XV

Vacanța a trecut repede. Nu puteai să ieși afară de atâta căldură. Dacă te prindea o rază de soare pe pielea goală te frigea ca un laser. Toți se duceau la ștranduri să se răcorească un pic. Și aerul era fierbinte, nerespirabil. Verdele pomilor începuse să-și piardă culoarea. Frunzele păreau moarte dar nu se îndurau să se desprindă de pe crengile copacilor. Cereau apă ca un om însetat. Dar de unde atâta apă la atâția pomi pe lângă care trecea Ema? Picăturile de ploi întârziau să apară. Soarele râdea ca un nerușinat, privind la oameni cum se agitau neputincioși în fața lui. De… îi mai pedepsește și el pentru unele păcate pe care le făceau. Prea începuseră să se sature de bine. Sus la mansardă era și mai rău. Toată dogoarea se răsfrângea asupra lor. Era ca într-un cuptor fierbinte în care coceai cozonaci.
Doamna Nina, ajutată de mătușa ei și de Viorica, încercau să salveze florile care scăpaseră de pârjol și pe care le uda în fiecare seară. Parcă tot efortul nu ajuta la nimic. Florile arătau din zi în zi mai jalnic. Apa care se încingea din cauza pământului fierbinte le aducea moartea pe care n-o doreau.
Ema nu se prezentase la școala profesională pentru diplomă și repartiție la locul de muncă. După atâta efort nu voia să audă de așa ceva. Această perioadă fata vroia să o șteargă din mintea și sufletul ei. A urmat școala, nu l-a făcut de râs pe Nelu, dar atât spera ea: că la terminarea liceului va urma o facultate. Motanu a fost înscris în anul întâi la profesională. Parcă era un blestem pe capul familiei ca toți copiii să urmeze aceeași școală. Era frumușel îmbrăcat în uniformă, începuse în ultima perioadă să semene cu Nelu cu toate că era cam mic de statură pentru vârsta lui.
În ziua în care a început cursurile la liceu, Ema, ca niciodată până atunci, și-a dat importanță cum arată. S-a îmbrăcat în ce avea mai frumos, și-a pieptănat părul așa cum o învățase Nelu, și-a dat cu parfum de lăcrămioară făcut de Meri - era specialitatea ei - s-a uitat în oglinda în care se bărbierea George și satisfăcută de înfățișare a plecat spre liceu.
Ajunsă în stație s-a speriat. Lume multă se vânzolea agitată încolo și încoace deoarece un tramvai deraiase și încurcase toată circulația.
A ajuns abia la a doua oră, care deja începuse. În locul ei lângă colegul de bancă stătea un coleg străin de clasă. Când a ridicat capul să vadă cine a intrat Ema a crezut pentru o clipă că va leșina. Era chiar Ninel. Doamne, Dumnezeule nu poate fi adevărat. Era cu părul blond, cu ochii albaștri, dar mai tăioși, mai veseli ca ai lui Ninel, buzele mai subțiri, dar poate pubertatea și-a spus cuvântul. Unii copii se transformă. Avea o ținută serioasă și o privea cu insistență. Da, era Ninel. În fine a apărut după atâta așteptare.
- Domnule profesor, spune Ema sugrumată de emoții, vă rog să-mi permiteți să iau parte la oră. În cartierul meu a deraiat un tramvai. Am fost nevoită să aștept mult…
- Bine, domnișoară! De fapt abia am început să ne cunoaștem. Ne-au mai venit în clasă mulți elevi de la școala tehnică, uite chiar lângă colegul dumitale de bancă, care ți-a cedat locul unui nou venit.
- Vă mulțumesc! Am să-mi găsesc un alt loc. Când a trecut printre rânduri a fost prinsă de mână de o colegă, Nuți, care din clasa a opta își dorea să stea cu Ema în bancă. Noul venit continua s-o privească pe fată. Acum, după ce i-au trecut emoțiile Emei, și-a dat seama că acestea nu era Ninel. Doamne, cum îl mai căuta sufletul ei. Credea că în fine l-a găsit.
În recreație colegul de bancă s-a scuzat că intrusul i-a luat locul. El îi explicase că locul este ocupat, dar intrase profu’ și nu putea să-i dea un brânci din bancă.
- Lasă, nu te supăra! Anul acesta am să stau cu Nuți! Nu-ți port pică, doar știi, am fost ca frații. Ești preferatul meu. Dacă nu stăm în bancă asta nu înseamnă că nu vom fi la fel de buni prieteni.
- Să nu rămâi supărată pe mine! Pe ăla îl pot da afară oricând. Mi se pare că este cam îngâmfat, nu-mi place de el.
Zilele treceau. Ema își reluase vechile obiceiuri, se juca, râdea cu băieții, le mai trăgea câte un pumn, un picior. Ei râdeau și se amuzau de fata în pantaloni care nu-și uitase năravul.
