Drumul înapoi a fost un calvar. Nu neapărat datorită condițiilor exterioare - destul de proaste – cât, mai ales, stării în care mă aflam. Cel mai greu a fost că trebuia să mimez normalitatea. Aș fi plâns, aș fi zăcut… în schimb trebuia să răspund politicos lui Nae la vreo întrebare, să o suport pe tipa de-alături, una dintre cele trei persoane care stăteam în spate. Ba vorbea prea tare la telefon, ba avea chef să doarmă, timp în care își mai sprijinea capul de mine sau își arunca vreo mână la-ntâmplare. Era tot o “ragazza” care semna condica pe autostradă, însă mult mai vulgară și lipsită de bun simț decât cea cu care venisem. Astfel că, la un moment dat, ajunsesem s-o regret pe Ligia. În plus, era și de-o urâțenie rar întâlnită, amplificată de faptul că avea o impresie destul de bună despre sine. Îi tot spunea tipei de dincolo de ea tot soiul de povești grobiene. Încercase și cu mine. I-am răspuns cu tăcere și, la un moment dat, am închis ochii, prefăcându-mă că dorm. Motiv pentru ea să i se adreseze retoric celeilalte: “Da’ izmenita asta cine mai e? Nu-i și ea tot o curvă ca noi? Doar că una cu mai puțină căutare după cum văd, că nu prea are cu ce se lăuda.” Bine zis. În mod normal, ar fi trebuit să mă supăr, dar nu mă mai atingea nimic. Sufletu-mi era deja plin de săgeți, nu mai aveai unde să arunci un ac.
Odată ajunși în BM, cum Nae își încasase deja banii, nu l-a mai interesat soarta mea. M-a lăsat cu bagajul în mână pe o străduță lăturalnică, lângă niște tomberoane de gunoi, mi-a urat drum bun și m-a sfătuit să iau un taxi până la gară, că el are altă treabă. Scăpase de „marfă”. Asta am ajuns unii pentru alții – marfă de schimb.
Aș fi putut să-l sun pe Andrei, sau pe Dalia, dar n-aveam niciun chef să-i văd. Tot ce era legat de Mihnea aducea a cuțit răsucit în rană.
Nae nici măcar nu-mi spusese unde-i stația de taxiuri, așa că am luat-o pe jos, la-ntâmplare. Nu prea vedeam pe unde merg. La o vreme, traversând strada, am auzit niște claxoane, frâne și nelipsitele înjurături pentru astfel de ocazii. Probabil trecusem pe roșu. Nu știu cum ajunsesem la gară, cum mi-am luat bilet, cum m-am urcat în tren. Am avut doar un singur moment de „trezire” când m-am căutat după bani, pentru bilet. Vulgara – al cărei nume nu l-am reținut – mă „operase” la poșetă. Nici prin cap nu-mi trecuse c-aș putea s-o supraveghez. Avusese și timp (că de tupeu nu mă mir) să-mi scrie un bilet: „Ziii mersii că nu team lăsat lefteră”. Zic. „Și nu mai fi așa prețiuasă că vezi bine tot io îs mai deșteaptă.” Mda… ce să zic? Tâmpiții ăia, la școală, nu ne-au învățat să furăm. Doar să scriem corect. Și tare-mi e că, oricât de caligrafic și de gramatical aveam scrisul, n-aș fi convins-o pe casieră să-mi dea bilet doar caligrafiindu-i o cerere pe ghișeu. Ce-i drept, hoața fusese generoasă: îmi ajunseseră banii de bilet și mi-au mai rămas chiar și de-o sticlă cu apă. De cafea, nici vorbă. Tot drumul, adică 24 de ore, nu băusem cafea și deja simțeam o durere cumplită în ceafă. Mai aveam de mers vreo 10 și de așteptat încă 3. Așa că am hotărât să mă „distrez” cum nu mă mai distrasem niciodată.
N-am stat mult pe gânduri; am făcut ochii roată prin gară, apoi m-am dus la primul cerșetor și m-am adresat direct:
- N-ai să-mi dai și mie bani de-o cafea? Atâta costă.
Dac-aș fi pocnit din degete în fața lui și aș fi făcut să coboare o navetă spațială cu tot cu ființe extraterestre-n ea, ar fi fost, bietul om, mai puțin contrariat. S-a uitat lung la mine, de parcă n-ar fi-nțeles mesajul. Insist:
- Cu tine vorbesc. Nu te uita la faptul că sunt bine-mbrăcată. Știi, sunt o persoană destul de generoasă, de obicei împrăștii din mers bani celor ca tine. Acum… chiar nu mai am nici un leu. Vin de undeva, de departe, și mi s-au furat toți banii…
Acela, deodată se luminează, părând că-nțelege. Zice:
- Hă, hă! Las’ că vă știu eu! Am și eu un prieten, iote-l colo, îl vezi ce-nțolit e? Ãla, tot așa, să duce la lume, face pe omu’ serios, le spune o poveste că vine de departe sau c-o are pă mă-sa-n spital și i-a luat doctorii toți banii, sau că i s-a furat geanta cu tot ce-avea-n ea… Hă, hă! Da-i ține, știi? Ce de-a fraieri! Dac-aș avea un rând de haine noi, aș face și eu ca el… scoate mai mult ca mine. Da’ cu zdrențele-astea, cin’ să mă creadă? Auzi, bre, da’ taman pă mine mă găsiși? Du-te și matale la d-ăia mai pricopsiți!

