Mari, grei, alunecând încet printre moleculele de aer, fulgii de zăpadă îi atingeau fața imobilă pe măsură ce înainta pe podul ușor înzăpezit. Nu se gândea la nimic. De fapt de aia se afla acolo… ca să nu gândească. Cu capul ușor ridicat înspre cer, se oprește din mers, închide ochii și atinge cu mâna dreaptă balustrada rece ca gheața pipăind ușor fiecare fulg de zăpadă. Când ajunge cu suprafața degetolor la metalul rece începe să perceapă sunetul apei care curgea sub el și cum distinct se auzeau bucățile de gheață lovindu-se între ele. Zăbovește așa câteva minute, timp în care își golește mintea de orice imagine, culoare, sentiment sau gând răzleț…
Când coboară fața și deschide ochii, își dă seama cât de mult a înaintat, aproape până în mijlocul podului pustiu de mașini.
O siluetă feminină se conturează înaintea lui, făcându-l să realizeze că nu este singur în nimicul ăla plin de viață și zăpadă.
Se relaxează și observă că nu a fost văzut așa că decide să stea, să o privească și să se delecteze vizual cu forma feminină plină de grație.
Era înaltă, cu picioare lungi și subțiri, purtând un palton elegant și având părul șaten prins într-un coc perfect aranjat. Degetele mâinilor erau firave și se mișcau încet, evidențind unghiile îngrijite, vopsite într-un roșu plăcut și pertotal apariția ei era ireală…
Ușor, dar cu niște mișcări precise femeia duce mâna la buzunarul drept și scoate ceva negru. Clipește de câteva ori ca să deslușească forma. Un pistol.
Inima îi tresare în timp ce stă acolo încremenit și o privește realizând imediat ce avea de gând să facă.
Pentru câteva momente a stat nemișcat, dându-și seama încă o dată că nu a fost văzut… Oare să se ducă la ea…trebuia să facă ceva, nu putea sta acolo fără să facă nimic.
După ce zăbovește o perioadă dilatată până la infinit observând-o cum se uită atentă la el, o vede ducându-l încet înspre tâmplă. Acum. Acum va trebui să facă ceva.
Tușeste.
-(Doame, ce modalitate idioată de a încerca să operști pe cineva să-și zboare creierii.)
Tresărind aproape imperceptibil, femeia lasa un pic pistolul în jos și își îndreaptă privirea înspre el. Plânsese cu ceva timp în urmă…
-Mai stai un pic…
-(Cum naiba am putut să spun asta? Un pic? Mai bine spuneam bau)
-Minunat. Asta îmi mai trebuia acum.
Încet dar cu pași siguri, se apropie de ea încă ținând mâna acum înghețată pe balustrada de metal… Bineînțeles că nu simțea nimic.
-Scuză-mă dacă te-am întrerupt dintr-o treabă importantă, dar vreau să te rog ceva.
-Uf, bine, roagă-mă dacă vrei neaparat.
-Am o mică problemă… tocmai vroiam să îmi aprind o țigară și se pare că nu-mi mai găsesc bricheta. Ai cumva una?
-(Bricheta? Bine că nu am rugat-o să-mi dea direct un foc…)
Cu o privire dezamăgită, probabil așteptându-se la o replică ceva mai inspirată din partea lui, bagă mâna în buzunarul stâng și scoate o brichetă.
-Ah, mulțumesc, nu mă așteptam să mai găsesc pe undeva o brichetă în pustietatea asta.
După ce deschide tabachera și ia o țigară, i-o întinde ușor.
-Fumezi?
Cu degetele lungi și subțiri, ia o țigară și o pune între buze. El o aprinde.
-Cum te numești?
-Ingrid.
-Ingrid, te deranjează dacă fumăm o țigară împreună?
-Mă deranjează, dar chiar simțeam nevoia să fumez o țigară…
Se rezeamă amândoi pe marginea balustradei și privesc înainte, înspre sunetul gheții și apei care curgeau dedesubtul lor.
-Nu îți îngheață degetele de la metalul ăla?
-Ba da, dar nu mă interesează.
