În vara anului 1955, am plecat la Constanța cu o familie de învățători care intenționau să stea câteva zile pe litoral și să doarmă la bunicii noștri. Eram destul de mare și părinții mei știau că nu voi fi o povară pentru bunici și însoțitori.

Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra într-un gang cu trei porți. Familia Georgescu era proprietara clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeași curte locuia și Mircea, fratele cel mai mic al mamei. Daniela, verișoara mea, era cu doi ani mai mică decât mine. La început mergeam toate trei la plajă cu familia Vornicescu, familia cu care am venit de la Vișeu. Þin minte și acum cu câtă grijă coboram treptele destul de abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu doamna Georgescu. Bunica venea mai rar cu noi.

Bunicii se străduiau să îmi facă șederea cât mai plăcută. Într-o seară, mă anunță: „Mergem la operă!”. Știam eu ceva despre operă. Când s-au instalat difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit și ne-au instalat un difuzor și în camera pe care o ocupam noi. De la difuzorul care transmitea programul Radioului Național am învățat cântece, povești, la difuzor auzeam piese de teatru... Știam eu că la operă se cântă și recunoșteam câteva teme muzicale. Dar o operă adevărată nu puteam vedea decât la Constanța.

Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.

Cum să nu ascult cu multă curiozitate și încântare?! Se juca „Vânt de libertate”, opereta compusă de Isaak Dunaievski. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut semn să mă așez la locul meu. Am fost cuminte, dar murmuram împreună cu artiștii. Aș fi dansat lângă scenă, dar bunica se încrunta.

Acasă, în timp ce bunica îmi aranja patul, am început să cânt:
„Mario, mi-am legat viața mea de a ta, dragul meu…” Bunica mă întreabă: „Numai asta ai reținut?”. Prind curaj și cânt:

„În zori, lumea vom străbate,
Cântec drag de libertate,
Zboară pe-ntreg pământul
Liber să fii ca gândul!”

Cânt din ce în ce mai tare. Și apoi, ceva despre mateloții care spălau puntea vasului. Dar au trecut mulți ani și am uitat.

A doua zi, au venit mama și Nina. În timp ce așteptam să ni se servească borșul, am început să cânt încetinel și să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observație, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să învețe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbește serios sau râde pe seama mea?

- E prea mica, mamă. Numai din clasa a doua le primește doamna Moldovan. Să învețe mai întâi să scrie și să citească!
- Eu știu literele! spun cu hotărâre.
- Nu e suficient. Nici la grădiniță nu ai fost.
- Merg la toamnă. Și o să învăț!
- Le cânți colegilor de grădiniță? întreabă bunica.
- Sigur. Și lor și tuturor celor care vor să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreț de operetă! Când voi fi mare, știu ce voi fi!
- Ce vei fi? mă întreabă mama.
- Cântăreață! De operetă.
- Să mâncăm! Apoi ne așezăm frumos și tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar și o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat și vecinii.

***


După mulți ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz care ne ducea de la Eforie la Constanța. Lângă noi, un pescar cu undița și o plasă de 1 leu. Plină. Soțul meu, mare amator de pește, intră în vorbă:

- Ați prins ceva?
- Destul.
- Nu vindeți?
- Dacă vreți să veniți cu mine acasă. Trebuie să cântăresc…
- Unde stați?
- Pe strada Smârdan, la numărul 7.

Îi fac semn soțului meu. Se apropie.

- Acolo au stat bunicii mei.
- Mergem cu dumneavoastră.

În timp ce pescarul cântărește peștii, mă apropii de gard. Casa în care au locuit bunicii mei e tot acolo. Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desființat Geta, după ce au murit părinții ei. Vara, ea le închiriază turiștilor camere.
Soția pescarului mă vede. Simt că trebuie să-i explic.

- În casa aceea au locuit bunicii mei. Până în 1959, când s-au mutat la Eforie Sud.
- Nu i-am cunoscut. Noi locuim aici numai de zece ani.

Mai întârziem la familia pescarului pană când îi povestesc cum am fost eu la operetă. Promit că trec pe la Teatrul Liric . Să văd măcar clădirea. Pe artiști îi revăd cu ochii minții. „În zori, lumea vom străbate…”