Sublim! Abia atunci am realizat că povestea mea, în fața lui, nu diferea cu nimic de a prietenului său „profesionist”. Mi-am amintit că, nu doar o dată, mă abordaseră și pe mine diverși indivizi, aparent prezentabili, serioși, cu tot soiul de povești. Și culmea! Îi crezusem. Numai pe mine nu s-a găsit cineva să mă creadă. Ãsta-mi mai ține și teorii!

- Lasă, mă, îi spun, să nu-ți pară rău că n-ai haine mai acătării! Tu, spre deosebire de ăla, ești un cerșetor cinstit. Orice-ai face-n viață și orice-ai fi, trebuie să fii cinstit. Mă, cinstiiit, ai înțeleeees? Curvă de-ai fi, să fii una cinstită. Să nu-nșeli oamenii, să nu le spui că ești una, și tu alta să fii!
- Da’ tu de ce spui?, mi-o trântește.

Ptiu! Fir-ai de rahat! Îmi bat gura degeaba cu tine. Ãsta mă făcea hoață, aia mă făcuse prostituată… dacă mai socializam mult, ajungeam să mă predau singură la Poliție zicând că eu l-am împușcat pe Kennedy.
Și totuși, cafeaua mea… Brusc, îmi vine o idee strălucită:
- Măi omule, cum te cheamă?
- Nu știu.
- Ceee? Cum adică nu știi? Pe tine cum te strigă?
- Cine?
- Nu știu. Lumea, acela, prietenul tău…
- Mă strigă „băăă!”. Și io tot așa-l strig pe el.
- Bine, zic (că, dacă nu zic așa, o iau razna). Deci n-ai nume.
- Nu.
- Foarte bine. Știi de ce e foarte bine? Pentru că poți să-ți spui cum vrei. Cum ai vrea să te cheme?
- Andreea.
- Îhm… dar de ce Andreea și nu Andrei?
- Fiindc-așa vreau eu.
Logic. Bine, fie. N-am timp să negociez, că pierd trenul. Să te cheme Andrea, ca pe Andrea Boccelli.
- OK. Uite, Andrea, ce vreau să-ți propun. Tu știi ce-i acela aur?
- Nu.
Beton! Și-ncep să-i țin teorii… tehnologia extragerii și prelucrării aurului, îl plimb prin zăcămintele aurifere ale patriei, dac-ai ști ce greu se extrage, uneori pentr-un gram, trebuie să înlături o tonă de steril… ce-i acela? Nu contează… ceva așa, nefolositor. Aurul se mai numește și metal nobil, știi de ce? Păi habar n-ai. Pentru că-i atât de grozav că nu-l atacă nici un produs chimic, cu excepția apei regale, care va să zică un amestec de 3 la 1 de acid clorhidric cu azotic… așa… apoi ca să faci din el o bijuterie, știi ce-i aceea? Nu contează, ceva cam tot la fel de nefolositor, doar că mult mai scump… îți trebuie o adevărată artă. Aurul e cu atât mai scump cu cât are mai multe karate… nu, nu vorbim de tehnica asiatică de apărare, urmărește-mă!
Proaspătul meu „fin” se cam plictisise, ba încă începuse să dea semne de iritare („Dă-te, bre, de-aici, nu vezi că nu-mi mai dă nimeni nimic, de când mă ții de vorbă?”). Avea dreptate. Așa că m-a convins să trec, în sfârșit, la subiect:
- Andrea, uite asta! Îi arăt, mândră foc, brățarea mea. E aur de 18 karate, e foarte scumpă, are vreo 10 grame… îți propun să îți dau brățara mea în schimbul a doi lei amărâți, de-o cafea, ce zici? M-ai fraierit, dar asta e…

