Câteva zile la rând m-am tot învârtit pe braniștea dintre târg și podul de peste râul Strei, un loc aflat la câteva sute de metri depărtare de blocurile Orașului Nou, un loc pe care mă jucasem în lungii ani ai copilăriei și căruia, noi, copiii îi spuneam "pe câmpie" deoarece împrovizaserăm pe pajiște un teren cu porți marcate cu pietre aduse de pe malul apei și încingeam, la sfârșitul săptămânii, câte o partidă de fotbal care nu se epuiza decât la căderea nopții. Era locul unde, dintotdeauna, pășteau caii gospodarilor din Streisângiorgiu, satul în coasta căruia puternicii timpului aveau să construiască, odată cu întovărășirea și apoi colectivizarea, un oraș nou. Cred că mă chinuia cel mai mult lipsa cailor din acest peisaj, așa cum îi văzusem zilnic aproape douăzeci de ani. Faptul că am fost plecat cam tot atâți ani prin alte locuri nu a reușit să estompeze imaginea hergheliei de cai păscând.

Aici, în satul acesta de pe malul râului Strei colectivizarea avusese un chip mai uman, cel puțin așa mi se pare acum, la peste cincizeci de ani distanță, când gândul mă duce înspre acele vremuri și leg unele de altele imagini și amintiri care, la vremea când au fost în ființă, nu aveau nici o semnificație aparte și nici nu-mi spuneau mare lucru. Mă gândesc că au fost puțini cei ce s-au opus pe față regimului deoarece unul dintre fruntașii satului era Romulus Groza, un văr de-al lui Petru Groza, primul ministru al guvernului comunist de la București. Acest Romulus Groza avusese și două mori ridicate pe un fir de apă desprins dintr-un râușor ce împărțea satul în două, numit Valea Luncanilor, deoarece izvora din zona Luncani în apropierea peșterii Cioclovina. O moară era în Suseni, în partea din sus a satului, care în câțiva ani de la naționalizare s-a transformat într-o ruină, și în incinta căreia la Întovărășire a fost încropită o covăcie, adică locul unde se potcoveau caii și se lucra fierăria pentru căruțe, cu foale și nicovală în regulă. Roțile de lemn ale morii au rămas, zeci de ani, îngropate pe jumătate în pământ, ca o mărturie a biblicei învățături că nimic nu este veșnic. Nici măcar o biată orânduire socială. Cealaltă moară a fost dată în administrare industriei de profil și a făcut făină albă de grâu și făină galbenă ca aurul, din porumb cu doișpe rânduri, până la inundațiile din optezeci, când n-a mai reparat nimeni iazul rupt. De atunci moara a fost oprită și a intrat în paragină.

Astăzi cred că din pricina lui Romulus Groza, vărul doctorului Petru Groza, sătenii au fost "convinși" să intre în "întovărășire" și apoi în Cooperativa Agricolă de Producție (celebra CAP), semnând de bunăvoie că-și dau averile, vite și pământuri statului popular. Încă nu mă născusem pe când circula această gogoașă a averilor muncite în comun, aveam să aflu din poveștile bătrânilor și chiar să văd cu ochii de copil lucruri greu de crezut pentru cei din ziua de azi. Uneori îmi par atât de limpezi și de proaspete toate aceastea, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Gospodăria, sau sediul acestei tovărășii era conacul cu terenul din centrul satului, peste drum de casa părintescă a copilăriei mele. Pe atunci nu știam că sediul CAP, cu veranda de sub care se intra într-un un beci imens, în care "tovarășii" depozitau toamna cultura de cartofi, era, de fapt, conacul în care s-a născut și a trăit cel ce, după plecarea din țară, avea să devină, la Budapesta și apoi peste ocean, regizorul Szocs, cel ce va imortaliza și frânturi de viață trăite în aceste locuri pe o celebră peliculă. Nu știu ce merit a avut Romulus Groza în realizarea "pe cale pașnică" a "întovărășirii", dar un lucru a fost evident: nici averile lui n-au scăpat. I-au luat pe rând morile, cele câteva zeci de iugăre de pământ, via, livezile și pădurea. Touși, de casă și de acareturi nu s-au atins, cum nu s-au atins nici de livada mare din jurul casei.
Când am crescut și am început să îmi dau seama că lumea din jurul meu este mai adevărată decât o poveste am remarcat herghelia de cai, dacă putea fi numită așa. O herghelie în lanțuri, peste cincizeci de cai ce se întorceau de la pășune cu piedicile de metal pe piciarele din față, de fapt niște inele de oțel prinse chiar deasupra copitelor calului și unite prin trei-patru zale de lanț. Pentru că nu era cine să-i despedice, caii veneau într-un galop imperfect, chinuit, mânați din spate de paznicul bătrân și șchiop. Caii săreau cu fiarele pe piciare, se dezechilibrau, potcovele mușcau colbul uliței și întotdeauna în urma lor se ridica un nor de fum, ca după o bătălie. Zgomotul făcut la trecerea acestei jalnice herghelii era greu de descris, părea o armată din altă lume: când intrau în curtea CAP încă mai săreau, o vreme, turburați. După o bună bucată de timp se linișteau și-i puteau despedica. Atunci, resemnat, fiecare cal intra în grajd, la locul său și aștepta, răbdător, să i se petreacă peste gât lanțul ancorat de iesle.

