap. E drept că Avzonia era și frumoasă dată dracului. Pe toată valea Telegii de la Râpa Iepurelui până în Doftăneț, nu cred să fi fost cal mai frumos. Poate doar Ioniță Dorobanțu să fi avut vreun telegar pe măsură, dar Ioniță era sucit și schimba caii unul după altul, ce era azi nu mai era mâine, pe când Bache, o iapă avea și aia sură. Nu e mai puțin adevărat că și acesta o ținea de suflet ca pe o mireasă, cinuță și albă pentru că o țesăla cu măghiran, o spăla cu apă de izvor de la Fântâna Mărtinului și o ștergea cu laptele cucului. Nu mai vorbesc de caiele de Buzău, frâu de piele înstruțat cu ținte de argint și ciucuri roșii ca să nu se deoache. Iar când mergea în buiestru, parcă știind, Avzonia privea mândră la drum de sus cu capu’ntr-o parte și coama aruncată pe cealaltă, răsfirată în vânt. Iar Bache înfipt cu picioarele rășchirate în căruță o șfichiuia cu biciul fără să o atingă, Doamne ferește, zicând cu foc:
-Avzonia Picera, hai fata tatii la Găvănele, la iarbă aleasă. Pesemne știa iapa de locul cu pricina de se îndemna fără sforțare. Acuma și numele acesta, Avzonia, era o cimilitură greu de pătruns de orișicine, căci cu Bache era greu să te pui dacă nu știai cum să îl iei. Vorbea în dodii și nu știai ce să crezi când îl auzeai boscănind de unul singur tolănit în căruță, mai ales seara când trecea pe lângă vreo codană mai oacheșă întorcându-se acasă:
-Asman gasman, osman prosman, acanaua beșaua. Hai la Găvănele să nu ne deoache primejdiile. Auzisem noi că Bache fusese pe front și pesemne învățase limbi străine.
Ei, cum a ajuns Bache căruțaș cu cal sur, pizmuit de neamul floconeștilor din mal până pe vale și de la Scaune până în moșia Brebului, vă spui eu, dar așa mai „pe tăiete”, că nu am timp de treanca fleanca, mere acre. Eu îi picasem mai aproape de sufletul lui că mă îndemnam la treabă să îl mai ajut, spre deosebire de ceilalți băieți pe care parcă îi pica cu ceară când era vorba de fân, sau alte alea. E drept că nici eu nu pricepeam cu ce folos făcea el fân la odaia pe care o avea în coasta Măceșului, neavând nici vacă, nici oaie, nici capră, mai ales că era sub pădure o iarbă bățoasă plină de coada calului, brusturi și bureți. Dar el nu, că nu, că nu poate să stea, dar eu știam că are ceva în gând și zicându-mi că să adun niște cicoare să-i duc mamii să pună în brâu la Drăgaica, m-am gândit că iară sunt dodiile lui, dar când a sărit la alta și mi-a spus că i-ar plăcea să îl însoțesc la munte să căutăm cal, odată m-am învoit cu mare bucurie. Și a lăsat să treacă Sfântu Ilie că era temător de fulgere și când mai erau cinci zile până la Schimbarea la față, a umplut ranița cu pere roșioare și mere dulci și valea...