Noul coleg părea că nu se integrează în colectiv. Stătea de-o parte și-i analiza pe toți zâmbind ironic.
Trecuse și luna octombrie, era începutul lui noiembrie și zilele erau tot frumoase. Pomii începuseră să-și dea jos o parte din podoabele lor, care acum arătau galben-ruginiu. Sâmbătă, după terminarea orelor, colegul nou a acostat-o pe Ema la ieșirea din clasă.
- Colega, poți să-mi acorzi câteva clipe?
- ...? Era prima dată când i se adresa.
- Am așteptat să-mi reproșezi că ți-am ocupat locul lângă Fănel.
- Nu m-am supărat! Am fost puțin contrariată. Mă simt la fel de bine și cu Nuți. Stai liniștit, nu-ți face probleme.
- Vreau să repar greșeala. Vrei să ne întâlnim mâine să ne plimbăm puțin prin Herăstrău?
- Nu sunt sigură. Trebuie să cer voie acasă. Trebuia să-mi spui de ieri, lasă pe sâmbăta cealaltă.
- E bine și așa. Pentru sâmbăta viitoare să nu-ți faci alt program. Fata s-a despărțit de el, având în suflet milioane de sentimente. Ceva misterios avea băiatul acesta. O atrăgea. Părea cuminte și serios. Da! Se va duce. Ce rău putea să-i facă un băiat de vârsta lui? Și nu văzuse până atunci Parcul Herăstrău. Acum avea 16 ani. Era domnișoară în toată regula cu toate că ciclul nu-i venise încă.
S-a sculat dis-de-dimineață, deși întâlnirea era după ora 16.00. Ziua promitea să fie destul de călduță, ca și celelalte. Doar câte un nouraș pufos și câlțos te făcea să crezi că vremea se va schimba cât de curând.
George trăgea de zor să-i termine pantofii gri cu toc înalt. Meri îi călca un sacou albastru transformat dintr-o haină a lui Nelu care-i rămăsese mică. O pregăteau pentru prima dată cu multă seriozitate. Acum considerau ei că fata lor este pregătită să dea piept cu viața. Nu mai era un copil. Trecuseră împreună prin multe greutăți și decepții.
- Vezi, fata tatii, ai grijă! Aștia, mutălăii cum zici tu că este colegul tău, sunt de multe ori mai periculoși ca cei vorbăreți! Știi, „câinele care latră, nu mușcă”. Dacă încearcă ceva ce nu-ți convine, te faci că-i împărtășești jocul și când crede că te-ai lăsat, îl lovești la punctul sensibil. Atunci de durere îți dă drumul și o iei la sănătoasa. Până să se dezmeticească el, tu ești departe. Ai scăpat de primejdie.
- Lasă George, fata, n-o speria! Ce, se întâlnește cu un mamut ? Sunt doar colegi de clasă. După câte spune ea, este un băiat tăcut, dar cuminte. Termină cu aluziile tale!
- Dragă, eu am citit și am văzut și auzit multe, la cine nu te-aștepți îți dă cu tifla în cap! E bine să fie atentă. De-acum încolo multe se pot întâmpla. O fată cuminte trebuie să știe să se ferească.
- Mămico, tăticu’ m-a speriat! Ai ceva dulce? Parcă nu-mi vine să mă duc la întâlnire.
- Uite, mănâncă dulceață de vișine. Bea un pahar de apă și-ți trece.
Ema se așează pe scaun și ia câte o boabă de vișină, așteptând să-i treacă răul ce o apucase. Își ia îmbrăcămintea, pantofii și apare din camera alăturată gată îmbrăcată de plecare. Așa cum era cu pantofii gri, fustă gri, taior albastru, poșetă gri și flanel de aceeași culoare, pe care îl ținea pe braț, era o domnișoară în devenire. Îl sărută pe George, pe Meri și cu mult curaj dă să iasă pe ușă.
- Puiule, vezi ce are fata pe fustă! Cred că s-a murdărit cu dulceață.
- Ema, nu pleca, te-ai pătat pe fustă! Hai în casă să vedem cum facem!
- Mamă, dacă mă întorc, o să-mi meargă rău!
- Dar nici așa nu poți pleca!
Întoarse în cameră, Meri constată că fetei i-a venit pentru prima dată ciclul. De emoția întâlnirii nu și-a dat seama. I-a dat fusta jos, a spălat locul cu pricina, a uscat-o cu fierul de călcat, a pregătit-o și i-a dat drumul să plece.
Când a ajuns în stație el era prezent. Îmbrăcat într‑un sacou maro, pantaloni bej și balon de aceeași culoare. Se uita la ceas. Părea îngrijorat.
- Bună! Te rog să mă ierți! Am întârziat puțin. S-au ivit niște probleme.
- Nu face nimic. Ce frumoasă ești! Nu știam că porți tocuri înalte. Îți vine foarte bine. Ești aproape cât mine de înaltă. Toată lumea se uită la noi!