În anii ce au urmat chinul cailor avea să fie ușurat. Construiseră primele blocuri pentru noii "orășeni" aduși de prin toate colțurile țării și calificați la apelul bocancilor ca lopătari sau chiar meseriași în uzina metalurgică. Oamenii aceștia necăjiți, aduși direct de la glie, aveau și ei copii. Curând copiii au decoperit herghelia. S-au împrietenit cu îngrijitorul cailor. Așa am aflat și eu că acești cai roboteau cu rândul în CAP și când "erau liberi" erau duși în câmp și împiedicați, ca să pască și să se odihnească. Stau și mă gândesc și văd și astăzi imaginea cailor, numele lor: Găsita, pentru că era o iapă negră ce fusese găsită, Fulga, Olga, Dora, Tulipan, cai născuți după "întovărășire". Dar și de cei mai bătrâni cai, aduși de oameni "de bunăvoie", cu lacrimi în ochi și cu inima grea ca plumbul îmi amintesc. Nu știu cum i-o fi chemând pe acești cai când au ieșit din burțile iepelor, dar toată lumea îi știa și le dăduse porecle după numele foștilor stăpâni: Iulcea lui Turtariu, Recoanea lui Gherghe Recu, Cezar a lui Bogoș baci, Mișka și Tibor a lui Fazekaș, Șari Șinconilor și tot așa, aproape fiecare casă dăduse la CAP câte un cal. Cînd nu pășteau, caii erau înhămați la căruțe și cărau de pe câmp cereale și fân, arau la plugul cu rotile, câte doi, sau semănau. Și atelajele erau luate tot de la săteni.

După o vreme am descoperit că tot mai mulți cai veneau seara fără piedici, dar încălecați de câte un copil din sat sau "de la blocuri". Paznicul îi învățase să călărească și seara îi lăsa să le scoată piedicile și să le agațe la gâturile cailor ca mai apoi să-i încalice până la grajduri. Așa au fost eliberați bieții cai de robia întoarcerii din pășune. Fiecare copil de doișpe-treișpe ani avea un cal. Își făcuseră căpestre pentru călărit, cu migală, din sfoară împletită și se duceau în câmp chiar cu câteva ore înainte de asfințitul soarelui. De multe ori se încăierau pentru un cal. Atunci cei mai mari interveneau și făceau dreptate. Noi, cei mici, priveam cu jind cum treceau la trap ușor sau în galop pe ulițele satului, vajnicii călăreți. Dar așteptam cuminți să creștem. Până atunci ne-am făcut cai din anini și din sălcii și, după modelul celor mari, cât era ziua de lungă nu ne dădeam jos din spatele nuielelor. Dar caii ne-au așteptat și pe noi. Creșteam. Și într-o zi am venit și eu din câmp călare pe un cal adevărat. Cam pe vremea aceea citeam o carte pentru adolescenți scrisă de un american, Allan Marshal, parcă: "Voi sări din nou peste băltoace"...

Nu știu cum de mi-am amintit toate acestea. Dar țin minte ziua în care a trecut pe ulițele satului un tractor și apoi altul, eram de-a dreptul fascinați de zgomotul motorului și de tractorist. Nici nu-mi mai amintesc ce s-a făcut cu caii, știu doar că au mai rămas vreo patru la număr, care cărau din câmp iarba la viței și a mai rămas și un armăsar lipițan: Tulipan. Cine l-o fi botezat Tulipan? Tulipan este numele popular al lalelei în părțile noastre. Mai mult ca sigur că a fost numit astfel din cauza eleganței sale. Era un armăsar frumos, sur, rotat, cu crupă dublă. Să fi avut vreo zece ani când l-au vândut la niște țigani corturari. Dar până atunci Tulipan, idolul iepelor în floare din toate gospodăriile agricole de producție din cel puțin zece sate din zonă, a răbdat cea mai cruntă umilință.