Am plecat dimineața devreme către Șapte Sate unde am ajuns luând decovilul care pornea de la Ocnă pe Valea Doftanei trecând pe podețe de lemn când pe un mal, când pe altul, bălăbănind picioarele atârnând de pe platformă și șfichiuind buruienile de pe mal, trecând de Lunca mare, prin Cheile Doftanii, unde intrai prin tunel de te usturau ochii de fumul locomotivei și apoi prin Teșila și Trăisteni unde te cuprindea răcoarea muntelui, ca să se oprească în Valea Neagră, la capăt. De-acolo, cu ranița în spate, prin Dințeasca, la miezul zilei prin poteci și râmături de porci către o stână în Șețu unde avea Constantin Brașov, telegean de al nostru, mânzări. Și dacă am scăpat de câinii ciobanilor care s-au dat la Bache ca la urs, de urât ce era pesemne, am dat peste ciobani la mulsul de seară, care s-au bucurat ce s-au bucurat de vești de acasă, însă mai degrabă de merele dulci și perele roșioare scoase din raniță, dar mai ales de sticla cu țuică. Iar Bache făcu frățește un schimb folositor, noi mâncând brânză cu ceapă și bând jintiță că ne răzbise foamea, iar ciobanii trăgând la măsea. Și nu mai conta că era pozlete*, aleasă așa pentru cine pică în cale, că ciobanii erau stătuți pe sec de multă vreme. Și unul mai dinspre părțile Brașovului l-a învățat să treacă Predeluțul și să coboare unde-o vedea cu ochii către Târlung unde cu siguranță o da cu ochii de ce i-o plăcea și de hoți de cai care vând și pe pe dracu și pe mă’sa. Și plecând noi pe când mijea soarele pe Grohotișul, o dată cu oile ce se risipeau pe muntele Șețul, o tăiarăm pe o cărare ocolită printre niște copaci zdreliți, lăsând în vale Negrașul care susura pierzându-se într-o viroagă și haida, haida, printr-un zmeuriș ud, unde cântam de mama focului ca să fugă dihăniile, răspunserăm în culmea Predeluțului printr-un pâlc de brazi. Iar de acolo, trăgând aer în piept, că ni se tăiase răsuflarea de urcuș, văzurăm dintr-o dată cum se deschide Þara mare a Ardealului. Și după ce mai trăserăm un gât de jintiță pe care o păstrase într-o pleoscă în raniță și care își ținuse acreala înviorătoare, coborârăm voioși nevoie mare către Târlung care se vedea strălucind în soare hăt în vale ca o piele de șarpe uscată în verdeață. Și ieșind din pădure, pe când soarele se înălțase bine, dădurăm de poienile largi pline de iarbă înaltă cu flori cuprinse de miroaznă gândind că de bună seamă raiul ăsta trebuie să fie și al cailor, nu numai al oamenilor. Și când se uita Bache în stânga și dreapta pe unde să apuce, tocmai ne ieși în cale un balaoacheș care căra o târnă cu fragi și “zmiură” care ne spuse că poienile acelea sunt la Găvănele dar pe el îl îndreptă către Constanța nouă, un sălaș țigănesc pe Târlung unde neapărat e rost de târg de cai. Să întrebe de Pișta fierarul și s-o înțelege cu el atât timp cât au un interes, unul să vândă, altul să cumpere, chit că vorbesc împreună și se înțeleg separat. Și într-adevăr, coborând înspre albia Târlungului, dădurăm în buza satului Constanța nouă căruia i se mai zice și Gârcin. Și întrebând de unul și de altul ajunserăm și la Pișta fierarul, care avea o mustață falnică în forma clopotului de la Biserica Sfinții Voievozi din Telega umbrită de o pălărie cât roata carului și care ținu de la început să îi spună:
-Domnu draghe, noi nu sintem țigani, sintem gabori. Noi nu facem superare la domnu, și daca vrem cal, avem cal, care cum place la domnu, facem negustorie cinstit și bem, cum se zice la dumneavoastră la regat, aldemaș. Noi mindiart merem la herghel și arătam la domnu, nitălai no...
Și cum plecarăm către caii care pășteau pe malul Târlungului, care împiedicați, care nu, cu mânji și armăsari, o dată Bache o și ochii de departe, albă precum laptele pe un povârniș podidit de iarbă către Găvănele, înspre muntele Tesla care se ițea în depărtare spre Babarunca. Se ținu însă, căci știa că la negustorie nu trebuie să spui ce-ți place că te simte vânzătorul și te arde la preț. Și o luă pe ocolite plângându-se de bani, cum că greu se face francul cu cărăușia, că anul ăsta, dacă e de adunat un cântar de prune, e mare lucru și coșarul e gol, că la deal e secetă și nu e rost de chiverniseală, că nu mai era nici strugurele ca alt’dată ca gordinul de dulce de îl mânca albinile, că au venit și vâltorile pe gârlă de au făcut prăpăd și alte grozăvii din d’astea de mă miram de unde le scoate, doar să ajungă să îi spună că de un cal ar fi nevoie dacă prețul ar fi mai pe măsură. Pișta asculta și parcă nu pricepea, el arăta cu mâna la cai tot bălmăjind, “ioi de siip, ioi de siip** „. Și unul de o parte, altul de alta, cum făcură, cum desfăcură, ajunseră și la iapa sură de pe coastă și Bache se convinse deodată că ea este, mai ales când calul întoarse capul către el ca la un stăpân pe care îl aștepta. Și Pișta o prinse cu îndemânare și îi puse frâul și zăbala în gură și bătând-o pe crupă îi spuse cu drag, „Asz anya picsajabo***”de mai multe ori făcându-l pe Bache să înțeleagă, că nu era prost de cap, că ăsta îi era numele, Avzonaia Picera.