Brățara o aveam de la Mihnea, mi-o dăduse cadou de Crăciun. Îmi venise să leșin când am primit-o. Nu, nu de emoție. Bijuteriile nu m-au impresionat niciodată prin strălucirea lor, ci prin ceea ce reprezintă. Simțisem o stare de rău, în primul rând, pentru că eu așteptam inelul. În al doilea, pentru că cineva îmi băgase în cap o superstiție, cum că „brățară înseamnă despărțire”. Acum chiar eram bucuroasă să dau brățara, căci nu, nu voiam să mă despart de Mihnea. Credeam, speram… nu mai știu exact ce simțeam.

Andrea n-a părut defel că pice pe spate în fața brățării, cum nu picase nici în fața înșiruirii fără rost pe care i-o făcusem mai-nainte. Îmi spun că trebuie să-mi adaptez limbajul la nivelul lui. Unul dintre profesorii de psihologie pe care i-am avut în facultate ne spusese că cea mai corectă definiție a inteligenței i se pare aceea că ar fi capacitatea de adaptare la mediu.
- Andrea, ce-ți place ție mai mult și mai mult? Dacă acum, ți-aș da bani, ce ți-ai cumpăra cu ei?
- Þigări.
- Foarte bine. Adică nu e bine, dar mă rog… din cât câștigi într-o zi, câte pachete de țigări poți să-ți cumperi?
- Dacă am noroc, unul întreg.
- Bun. Cu această brățară, ți-ai putea cumpăra o sută de pachete. Ce zici?
- Dacă io pot să-mi cumpăr o sută de pachete de țigări, tu nu poți să-ți cumperi cu ea o cafea?
M-a învins. Matematica lui comparativă s-a dovedit fără cusur. N-am mai avut chef să-i explic, stai să vezi, că nu mă pot duce c-o brățară la cafenea, că aici, acum, n-am unde găsi o bijutierie să vând, etc… Brusc, n-am mai avut chef să explic nimănui nimic. Eu eram cea care avea nevoie de explicații. Și nimeni nu se găsea să mi le dea.

De la călătoria aceea, am rămas cu un set de obiceiuri. Nu-mi mai pun niciodată toți banii într-un singur loc. Nu mai plec cu de-alde Nae la drum, riscând să împart bancheta din spate cu hoațe vulgare și prostituate. Nu mai merg prin gări. Nu mai abordez cerșetori să le cer bani.
Un singur lucru n-am învățat: să mă feresc de escroci sentimentali. În continuare, dau bani celor bine îmbrăcați care mă abordează cu povești. Acum știu că aceia mint, că o fac cu scop precis de a stoarce bani de la fraieri. Dar am o strângere de inimă la gândul că unul dintre ei ar putea spune adevărul. Mă văd pe mine, într-o gară străină, fără un ban, cu o durere groaznică de cap, încercând să conving, fără succes, un cerșetor că sunt cinstită. Așa cum mă văd într-o existență străină, azvârlită dintr-o viață în doi, rămasă pe-afară, cu ușa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să aflu unde-am greșit.