Ema, încurcată și jenată de atâtea complimente, îl ia de braț așteptând să se îndrepte spre autobuzul care-i ducea spre Herăstrău. Tot timpul drumului, băiatul o privea, iar ochii se transformau din albastru în verde și invers. Fiori reci o treceau pe Ema.
La intrarea în parc mulți se întorceau. Terminaseră plimbarea. În inima ei, fata dorea ca această întâlnire să fie cea mai frumoasă din viață. Îi era greu cocoțată pe tocuri să țină pasul cu el. Agățată de brațul lui, i se părea că frunzele căzute scâșneau din dinți supărate de prezența lor. Crengile cântau parcă o melodie, îndemnând-o pe Ema să se oprească. Soarele și-a retras supărat razele ascunzându-se după un nor. Câteva crizanteme îi șopteau fetei să se întoarcă din drum. Vrăbiuțele se certau zgomotos care dintre ele să-i spună că face o greșeală. Era un murmur general. Toată natura se împotrivea. Ea mergea mai departe ca nevasta Meșterului Manole, fără să țină cont, mereu agățată de brațul lui. „Doamne, ce se întâmplă cu mine, cred că simt urmele accidentului. Nu m-am făcut bine. E o întreagă harababură în capul meu. A început de fapt de-acasă când m-a speriat tăticu’, mai bine nu veneam”. O voce o îndemna: Ema, oprește-te, nu înainta. Acest bărbat va fi călăul tău. Îți va distruge întreaga viață. Lacul era trist și întunecat. Învălmășită în gânduri, Ema n-a observat că rămăseseră numai ei doi. Când se aștepta mai puțin, colegul îi pune o piedică, o trântește la rădăcina unui pom și sărutând-o începe să o dezbrace. Ema, îngrozită, începe să dea cu poșeta în el, dar nu reușea să scape. Atunci în urechi aude toate sfaturile tatălui ca o melodie salvatoare. Te faci că ești de acord cu el... Ema îi încolăcește brațele după gât și se întinde să-l sărute. Acesta, bucuros, slăbește prinsoarea în care ținea fata, care într-o fracțiune de secundă îl lovește cu genunchiul acolo unde el se chinuia să-și desfacă nasturii. Se tăvălește de durere. Ema își ia poșeta care îi căzuse și alergă disperată spre ieșirea parcului. Vrăbiuțele plângeau de mila ei, crenguțele copacilor o mângâiau cu degetele lor noduroase, crizantemele se ofiliseră ca prin farmec, frunzele erau furioase că nu fuseseră ascultate. În locul soarelui apăruse luna sub formă de seceră, care stătea parcă să-i taie capul celui care înfăptuise acest gest necugetat.
- Porcul, nenorocitul, tăticu’ avea dreptate! Doamne, am pierdut un toc, trebuie să mi-l pună tăticu’ la loc, să fug, să ajung repede acasă, nu vreau să-l mai văd!
Și fugea, fugea, fără să se uite înapoi.
A luat primul autobuz. Plângea cu hohote ținându‑și pantofii în mână. Lumea se uita cu milă la fata aceasta frumoasă descompusă de durere. Nu știau ce să-i facă.
- Lasă, dragă, cred că i-a murit cineva!
- Nu ai dreptate, este șifonată și ciufulită, parcă a violat-o cineva!
Ema s-a întors cu spatele și a încercat pe cât i-a fost posibil să-și ascundă fața. Nici acasă nu trebuia să apară în halul ăsta. George ar fi fost în stare să facă crimă pentru ea.
- De unde o știi tata toate astea? Parcă le citește într-o carte. Tot ce-i spusese el i se întâmpla. Ce bucuroși erau săracii când a plecat la întâlnire, câtă silință și-au dat să iasă totul cât mai bine. Amintirea primului ciclu o va urmări toată viața. Monstrul acesta de coleg a făcut-o să-și amintească că ea nu-și găsește locul în lumea în care trăia. Deci, continua să fie o moartă printre cei vii. Oamenii o dezamăgeau. Ea vroia să trăiască ca toți ceilalți. Dar nu era posibil.
- Cu ce am greșit? se întreba și de data aceasta îndreptându-se grăbită spre casă.
Când au văzut-o cei din casă au rămas încremeniți. Nu mai era aproape nimic din fata frumoasă care plecase de lângă ei cu câteva ore în urmă. Meri s-a repezit și a prins-o în brațe, tremurând toată.
- Fata mamii, ce s-a întâmplat? Parcă te-a călcat un tractor!
- Las-o în pace! Întinde-o în pat și adu un prosop înmuiat în apă rece. Nu vezi că tremură și nu poate articula nici un cuvânt? Cred că s-a bătut cu băiatul acela. Îl omor futu-i cernica mă-sii care l-a făcut!
Ema se uita rugătoare la cei doi părinți. Încerca să le explice. Din bolboroseala ei, cei doi nu înțelegeau nimic. Într-un târziu a adormit.