Și odată înțeleși mai mult din ochi decât din vorbe, Bache se duse în dosul unei tufe și băgă mâna în sân unde ținea banii ascunși într-o beseleagă și îi numără scuipând cu nădejde în dește ca să nu greșască punându-i apoi în mâna țiganului care își zicea gabor care îi luă și el la numărat pe ungurește de data asta după ce își dădu pălăria pe spate ca să nu îi întunece număratul. Și dacă ieși socoteala, telegeanul meu mai scoase o sticlă de țuică, care de data asta era din fruntea cazanului, pe care o ținuse la fereală de ciobanii din Șețu și bău aldămașul cu Pișta așa cum se cădea. Eu priveam dintr-o parte căci nu eram băgat în seamă nici la afaceri, nici la aldămaș. Și cum timpul se grăbea cu umbre lungi peste Târlung, își luă la bună vedere de la Pișta nu înainte de a căuta calul la dinți și la copite, că doar nu era de dar. Fierarul însă se încinsese de la trăscău și mai că îl pupă pe Bache procopsindu-l și cu o broboadă din acelea țigănești, înflorate, pentru nevastă, bașca o legătură de potcoave și caiele. Și apucarăm drumul la mal și Avzonia ne trăgea ea mai degrabă ca și cum ar fi știut drumul și stăpânul îi simțea căldura alături de sufletul lui și când povârnișul era mai moale chiar se sui în cârca ei, chiar dacă nu avea șa și nici scărițe, amintindu-și de vremea când făcuse războiu’ la artileria hipo pe Nistru.
Și una, două, ajunserăm spre seară la stâna din Șețu unde ciobanii ne primiră cu bucurie văzând cu ce mândrețe de cal venisem. Și el o închise într-un țarc unde mai erau cai, după ce îi dădu fân și apă proaspătă de la adăpătoare. Și nu puse geană pe geană toată noaptea tot ieșind să o vadă lucind în lumina lunii, ori de câte ori câinii băteau ca nebunii mirosind vreo jiganie.
Așa a ajuns Avzonaia Picera, unguroaica lui Bache, în Telega unde nu i-a fost rău, aș zice. Căci după ce a urcat-o pe drumul de pământ galben plăcut la mers de copită, tăiat în coasta Mărtinului, a așezat-o în grajdul de vârghii proaspăt văruit de coana Veta cu var și sineală, care, cu toate că era cu fața la răsărit, fiind cu un perete săpat în stânca de nisip a Mărtinului, ținea vara răcoare și iarna căldură. Iar învelitoarea era ea cu șiță din brad dar mai mult cu ramuri de salcâmi și lujeri de mure și lemn câinesc și sânger și aluni prin care se zbenguiau veverițele cât ți-era ziua de lungă. Iar casa lui Bache era mai mică decât grajdul, lipită de el și Bache dormea cu urechea lipită de perete să audă cum suflă Avzonia care îl trăgea la somn, zicea el. Și coana Veta nu se supăra căci avusese și ea partea ei destulă și o avea și la bătrânețe, și nu era ea din cei care să nu știe că animalul, dacă nu are gură să strige, trebuie ascultat altu’ fel, mai cu grijă. Cu gândul ăsta care îi mergea la suflet lui Bache, punea Veta în iesle și fân și iarbă cosită și grăunțe, chiar dacă, pe masa lor, câteodată nu avea altceva ce să pună decât vreo ceapă uscată și o ulcică de apă. Și dacă ar fi fost să îi cauți de doage sărite, păi și coana Veta ținea ca la ochii din cap și la găini și la pisici și la câinele care păzea ograda. -Lighioana bine grijită știe să răspunză, zicea Bache. Găina le făcea ouă, pisica prindea nevăstuici și le aducea în prag, câinele ținea vulpea departe de cotețe. Ca să nu mai vorbesc că nu era liniște mai mare în sufletul lor când, după treabă, vedeau pisicile tolănite pe prispă, câinele dormind la umbra salcâmilor și Avzonia cu botul în iesle șfichuind muștele cu coada și boncănind cu copita în podeaua grajdului. E și asta o bucurie de care mulți cu buzunarele pline nu au cunoștință.