-Chiar mă gândeam mai devreme oare ce ar trebui să-i spui unei persoane care totocmai vrea să se sinucidă.
-(Să se sinucidă? Doamne cât de impersonal și indiferent a putut să sune!)
-Nu știu, nu am fost pusă niciodată în situația asta. Bănuiesc că-i poți spune orice.
-Da, așa m-am gândit și eu.
-Întrebarea este ce o să spui în continuare.
Stă câteva secunde și nu spune nimic. Închide ochii, trage aer în piept și îl expiră ușor fiind copleșit de sunetul apei și de greutatea situației în care se afla. E treaba lui? E de datoria lui să o oprească? Probabil că ea are motive întemeiate să se afle pe marginea unui pod în mijlocul unei nopți de iarnă cu un pistol în mână… Se vede că vrea să termine repede…altfel probabil că s-ar fi aruncat în apa înghețată așa cum au ales mulți alții să facă.
-De ce?
-De ce nu?
-Din o mulțime de motive. Ești înconjurată de ele.
-Sunt înconjurată și de celelalte.
-Și chiar ți se par la fel de importante? Privește în fața ta. Chiar și nimicul pe care îl vezi este înconjurat de viața care așteaptă să fie descoperită. Nu trebuie sa o vezi, e de ajuns să vrei s-o simți. Dacă închizi ochii pentru trei zeci de secunde o vei auzi, o vei mirosi, vei simți cum fiecare fulg de zăpadă care îți atinge fața este o picătură de lumină, fiecare zgomot pe care îl face gheața de dedesubt este strigătul pământului. Trăiește, se mișcă și este atât de animat chiar și în cele mai întunecate și reci locuri încât parcă respiră odată cu noi, trăiește odată cu noi, și simte odată cu noi. Este cel mai frumos loc în care te poți alfa, cel mai viu moment pe care îl poți trăi și totuși… totuși tu nu îi auzi strigătul aproape asurzitor.
-Nu știu, până acum nu am stat niciodată să ascult.
-Ai timp destul să o faci. Gândește-te că deasupra ta nu mai este nici un obstacol până la cer, și în același timp dacă privești în sus, vei vedea cât de multe lucruri plutesc deasupra gândurilor noastre, deasupra corpului ăsta minuscul în care ne aflăm în comparație cu imensitatea copleșitoare care ne înconjoară din toate părțile. Ești un lucru atât de mic în gigantul ăsta viu și dinamic în care ne aflăm. Gândește-te că tu vrei să renunți la acest suflet enorm din care facem parte, practic distrugând poate cea mai frumoasă parte a lui.
-Care?
-Tu. Tu o completezi și îi dai valoare. Tu ești motivul pentru care ea există, fără tine ar deveni practic un lucru fără sclipire. Nu distruge cea mai mare minune care a existat și va exista vreodată. Chiar crezi că există vre-un motiv suficient de important ca să renunți la cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată cineva?
-Dacă este atât de minunat precum spui tu, atunci de ce toate acestea au ales să stea ascunse de mine până acum?
-Vezi tu, asta este partea cea mai frumoasă… că nu au stat… au fost și până acum aici, deși abia acum le-ai văzut. Este minunat când la un moment dat descoperim că nu trebuie decât să deschidem ochii și să privim în jurul nostru pentru a afla că suntem înconjurați de o imensitate copleșitoare și atât de frumoasă, care fără de noi și-ar pierde complet valoarea.
Ingrid închide încet ochii, trage aer în piept și îl ține acolo preț de câteva secunde, timp în care o lacrimă strălucitoare i se prelinge pe obrazul fierbinte.
-Și acum?
-Acum deschide ochii.
Încet deschide ochii, privește în față și ușor lacrimile încep să-i șiroiască pe obraz parcă fierbând la contactul cu aerul rece…
Plânge. Plânge cu o grație nemaivăzută, respiră din ce în ce mai repede și se înroșește la față umplându-și pieptul cu viață, cu frumos, cu incredibil.
Se întoarce înspre el și îl privește în ochi.