Era într-o dimineață de vacanță. Mă uitam prin gardul de scânduri de carpen în curtea largă a CAP-ului, mă minunam când Niculae Ioja, brigadierul de la zootehnie îl aduce pe Tulipan din grajd, îi pune hamul din piele și căpăstrul cu ținte de alamă și ciucuri și îl înhamă la șareta lui Groza, adică cea adusă în cooperativă de Romulus Groza. Era vopsită proaspăt cu vopsea maro, îmi amintesc de parcă ar fi fost acum un ceas. Ioaja era mic și îndesat, să fi avut atunci aproape cincizeci de ani, fusese negustor, adică geambaș de cai în tinerețe și era priceput la multe lucruri, dealtfel om blând de felul lui și vesel, dar hotărât, atunci când avea de dus un lucru la bun sfârșit. Știam ce mult iubea caii. A urcat în șaretă și a dat bici calului. Tulipan a pornit la trap cu gâtul puternic încordat sub forța zăbalei aspre. Mergea mîndru, elegant, în buestru. Ioja l-a slăbit din hățuri și nu mai știu câte ocoale au dat împreună, om, șaretă și cal, curții CAP-ului. Mai știu că de la o vreme, de câte ori ajungea șareta în dreptul gardului după care stăteam ascuns, calul mi se părea tot mai nins de spuma albă, caldă, aburindă. Ioja sorbea, în mers, din când când, dintr-o sticlă. Era tot mai înverșunat. Din camera de însămânțări a ieșit doctorul veterinar Romi, fiul lui Romulus Groza urmat de Avramescu, un alt veterinar și de alți doi bărbați de la Deva; mai târziu am aflat că sunt de la Direcția sanitar-veterinară. Toți purtau halate albe. A apărut și o trusă sanitară, apoi au mai venit alți doi îngrijitori.
Ioja a oprit șareta. Tulipan era o grămadă mare de spumă. Apoi brigadierul zootehnic a coborât împleticindu-se: era beat. A dezhămat calul de la șaretă și cei doi îngrijitori i-au scos hamul cu ținte și i-au prins un inel de oțel în coadă, după care au legat calul cu o funie de piciorul din spate, chiar deasupra copitei pe care au petrecut-o prin inelul de fier. Calul îi privea nepăsător. Ioja a tras pe gât ultima înghițitură de băutură din sticlă. Plângea. S-a îndepărtat, împleticindu-se, spre poartă și a părăsit curtea. Atunci Tulipan a început să sforăie pe nări tot mai neliniștit. Au smucit cu putere de funie și aceasta a lunecat prin inel, piciorul calului s-a ridicat în aer. Atunci l-au trântit pe iarbă. A nechezat de câteva ori, apoi, când i-au uns boașele cu tinctură de iod și l-au castrat mai sughița doar, dar eu cred că plângea. A fost singura dată când am văzut un cal plângând. I-au aruncat semnele bărbăției, mari cât o minge de cârpă, într-un vas smălțuit. Avramescu, veterinarul înalt și uscățiv, le-a luat în primire și a intrat vesel în incinta punctului sanitar, unde, pe un reșou electric dintr-o tigaie, venea deja miros de ceapă prăjită.

Îmi era greu să cred că se ospătau din bărbăția celui mai frumos cal din partea locului. Auzisem că veterinarii mâncau fudulii de cal, ba le considerau delicatese, chiar dacă mie mi se părea o mare urâciune. Încă nu venise moda italienilor care cumpărau cai bătrâni. Au băut până la amiază apoi au plecat pe rând, pe mai multe cărări. Calul a stat trântit la pământ preț de vreo două ore după care l-au eliberat grăjdarii. S-a ridicat încet în genunchi. Avea ochii umezi, triști, aproape umani. Nu mai era cal. Când l-au dus la loc era o biată gloabă. În două săptămâni l-au vândut unor țigani. Tata mi-a povestit că l-a văzut peste vreo cinci ani la un târg de țară. Schimbase nu știu câți stăpâni. Era bătrân și slab, numai piele și os. L-a recunoscut după priviri. și l-a chemat pe nume și atunci calul a ciulit urechile și privirile i s-au aprins pentru câteva clipe, ca ale mândrului armăsar de odinioară, și a început să bată cu copita în pământ, mai spunea tata. Þiganul cel gras, cu mustățile căzute, s-a apropiat și-a strigat la cal, "dii Mișu, dii gloabă". "Nu-i Tulipan"? a întrebat într-o doară, tata. "Nu-i"!, i-a răspuns sec bărbatul. Dar tata știa că este el, mândria de la CAP "Înfrățirea" Streisângiorgiu. L-a răsplătit, totuși, bătându-l cu palma pe gâtul cald, care tremura, încă frumos arcuit de noblețea foștilor armăsari din rasa Lipitza. De atunci nu l-a mai văzut nimeni, niciodată.

Nu pot percepe braniștea aceasta fără cai. De jur împrejur au apărut case care înaintează înspre firul limpede de apă al Streiului. În curând nu va mai rămâne nici fir de iarbă, nici un scaiete măcar, vor fi doar curți cu pavele frumos colorate și străzi lângă străzi. Orașul aleargă mai abitir decât o herghelie în lanțuri prin noi și chiar mai repede decât cel mai focos armăsar lipitzan.