Ei, ce minciuni să vă mai spui? Că Avzonia, cât a fost, a avut rost. I-l făcea Bache zi de zi, pe puterile lui dar mai ales ale ei. Pleca dis de dimineață, ba la oraș, ba la pădure, ba la fân pe coastă, ba la gârlă și se întorcea pe-nserate. Nu e vorbă că avea parte și de odihnă, când mergea la oraș se oprea la umbră în Broaște, la Zbârlitul, unde Avzonia dovedea două găleți de apă și o mână de coceni pe care Bache i le punea sub nas de sub coviltir din căruță cât timp și el, la rândul lui, dovedea o țuică și un pahar de vorbă. Și câteodată, când se mai încontra la vorbă și mai abitir la pahar de îl lăsau picioarele, îl suiau bețivii în căruță și Avzonia suia dealul, cobora valea, după știința ei și apoi iar urca drumul Mărtinului în timp ce Bache striga prin somn din căruță, la Găvănele, la Găvănele, până ce ajungea în poarta casei unde Veta îl lua la trei păzește venindu-i Marițele la cap și zicând, “Ai, baritamai omul și tot prost, eu pic dîn picere și tu-mi vii pielăcăind ?”, iar pe Avzonia o deshăma dela căruță, o trăgea la umbră și-i mai dădea o găleată de uruială drept mulțumire.
Un lucru trebuie însă să știți. Că Bache nu avusese copii era drept, dar tot la fel de adevărat era că îi plăcea să care copiii cu căruța ca să le facă o bucurie. Și aveau dracii o bucurie mare, dar se pare că și Avzonia, căci de cum se suiau, o lua la trap cu coama în vânt și cu nările răsfirate. Și nu se oprea decât la gârlă unde copiii se scăldau, iar iapa se răcorea și ea, dar numai până la burtă, în vad, unde avea Nilă moară cu făcău. Și acolo, Bache încărca trei saci, de regulă, unul cu “foină” de grâu, altul cu mălai și altul cu uruială de porumb din care Veta făcea, la zi mare, păsat din care se dedulceau, iar restul era parte pentru Avzonia. Asta la dus, că la întors, nu mai suia copiii în căruță ci pe lângă, să nu se deșele calul, ba cei mai răsăriți puneau umărul să ușureze sarcina animalului care urca de numa, numa. Și de la gârlă, cât că avea nisip sclipicios și balastru căcălău, Bache nu căra niciodată, fiindcă nisipul ud atârna greu și nu vroia să își omoare calul și nici să își tocească biciul cum făceau mulți fără minte îngenunchind bietele animale și rupând bicele pe spinarea lor pe dealul de la Pascale.
Iar iarna era și mai mare bucurie căci Bache o înhăma la sanie și lua copiii cu săniuțe cu tot în căruță și-i urca pînă în vârf La Scaune, de unde coborau ca vântul și ca gândul până hăt în vale pe drumul pe care zăpada era așezată temeinic. Iar Avzonia avea agățată de gât o salbă de clopoței lucind ca argintul care clincheneau la fiecare pas al iepei, mai ales când intra în trap ușor și se întrecea cu vântul și în contra fulgilor care îi intrau în nas făcând-o câteodată să strănute în timp ce Bache, sus pe capră cu căciula trasă de ochi, se încălzea de la o țigară din care trăgea cu nesaț zicând cu glas tare, “Hii caii popii!!” în timp ce sania lăsa șleauri adânci în zăpada prospătă. Și ajunși sus, înainte să ne despărțim, căci am uitat să vă spun că, în ciuda faptului că îmi dăduseră tuleiele, eram și eu adesea în sanie, Bache punea o pătură înflorată pe Avzonia, ne strângea în jurul lui și ne arăta cum scoate el fum pe ochi. Și cum priveam noi țintă la ochii lui gălbejiți să vedem pe unde iese fumul, el lăsând mâna cu țigarea în jos, ne atingea în glumă pe ăi mai apropiați cu mucul aprins de săream în sus râzând de cel păcălit. Iar Bache pleca apoi vesel în drumul lui prin Bobești, către Boșilcești de unde aduna o crosnie, două, de lemne, nu mai multe, să aducă acasă, să aibă ce băga în sobă.
