Nocturnă


Mergeam cu șaizeci de kilometri pe oră și am simțit că mașina plutește. Am pus frâna de motor, 50, 40, 30 km/oră. Aveam deja controlul ei... Am ajuns noaptea târziu, acasă. Soacră-mea avea piciorul bandajat cu foi de varză pisate. Umflat ca un butuc...abia îl mișca...
-Mamaie, îmbrăcarea și la urgență. Am urcat-o cu destulă greutate în mașină. Cu o oarecare strângere de inimă am pornit iar la drum, mi-era teamă să nu ajungem în șanț, poleiul își făcea de cap.
În holul Spitalului de Urgență Buzău, deși se apropia miezul nopții, o mulțime de oameni, ca în gară.
Soția foarte energică a venit cu un brancardier.
-Nicușor să nu pleci, probabil va dura câteva ore, radiografie, ghips...
- Fii fără grijă, aici mă găsești!
Primele 15 minute au trecut ușor. Am luat act de prezența altor bolnavi. Erau de tot felul, intrau, ieșeau, unii întinși pe spate cu aparatură de picurat glucoză, în cărucioare purtate de infirmiere îmbrăcate în alb.
Alături, o bătrânică gemea ușor.
- Ce ați pățit, o întreb
- Cred că am avut un preinfarct!
- Și nu vă internați?
- Nu pot, acasă îl am pe bărbatu-meu, are Altzeimer, e mai bolnav ca mine, n-am pe nimeni, copiii sunt plecați în America...
- Situația pare fără ieșire....am compătimit-o eu.
În fața mea, un tânăr jegos, cu o vânătaie mare deasupra ochiului și un polițist însoțit de un bărbat elegant.
-Tu ce-ai pățit la cap? îl întreb pe tânăr
M-a acroșat o mașină, a patinat, bine că am scăpat cu atâta.
Un om corpolent scâncea jalnic. Își susținea brațul drept cu mâna stângă.
-Nu mai pot, mi-a sărit umărul din chiotoare, auuu..
M-am ridicat și i-am făcut loc pe scaun. M-am așezat pe un calorifer. Era cald, era chiar bine. Vânzoleala continua ca înainte.
O asistentă destul de tânără, părea imună la durerea din jur. Avea mișcări precise, scria rețete, distribuia bolnavii, se comporta ca într-un ritual.
Am încercat să-i prind privirea...A alunecat pe gâtul ei lung, pe pieptul nesiliconat, până să ajungă la pantofi se întorsese cu spatele...
Ce să fac, oare o mai întârzia mult soacră-mea? Am căutat mobilul, trecuse deja o oră jumătate.
Să mă gândesc la ceva frumos, să vizualizez o întâmplare plăcută, ar trebui...
Am scos pixul din buzunar și am notat pe o coală mototolită:

M-am îndrăgostit de o lebădă
Chiar și lacul tresare la grația ei
Îmi dă binețe scufundând capul
Și își continuă drumul imperial

M-am îndrăgostit de fata din vis
Nici nu știu cum o cheamă
Dar am în minte melodia glasului ei
Tot încerc s-o găsesc mergând la concerte
Și de fiecare dată plec dezamăgit

Azi înainte de a porni la drum m-am jucat cu o veveriță
I-am dat o nucă
A prins-o între lăbuțe și mi-a făcut o plecăciune
Câteva clipe ne-am privit în ochi
Ce bucurie! Ce bucurie!
O cunoștea pe fata din vis!

Am ridicat ochii din hârtie. Aceleași imagini, foiala de nedescris, scâncete, gemete... și asistenta vaccinată împotriva durerii.
M-am ridicat și am ciocănit la ușa cabinetului ei
- Domnișoară îmi luați și mie tensiunea?
- Ce vă supără?
- Nimic, vreau să vă împărtășesc o bucurie, am scris o prostioară, o poezie...pot să v-o citesc?
A zâmbit îngăduitor.
Dacă așteptați puțin, vă iau tensiunea, îmi citiți poezia...
Eram în culmea fericirii când am auzit vocea autoritară a soției
- Nicușoor, unde ești?
- Am iești din cabinet imediat. În cărucior, mamaia cu privirea pierdută avea piciorul în ghips.
- Trage mașina la rampă și ajută-l pe brancardier s-o așeze pe bancheta din spate. Vezi să n-o zdruncini prea tare...
Mi s-a părut atât de complicat...că în acel moment m-am trezit...