Acum vede cât de frumoasă este. Deși plini de lacrimi, ochii ei verzi încep să strălucească în lumina gălbuie a felinarului de deasupra lor iar el rămane încremenit privind cel mai frumos lucru pe care l-a văzut în viața lui.
Încet se apropie de el, înclină capul și-l îmbrățișează rezemându-și capul de urechea lui fierbinte. Îl strânge incredibil de tare și totuși plăpând încă plângând… Îi simte lacrimile pe față, ca o atingere de catifea și-i simte respirația apăsând ușor pe pieptul lui…
-Mai dă-mi un motiv… doar unul.
-Te iubesc.
Nespunând nimic, îl strânge și mai tare, mutându-și mâna stângă pe umărul și gâtul lui.
Au rămas așa o infinitate. Nu mai exista frig, nu mai era vânt și nici întuneric, parcă în jurul lor s-a creat o bulă aurie de căldură prin care parcă nici fulgii de nea nu treceau.
Cu mișcări ușoare, îi dă drumul și se uită în ochii lui având un zâmbet imperceptibil pe față dar care de fapt era imens în sufletul amândurora.
-Și acum?
Cu mișcări foarte line, își coboară palmele fierbinți deasupra mâinilor ei reci și le atinge ușor încălzindu-le.
Ingrid despride încet degetele de pe pistol, lăsându-l să alunece în mâna lui.
-O să-l pun la mine în buzunar, nu cred că mai ai nevoie de el.
Ea înclină ușor din cap și-și pune fruntea pe buzele lui calde.
-Cred că ar trebui să plec…
-Nu uita să ții ochii deschiși…
-Nu voi uita.
Face un pas mic înapoi ca să îl privească, zâmbește, iar el îi șterge gentil lacrimile de pe obraz cu mâneca de la sacou. La un șervețel nici nu s-a gândit.
-Mulțumesc.
El zâmbește blajin și clipește o dată înclinând ușor din cap.
O privește fașcinat cum se îndepărtează printre fulgii de zăpadă care cădeau neâncetat, încercat de un sentiment straniu. Oare care este povestea ei?
Încet vede cum ea dispare în negura nopții și trage aer în piept. Se întoarece înspre balustrada podului maroniu și se rezeamă de ea. Duce mâna la piept, scoate tabachera și își aprinde o țigară. O fumează trăgând cu răbdare din ea, savurând fiecare fum, golindu-și din nou mintea de orice gând, așa cum făcea și înainte să o cunoască pe Ingrid.
Fulgii de zăpadă parcă erau de două ori mai mairi acum decât atunci când a călcat prima oară pe pod. Închide ochii și ascultă din nou sunetul pe care îl face apa trecând pe sub el, iar cu o mișcare precisă duce mâna la buzunar și scoate pistolul. Se uită la el și parcă îl cântărește în mână. Aruncă țigara pe jumătate fumată, pune mâna pe percutor și încarcă.
Îl duce la tâmplă, pune degetul pe trăgaci și trage.
-(Ah, fir-ar. Piedica.)
Se uită la el, găsește piedica și o apasă în jos.
Mai încet, îl ridică din nou și pune degetul pe trăgaci.
- Oare ce ar trebui să-i spui unei persoane care totocmai vrea să se sinucidă?
-Ingrid?
Cu o privire tristă, Ingrid stătea la câțiva pași de el.
-Nu-mi mai aduc aminte, Ingrid…
-Ce părere ai de… Tocmai vroiam să fumez o țigară și se pare că nu-mi găsesc decât bricheta, se întâmplă să ai o țigară în plus?
El duce mâna la piept și scoate tabachera.
-Cum ai reușit să-ți aprinzi țigara?
-Ingrid, eu am întodeauna o brichetă cu mine…
Grațios Ingrid bagă mâna în buzunar și scoate un pachet de țigări.
-Iar eu am întodeauna un pachet de țigări cu mine…
El îi întinde bricheta și privește în ochii ei triști luminați de flacăra roșiatică și de țigara aprinsă.
Se rezeamă amândoi pe marginea balustradei și privesc înainte, înspre sunetul gheții și apei care curgeau dedesubtul lor…