Așa a fost să fie pe vremea aceea și putea să fie mult și bine dacă nu se stricau vremurile, c-a venit unul Pantilie, care era o lișcotă de om, îl știa tot satul și a zis că partidul vrea să facă colectiv și că ia de la “fieșcare” și cal și căruță și pământ de rămâne țăranul în curul gol. Și a mai spus jigodia aia, zicea taica, că o să fie mare bucurie că o să mâncăm toți la cazan fără să mai muncim să facem garduri și să păzim averea de la moși. Și că partidul a făcut festival al tineretului unde a venit din marea Uniune, de peste tot, și negrii din Africa care au jucat un fel de sârbă pe străzi fără haine pe ei, doar cu o cârpă să-și acopere rușinile, la care baba Sița l-a întrebat că de când or fi fost ăia colectiviști de au ajuns să nu mai aibă haine pe ei. Iar Bache a zis că el știe cum era în Uniune că a fost până la Cotul Donului și că a văzut el foamete acolo de se ajunsese să mănânce oamenii coji de pepeni și de dovleci de trai bun la colectiv. Și a mai zis că dacă lui i-o ia pe Avzonia, le ia gâtul înainte să apuce ei să-i pună frâul. Trecuse ea foamete și peste noi, era pâine pe cartelă, dar din ce aveam, mai dădeam și la alții care o duceau mai rău decât noi. Fuseseră aduși copii de „curoieni” morți de foame de la război și lumea îi aciuise fiecare, care cum putea. Dar ce să zic, ne descurcam. Și nu o dată plecam cu Bache cu căruța către satele din munte unde mai găseai de ale gurii mai lesnicios. O luam către Melicești prin grădina lui Dimian Cojocaru și ieșeam în culme lângă Nedelci pe lângă Crucea Domnitorului pe lângă un fag trăsnit care, așa ars pe jumătate, nu puteau să îl cuprindă doi oameni. Și înainte de a urca la cruce ne opream la o fântână cu cumpănă de unde obosită, Avzonia bea apă din adăpătoare că parcă îmbătrânise și ea săraca. Dar cum ajungeam pe acel vârf de unde se vedea roată din moșia Brebului, pe plaiul Voilei către muntele Manole și Valea Doftanei până dincolo de stâncile albe de sare ale Slănicului și culmea Ciucașului, o dată se-nviora și fornăia în aerul tare cu miros de cetină și de depărtări simțind Găvănelele și plesnind din coadă pe spinare singură în loc de bici, o lua la vale pe niște urme de căruță ce abia se vedeau înspre Aluniș și coasta Pietricelei prin pădurea de brazi a Măluroasei. Iar de acolo, îndată urcam un plai muntos către Bertea, de unde Bache încărca de pe la ciobani o putină cu brânză și unt proaspăt scos din putinei pe care îl învelea cu grijă în foi late de brustur ca să țină la drum, dând în schimb mălai, luat de el, dracu știe de unde, pe vremurile acelea aspre. Așa a fost și atunci. Ne întorceam de la Bertea intr-o toamnă până-n ziua Crucii, că se scoborâseră oile din munte și era rost de brânză, doar că nu știu de ce, Bache nu luase căruța, ci doar samarul, pe Avzonia. Mergea prin pădure mai ușor decât cu căruța, dar putinele o mai înghesuiau la coaste. Așa mi se părea mie. Și când am ieșit din Măluroasa, în lizieră, Bache mi-a zis așa deodată:
-Mă simt o leacă cam slăbit, m-am hârlăghit și eu și s-a așezat pe o parte. Eu rămân cu iapa aici la umbră, tu du-te până’n grădină la Dimian, la fântână și adu niște apă.
L-am ascultat și am urcat malul pe toropeală că era spre după amiază, am trecut pe lângă fagul trăsnit și am luat cu ciutura apă într-o donicioară ce mi-o dăduse Bache. Era liniște și senin, abia niște nori răzlețiți se încrețeau în apa fântânii. Doi hâreți se roteau în înalt cercuind locul, pesemne ocheau vreun pârș sau poate paseri răzlețite că satul nu era departe. Când am ajuns în dreptul fagului ars nu-ș ce mi-a venit și m-am dat în spatele lui uitându-mă ca printr-un “benoclu” printr-o gaură făcută de vreo ghionoaie, sau vreo ciocănitoare dintr-o parte care nu fusese mistuită de foc. Îl vedeam pe Bache la vreo cincizeci de metri în picioare dând ciubărul de brânză unui bărbos care se vedea cât de colo că ieșise din pădure și după felul cum l-a strâns în brațe am înțeles că l-a dat de bunăvoie și am mai priceput atunci că nu a vrut să știu eu de acea întâlnire căci bag de seamă că de aia mă trimisese după apă. Așa că am făcut pe prostul și am rămas în spatele fagului. Ușurată, Avzonia urca voinicește pe culme cu Bache în urma ei la doi pași, pe când hâretele din înalt dădu un țipăt tăind liniștea. Văzuse ceva. M-am uitat atent și eu și am zărit în stânga ieșind din pădure cinci, șase militari care au fugit vreo câțiva pași către o buză de mal unde s-au trântit pe burtă cu ZB-urile întinse. -Predă-te banditule, a strigat unul, pesemne comandantul. M-am speriat că nu știam ce să fac, dar pe mine nu puteau să mă vadă. Bache a șfichiuit-o pe Avzonia și iapa a iuțit urcușul. Și atunci am auzit o răpăială așa ca un șuierat și am văzut-o deodată pe Avzonia cum se ridică pe picioarele din’ napoi călcând aerul cu copitele din față și cu ochii beliți și capul dat pe spate lăsându-se ușurel pe o parte. Și Bache, care rămăsese nițel în urmă, s-a repezit la ea și s-a așezat în cur la capul ei și i-a luat capul în poală și a început să strige așa cum nu-l auzisem niciodată, din rărunchi, gâtuit, -Criminalilor, mi-ați împușcat calul, ce-ați avut cu el, mai bine mă-mpușcați pe mine, criminalilor. I se înroșiseră mâinile și pantalonii și pământul se înroșise, sânge negru curgea o vadră. Iar el îi cuprinsese capul în brațe și-l pupa în bot și îi jelea gâtuit, -Avzonia, Avzonia Picera, ai plecat la Găvănele fără mine, de ce nu m-ai luat, de ce nu m-ai luat? Și militarii urcau spre el, mai întâi grijindu-se după copaci, apoi ieșind la gol văzând că omul era dus și nu avea treabă cu ei. Și când au ajuns la vreo câțiva metri, comandantul, pesemne, a zis, “Ce-ați făcut bă, i-ați împușcat mârțoaga!” Și atunci Bache s-a ridicat cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată și a sărit cu mânile pline de sânge în gâtul lui urlând ca o fiară. Nu a apucat însă, căci erau mulți care l-au culcat la pământ și l-au pus cu fața în jos, iar el urla în continuare ieșit din minți, ei înjurau și în larma aia eu m-am lăsat în jos către fântână cu inima zbătându-se să-mi spargă pieptul și am sărit pârleazul fără să îmi dau seama și am fugit pe coasta Măceșului în jos, de acolo pe Cipăroaie și apoi acasă când se însera. Am zăcut două zile de nu a știut mama ce să îmi facă, m-a dus la biserică să îmi citească popa. Și dacă m-am liniștit, după o vreme am aflat ce știa satul și anume ce răspândise lișcota**** de Pantilie care umbla cu „minciunilii” de la unul la altul, cum că numitul Mincu Ion “poroclit” Bache era bandit, că ducea alimente și arme legionarilor din munți și că își va primi pedeapsa care se dă dușmanilor poporului.
Și nimeni nu a avut tăria să-i spună că era un om bun și nici eu, cu toate că fusesem cu el și știam ce se întâmplase. Iar mama mă ținea departe cu mare frică să nu mă bage și pe mine că fusesem atunci în munte cu el. Dar se vede treaba că Bache, cum nu am avut curaj noi să vorbim, a avut el curaj să tacă și nu a dat pe nimeni ca să scape el mai ușor. Iar pe Avzonia noastră au zvârlit-o într-o uznie, o gură de ocnă părăsită, unde se aruncau leșurile de animale. Nici nu vreau să mă gândesc.
La vreo doi ani după treaba aceea urâtă când aproape uitasem, luați cu trebile, coana Veta a primit prin poștă niște haine și un certificat de moarte pe numele Mincu Ion. A citit popa hainile alea cât erau de rupte și mi-s’ pare că le-a îngropat într-o groapă goală. Iar când am ieșit din curtea bisericii și urcam spre vârf, din cot de la Didoi, mi-a ieșit în față un cal alb sur care privea în dungă așa cum Avzonia privea și nu știu de ce dracu nu puteam să mă uit la el că mi se împăienjeneau ochii și mi se întuneca privirea și nu vedeam decât poiana aceea cu miroaznă zisă la Găvănele unde Bache pășea alături de iapa cea mândră numită Avzonia Picera. Și mă gândeam că nu există groapă și nici gură de ocnă în lumea asta care să cuprindă sufletele lor care acum zboară libere deasupra poienilor înflorate către loc umbros, loc cu verdeață de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul.


* pozlete-țuică slabă, scoasă ultima din cazan.
** Ioi de siip-maghiară, în română, “ce frumos”.
*** Asz anya picsajabo-maghiară, în română, „în p...a mă-tii”
**** lișcotă-arhaism local, om de nimic.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!